Un cântec pe săptămână - Katie Melua, "Idiot School"

Încheiem săptămâna cu un cântec uşurel şi ironic, cu armonii simple dar inspirate şi, în primul rând, cu o voce delicată şi stăpână pe intonaţie şi nuanţele mici. Mike Batt, producător, compozitor şi căutător de talente muzicale, a adus mereu în piesele sale pop câte o mică cochetărie jazzistică, iar cântăreaţa britanică de origine georgiană Katie Melua, pe care a descoperit-o şi a promovat-o, se pretează perfect acestei abordări. Principalul instrument ritmic şi armonic este un ukulele, instrument cu coarde oarecum asemănător cu chitara, popular în Portugalia sau Hawai, dar în acelaşi timp foarte răspândit în America anilor 1930. Pornind de la tonul de ukulele, trecând prin inflexiunile elegante ale vocii, cu vibrato uşor pe final de frază, până la orchestraţia discretă, dar eficientă, totul are aer de miniatură. Iar versurile dulci-amărui şi autoironice, se îmbracă desăvârşit în haina sonoră. "Idiot School" este un cântec de pe albumul "Ketevan", apărut în 2013 (Ketevan este numele de botez al lui Katie Melua).

Lansare de carte Paul Grigoriu; memorii radiofonice

Vineri, 20 noiembrie, ora 18.20,

la Târgul de carte Gaudeamus, standul

Editurii Publica, se lansează

PAUL GRIGORIU

CUTELE ŞI CUTRELE MEMORIEI

Memoriile radiofonice ale lui Paul Grigoriu, o carte cenzurată pe postul public de radio încă înainte de lansare...

Vor lua cuvântul

Bedros Horasangian

Mugur Corpaci

Bogdan Matei

şi un picuţ eu...

 

Fratele Alexandru

...parcă nedumerit la lansarea unei cărţi spre al cărei sfârşit apare ca personaj. Acum a plecat în marea călătorie. Dumnezeu să-l primească cu milă şi să-l ţină în lumina Lui!

                                                       Alexandru Pascu (1981 - 2015)

Un cântec pe săptămână - Goodbye To Gravity, "Back To Life" (varianta acustică)

Incendiul din Colectiv - o mărturie şi o datorie. III: Profitorii.

     Cel care m-a dus cu maşina la înmormântarea lui Vlad Ţelea este un bun prieten din vremea liceului şi are o firmă de PR. Se întâmplă adesea ca viziunile noastre asupra realităţii să difere, însă trebuie să recunosc că are un fler bun pentru campaniile media, făţişe sau - mai ales! - mascate. Când m-a sunat sâmbătă dimineaţa, abia dezmeticiţi amândoi, mi-a spus că deja momentul încearcă să fie confiscat în scopuri propagandistice. "Mă aşteptam", i-am răspuns. Însă amploarea şi perfidia manevrei m-au surprins.

     În momentele de furie disperată şi neputincioasă pe care le naşte o tragedie de genul acesta, una dintre tendinţe e să cauţi ţapi ispăşitori, pe cineva sau ceva pe care să te descarci. E o pornire de moment, dar care poate fi speculată de oameni abili şi fără scrupule. Eu însumi am avut două impulsuri cărora, slavă Domnului, le-am rezistat. În momentul episodului povestit zilele acestea de presă, când Adrian Despot a răcnit la un operator TV să lase camera şi să care oameni, eram lângă el. Furios, şocat, neputincios. M-am gândit să-i dau o palmă omului care filma tragedia, apoi mi-am dat seama că nu aş face decât să adaug un strop de amărăciune tristeţii deja existente. Mai târziu, la spitalul de urgenţă Floreasca, un alt cameraman m-a bruscat. M-am uitat lung şi urât la el, dar până la urmă nu am reacţionat nici măcar verbal. Anumiţi "formatori de opinie" - care nu au fost acolo în noaptea dramatică, dar au găsit cu cale să profite - a încercat să confişte momentul şi să canalizeze furia către Biserică.

     Indiferent de convingerile fiecăruia, din minim respect, nu era cazul ca încă de a doua zi să se agite teme politice fără nicio legătură cu cele întâmplate. Remus Cernea promova de zor un "articol curajos" care relua eterna temă a numărului de biserici şi spitale, într-un moment în care nu se punea problema - nu s-a pus în niciun moment al desfăşurării evenimentelor de după Colectiv - lipsei de locuri în spitale. "Curajoase" nu văd de ce ar fi asemenea articole, de vreme ce sunt răspândite peste tot, mainstream-ul hipsteresc al zilei. Nu intru acum în miezul disputei. Subliniez doar că nu era momentul potrivit. Şi nu mă refer aici la puştii care au agitat o pancartă la marşul tăcerii de duminică - singurii filmaţi şi răs-difuzaţi de media, desigur. Aceia au făcut-o din convingere naivă şi indusă, pentru că au acces mai ales la platforme media care-i îndeamnă la asemenea acţiuni. Poate că la vârsta lor aş fi făcut la fel. Dar tema aceasta este fluturată şi promovată de manipulatori abili.

