Mândru de Radio România sau valurile germane ale vieții

   Motto: „Doesn't matter what you see

                 Or into it what you read,

                 You can do it your own way

                  If it's done just how I say”

                (Metallica – „Eye of the Beholder”)

  Poate părea de mirare, dar nu am fost niciodată un ascultător fidel de radio. Nu am avut emisiuni preferate, pe care să le urmăresc cu regularitate, iar dacă trec luni de zile fără să aud sunetul radioului, nu îmi lipsește. Dar nu au trecut niciodată. Vrând-nevrând, mi-am trăit toată copilăria și o bună parte din adolescență îmbibat în radio. Nu am ascultat niciodată cap-coadă emisiunea care l-a definit mult timp pe tatăl meu, „Matinal”. Mi se vorbește până astăzi despre ea, îmi amintesc frânturi, dar nu aș ști să spun cum era structurată. Pentru mine radioul a fost mai degrabă mediu înconjurător, la fel de firesc și, poate tocmai de aceea, de neobservat, cum sunt pentru copiii crescuți la țară natura, râul din satul natal, zgomotul din ogradă și munca la câmp. Cele mai multe amintiri de până la douăzeci și ceva de ani sunt însoțite de momente din „Matinal”, „K-drane” sau „Noapte albastră”. Primele paisprezece vacanțe la mare au ca fundal vocile părinților mei și ale colegilor lor, venite pe undele Radiovacanței. Pentru unele amintiri am ca punct de reper o minunată tabletă (acum i se spune editorial), cvasi-argheziană, făcută de mama într-o duminică de la începutul anilor 2000.

     Îmi amintesc bine și partea întunecată a radioului. Biroul încețoșat de fum de la Secția franceză, unde mașinile ticăiau ritmic și redactorii traduceau, trudind să le dea o vagă coerență, discursurile inepte ale lui Ceaușescu. Cântecele trecute în catalogul Radiovacanței cu alte nume decât cele sub care fuseseră scoase, pentru că de sus venise indicația să se dea cât mai puține formații rock românești. „Noaptea” apărea acolo ca fiind piesa lui Cristian Minculescu, nu a formației Iris, pentru că astfel șefii numiți pe linie de partid mai puteau fi păcăliți și o lăsau să treacă pe post. Mi-i aduc aminte pe părinții mei și pe colegii lor, radiind când puteau să facă un reportaj despre altceva decât politica cenușie. Țin minte, ca pe o oază de lumină, posturile de radio de dincolo de Cortina de Fier pe care le ascultau acasă, și al căror limbaj îmi dădea, chiar și fără să înțeleg mare lucru, un sentiment de libertate pe care nu-l simțeam pe holurile din strada Nuferilor, astăzi Berthelot. Sigur, erau Europa liberă sau Vocea Americii, dar cum ai noștri chiar erau pasionați de meseria pe care și-o făceau printre chingi ideologice, și posturi în limbi străine: RFI, BBC sau Deutsche Welle. „Ăsta e radio adevărat”, spuneau ai mei și prietenii lor, visând ca într-o zi să-și poată și ei face meseria ca cei de acolo.

     Imediat după revoluție, am fost tranșant și nemilos, ca orice puști idealist și egoist. Le-am spus alor mei în față că au fost lași că nu s-au revoltat. În loc să-mi dea o palmă, amândoi m-au aprobat, dar m-au rugat să-i înțeleg. Măcar, vorba lui N. Steinhardt, spre deosebire de alții, nu au făcut exces de zel în favoarea sistemului și au încercat, cu sabia lui Damocles deasupra capului, să strecoare raze de lumină în profesie. Din fericire pentru ei, au mai apucat o perioadă suficient de lungă în care să fie oameni de radio așa cum și-au dorit dintotdeauna. Și ei, și acei colegi de meserie și de suferință. Unii aici, unii în alte zări, chiar la posturile pe care altcândva le admirau clandestin.

     Am trăit și o bună parte din șicanele și slăbiciunile Radioului public de după 1989. Telefoanele date la Radiojurnal și presiunile politice din timpul guvernării Năstase le sunt cunoscute tuturor celor care lucrau în instituție la vremea respectivă, așa cum sunt binecunoscuți toți cei care, în frunte cu Directorul general, se grăbeau să stea drepți – de data aceasta nu de teama de represalii, ci din dragoste de scaune și alte avantaje. Dar nu voi intra prea mult în detalii. Lupta între independență, obiectivitate și aservire față de putere a reprezentat cadrul permanent al unei instituții care, totuși, a fost mai ferită și uneori mai verticală decât televiziunea.

