Cinstirea unui sfânt contemporan oficializată

Aflu cu mare bucurie de pe blogul Sfântul Munte Athos că ieri, 27 noiembrie, Părintele Porfirie (1906-1991), un athonit care a trăit mult în mijlocul oraşului, nespus de îndrăgit de ortodocşii de toate vârstele şi nu numai, cel care recomandă apropierea de Hristos prin bucurie ca suprema cale, a fost trecut oficial în rândul sfinţilor cuvioşi de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. Celor care vor să ştie mai multe despre Sfântul Cuvios Porfirie din Kavsokalivia le recomandăm cărţile traduse în română cu şi despre el - "Ne vorbeşte Părintele Porfirie" fiind, poate, cea mai răspândită. Prăznuirea sfântului va avea loc de acum până în veac pe 2 decembrie. Împreună cu Părintele Porfirie a fost trecut în rândul sfinţilor oficial recunoscuţi şi Meletie de Lardos, cu ziua de prăznuire pe 12 februarie. În pictura de mai jos, Părintele Porfirie (în dreapta) este zugrăvit alături de alt mare om duhovnicesc contemporan, Părintele Paisie Aghioritul. Fie ca rugăciunile lui să ne îndrume şi de acum pe calea dragostei întru Hristos. Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, Părinte Porfirie!

Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (IV)

     În dimineaţa zilei de miercuri, cum avem ceva de zăbovit în gară, descopăr unul dintre locurile pe care ochii şi gândul le căutaseră din prima zi: un magazin de CD-uri. Nu avem prea multă vreme, însă apuc să-mi iau albumul omonim al recent descoperitei Avenged Sevenfold şi „The Miseducation of Lauryn Hill” – acesta din urmă e un disc pe care mi-l doresc de prin  2000, când am ascultat prima dată „Everything Is Everything” şi mi-am dat seama că şi în hip-hop se fac lucruri frumoase foarte. Diana îmbogăţeşte şi ea colecţia familiei cu „A Dramatic Turn of Events” al lui Dream Theater, aşa că, pe moment, mă pot declara mulţumit şi în această privinţă, însă, evident, am de gând să revin.

     Până una-alta, astăzi călătorim iar în timp şi ne îndreptăm paşii spre locuri pe care o erupţie extrem de violentă a Vezuviului le-a pustiit. Primul popas este la Herculane. Aici, o mare parte din locuitori a apucat să fugă – au murit doar vreo 300, care se refugiaseră în apropiere, pe malul mării, iar faptul că locul a fost întâi acoperit de cenuşă vulcanică face ca locuinţele să fie uimitor de bine păstrate. Coborâm destul de mult până să ajungem la nivelul de atunci al oraşului şi ne plimbăm prin locuinţele redate ochiului public de o muncă asiduă a grupurilor de cercetători şi oameni de ştiinţă. E fascinant să stai în taverna unde alteori bărbaţii se strângeau la vorbă precum alţii, peste veacuri, în poiana lui Iocan, să admiri mozaicurile cu motive şi zeităţi marine din băile bărbaţilor şi femeilor, să te plimbi prin piaţete, să te uiţi la amfore trăgând cu urechea la explicaţiile vreunui ghid sau – cazul meu – să citeşti câteva rânduri din Bergson aşezat pe marginea unei clădiri ce pare părăsită de curând, deşi ultimii oameni au locuit aici acum vreo 1934 de ani. Vestigiile acestea sunt mai vii decât altele şi îmi aduc în minte primele lecţii de istorie – cele mai aride pentru mine, cu multe detalii de arheologie, dar nu total lipsite de farmec – aşa că îi dau un mesaj profesorului nostru din liceu.