     Cea mai bună lecţie de manipulare am primit-o la o emisiune televizată, unde am fost invitat în calitate de martor direct al evenimentelor şi lăsat să vorbesc foarte puţin. Printre alţii, în studio se afla Cătălin Tolontan. Cătălin Tolontan ştie foarte bine cum se poate "îmbrăca" o ştire astfel încât să pară că spune adevărul, dar să inducă o percepţie gata făcută. Şi exact de această ştiinţă s-a folosit, atunci când a spus că "Biserica a făcut declaraţii inacceptabile". Când i-am atras atenţia că nu e vorba despre Biserică, ci despre anumiţi preoţi, a reformulat: "Biserica, prin anumiţi reprezentanţi ai ei..." Dar la fel de bine se putea spune că, prin alţi reprezentanţi, a făcut mult bine. Numai că sămânţa era deja sădită. Ca o comparaţie, e ca şi cum aş spune "presa, prin anumiţi reprezentanţi ai ei, ia şpagă"; sau "România, prin anumiţi reprezentanţi ai ei, cerşeşte în Londra"; sau, iarăşi, "rockerii, prin anumiţi reprezentanţi ai lor, iau heroină". Asta dincolo de faptul, neînţeles de mulţi şi ignorat cu bună ştiinţă de alţii, că Biserica nu înseamnă doar ierarhia, ci înseamnă corpul credincioşilor, fie ei ierarhi, preoţi sau mireni. Dar pentru anumite cercuri de opinie, indiferent de ce se întâmplă, Biserica e de vină. Dacă iese în public, "încalcă neutralitatea". Dacă nu iese, "nu-şi manifestă compasiunea". Şi aşa se face că o tragedie pe care Biserica nu a influenţat-o cu nimic ajunge să-i fie pusă în cârcă. Şi că afirmaţiile eronate ale unora - dintre care mulţi nu sunt preoţi sau ierarhi, cu atât mai puţin reprezentanţi oficiali ai Bisericii - sunt puse pe seama ei, în timp ce acţiunile nobile ale multor preoţi şi credincioşi, de pildă cei pe care i-am dat ca exemplu în postarea anterioară, sunt luate în calcul individual. Părintele Mihai-Andrei Aldea, cel care-i apără pe rockerii de la Colectiv de acuzaţia de satanism şi socoteşte minunat mesajul cântecului "The Way We Die" sintetizează şi aici bine lucrurile: "Eu am aflat, direct şi indirect, cât de nepriceput şi chiar ticălos sunt! De ce? Păi pentru că sunt preot, de exemplu. Este adevărat că parohia din Bucureşti în care am slujit 14 ani a sprijinit mai mulţi bolnavi decât au văzut în viaţa lor ateiştii de serviciu din mass-media. Este adevărat că noi am ajutat secţii de spital şi clinici, că am ajutat bolnavi şi familii de bolnavi, că am fost implicaţi în acţiuni pentru persoane cu handicap, în cele pentru oamenii cu sindrom Down sau cu autism şi în multe altele asemenea. Este adevărat că în vreme ce 'eroii' gândirii ateiste făceau spume la gură împotriva Bisericii, între o bere şi un whisky, noi mergeam pe câmp în arşiţă sau crivăţ, ducând mâncare, haine, scutece, lapte praf, medicamente şi alte ajutoare celor care locuiau între cartoane şi grămezi de vreascuri. Dar sunt preot, deci sunt de vină pentru că nu sunt spitale şi medici în România. Eu. Nu politicienii! Nu cei care spuneau acum câţiva ani că 'ţinem degeaba 200 de spitale' şi le-au desfiinţat!"

     Dintre oamenii Bisericii - repet, Biserica este corpul credincioşilor, mireni şi ierarhi - unii au vorbit cu discernământ despre tragedia de la Colectiv, alţii fără, unii au greşit din rea-voinţă, alţii pur şi simplu s-au înşelat. Dar acea compasiune despre care vorbeşte toată lumea a existat şi s-a manifestat, spiritual şi material. Se întâmplă să fiu "insider" atât în comunitatea rock cât şi în viaţa Bisericii, deci ştiu aceste lucruri direct de la sursă. În parohia mea, preotul a citit rugăciuni pentru cei vii - pe cei pe care-i cunoşteam eu i-a pomenit cu numele la Liturghie - şi pentru morţi. Şi aşa s-a întâmplat în toată ţara. "Şi? Parcă foloseşte la ceva?" mi-a aruncat un prieten ateu. Unii cred că foloseşte, alţii că nu, însă discuţia e alta: asta face în primul rând Biserica. Se roagă. Şi faptul că s-a rugat public pentru cei care au trecut prin focul din clubul bucureştean arată că, în domeniul ei de activitate, s-a implicat. A-i reproşa acest lucru e ca şi cum i-ai reproşa unei trupe că scrie o piesă în amintirea celor dispăruţi, doar pentru că ţie nu-ţi place muzica. "Mai bine dădea bani!" a continuat respectivul. Ei bine, a dat şi bani. Ştiind că am legături cu lumea rock-ului, preotul meu duhovnic m-a întrebat şi pe mine dacă e nevoie de ceva anume, pentru ca Biserica să poată da. S-au făcut centre bisericeşti de donat sânge, s-au strâns haine, produse şi bani care s-au împărţit, există în continuare îndemnul de la cel mai înalt nivel ierarhic să fie ajutaţi bolnavii cu orice ar avea nevoie. Nu aţi văzut asta nicăieri? Sigur că nu aţi văzut-o, pentru că, după cum spuneam, campania de presă e bine concertată. Aşa ceva nu se dă decât, eventual, într-o notă de subsol. Marţi seara am fost printre organizatorii unei slujbe de pomenire care a avut loc în faţă la Club Colectiv, odată cu sfinţirea unei troiţe pentru cei morţi în incendiu. Slujba a avut aprobarea directă a patriarhului, acuzat, printre altele, că nu şi-ar lăsa "subalternii" să se roage în public pentru cei morţi pentru că ar fi satanişti. Această minciună ticluită de tot felul de publicaţii - şi preluată, din păcate, şi de unii dintre noi pe Facebook -   nu a fost dezminţită nici până azi, iar ştirea cu slujba de pomenire a primit un spaţiu mărunt şi invizibil pe paginile Realitatea şi TVR, în timp ce alte organe de presă nici nu au pomenit de ea. Şi astfel atenţia e deturnată de la diferiţi vinovaţi reali şi îndreptată spre Biserica Ortodoxă.