     De vreo doi ani am, din nou, un editorial la Radio România. Difuzat în (aproape) fiecare duminică la o oră de maximă audiență. Folosesc sportul ca pretext pentru reflecții sociale, politice și, după modestele mele capacități, chiar filosofice. De-a lungul timpului am avut remarci critice la adresa vechilor comuniști din PSD, a noilor marxiști de la USR, a unor autorități locale sau a unor personalități publice. Am făcut, mai rar, ce-i drept, și exerciții de admirație. Nu mi-a fost cenzurat niciun cuvânt. Când am scris singurul editorial în care făceam referire la recentul referendum pentru redefinirea în Constituție a căsătoriei, m-am temut că, așa cum peste tot se instituise o stranie lege a tăcerii sau o uniformitate de gândire rar tulburată de câte un glas răzleț – ca cel al admirabilului Traian Ungureanu – și la Radio se va decide că e mai bine să nu agităm apele. M-am înșelat. Spusele mele au fost difuzate cuvânt cu cuvânt, așa cum fuseseră difuzate și cele ale oponenților cei mai crânceni ai Referendumului. A fost clipa în care am înțeles că, cu toate defectele lui, Radioul ajunsese la libertatea pe care altădată o auzeam bruiată pe alte... unde.

     Părinții noștri și colegii lor și, implicit, noi, copiii, ascultam pe vremuri alte posturi de radio, simboluri ale libertății pentru toți cei striviți de Cortina de Fier. Unele continuă să ne fascineze și astăzi, cu toate noile lor avataruri – site-uri, pagini de Facebook, etc. La unele dintre ele au ajuns chiar unii dintre cei care altădată erau sufocați în avântul lor spre libertate de cenzura ideologică. Și alții, a căror vocație jurnalistică se manifestă în voie. Pe site-ul Deutsche Welle scrie, printre alții, domnul Petre M. Iancu. Stilul domniei sale nu este ușor recognoscibil, pentru că face parte dintr-un cor: Petre M. Iancu, Daniel Gorgonaru, Șerban Shere Marinescu și mulți alți (mai mult sau mai puțin) scriitori la gazetă sunt interșanjabili. Aceleași stereotipuri, același limbaj, aceeași viziune limitată. Ca fapt divers, dacă citiți multe dintre articolele recente ale domnului Iancu și înlocuiți „Putin” cu „Hitler”, „Coaliția pentru Familie” cu „PNȚ” sau „PNL” și „fundamentalism” cu „fascism”, veți vedea o asemănare, dacă nu stilistică, cu siguranță argumentativă cu articolele scrise acum mulți, mulți ani, la jumătatea secolului XX, de un oarecare Silviu Brucan. Dar, evident, este doar părerea mea. Fiecare este liber să și-o exprime pe a lui... dar nu pe Deutsche Welle. Exemplul cu Referendumul poate fi urmărit, pentru că e cel mai recent. 20 de rânduri într-un articol (altfel neutru și profesionist scris) care conține două puncte de vedere contra și unul pro  sunt singurul indiciu că există și o poziție de susținere a referendumului. În rest, nenumărate articole, cele mai multe semnate de domnul Petre M. Iancu, în care acțiunea pentru familia tradițională este înfierată cu mânie... democratică. „Audiatur et altera pars”? Obiectivitate? Diversitate de opinii? Nein! De trei ori nein! Un apropiat a trimis un drept la replică și i s-a promis – în scris – că îi va fi publicat. Așteptam cu nerăbdare clipa. Pregătisem și mail-ul pe care urma să i-l transmit șefului de la secția  română pentru a-i mulțumi că a dat dovadă de înaltă conștiință deontologică și că a publicat și o opinie contrară propriilor convingeri. A urmat operațiunea dusului cu vorba. „Mai târziu...” „Actualitatea ne dictează conținutul...” (Mult mai actual decât subiectul în discuție fiind, de pildă, momentul istoric în care în Olanda au apărut pantofi sport din gumă de mestecat.) Nu există obligația legală de a publica acea replică – de parcă vorbise cineva despre așa ceva. Și, în cele din urmă, „Deutsche Welle nu publică scrisorile cititorilor”.