     Oraşul nou, în schimb, cel prin care trecuserăm în fugă la sosire şi în care acum aruncăm o privire în căutare de hrană, e un fel de Bârlad, cu nimic ieşit din comun, gri şi relativ murdar, deşi, ca în orice mic oraş de provincie, dacă ştii să cauţi, băcăniile ascund tot felul de bunătăţi. Noi urcăm într-un microbuz alături de un grup germanofon – după accent bănuiesc că sunt austrieci – şi o luăm la deal pe serpentine spre cauza acestor ruine, temutul vulcan Vezuviu. Din punctul de pornire al ultimei ascensiuni, flancat de chioşcuri cu diferite suveniruri, unele drăguţe, cele mai multe de un prost gust sublim, o plăcuţă ne spune că avem 25 de minute de urcat până în vârf. Diana ajunge la concluzia că trebuie să fie de fapt mai puţin, dar că respectivele indicaţii sunt pentru alde-mine. Până la urmă, deşi răsuflu din greu şi mă opresc des, nici eu nu am nevoie de mai mult de un sfert de oră. De pe drum, coasta abruptă se arată străjuind (sau ameninţând?) aşezările de jos, mult mai pitoreşti când le priveşti de aici. Găsim şi un punct unde se vinde un vin celebru şi pomenit în câteva opere literare, Lacryma Christi, făcut din struguri cultivaţi pe aceste pante ameninţătoare. Oferta e variată – roşu, alb, roze – şi cum se apropie ziua de naştere a unei bune prietene, îi voi cumpăra la întoarcere o sticlă, „învelită” în lavă uscată. Ne plimbăm pe marginea craterului – extrem de abrupt, imens şi cu accesul interzis – şi mă minunez eu însumi de calmul cu care privim acest loc care în alte condiţii ne-ar fi dat fără îndoială fiori de gheaţă pe şira spinării. Când eram mic şi bunicul mi-a povestit despre pieirea oraşului Pompei în urma erupţiei, mă întrebam cum de mai pot locui oameni în apropierea vulcanului, cu această sabie a lui Damocles deasupra capului. Ţin minte că, vreo câteva nopţi după ce auzisem povestirea, până şi mie mi-a fost greu să adorm cu gândul la acei nefericiţi. Astăzi, desigur, există tot felul de măsurători care anunţă o eventuală erupţie cu ceva timp înainte – căci vulcanul este, după cum îl aud pe un ghid spunând, nu activ, ci „foarte activ” – dar tot gândesc că trebuie să fie greu pentru cei din aşezările care se întind peste tot la poale: să afli, de pe o lună pe alta, că trebuie să pleci şi să laşi în urmă casă şi tot ce nu poţi lua, fără să te mai poţi întoarce prea curând. Este de fapt starea de nesiguranţă pe care o trăim cu toţii în mijlocul unei lumi căzute, dar cei de aici trebuie că o conştientizează mai acut. Sau poate doar s-au obişnuit.

     Din Herculane până în Pompei, drumul cu trenul ar trebui să dureze vreo jumătate de oră. Dar ţi-ai găsit! Trenul, nu foarte aglomerat, merge, se opreşte la un moment dat – firesc, ne gândim, doar e într-o gară –şi stă... şi stă. După un timp suntem anunţaţi că vom mai sta, iar când lumea începe deja să se enerveze bine, angajaţii căilor ferate ne explică blând că garnitura s-a stricat (déjà-vu!) şi trebuie să luăm alt tren, urmând apoi să schimbăm... Gândindu-mă că vom sta toată ziua departe de Napoli, mi-am luat şi eu un tricou primit de ziua mea, cu o inscripţie nu tocmai antică, dar plină de înţelepciune, de genul „mulţi beau, puţini cunosc”. Problema este că în staţia unde se înghesuie acum o mulţime considerabilă, identific cel puţin un concetăţean închis la ten, care nu mi-aş dori să afle de unde suntem. Faptul că la interpelările în italiană ale altor pasageri vorbăreţi răspunde cu „ă?”, „a!” şi „hă, ăhm” îmi întăreşte convingerea, aşa că îmi ţin mâinile încrucişate pe piept şi ochii pe buzunare, mai ales că omul se postează chiar lângă noi, aşa că am timp berechet să-i admir tatuajele şterse. Înjurăm în gând sau în engleză infrastructura mai proastă chiar decât a noastră, schimbăm trenul, suntem interpelaţi de alt ţigan în faţa căruia dăm din umeri şi, după o oră şi jumătate, ajungem la Pompei şi ne putem relua dialogul în limba maternă.