     Este evident, au existat şi erori de comunicare. În plus, nimeni nu poate fi obligat să-i iubească pe toţi înalţii ierarhi, însă trebuie să înţeleagă că Biserica nu se rezumă la ei. Cei care nu vor să ştie de ea nu au de ce s-o atace în constituţia ei internă, pentru că declară deschis că nu vor să aibă de-a face cu ea. Iar cei cu credinţă sunt chemaţi să o consolideze pornind de la ei înşişi - şi ajungând şi la condamnarea anumitor greşeli, dacă e nevoie, dar în spirit eclezial. Însă în aceste zile în care cerem respect pentru cei morţi şi răniţi, dat fiind faptul că multe familii lovite de tragedia din Colectiv primesc alinare - spirituală, prin slujbe de înmormântare ca cea plină de compasiune oficiată la căpătâiul lui Vlad Ţelea, şi rugăciuni pentru bolnavi, şi materială, acolo unde este nevoie - nu este cazul să alimentăm un conflict care nu are, repet, absolut nicio legătură cu ce s-a întâmplat vineri, 30 octombrie. Suferinţa prin care trece ţara este şi a Bisericii, care trebuie să şi-o asume deplin, în timp ce agitatorii politici, indiferent de raţiunile lor, ar da dovadă de respect dacă, măcar acum, nu ar crea noi motive de dezbinare. Lacrimile părintelui Visarion Alexa, care a slujit marţi seara alături de ceilalţi la Colectiv, curg împreună cu ale părinţilor, fraţilor, prietenilor, soţilor şi soţiilor celor morţi sau suferinzi. Şi la durere se răspunde cu compasiune, nu cu judecăţi sau poziţii politice.

Incendiul din Club Colectiv - o mărturie şi o datorie. II: Vorbele.

     Când m-am trezit, în dimineaţa zilei de 31 octombrie, primul sentiment a fost mirarea. M-am mirat că am reuşit să adorm şi să mă cufund într-o lume a viselor în care am uitat de tot ceea ce trăisem. Trăisem. Alţii nu. M-am gândit un pic la Alexandru şi la ceilalţi din spitale, m-am rugat o clipă. Apoi am deschis o uşă şi a ieşit un nou val de foc şi fum. Internetul.

     Pot spune şi astăzi, la câteva zile bune de la întâmplări, că am fost la fel de afectat şi de îngrozit de unele dintre reacţiile de pe site-uri, bloguri şi reţele sociale, ca de evenimentele în sine. Nu vreau să mă plâng - ar fi şi indecent, nu am niciun fir de păr lipsă - dar m-am simţit doborât când am lăsat să intre peste mine şuvoiul de vorbe. Din două direcţii, oamenii judecau pripit şi greşit. Unii dintre cei care trecuseră prin focul din Club Colectiv încă trăgeau să moară, în timp ce lumea noastră deschidea ochii către prima zi fără alţii dintre ei. Dar judecăţile se abătuseră deja, implacabile, parcă de teamă să nu le-o ia Dumnezeu înainte. Şi aşa au ţinut-o zile în şir.

     Am aflat că ce s-a întâmplat este rodul unor "pasiuni inutile şi nocive" pentru că cei care au fost în club s-au "jucat cu diavolul". S-au cristalizat de la început două interpretări cu rădăcină comună: pentru unii, tragedia fusese pedeapsa binemeritată pentru manifestările "sataniste" de la acest concert, care ar fi fost legat de fapt de celebrarea Halloween-ului. Pentru alţii, aparent mai cumpătaţi, doar consecinţa faptului că cei de acolo ar fi invocat demonul, iar demonul ar fi venit. "Evenimentul era gândit ca o procesiune satanică într-o sărbătoare satanică", scrie un comentator pe un blog, secondat de multe alte glasuri care variază pe aceeaşi temă. Îmi veţi spune că internetul e plin de oameni de toate felurile, însă de multe ori aceste remarci veneau de la voci respectate, de la cei la care de multe ori căutăm izvoare de discernământ. Iar dacă încercai să le explici că Goodbye To Gravity nu este o trupă anticreştină, că nu are nicio legătură cu Halloween-ul sau cu vreun ritual de orice fel, răspunsul unora era undeva între ironie şi furie moralizatoare. Nu am fost singurul îngrozit. Părintele Ioan-Florin Florescu, un preot ortodox român stabilit în Scoţia, vorbeşte într-un comentariu despre fanaticii care "mai că n-au celebrat moartea tinerilor în clubul acela şi care au văzut în asta pedeapsa dreaptă a lui Dumnezeu". Şi, repet, deşi unii sunt oameni care în alte circumstanţe au dat dovadă de înţelepciune şi sensibilitate, nu poţi să nu-i dai dreptate părintelui când citeşti cuvinte ca acestea: "De câtă vreme așteaptă, de fapt, tinerii halloween-iști, heavy-metall-iști (sic!) și alți frecventatori ai horror-ului de franciză (artistică sau comercială din muzică, cinema, poezie, de pe bascheți, tricouri, eșarfe, ghiozdane școlare etc), o noapte ca cea de la 'Colectiv', pe care au invocat-o ei înșiși, prin cultul morții viscerale profanizate și profanate?! Sau credeau c-or s-o vadă doar la cinema, din puful fotoliului? Au uitat promisiunea micuței zâne: 'The dreams come true'?" Dacă de aici se citeşte vreo compasiune, mărturisesc că eu nu o văd. Iar mai departe, un articol ce se vrea de învăţătură creştină ne sugerează că pentru cei morţi în club nici nu te prea poţi ruga:  "De-asemenea nu văd cum ar putea fi pomeniţi în cadru oficial, având in vedere circumstanţele. Poţi spune 'cu drepţii odihneşte Doamne pe robii Tăi' când ei au murit la un concert rock, făcănd semnul diavolului, fie şi inconştient, şi negând autoritatea si chiar pe Dumnezeu, aşa cum denotă versurile lor, de-acolo? Hm? Poţi?"  Sunt cuvinte din care răzbate un duh întunecat. Diavolul, numit şi "acuzatorul", nu mai are multe de adăugat. În lupta pentru sufletele celor răposaţi, îngerii răi sunt acompaniaţi de o voce de pe pământ. Şi toate acestea duc, firesc, către o altă concluzie: "3 zile de doliu naţional pentru nişte inconştienţi şi iresponsabili mi se pare prea mult." I-aş dori celui care a scris aceste rânduri ca, în timp, să ajungă la gradul de inconştienţă şi iresponsabilitate care i-a mânat pe Claudiu Petre şi Adrian Rugină să intre în foc pentru a-şi salva semenii. Să se umple de jertfelnicia lor, fără să aibă nevoie de ea.