     Până și în „Adevărul”, publicația cea mai dedicată promovării ideologiei progresiste, apar voci divergente, uneori chiar pe prima pagină. Dar, în general, gândirea unică transpare din nenumărate publicații, site-uri, posturi de televiziune și radio. România este o țară în mijlocul tumultului, cu o guvernare coruptă coordonată de un partid-sistem și cu o opoziție în care elementul conservator, dreapta autentică, lipsește cu desăvârșire. Dar chiar și aici pot, după ce am trăit mediat durerea generației părinților mei, să fiu mândru, în sfârșit, de Radio România ca de un post public unde se aud toate punctele de vedere, așa cum o cer libertatea și pluralismul. În acest timp, în lumea liberă, o instituție media prestigioasă aplică politica struțului. Iar acum nu mai este vorba despre amenințarea poliției politice. Supunerea față de ideologia dominantă este asumată de bunăvoie – „peer pressure”, dorința de a fi acceptat, teama de a-și pierde statutul sau altceva să determine această abordare jurnalistică monocoloră? Unii au plecat de la cenzură la libertate și poate au luat reflexele dobândite aici cu ei, dar și-au găsit un alt stăpân. Îl iubesc pe Big Brother, cum ar spune Orwell. Sau cum subliniază James Hetfield, liderul formației Metallica: „They are all for diversity, but only if it is their diversity.”

Dacă eșecul referendumului este triumful democrației, așa cum ne anunță Deutsche Welle, oare democrația este atât de fragilă încât trebuie să se ascundă de puncte de vedere divergente? Dacă este doar un episod din dictatura ideologică a progresismului, oare toate vorbele despre libertatea mult-dorită din vremea comunismului să se rezume la simpla dorință de a fi tovarăși de drum?

    