     Un pic după intrare ne sare în ochi o tăbliţă prin care vizitatorii sunt rugaţi, din motive de siguranţă, să nu „intre în contact” cu câinii vagabonzi care se plimbă în voie (cum era povestea aia cu „România, singura ţară din lume în care sunt câini fără stăpân”?) Patrupedele sunt însă paşnice, iar noi obişnuiţi, aşa că alintăm vreo două potăi şi ne vedem de drum. Însă uimirea e mare. Pompeiul nu este la fel de bine păstrat ca Herculane – aici lava a dărâmat acoperişuri şi a distrus clădiri, iar oamenii n-au apucat să fugă, murind prin sufocare încă înainte ca materia incandescentă să invadeze oraşul – dar localitatea e imensă! Îmi făcusem calculul că o să ne plimbăm vreo oră-două, dar avem de-a face cu un oraş în toată regula, pentru care nici patru nu îţi sunt de ajuns. Şi e de-a dreptul fascinant – străzi mai late şi mai înguste, vile bogate şi prăvălii, trupuri de oameni acoperite de lavă şi astfel păstrate în postura în care au fost surprinse de moartea năprasnică, temple, statui, mozaicuri, amfiteatre. Într-una dintre locuinţe dăm de o masă care a fost cândva proprietatea lui Casca Longus, unul dintre asasinii lui Iulius Cezar. Îmi amintesc de celebrul „Live at Pompeii”, concertul filmat susţinut de Pink Floyd fără public în amfiteatrul de aici, şi hotărăsc că şi Lost Society trebuie să dea o mini-reprezentaţie, fie ea şi cu jumătate din trupă, fie ea şi a capella. Aşa că mă apuc să cânt un fragment de cântec, urmat de începutul de la „Shine On You Crazy Diamond” al sus-menţionaţilor Pink Floyd, în timp ce Diana, relativ oripilată, trebuie să fotografieze. Doar că după încă o vreme, descoperim că fuseserăm într-un amfiteatru mai mic, cel mare, unde se filmase concertul, descoperindu-l ulterior. Evident, reiau cântarea – cu altă piesă de data aceasta – şi după ce Diana îşi face datoria de fotograf, strig în gura mare: „Listen to Lost Society from Romania, not Finland!” (Asta pentru că nişte băieţaşi din ţara celor o mie de lacuri s-au gândit să-şi ia acelaşi nume ca noi.) La vederea celor care întorc curioşi privirea – spre deosebire de Pink Floyd eu am avut ceva public - Diana îşi pune mâinile în cap şi exclamă: „What an idiot! And that makes me Mrs. Idiot!”

     Mai hoinărim o vreme pe străzile parcă nesfârşite, simbol al măreţiei, nestatorniciei şi deşertăciunii, ajungem şi la un lupanar foarte bine păstrat, poate ca semn al căderii oraşului, nu încetăm să rămânem uimiţi şi părăsim locurile abia la căderea întunericului şi a primilor stropi de ploaie.