      Din fericire, în ciuda multor vorbe aruncate în aceste zile - despre care nădăjduiesc să scriu în partea a III-a a acestei mărturii -, Biserica nu a plecat urechea la asemenea îndemnuri, iar cei morţi au fost pomeniţi cu numele la Sfânta Liturghie şi alte slujbe, la fel ca şi cei bolnavi. Este un lucru pe care îl pot spune cu toată responsabilitatea, fiind eu însumi de faţă în biserică în momentul acestor rugăciuni.

     Pe lângă toate cele de mai sus, declaraţiile preşedintelui PNŢCD, Aurelian Pavelescu, par o adiere de vânt. "Totul este dominat de febra violenţei, exhibiţionismului şi sexului. Cine sunt tinerii aceştia, cine sunt părinţii lor, încotro se îndreaptă, ce vor? Anarhie. Vă asigur că pe niciunul dintre aceştia nu-i veţi găsi în biblioteci şi nici la biserici." Promiscuitate, sex, anarhie? Există. Să-i bagi pe toţi tinerii care merg în vreun club în aceeaşi oală, iată unde duce graba de a arunca vorbe pe care însăşi realitatea le contrazice. Sare pe rana unor oameni îndureraţi.

     În timp ce mă loveam de acest val de neînţelegere, mai apăreau şi veşti noi. S-a confirmat ceea ce bănuiam încă de cu seară, Adrian Rugină murise. Teodora Maftei, fotoreporteriţa de la ProTV era în stare gravă. De Bogdan Enache, bateristul Goodbye To Gravity, nimeni nu părea să ştie nimic. Iar seara, când am fost să aprind o lumânare la locul întâmplărilor, am aflat că nici Nelu Tilie nu reuşise să scape din flăcări.

     La un moment dat m-am retras din toate discuţiile contradictorii. Mi se păreau fără rost şi poate că atunci a luat naştere gândul acestei mărturisiri. În zdruncinarea sufletească pe care o simţeam, s-au auzit, rând pe rând, şi vocile care mi-au fost sprijin. Înalt Prea Sfinţitul Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului: "Nouă nu ne este dat a-i judeca pe acei tineri. Pe noi, cei care suntem părinţii lor, ar trebui să ne judecăm pentru a vedea dacă am făcut tot ce este posibil pentru ca ei să nu îşi petreacă timpul într-o asemenea locaţie. Se spune că trupa aceea, care îşi lansa albumul, avea una din melodii Ziua în care voi muri. Nu putem vorbi de nişte tineri care nu credeau în Dumnezeu." Mai departe, înaltul ierarh face legătura şi cu Halloween-ul: poate e forţat sau poate e justificat pentru că nimeni nu a celebrat această sărbătoare de import, dar nici nu s-au evitat alăturările. Dar tonul celor spuse mai sus, iubirea reală, dincolo de posibile diferenţe de nuanţă, a fost o gură de aer proaspăt în fumul îmbăcsit al judecăţilor. Iar când am aflat că şi Adrian Rugină a murit întorcându-se în flăcări după alţii, m-am gândit la cuvintele lui Hristos: "Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi." Şi gândul meu şi-a găsit ecou în minunata postare a părintelui Ioan-Florin Florescu (https://ioanflorin.wordpress.com/2015/11/02/oameni-si-bostani/ ). A fost ca o cană cu apă în pustiul dezbinării, al judecăţii şi prejudecăţii, al concluziilor pripite şi ignorante.

