În vremurile trecute, mulţi iubitori de sport
oneşti se găseau în miezul unui conflict interior: se bucurau la victoriile
unei echipe sau ale unui jucător, dar constatau cu durere, în acelaşi timp, că
prin ele se acoperea mizeria regimului comunist. Jubilau la vreo calificare, la
un titlu de Mare Şlem, la Cupa Campionilor Europeni la fotbal sau la
performanţele stelare ale gimnasticii, însă se întristau, fără îndoială,
văzându-le transformate în instrumente de propagandă pentru sistemul care ne
ţinea în frig, foame şi pe unii dintre cei mai buni dintre noi, în închisori.
Astăzi, la vremuri noi, performanţele s-au
împuţinat, dar uneori sportul este deturnat şi devine paravan al ignoranţei,
mizeriei, minciunii. Un anume domn Hodor, Cosmin pe numele lui de botez,
managerul de comunicare al Simonei Halep, a făcut o declaraţie să spunem
nefericită după meciul jucat de campioana noastră cu Bianca Andreescu. Din
cuvintele lui putea reieşi că o blamează pe pe aceasta din urmă pentru faptul
că şi-a făcut performanţele sub steag canadian. Presa l-a taxat rapid, iar a
doua zi domnul Hodor – Cosmin Hodor – şi-a cerut scuze şi a insistat doar pe
victoria şi performanţele Simonei Halep. Ziarele, televiziunile, site-urile au
vuit pe această temă zile în şir, în frunte cu mereu vigilentul Cristian Tudor
Popescu.
În aceeaşi perioadă, la Radio France
Internationale, scriitorul William Totok – zis şi Thomas în notele informative
pe care le furniza odinioară Securităţii – a realizat un interviu cu istoricul
Mihai Demetriade de la CNSAS, în care acesta din urmă a afirmat răspicat că
victimele sălbaticului experiment Piteşti nu erau chiar victime. Imediat,
domnul Hodor – nu Cosmin, de data aceasta, ci Mădălin – tot istoric, tot de la
CNSAS, i-a luat entuziast apărarea colegului dumisale, scriind pe o platformă
de socializare că victimele de la Piteşti erau nişte nenorociţi care se băteau
între ei pentru un blid de mâncare. De fapt, domnul Hodor – Mădălin Hodor – a
folosit un alt limbaj, pe care din bun simţ nu îl putem reproduce aici.
Scurt memento: experimentul Piteşti a fost una
dintre cele mai sălbatice orori ale regimului comunist. Tineri, cei mai mulţi
în jur de 20 de ani, erau bătuţi şi torturaţi în nenumărate moduri şi forţaţi
să se lepede de orice viziune anticomunistă, de părinţi, de rude şi, în cele
din urmă şi în primul rând, de creştinism. Cei întemniţaţi treceau prin
încercări de neînchipuit – obligaţi să-şi mănânce propriile excremente,
însetaţi, ţinuţi în picioare, forţaţi să cureţe pe jos chiar şi cu limba şi, în
cele din urmă împinşi să săvârşească blasfemii, să imite ritualul creştin cu
simboluri falice şi excremente în locul Sfintelor Taine sau al Sfintei Cruci.
Procesul se numea reeducare, iar proba supremă era să-ţi torturezi foştii
prieteni în numele idealului comunist. Dacă nu băteai la rândul tău, calvarul
se relua. Un singur lucru nu erai lăsat să faci: să mori. Toate acestea, puse
în aplicare de mai-marii comunişti cu un grup mic de deţinuţi care au fost de
acord de la început să li se alăture, sperând într-o uşurare a pedepsei. Cei
mai mulţi însă au fost victime, martiri, chinuiţi într-un hal greu de închipuit
pentru orice minte sănătoasă. Sunt fapte şi întâmplări despre care există
mărturii. Securitatea a încercat, când lucrurile au început să răsufle, să
acrediteze ideea că de fapt cei de acolo erau nişte legionari care s-au bătut
între ei. Mărturiile au dărâmat această invenţie, dar, se pare, prin urmaşii
ei, Securitatea încearcă şi azi aceleaşi lucruri.
Aşadar Mihai Demetriade, domnul Fodor – Mădălin
Fodor – şi William Totok – Thomas, vi-l mai amintiţi? – calcă în picioare
memoria unor martiri. Experimentul Piteşti a fost numit de Soljeniţân cea mai
mare barbarie a lumii contemporane. Iar pentru eliberarea uneia dintre victime
– părintele Gheorghe Calciu, persecutat şi de Ceauşescu – s-a implicat până şi
preşedintele american de atunci, Ronald Reagan. Dar toate acestea sunt
mizilicuri în opinia celor doi istorici şi a prietenului lor scriitor.
A vuit oare presa? Vag. S-a sesizat inchizitorul de
operetă Cristian Tudor Popescu? Aş! Mai importante sunt nepotrivelile
managerului Simonei Halep decât insultele aduse morţilor martiri de doi
istorici care în loc să cerceteze arhivele Securităţii îi duc mai departe
activitatea. Şi iată cum sportul ia iarăşi prim-planul lucrurilor cu adevărat
importante. Iubitorii lui nu vor renunţa la el. Şi nici nu trebuie s-o facă. Îi
vom iubi cu toţii mai departe pe Halep, Hagi, Nadia sau Cristina Neagu. Dar vom
pierde totul, chiar şi pe ei, dacă nu ne vom aminti de cuvintele marelui
dizident rus Vladimir Bukowski: „Comunismul va continua să umble prin lume
ca o stafie, ca un vampir, până când noi nu-i vom străpunge inima cu un țăruș”.