În Napoli mai trecem un pic prin magazinul de CD-uri şi cărţi descoperit dimineaţa, unde de data asta îmi cad ochii pe cartea autobiografică a lui John Densmore de la The Doors, „Riders on the Storm”, dar şi peste câteva cugetări ale lui Bob Marley. După drumul cu metroul, de data aceasta fără incidente, ajungem la baza dealului pe care trebuie să urcăm pentru a ajunge la gazdă şi unde aceasta ne-a recomandat un restaurant. Intrăm cu încredere pentru a descoperi o sală cu aspect de cantină, însă nu mai avem unde să mergem: plouă şi ne e foame. Dar constatăm repede că aparenţele înşeală. Mâncarea e foarte bună – mă ling şi acum pe buze cu gândul la fructele de mare – iar când îi cer chelnerului o bere mare, păi nu se încurcă şi îmi aduce o sticlă de vreo 600 de cl. În plus, în timp ce serveşte la mese, omul cântă însufleţit, lucru pe care nu cred că o să-l văd prea curând în Germania. Ne aşezăm în dreptul ferestrei, aşa că vedem cu ochii noştri, cum, la un moment dat, de la etaj aterizează un sac de gunoi pe caldarâmul din dreptul restaurantului. Îi spun chelnerului, „cred că aţi primit un cadou”, iar el dă nepăsător din mână. „Welcome to Napoli”, îmi spun râzând şi mai comand o bere.

Un cântec pe săptămână - Viaceslav Ovcinikov, Coloana sonoră a filmului "Andrei Rubliov", scena finală

Scena finală a filmului „Andrei Rubliov” al marelui regizor rus Andrei Tarkovski, în fapt o succesiune de imagini cu icoane pictate de marele artist-monah, este momentul apoteotic al unei odisee creştine. Odată parcursă iniţierea sa sinuoasă, Rubliov înţelege – nu în sens intelectual, ci ontologic – că artistul trebuie să renunţe nu doar la tot ce ARE, ci şi la tot ce ESTE în sens egoist, pentru a se putea apoi regăsi deplin în Dumnezeu. Este clipa revelatoare când lui, pictorului, nu îi mai este greu să-L înfăţişeze pe Dumnezeu, pentru că Îl vede desluşit în sine.

Muzica ce marchează acest moment este scrisă de Viaceslav Ovcinikov, compozitor şi dirijor rus contemporan, născut în 1936. Fragmentul vocal-simfonic, modern prin armonie şi textură sonoră şi în acelaşi timp impregnat de tradiţie – cu pasaje corale ce trimit la Liturghia aşa cum este cântată în Biserica Rusă – se îmbină organic cu imaginea şi dă viaţă unui ideal exprimat de însuşi Tarkovski: „Singura condiţie pentru a lupta pentru dreptul la creaţie este credinţa în propria vocaţie, disponibilitatea de a sluji şi refuzul compromisului. Creaţia artistică cere de la artist să „piară cu totul”, în sensul deplin, tragic al acestor cuvinte. Şi astfel, dacă arta poartă în sine o hieroglifă a adevărului absolut, va fi mereu o imagine a lumii, devenită manifestă în operă odată pentru totdeauna. Şi dacă cunoaşterea ştiinţifică rece, pozitivistă a lumii e ca urcarea pe o scară nesfârşită, contraponderea ei artistică sugerează un sistem infinit de sfere, fiecare dintre ele perfectă şi desăvârşită în ea însăşi. Una o poate completa sau contrazice pe cealaltă, dar sub nici o formă nu se pot anula între ele; dimpotrivă, se îmbogăţesc una pe cealaltă şi se adaugă una alteia pentru a forma o sferă atotcuprinzătoare ce creşte la infinit. Aceste revelaţii poetice, fiecare dintre ele validă şi eternă, sunt dovada capacităţii omului de a recunoaşte după al cui chip şi asemănare e făcut şi de a exprima această recunoaştere”.

Lansări de carte mâine, 20 noiembrie, la Bucureşti şi Piteşti

Miercuri, 20 noiembrie, este o nouă zi a lansărilor. La Bucureşti, la târgul Gaudeamus ce va avea loc, ca de obicei în ultimii ani, la Romexpo, în Pavilionul Central, se lansează cartea lui Paul Grigoriu, "G de la Gugiumeni. Falsă monografie", în prezenţa autorului. Evenimentul va avea loc la orele 14.30.