     Moartea năprasnică a a atâtor oameni trebuie să fie pentru toţi prilej de introspecţie şi meditaţie. Dacă suntem creştini, dacă suntem un neam, ce s-a întâmplat la Club Colectiv nu-i priveşte doar pe cei care au murit, au fost răniţi sau au asistat ca martori, ci pe noi toţi. Şi sigur, trebuie să ne gândim şi la dimensiunea spirituală. Însă fiecare dintre noi are de cumpănit propriile păcate şi neputinţe, iar faptele şi sensurile se luminează treptat. Dumnezeu lasă unele lucruri să se întâmple, însă raţiunea lor nu se desluşeşte cât ai bate din palme. Este unul dintre sensurile cuvântului pe care îl spune Însuşi Hristos ucenicilor: "Acei optsprezece inşi, peste care s-a surpat turnul în Siloam şi i-a ucis, gândiţi, oare, că ei au fost mai păcătoşi decât toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Nu! zic vouă; dar de nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel." În loc de zile de cugetare şi rugăciune, s-a umplut însă cetatea de oameni care au citit cât ai bate din palme gândul lui Dumnezeu. Şi dacă faci un apel către refuzul interpretărilor simpliste, eşti taxat automat. Am aflat în aceste zile că "slujesc la doi domni", că am participat la un "ritual demonic", că prietenii pe care i-am întâlnit în Colectiv şi pe care îi cunosc de atâta vreme, cu bune şi rele, sunt - n-aş fi bănuit! - cu toţii satanişti, în cel mai bun caz "fără să-şi dea seama". Şi că dacă refuz intepretarea simplistă şi forţată sunt, alături de Radu Preda (onorantă companie, n-am a mă plânge!), "complice al cecităţii ambientale".

     Unul dintre caii de bătaie ai argumentaţiei de mai sus este chiar cântecul "The Way We Die", care deschide albumul Goodbye To Gravity şi cu care a început concertul. A vorbi despre ziua morţii este, în viziunea multora, o dovadă clară de activităţi oculte. Titlul acesta ar fi "o demonică profeţie împlinită". Părintele Mihai-Andrei Aldea, un alt preot ortodox, a răspuns tuturor acestor acuzaţii într-o postare minunată pe Facebook, unde se spun mai concis şi mai adânc toate lucrurile pe care încerc eu să le exprim aici dezlânat. Iată ce scrie părintele despre cântecul cu pricina: "Şi, ca să pun capac la ticăloşia şi nepriceperea mea, mărturisesc public, sus şi tare, faptul că nu am izbutit să văd unde ar fi satanistă melodia 'The day we die'. Dimpotrivă, dincolo de stilul vocal - pe care îl înţeleg, dar care îmi este incomod - cântecul are un subiect perfect ortodox:
nu suntem numere, suntem oameni vii, iar ziua în care ne vom da bătuţi şi vom accepta să devenim numere, vom accepta să fim sclavii sistemului, este ziua în care vom muri.
Mi-a plăcut mesajul acestui cântec! Foarte mult! Habar nu am de celelalte melodii ale albumului, dar mesajul acestei melodii este, din punctul meu de vedere, perfect ortodox.
Iar comentariile pe temă ale unora - privitoare la 'premoniţia' din această melodie - ţin de o boală cumplită a datului cu părerea despre ceea ce nu ştim. Bârfă, şuşana, prostie.
Ca şi cele despre presupusa 'petrecere satanistă' de la Colectiv şi altele asemenea, toate bazate pe 'auzenii'."

     Gândul meu nu e să-i întărât pe oameni unii împotriva altora. Dar e datoria mea să mărturisesc ce am trăit şi am văzut. Şi de aceea m-am bucurat şi mângâiat când, prin corul de invective, am auzit voci ca ale părinţilor Ioan-Florin Florescu, Mihai-Andrei Aldea, Matei Vulcănescu sau pe a teologului Laurenţiu Dumitru. Sunt botezat creştin-ortodox, mărturisesc Sfânta Treime, Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi tot corpul credinţei ortodoxe. Sunt fiu al Bisericii. Şi tocmai de aceea nu-mi permit să mint. O, sigur, vorba părintelui Aldea, nu era Vecernie la Colectiv. Dar nici ritual anticreştin sau invocare a răului. Iar de obicei, când suntem loviţi de nenorocire, ştim din cărţile de rugăciuni să ne cerem iertare pentru "păcatele noastre" - ale noastre, nu ale "ălora", pe care-i privim de sus, cu fariseism moral sau intelectual, cu acea atitudine de superioritate despre care cineva spunea în engleză "your condescending demeanor has all gone wrong".