Despre RoExit si boicot: Marian Serafim, Bruxelles

Mi se pare foarte tristă confuzia între tabere și ura care subîntinde aparenta discuție. Dacă pot înțelege perfect ONG-urile și militanții direct dependenți de anumite finanțări (chiar știu cum se supraviețuiește în mediul ăsta când vii cu o agendă străină de interesul larg – primești banii sponsorului o dată cu agenda), mi se pare greu de acceptat că prieteni care au apucat să vadă fața hâdă a comunismului nu reușesc să vadă același arsenal de minciună, calomnie și amenințare împins de stipendiații care s-au adaptat noului sistem. Turnătorul și securistul de altădată sunt azi gazetarul abonat la dezinformare (fluctuațiile CTP-ului ar fi amuzante, dacă nu ar fi triste) și ONG-urile care au dat la schimb morala pe bani. Dovada evidentă e clipul Papaya, plin de ură la adresa credinței și moralității propriului popor. De fapt asta e problema, la chemarea unor dubioși acceptăm să ne urâm credința înainte chiar de a o fi înțeles. Dar chiar dincolo de problema normei morale, cum putem urma sfatul de a sta acasă al celor care au dezinformat permanent, aruncând în fiecare zi pe piață minciuni și aducându-i pe toți implicați sincer în dezbatere în pragul crizei de nervi? O scurtă listă: „referendumul e al lui Dragnea”, „întrebarea e prea largă”, „Rusia e implicată”, „neoprotestanții din SUA sunt implicați”, „se iau drepturi” eventual „ale omului”, totul culminând cu ieșirea din UE. Au existat, evident, și „împaciuitoriștii”, care iubesc valorile creștine, dar cheamă pe toată lumea să stea acasă că așa e pace. Toate minciuni aruncate pe piață pentru a viraliza confuzia. E evident chiar și pentru cine nu a studiat comununicare că a fost vorba de o acțiune extrem de bine clădită, cu mesaje simple și percutante, mimau buna credință deși nu acceptau nici un argument, zeci de necunoscuți au apărut pe pagini pro-referendum să trolleze, totul cu scopul clar de a-i aduce pe cei nehotărâți în punctul de a depune armele și a reveni în carapace, nemulțumiți de atâta tărăboi. Abia dacă faceți asta ați fost manipulați. E exact dorința celor care au purtat această luptă digitală. Îi zic luptă, pentru că doar acolo îți este permis să minți și să înșeli pentru a-ți învinge adversarul cu orice chip. Iar adversarul lor sunt valorile tradiționale și morala, în general, cu care s-au luptat și pe când ei erau securiștii lui nea Nicu, și acum. Iar noi ne chinuim să demontăm RoExit aruncat pe piața informației de un ... fost sereist. Dacă nu mergeți la vot, ei și-au atins (a câta oară?) scopul. Dacă credeți că e o exagerare, puneți-vă întrebarea dacă ați ieși acum la luptă pentru țară. E așa de coruptă, mai bine să ne conducă străinii, nu? La ce bun Iorga, atunci când îl ai pe Boia? Acum și la oricare vot: a sta acasă înseamnă a lăsa pe alții să decidă pentru tine. Și, până la urmă, nu se ocupă NATO de securitatea noastră și UE de reformă, ce să ne mai deranjăm? Doar că nu așa a fost câștigată independența, nu așa a fost apărată țara, nu așa a fost făcută Unirea. Pe care le considerăm subînțelese și nu înțelegem, așa cum copiii noștri nu mai înțeleg coada la pâine și programul de 2 ore la tv. Ca putere străină, ce poți cere mai mult de la o țară decât să se urască pe sine? Și cică așa ne opunem Rusiei. Cine crede asta, nu cunoaște Rusia și nu cunoaște cum se întâmplă lucrurile la nivel internațional. Numai colegii știu la câte întâlniri pe muchie de cuțit am fost cu Rusia și am negociat la sânge. Nimeni nu te respectă dacă tu însuți nu-ți aperi propriile valori și interese. Dacă ar fi fost plătiți de Rusia n-ar fi făcut activiștii anti-referendum treabă mai bună.
Ce a avut și riscă să piardă România, pe urma suratelor ei occidentale, este acordul tacit asupra temelor fundamentale ce ține în picioare un popor. E firesc unei societăți să urmeze elita într-un domeniu dat, nu toți oamenii sunt chemați să se ocupe de literatură, de construcții sau de medicină, ca să iau doar câteva exemple. Se pleacă de la prezumția generală că fiecare își respectă standardele profesiei și, în general, ceilalți acceptă tacit autoritatea acestora. Așa a fost și în cazul credinței, autoritatea Bisericii era respectată (sigur, există preoți slabi așa cum există medici slabi) și marile personalități, inclusiv din lumea științifică, urmau acestei autorități în chestiuni morale. Slavă Domnului, nu am avut nici revoluția franceză, cu al său regim al terorii, nici pe cea rusă. Deși generalizat, comunismul a fost de import, livrat cu tancul. A decapitat România și i-a aruncat elita în gropi comune și temnițe pentru a putea conduce. Lupta împotriva propriei credințe nu este și nu a fost a noastră, ci a lor, a celor care au dorit anihilarea noastră ca societate articulată. Revoluția ne-a dat șansa să ne regăsim, să-i cinstim pe cei morți pentru libertate și credință în cele mai negre zile ale comunismului. În libertate fiind, nu putem părăsi ceea ce ei nu au cedat în cele mai cumplite torturi.