În aceeaşi zi, la Piteşti, la orele 17, la biblioteca Dinicu Golescu (strada Victoriei nr. 18), Editura Filos prezintă două cărţi şi trei autori: Cristian Boroş îşi lansează volumul de versuri, "Suplu zvâcnet vertical", iar Alexandru Rădescu şi Paul S. Grigoriu vin şi în acest oraş cu al lor "Jurnal athonit".

Un cântec pe săptămână - Black Sabbath, "Die Young"

Atmosferic şi heavy în acelaşi timp, „Die Young” este unul dintre cântecele reprezentative ale noii ere în care Black Sabbath a pătruns odată cu înlocuirea lui Ozzy Osbourne cu Ronnie James Dio. Dacă riff-urile lui Tony Iommi au fost de la început recunoscute ca piatra unghiulară a sunetului Black Sabbath, aici auzim clar cât de importante sunt în construcţia muzicală liniile de bas ale lui Geezer Butler. Îmbinarea între cele două instrumente atinge un vârf de expresivitate, aşa cum poate fi întâlnit pe întregul album pe care se găseşte această piesă, „Heaven and Hell” (1980). Iar vocea lui Dio este remarcabilă prin acurateţe şi expresivitate, prin jocul între interpretarea cvasi-operatică şi falsetul menit să sugereze caracterul fragil al existenţei omeneşti.




Versurile îi aparţin tot lui Ronnie James Dio, care, odată cu venirea în trupă, a preluat rolul de textier de la Geezer Butler. Nu este vorba aici despre o mentalitate de tipul „live fast, die young”, populară în unele cercuri rock’n’roll, ci despre imprevizibilul care ne defineşte existenţa pământească, despre nevoia de a trăi ziua şi clipa – nu neapărat în exces. De altfel, micuţul solist vocal american de origine italiană, mort în 2010 la aproape 68 de ani, nu face parte dintre morţii tineri ai rock-ului, deşi impresia generală pe care a lăsat-o în urmă era că mai putea cânta la nivelul cel mai înalt încă nişte ani. Alături de el şi de cei amintiţi mai sus, pe acest cântec şi pe tot albumul mai pot fi auziţi Bill Ward (la penultimul disc de studio cu Black Sabbath, ultimul fiind „Born Again” din 1983, cu Ian Gillan la voce) şi Geoff Nicholls la clape – acesta din urmă fiind membru neoficial timp de mulţi ani, în care nu apărea la concerte, cântând din spatele scenei.

Sibiu, venim! Dublă lansare de carte, mâine, 14 noiembrie

Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (III)

     Planul nostru de bătaie spune că, de la frumuseţile parcă perene ale coastei amalfitane, trecem la vestigiile unui trecut îndepărtat. Ca să nu cădem în păcatul vreunei povestiri didactice, vom spune că acest Paestum, către care urmează să mergem, este găselniţa Dianei, îndrumată în această direcţie tot de prietenii noştri, Ancuţa şi Vladimir. Mi se explică succint că aici ar fi rămăşiţele unor temple străvechi, greco-romane, pentru care trebuie să renunţ repede, puţin după ce se crapă de zi, la ultimele rămăşiţe de somn. Dar mă supun cu drag, pentru că descrierea pare interesantă. După ce am constatat cu o seară înainte că o povestire despre aventurile în subteran ale lui Donald mi-a pus mai multe probleme de italiană decât metafizica lui Bergson – de a cărei lectură mă ţin riguros, cu un număr fix de pagini pe zi, pentru a avea timp să o termin până plecăm – îmi spun că şi trecutul ar putea fi, cel puţin uneori, mai uşor de digerat decât prezentul tulbure.

