Motto: „Doesn't matter
what you see
Or into it what you read,
You can do it your own way
If it's done
just how I say”
(Metallica – „Eye of the
Beholder”)
Poate părea de mirare, dar nu am fost
niciodată un ascultător fidel de radio. Nu am avut emisiuni preferate, pe care
să le urmăresc cu regularitate, iar dacă trec luni de zile fără să aud sunetul
radioului, nu îmi lipsește. Dar nu au trecut niciodată. Vrând-nevrând, mi-am
trăit toată copilăria și o bună parte din adolescență îmbibat în radio. Nu am
ascultat niciodată cap-coadă emisiunea care l-a definit mult timp pe tatăl meu,
„Matinal”. Mi se vorbește până astăzi despre ea, îmi amintesc frânturi, dar nu
aș ști să spun cum era structurată. Pentru mine radioul a fost mai degrabă
mediu înconjurător, la fel de firesc și, poate tocmai de aceea, de neobservat,
cum sunt pentru copiii crescuți la țară natura, râul din satul natal, zgomotul
din ogradă și munca la câmp. Cele mai multe amintiri de până la douăzeci și
ceva de ani sunt însoțite de momente din „Matinal”, „K-drane” sau „Noapte
albastră”. Primele paisprezece vacanțe la mare au ca fundal vocile părinților
mei și ale colegilor lor, venite pe undele Radiovacanței. Pentru unele amintiri
am ca punct de reper o minunată tabletă (acum i se spune editorial),
cvasi-argheziană, făcută de mama într-o duminică de la începutul anilor 2000.
Îmi amintesc bine și partea întunecată a
radioului. Biroul încețoșat de fum de la Secția franceză, unde mașinile ticăiau
ritmic și redactorii traduceau, trudind să le dea o vagă coerență, discursurile
inepte ale lui Ceaușescu. Cântecele trecute în catalogul Radiovacanței cu alte
nume decât cele sub care fuseseră scoase, pentru că de sus venise indicația să
se dea cât mai puține formații rock românești. „Noaptea” apărea acolo ca fiind
piesa lui Cristian Minculescu, nu a formației Iris, pentru că astfel șefii
numiți pe linie de partid mai puteau fi păcăliți și o lăsau să treacă pe post.
Mi-i aduc aminte pe părinții mei și pe colegii lor, radiind când puteau să facă
un reportaj despre altceva decât politica cenușie. Țin minte, ca pe o oază de
lumină, posturile de radio de dincolo de Cortina de Fier pe care le ascultau
acasă, și al căror limbaj îmi dădea, chiar și fără să înțeleg mare lucru, un
sentiment de libertate pe care nu-l simțeam pe holurile din strada Nuferilor,
astăzi Berthelot. Sigur, erau Europa liberă sau Vocea Americii, dar cum ai
noștri chiar erau pasionați de meseria pe care și-o făceau printre chingi
ideologice, și posturi în limbi străine: RFI, BBC sau Deutsche Welle. „Ăsta e
radio adevărat”, spuneau ai mei și prietenii lor, visând ca într-o zi să-și
poată și ei face meseria ca cei de acolo.
Imediat după revoluție, am fost tranșant
și nemilos, ca orice puști idealist și egoist. Le-am spus alor mei în față că
au fost lași că nu s-au revoltat. În loc să-mi dea o palmă, amândoi m-au
aprobat, dar m-au rugat să-i înțeleg. Măcar, vorba lui N. Steinhardt, spre
deosebire de alții, nu au făcut exces de zel în favoarea sistemului și au
încercat, cu sabia lui Damocles deasupra capului, să strecoare raze de lumină
în profesie. Din fericire pentru ei, au mai apucat o perioadă suficient de
lungă în care să fie oameni de radio așa cum și-au dorit dintotdeauna. Și ei,
și acei colegi de meserie și de suferință. Unii aici, unii în alte zări, chiar
la posturile pe care altcândva le admirau clandestin.
Am trăit și o bună parte din șicanele și
slăbiciunile Radioului public de după 1989. Telefoanele date la Radiojurnal și
presiunile politice din timpul guvernării Năstase le sunt cunoscute tuturor
celor care lucrau în instituție la vremea respectivă, așa cum sunt
binecunoscuți toți cei care, în frunte cu Directorul general, se grăbeau să
stea drepți – de data aceasta nu de teama de represalii, ci din dragoste de
scaune și alte avantaje. Dar nu voi intra prea mult în detalii. Lupta între
independență, obiectivitate și aservire față de putere a reprezentat cadrul
permanent al unei instituții care, totuși, a fost mai ferită și uneori mai
verticală decât televiziunea.
De vreo doi ani am, din nou, un editorial
la Radio România. Difuzat în (aproape) fiecare duminică la o oră de maximă
audiență. Folosesc sportul ca pretext pentru reflecții sociale, politice și,
după modestele mele capacități, chiar filosofice. De-a lungul timpului am avut
remarci critice la adresa vechilor comuniști din PSD, a noilor marxiști de la
USR, a unor autorități locale sau a unor personalități publice. Am făcut, mai
rar, ce-i drept, și exerciții de admirație. Nu mi-a fost cenzurat niciun
cuvânt. Când am scris singurul editorial în care făceam referire la recentul
referendum pentru redefinirea în Constituție a căsătoriei, m-am temut că, așa
cum peste tot se instituise o stranie lege a tăcerii sau o uniformitate de
gândire rar tulburată de câte un glas răzleț – ca cel al admirabilului Traian
Ungureanu – și la Radio se va decide că e mai bine să nu agităm apele. M-am
înșelat. Spusele mele au fost difuzate cuvânt cu cuvânt, așa cum fuseseră
difuzate și cele ale oponenților cei mai crânceni ai Referendumului. A fost
clipa în care am înțeles că, cu toate defectele lui, Radioul ajunsese la
libertatea pe care altădată o auzeam bruiată pe alte... unde.