Dintre homosexuali, foarte puțini își doresc un astfel de „drept” la căsătorie pentru ei (o minoritate foarte mică într-o minoritate foarte mică), iar grupurile de presiune care intervin o fac în primul rând în virtutea crezului lor anti-creștin și relativist moral. Diferența dintre cele două abordări e marcată cel mai evident de Dolce&Gabbana, cuplu homosexual care s-a exprimat împotriva modificării conceptului tradițional de căsătorie. Deci poți fi foarte bine homosexual și să respecți valorile și tradiția în care te-ai născut.
Da, ura există acum în societate, dar nu e cauzată de referendum. El doar a dat ocazia exprimării cu aplomb a multelor alinturi „pupător de moaște”, „fanatic”, nazist” etc ce se ițeau ici și colo de multă vreme în spațiul virtual, repetare aproape mecanică a acuzelor din ultimii ani din Pravda, pardon, Adevărul, EvZ, Realitatea etc.
Există un argument important adus în discuție de opozanții referendumului legat de ideea apartenenței la Europa. După vreo 15 ani petrecuți la Bruxelles, dintre care aproape opt lucrați la Comisia europeană, pot să spun că, din păcate, noi am ajuns în Europa la spartul petrecerii. Dincolo de ce este evident pentru toată lumea – criza economică, cea demografică, a imigranților etc – UE a luat în ultimii 10 ani un viraj strâns la stânga, s-a depărtat de fundamentele ei creștine și e în marș forțat spre implementarea unor politici care nu au nici o treabă cu interesul cetățeanului. De exemplu, dacă libertatea de mișcare a cetățenilor a fost o mare reusită, eșecul actualei politici privind imigrația riscă să anuleze aceste beneficii. Asta nu înseamnă că este în interesul nostru dezintegrarea Uniunii sau ieșirea noastră, din contră!, doar că trebuie să ne și trezim la realitatea că luna de miere europeană s-a terminat și că trebuie să fim foarte atenți la evoluția UE, pentru a o putea influența, căci soarta ei este și a noastră acum. Sunt truisme, dar trebuie spuse. Noi în acea Europă frumoasă anti-comunistă, liberă și dreaptă voiam să ne integrăm și nu reușim să ne adaptăm la realitatea de după ridicarea voalului la nuntă. Trebuie multă înțelepciune aici, dar în nici un caz nu cred că a îmbrățișa neo-marxismul după atâția ani de comunism este o soluție. Și e o greșeală să credem că a-l refuza ne transformă într-un fel de paria. Știm cum arată soacra neomarxismului, am trăit atâta timp cu ea în casă! Avem un rol important, ca supraviețuitori ai comunismului, să arătăm ce e bine și ce nu e bine ca UE să facă atunci când discută diverse politici (oricum, problema casatoriei e in zona competentei nationale exclusive). Aici e o durere constantă pentru noi, că ne e foarte greu să acționăm ca membru real, nu ca acceptat în club. Altfel, cred că toată lumea s-a lămurit că RoExit a fost doar o petardă, PSD nu și-a dorit niciodată ieșirea din UE, macazul a fost schimbat acum muultă vreme sub Năstase, că doar nu crede cineva că integrarea în UE și NATO s-a făcut fără voia lor. Suntem țara cu cea mai mare fidelitate declarată față de UE, cred, ar fi și imposibil, nu doar improbabil.
Modernitatea nu înseamnă (sau nu trebuie să însemne) nici anihilarea credinței, nici triumful relativismului moral. Nu numai Ștefan cel Mare avea duhovnic, ci și Newton. Din gașca celor care au produs revoluția cuantică, Planck era creștin practicant, Heisenberg creștin practicant și foarte credincios, Pauli era creaționist, iar von Neumann a cerut și a primit pe patul de moarte Sfânta împărtășanie, deși fusese mai degrabă agnostic restul vieții. Un fizician (agnostic) de care-mi place foarte mult, Richard Feynman, zicea:
"I do not believe that science can disprove the existence of God; I think that is impossible. And if it is impossible, is not a belief in science and in a God — an ordinary God of religion — a consistent possibility? Yes, it is consistent." (...) "I don’t believe that a real conflict with science will arise in the ethical aspect, because I believe that moral questions are outside of the scientific realm."