     De aici vine titlul postării acesteia în trei părţi: e datoria mea faţă de cei morţi şi de cei vii să mărturisesc ce am văzut, ce am auzit, ce ştiu. Mă întrebaţi dacă în Club Colectiv erau în seara de vineri oameni păcătoşi? O, da: doar eram şi eu acolo! Unii poate beau mai mult, unii nu credeau, alţii poate huleau uneori. Fiecare cu neputinţele lui, aşa cum suntem toţi şi peste tot. Dar nu era ritual, niciun demon nu a fost invocat, adunarea nu era anticreştină, nici scopul întunecat. Goodbye To Gravity nu este o formaţie satanistă, niciun membru nu mi-a vorbit vreodată de practici oculte, versurile reflectă frământări de tot felul, nu incită la ură, violenţă sau închinare către cel rău. Vorbesc, mai departe despre cei pe care îi cunosc. În incendiu au pierit şase arhitecţi. Vlad Ţelea, unul dintre ei, se specializase pe design interior. De câteva ori am avut discuţii pe marginea lecturilor noastre. Avea, ca şi mine, origini armeneşti, însă el chiar păstrase legătura cu comunitatea. După ce nu ne mai văzuserăm o vreme, mi-a arătat verigheta şi mi-a spus că într-o zi simţise nevoia să se ducă la biserica armenească şi să se cunune cu prietena lui. Alex Pascu e specialist în IT, Horaţiu Ghibu la fel. Am avut acolo prieteni avocaţi, muzicieni cu formaţie clasică, absolvenţi de litere. Oameni care, fără îndoială, au mai călcat uneori prin biblioteci. Unul dintre ei, deşi chinuit de o afecţiune gravă, face eforturi ca, măcar din când în când, să ajungă la biserică şi în scaunul spovedaniei. Au fost acolo şi alţii, cu bune şi rele, cum am mai spus. Neputinţa spre bine care ne defineşte condiţia căzută a fost prezentă şi în Colectiv. Dar au mai fost şi doi oameni care, într-o situaţie limită, au trecut prin foc pentru aproapele lor. Şi bănuiala mea este că nu au fost singurii. Pentru toţi aceştia s-a rugat marţi seara soborul de preoţi sosiţi la faţa locului cu o troiţă ce a fost sfinţită. Cel care a adus-o, părintele Visarion Alexa, a spus la final cuvinte simple şi de o frumuseţe dureroasă: "Și eu am fost tânăr, am fost și eu student, am intrat în club și nu mi-aș fi dorit ca viața mea să sfârșească acolo, într-un astfel de loc. Nu cred că acești tineri care au murit aici au făcut ceva rău, nu cred că au fost sataniști, nu cred că au greșit cu ceva, ci cred în primul rând că locul acesta a fost un loc într-adevăr unde au putut să cânte și să se exprime liber. Locul acesta va rămâne, probabil, un simbol al libertății de exprimare, pentru că acești tineri au reușit să spună ceva cu prețul vieții lor, anume că țara asta trebuie schimbată și noi toți avem datoria să o schimbăm. Dumnezeu să-i odihnească și să-i pomenim cu toții!" Slujba aceasta mi-a redat o parte din linişte. Iar dacă tragedia aceasta ne va apropia de Hristos-Adevărul, Care ne face liberi, vom putea spune cu toată responsabilitatea: "Nu suntem numere, suntem liberi / Suntem foarte vii / Căci ziua în care vom ceda e ziua în care vom muri". Dumnezeu să ne ierte şi să ne ajute pe toţi.

Incendiul din Club Colectiv - o mărturie şi o datorie. I: Faptele

Vineri, 30 octombrie 2015, la opt şi câteva minute seara, am luat un taxi din zona Obor şi m-am dus în Club Colectiv. Goodbye To Gravity, una dintre trupele bune de metal din România, îşi lansa noul album. În plus, cu unul dintre chitarişti, Vlad Ţelea, sunt prieten bun şi am şi cântat împreună. La mine, în Rising Shadow, era baterist. În viaţa de zi cu zi, arhitect specializat pe design interior. Iar basistul şi liderul trupei, Alex Pascu, a făcut acelaşi liceu cu mine şi ne-am împrietenit pe când el era într-a opta şi eu într-a douăsprezecea şi eu cu colegii mei îi cam chinuiam - în glumă - pe el şi pe ai lui. Pe chitaristul Mihai Alexandru şi pe solistul vocal Andrei Găluţ îi ştiu mai mult din vedere, în timp ce cu bateristul, Bogdan Enache, am tot stat de vorbă de-a lungul anilor pe la concerte. De altfel de el am dat primul în club. Ne-am sprijinit de stâlpul din stânga scenei şi am stat la taclale vreo cinci-şase minute. Eu mă plângeam de un prieten care s-a implicat trup şi suflet într-un stil comercial, el îmi spunea că dacă rămâi la heavy-metal e greu: trebuie să plăteşti tu totul şi uneori şi publicul e puţin numeros. "Dar măcar faci ce îţi place, ceva în care crezi", am concluzionat eu. M-am retras spre bar, unde am dat de Vlad Ţelea, căruia i-am povestit câteva snoave recente, apoi l-am salutat şi pe Pascu. Venisem doar cu geaca şi tricoul, hotărât să-mi iau un hanorac cu Goodbye To Gravity. Până să mă dezmeticesc eu, se vânduseră toate. "Asta e răsplata pentru că l-ai agăţat pe prietenul meu în cui când erai mai tânăr", mi-a spus Cristina, iubita lui Alex. Venisem, aşadar, la concert. Nu venisem la petrecerea de Halloween. Din mai multe motive. În primul rând, Halloween-ul e pe 31 octombrie, iar noi eram, după cum am spus mai sus, pe 30. Apoi, aici în club nu era petrecere de Halloween, ci concert de lansare. Nimeni nu era mascat, nici dovleci n-am observat, scenarii dramatice horror cu atât mai puţin. Sigur, trupa profitase de impactul comercial al acestei sărbători de import şi scrisese pe fluturaşi că după concert aveam să stăm la distracţie şi Halloween party marca GTG. Adică, cel mai probabil, o seară veselă cu bere. Nu-mi place nicidecum această nouă modă, dar conotaţiile ei întunecate nu erau prezente sub nicio formă în ce se întâmpla în club. Cel puţin unul dintre cei cu care am stat de vorbă, nici nu ştia că se apropie Halloween-ul. Nici eu nu mă gândeam la asta.

Clubul era destul de plin, deşi la aproximativ un kilometru avea loc alt concert. L-am întâlnit pe Cătălin Scânteie - alt fost coleg de trupă - , venit la concert cu soţia lui, Sanda. Am văzut doi vechi prieteni din gaşca veche din Romană şi doi ziarişti veterani, trecuţi de cincizeci de ani: Nelu Stratone, care mi-a spus că scrie o istorie a rock-ului românesc, şi Nelu Tilie. M-am îmbrăţişat cu Alex Penescu, avocat în viaţa de zi cu zi, talentat pianist şi "clăpar" în sfera muzicală. I-am făcut semn cu mâna Monicăi, soţia lui Vlad Ţelea. Şi m-am văzut cu mulţi, mulţi alţii, muzicieni sau nu: Horaţiu de la Changing Skins, fost coleg de liceu şi poate cel mai bun prieten al lui Alex Pascu, Mihnea Şeicaru, tot din "German" şi, un pic mai târziu, cu ursul acela de om blond şi bărbos care parcă zâmbea întruna: Adi Rugină.