Părinții noștri și colegii lor și,
implicit, noi, copiii, ascultam pe vremuri alte posturi de radio, simboluri ale
libertății pentru toți cei striviți de Cortina de Fier. Unele continuă să ne
fascineze și astăzi, cu toate noile lor avataruri – site-uri, pagini de
Facebook, etc. La unele dintre ele au ajuns chiar unii dintre cei care altădată
erau sufocați în avântul lor spre libertate de cenzura ideologică. Și alții, a
căror vocație jurnalistică se manifestă în voie. Pe site-ul Deutsche Welle
scrie, printre alții, domnul Petre M. Iancu. Stilul domniei sale nu este ușor
recognoscibil, pentru că face parte dintr-un cor: Petre M. Iancu, Daniel
Gorgonaru, Șerban Shere Marinescu și mulți alți (mai mult sau mai puțin)
scriitori la gazetă sunt interșanjabili. Aceleași stereotipuri, același limbaj,
aceeași viziune limitată. Ca fapt divers, dacă citiți multe dintre articolele
recente ale domnului Iancu și înlocuiți „Putin” cu „Hitler”, „Coaliția pentru
Familie” cu „PNȚ” sau „PNL” și „fundamentalism” cu „fascism”, veți vedea o
asemănare, dacă nu stilistică, cu siguranță argumentativă cu articolele scrise
acum mulți, mulți ani, la jumătatea secolului XX, de un oarecare Silviu Brucan.
Dar, evident, este doar părerea mea. Fiecare este liber să și-o exprime pe a
lui... dar nu pe Deutsche Welle. Exemplul cu Referendumul poate fi urmărit,
pentru că e cel mai recent. 20 de rânduri într-un articol (altfel neutru și
profesionist scris) care conține două puncte de vedere contra și unul pro sunt singurul indiciu că există și o poziție
de susținere a referendumului. În rest, nenumărate articole, cele mai multe
semnate de domnul Petre M. Iancu, în care acțiunea pentru familia tradițională
este înfierată cu mânie... democratică. „Audiatur et altera pars”?
Obiectivitate? Diversitate de opinii? Nein! De trei ori nein! Un apropiat a
trimis un drept la replică și i s-a promis – în scris – că îi va fi publicat.
Așteptam cu nerăbdare clipa. Pregătisem și mail-ul pe care urma să i-l transmit
șefului de la secția română pentru a-i
mulțumi că a dat dovadă de înaltă conștiință deontologică și că a publicat și o
opinie contrară propriilor convingeri. A urmat operațiunea dusului cu vorba.
„Mai târziu...” „Actualitatea ne dictează conținutul...” (Mult mai actual decât
subiectul în discuție fiind, de pildă, momentul istoric în care în Olanda au
apărut pantofi sport din gumă de mestecat.) Nu există obligația legală de a
publica acea replică – de parcă vorbise cineva despre așa ceva. Și, în cele din
urmă, „Deutsche Welle nu publică scrisorile cititorilor”.
Până și în „Adevărul”, publicația cea mai
dedicată promovării ideologiei progresiste, apar voci divergente, uneori chiar
pe prima pagină. Dar, în general, gândirea unică transpare din nenumărate
publicații, site-uri, posturi de televiziune și radio. România este o țară în
mijlocul tumultului, cu o guvernare coruptă coordonată de un partid-sistem și
cu o opoziție în care elementul conservator, dreapta autentică, lipsește cu
desăvârșire. Dar chiar și aici pot, după ce am trăit mediat durerea generației
părinților mei, să fiu mândru, în sfârșit, de Radio România ca de un post
public unde se aud toate punctele de vedere, așa cum o cer libertatea și
pluralismul. În acest timp, în lumea liberă, o instituție media prestigioasă
aplică politica struțului. Iar acum nu mai este vorba despre amenințarea
poliției politice. Supunerea față de ideologia dominantă este asumată de
bunăvoie – „peer pressure”, dorința de a fi acceptat, teama de a-și pierde
statutul sau altceva să determine această abordare jurnalistică monocoloră?
Unii au plecat de la cenzură la libertate și poate au luat reflexele dobândite
aici cu ei, dar și-au găsit un alt stăpân. Îl iubesc pe Big Brother, cum ar spune
Orwell. Sau cum subliniază James Hetfield, liderul formației Metallica: „They
are all for diversity, but only if it is their diversity.”
Dacă eșecul
referendumului este triumful democrației, așa cum ne anunță Deutsche Welle,
oare democrația este atât de fragilă încât trebuie să se ascundă de puncte de
vedere divergente? Dacă este doar un episod din dictatura ideologică a
progresismului, oare toate vorbele despre libertatea mult-dorită din vremea
comunismului să se rezume la simpla dorință de a fi tovarăși de drum?