"The typical human problem, and one whose answer religion aims to supply, is always of the following form: Should I do this? Should we do this? Should the government do this? To answer this question we can resolve it into two parts: First — If I do this, what will happen? — and second — Do I want that to happen? What would come of it of value — of good? Now a question of the form: If I do this, what will happen? is strictly scientific. As a matter of fact, science can be defined as a method for, and a body of information obtained by, trying to answer only questions which can be put into the form: If I do this, what will happen? The technique of it, fundamentally, is: Try it and see. Then you put together a large amount of information from such experiences. All scientists will agree that a question — any question, philosophical or other — which cannot be put into the form that can be tested by experiment … is not a scientific question; it is outside the realm of science. I claim that whether you want something to happen or not — what value there is in the result, and how you judge the value of the result (which is the other end of the question: Should I do this?), must lie outside of science because it is not a question that you can answer only by knowing what happens; you still have to judge what happens — in a moral way. So, for this theoretical reason I think that there is a complete consistency between the moral view — or the ethical aspect of religion — and scientific information."
„Should I do this?” Should we do this? Refuzăm competența propriei credințe în astfel de chestiuni cum e cea a căsătoriei și îmbrășișăm o doctrină a eliberării sexuale în forma în care ea era promovată de cea mai neagră ideologie: bolșevismul. Căci schimbarea căsătoriei nu are nici o legătură cu știința, ci cu ideologia. Două sunt lucrurile care au rezistat comunismului : familia și credința. În fața eșecului bolșevismului de a convinge poporul rus de a îmbrățișa amorul liber, o dată cu Stalin s-a trecut la un comunism naționalist, de care ulterior ne-am „bucurat” și noi. Până și ei și-au dat seama că nu pot schimba firescul.
„Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.” Reușim să-i distingem pe cei care ne conving să renunțăm la propria morală și credință? (vorbesc de cei care au poziții influente de pe care strigă) Nu seamănă cu cei care au ajutat la instaurarea comunismului, acomodanți (a nu fi astfel înseamnă acum a fi fascist), gata de compromisuri morale, care ne-au turnat rudele pentru a le fi lor bine în comunism, care au întors ochii atunci când a fost bătută elita României pentru că îndrăznea să fie credincioasă și patrioată? Părinții și bunicii noștri se cununau pe ascuns și nu au renunțat la căsătorie așa cum a fost ea înțeleasă de secole, amenințați fiind și urmăriți. Avem noi, oare, obrazul să stricăm frumusețea asta de moștenire curată pentru câteva ONG-uri gălăgioase, nu ne facem de rușine?! Tot ce am reușit, ca popor, a fost prin credință. Regele Mihai a fost un creștin asumat. Coposu, după ce a făcut ani grei de pușcărie și a purtat sarcina grea de a fi stâlpul (singurul?) opoziției anticomuniste și după 89, s-a opus inclusiv înlăturării Art. 200 din Codul penal (am zis, dpmdv dezincriminarea era necesară, căsătoria gay, nu, pentru că nivelează nenatural, deci în stil marxist).
Una e să nu discuți astfel de probleme, să nu te preocupe în mod curent, și cu totul altceva să fii indiferent când se încearcă reafirmarea unei poziții morale de esența propriei credințe în fața tăvălugului cultural neo-marxist. Ca de fapt, daca închizi robinetul apocaliptic lasat sa curga de activistii anti-referendum, tot ce se cere e sa clarificam o realitate valabila acum si in tot trecutul, doar pentru a evita viitoare alterari. Daca apocalipsa homofoba anuntata de ei exista, de ce nu o traim deja?
Datorită câtorva oameni avem șansa de a ne vaccina împotriva unei boli pe care noi am avut-o deja, dar în altă formă, căci cu ajutorul lui Dumnezeu am scăpat de ciuma roșie. Atunci s-a început cu politica de forță. Acum se începe cu perfidia, dar vedem deja că, acolo unde s-a introdus, se ajunge și la forță, căsătoria homosexuală a fost urmată de persecutarea creștinilor și introducerea noii realități drept normativă, cu accent pe reeducarea morală în școli. Așa cum nu a fost nevoie decât de un capăt de pod pentru a introduce comunismul în România, e suficientă o minoritate pentru redefinirea accepțiunii întregii societăți față de căsătorie. Vor urma manualele, campaniile (deja Min. Învățământului lansase platforma de (re?)educare parentală, retrasă ulterior, nimeni n-a țipat că se aruncau 70 de milioane pe an), cofetarul amendat și hărțuit, episcopul trimis în judecată, primarul căruia i se refuză obiecția de conștiință – cum s-a întâmplat în Vest. Ni se va părea normală peste câțiva ani introducerea în codul penal a homofobiei și transfobiei (orice jurist ar trebui să fie oripilat de introducerea unor infracțiuni de gândire, imposibil de definit astfel încât să fie evitate abuzurile), cum a făcut zilele trecute Elveția și au făcut deja alte țări. E firesc, suntem asistați și asta e mai bine pentru noi, nu?
Trebuie să știm că față de asta ne poziționăm acum, la referendum! E încercarea de a salva libertatea de a spune că exista firesc și nefiresc, bine și rău. E șansa de a afirma în ce credem, revanșa istorică față de comunism. Și, mai ales, prelungirea inocenței copiilor noștri. „Şi cine va sminti pe unul din aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.”