Şi a început concertul: câteva artificii mai degrabă de tortul miresei şi eram cu toţii gata să ascultăm "Mantras of War". Ţin minte că sunetul era destul de bun (vocile care făceau armonia se cam pierdeau), însă volumul era mult prea ridicat. Nicio problemă, mi-am băgat dopurile de protecţie în urechi, mi-am lăsat prietenul cu care venisem ceva mai în spate şi m-am dus spre centrul sălii. Am stat ce am stat acolo, apoi m-am tras mai în stânga, ca să-l văd pe Vlad Ţelea. M-am oprit cam în dreptul stâlpului din stânga, cel unde stătusem mai devreme la palavre. La câţiva metri în spatele lui. De multe ori scriu cronici de concerte pentru site-ul la care lucrez, Maximum Rock. Şi pentru asta îmi mai iau notiţe. De acum nu eram încă hotărât dacă s-o fac sau nu, însă reţineam anumite lucruri pe care aveam de gând să le discut cu Vlad. De pildă că, atunci când dubla vocea principală, nu se prea auzea. Iar la sfârşitul piesei "Atonement" ("ispăşire" sau "căinţă", un titlu despre care, iată, nu s-a spus nimic) mi s-a părut că instrumentele s-au desincronizat pentru o scurtă perioadă până să-şi revină pe final. Şi, în sfârşit, că îmi place cum reinterpretează GTG "The Evil That Men Do" a lui Iron Maiden, dar că aici vocea lui Andrei nu se prea "lipeşte".

"Păi nu ştii ce piesă cântau când a izbucnit incendiul?" am auzit că ar fi spus cineva la câteva zile după seara de vineri. Eu ştiu. Nu cântau nicio piesă. Chitariştii şi basistul au coborât de pe scenă, pe baterist nu-l mai vedeam. Tocmai se declanşaseră artificiile - cred că mai târziu decât se plănuise, cred că trebuiau să ardă la finalul cântecului anterior. "La mulţi ani!" a spus râzând unul dintre băieţi. După o scurtă pauză, Andrei Găluţ, rămas singur pe scenă, a observat într-o doară, zâmbind: "A luat foc ceva aici. Asta nu era în plan." Am ridicat ochii şi am văzut cum buretele de antifonare de pe stâlpul în dreptul căruia stăteam se aprinsese. Nu părea mare lucru. Cineva a încercat să-l stingă cu o bere, dar era prea sus. Între timp, Andrei a întrebat dacă n-are nimeni un extinctor. Se poate ca atunci să fi avut loc unul dintre momentele cruciale ale vieţii mele. Am văzut că flacăra o ia uşor în jos şi Dumnezeu m-a tras de mână. Mi-am spus să ies, mi-a fost frică, eram cam aproape. M-am dus spre prima uşă, unde deja se înghesuiau vreo 40-50 de oameni, iar cineva răcnea să nu se creeze panică, să nu se calce lumea în picioare. Pentru o milifracţiune de secundă mi-a trecut prin gând să-mi iau geaca de la garderobă, dar am renunţat. Mai cădeau oameni, dar, în general erau ridicaţi. La un moment dat am făcut cu toţii un mic culoar, pentru că din sensul opus venea un om cu extinctorul mult aşteptat. Am privit în urmă şi am văzut că tavanul luase foc. "S-a dus concertul băieţilor", mi-am spus cu părere de rău, dar după câteva secunde am văzut cum ardea tot. Tocmai ajungeam afară. Am făcut câţiva paşi, mi-am întors privirea să văd ce se întâmplă şi atunci a venit acel val de flacără şi fum. Am fugit iar şi după câteva clipe am revenit spre intrare. Aici erau deja zeci de oameni căzuţi unii peste alţii, unii deja arşi. Ţin minte că în învălmăşeală l-am tras pe unul de mâini cu încă cineva. Mi s-a părut că-l tragem prea tare şi am spus: "Stai aşa, că-i rupem mâinile!" "Nu, e ok, trageţi!" ne-a încurajat cel cu pricina şi l-am scos din învălmăşeală. Un băiat a ieşit cu câteva şuviţe încă arzând şi cineva i le-a stins. Părea întreg. M-am dus să-i sun pe cei apropiaţi, să le spun că dacă vor vedea ceva la televizor, eu sunt viu şi nevătămat. Alex Penescu a ieşit şi el, cu jumătate din păr ars complet, clătinându-se ca un om beat şi întrebând disperat "unde-i sor-mea?" Sanda Scânteie avea arsuri pe faţă şi mâini, era plânsă, dar nu desfigurată. Îşi căuta soţul, care a ieşit şi el un pic mai târziu. Nelu Brânduşan, redactorul-şef de la revista mea arăta pârlit dar bucuros că scăpase. Şi la un moment dat cineva a adus pe braţe o fată cu părul complet ars, cu o zdreanţă rămasă din bluză şi în pragul inconştienţei. Atunci mi-am dat seama că s-ar putea să fie mai grav decât "câţiva răniţi", cum îi spusesem mamei la telefon. Dar tot nu înţelegeam amploarea dezastrului. Îi sunam insistent pe prietenul meu, Grasu', pe care îl văzusem în faţa mea în primul val de ieşiţi, dar pe care nu-l mai găseam, pe Alex Pascu şi pe Vlad Ţelea. Suna, suna, dar niciunul nu răspundea. Când l-am văzut pe Grasu' viu şi nevătămat mi s-a luat o piatră de pe inimă. Căzuse în îmbulzeală şi se julise un pic la mână. Era în tricou, ca şi mine. Între timp, la un moment dat, au început să vină ajutoarele. Întâi doi jandarmi care au rămas înmărmuriţi, apoi nişte pompieri cu măşti de gaze care au intrat în club. În câteva minute am fost evacuaţi din piaţeta ca o curte interioară unde se află clubul, pentru ca medicii şi pompierii să aibă loc. Afară, iubita lui Pascu, Cristina, era disperată. Horaţiu încerca să-şi consoleze prietena care plângea în hohote, dar fizic erau şi ei intacţi. Veniseră şi părinţii unora dintre copiii aflaţi la concert, câţiva vecini şi, aşa mi s-a părut mie cel puţin, primii hoţi de buzunare. Ieşeau tărgi după tărgi şi confuzia între noi era totală. Între timp sosiseră şi câţiva dintre cei care fuseseră la celălalt concert, printre ei mulţi fotografi. "Ţelea a ieşit ars rău, Pascu cred că era şi el ars", îmi spune Horaţiu. "A murit?" l-am întrebat. "Nu vreau să mă gândesc!" mi-a răspuns. La un moment dat am văzut o targă cu un individ corpolent şi bărbos. "E Pascu!" am strigat şi am dat fuga după cei care-l cărau, personal de pe ambulanţă şi câţiva prieteni. Cum aluneca de pe targă, am sprijinit-o şi eu pe aceasta şi i-am pus mâna pe piept, ca să-mi dau seama dacă respiră. Imposibil de detectat în fuga şi frigul acela.

     -Trăieşte? am întrebat.

     -Trăieşte, a răspuns un prieten. Trebuie să trăiască!

     Am mers până la ambulanţă şi am apucat să mă uit mai de aproape la el. Nu era Pascu. Era - am aflat după vreo oră - Claudiu Petre.

     Când jandarmii ne-au spus să facem loc pentru că se vor aduce trupurile celor arşi pentru a fi identificate, am întrebat pentru prima dată:

     -Sunt şi morţi?

     -Vai de mine! a răspuns jandarmul.

     Cifrele se îmbulzeau. 17. 18. Mai puţini. Mai mulţi. Apăruse şi Raluca, soţia lui Adi Rugină, cu faţa brăzdată de îngrijorare. Vlad Buşcă ne-a dat vestea ca un trăsnet: la televizor a apărut ştirea că Alex Pascu este unul dintre cei decedaţi. Cineva din grup a anunţat că şi Claudiu Petre a murit, iar fotograful Miluţă Flueraş e ars tare. Telefonul începuse deja să sune şi să tot sune. Unul dintre bunii mei prieteni din liceu mă întreba de mine, de Grasu', de Pascu. Prietenul şi colegul meu de trupă, Matei Tibacu, se interesa dacă poate să ajute. Am stat şi am aşteptat veşti, dar la un moment dat am fost biruit de frig - eram doar în tricou, geaca îmi rămăsese înăuntru. Am pornit-o spre casă, iar în taxi m-am uitat la un televizor de bord la ştirile care curgeau deja. Aşa cum au început să curgă şi mesajele. Până să urc în apartament, răspunsesem deja la vreo două şi vorbeam la telefon cu doi dintre cei mai buni prieteni, foşti colegi de liceu. Încercam să ne amintim împreună cine mai fusese în club şi dacă îl văzusem afară. Mi-am pus de un ceai, cu telefonul în mână, sunând neîntrerupt. Nu mai ştiu exact cine mi-a spus la telefon că Pascu este în viaţă, internat la spitalul de urgenţă Floreasca. Însă Horaţiu m-a anunţat că Vlad Ţelea a plecat în veşnicie. M-am oprit o clipă, mi-am amintit de faţa lui cea nouă, cu chelie şi barbă scurtă, de glumele pe care le făcuserăm înainte de concert. Prietenul meu Mihnea Şeicaru plecase din club la vreo zece minute înainte de incendiu şi aşa scăpase. Acum era la Floreasca cu iubita lui Pascu şi încă o prietenă, iar după vreo jumătate de oră am ajuns şi eu acolo, unde unii bolnavi erau deja transferaţi. Un cameraman m-a bruscat fiindcă îi stăteam în drum. Am stat mult de vorbă cu Mihnea şi alţii sosiţi la faţa locului pe holurile spitalului. Andrei Irode, omul de pază rocker pe care oricine a fost la mai mult de două concerte îl ştie, venise din altă parte şi se străduia din răsputeri să ajute. "Mă bucur să văd că eşti bine", mi-a spus când l-am salutat. Cătălin Scânteie apucase să-mi spună la telefon că el şi soţia lui erau cât de cât în regulă, o sunasem şi pe soţia lui Nelu - şi ea plecase, iar Nelu avea arsuri mai uşor tratabile - şi aflasem că doi colegi de la Maximum Rock erau destul de grav răniţi. N-am reuşit să intru la Alex Pascu, am mai stat printre oameni care vegheau, i-am văzut pe cei care-şi căutau disperaţi rudele şi apropiaţii pe diferitele liste, am făcut o sinteză a celor întâmplate cu fotografii de concert sosiţi la faţa locului. Am ajuns înapoi acasă pe la 5, copleşit de oboseală şi frig. M-am băgat în pat. Am reuşit să dorm până la 7.30.