     Începutul zilei seamănă cu precedentul: fuga la gară, vezi care-i trenul, sus în el, somn de voie şi iată-ne la destinaţie. Prima privire îmi aminteşte de ultimul an de liceu, când trupa în care cântam urma să aibă un concert la Aleşd. Şi atunci am coborât într-o gară cu aer de haltă, am privit de jur împrejur şi... pauză. În Italia, ce-i drept, vedem un drum destul de clar delimitat, niscai câmpie, un pic de asfalt şi câţiva copaci. Mă gândesc că am căzut într-o capcană pentru turişti şi în timp ce Diana caută asiduu indicatoare, căci de oameni pe care să-i întrebi nici nu poate fi vorba în asemenea pustietate, eu îi spun râzând că probabil cele câteva pietre de la margine de drum sunt marile ruine atât de lăudate şi că acum o să ne plimbăm aiurea până la următorul tren. Trecem, ce-i drept, pe lângă un zid destul de vechi, dar am timp vreo zece minute să-mi desfăşor arsenalul de ironii, până când sub ochi ni se ivesc câteva dughene cu suveniruri şi o cafenea. Aha! îmi spun. Deci asta e povestea: auzi că sunt nu ştiu ce ruine, baţi drumul ca nebunul sau ca turistul naiv, şi, dacă tot ai ajuns aici, îţi iei şi ceva de-ale gurii după ce înjuri zdravăn printre dinţi. Observăm însă repede că gura mea spurcată n-a grăit adevărul, căci după câţiva paşi se văd şi templele şi muzeul de arheologie şi o bisericuţă din perioada creştinismului timpuriu. Intrăm întâi în aceasta din urmă, o clădire solidă, mică şi aproape lipsită de decoraţiuni, cu masa-altar mărturisind despre vechimea şi simplitatea acestui lăcaş de închinăciune. În timpuri mai noi pe jos, pe dale, au fost desenate simboluri creştine, aşa că ocolesc cu grijă partea centrală – cum pot oare unii care se numesc creştini să zugrăvească pe jos imagini sfinte, care să fie astfel călcate în picioare?

     Cum lumina nu este încă foarte bună, intrăm întâi în muzeul de arheologie. Nu am aprofundat niciodată această ramură a cercetării istorice, astfel încât nu mă opresc îndelung în dreptul fiecărui exponat, pentru a studia ani, stiluri şi epoci, ci prefer să trec prin dreptul lor, nu foarte repede, nici prea încet, în aşa fel încât să-mi fac o imagine de ansamblu, să recreez o emoţie istorico-artistică a unor vremuri despre care ştiu prea puţine lucruri. Stau ceva mai mult în dreptul unor statuete mici şi ciobite de timp ale unor zeităţi şi a unei femei cu zvastică pe îmbrăcăminte, apoi atenţia şi o curiozitate veselă îmi sunt atrase de ceea ce – voi afla ulterior – reprezintă una dintre piesele de rezistenţă ale muzeului: o frescă pe care este reprezentat un om plonjând în apă de pe o stâncă, desprinsă (fresca) dintr-un mormânt căruia i-a dat numele sub care este cunoscut de arheologi: „mormântul scufundătorului” (tomb of the diver/ tomba del tuffatore), monument funerar grecesc din perioada 700-400 înainte de Hristos.

     Afară s-a luminat deja bine, aşa că păşim şi noi printre ruinele încălzite de soarele blând. Construcţiile sunt impunătoare, iar planul poate fi uşor „citit” chiar şi de ochiul profan. Între timp, în ciuda bănuielilor mele că acest areal e vizitat de doi-trei turişti pe an, locurile s-au umplut de curioşi din mai multe ţări. Trag distrat cu urechea la indicaţiile unor ghizi nemţi şi francezi, apoi îmi văd de drum prin cărările bătătorite de atâţia paşi, în timp ce Diana face fotografie după fotografie. Priveliştea e impresionantă, dar eu rămân cu ochii mai ales la şopârlele de diferite forme, culori şi dimensiuni, care s-au înstăpânit peste vechea aşezare. Temple atât de măreţe, închinate unor zeităţi vane dar împodobite cu mult fast, au ajuns astăzi sălaş micilor târâtoare, altfel foarte simpatice. Îmi amintesc de ruinele găsite de Făt-Frumos după ce s-a întors din tărâmul tinereţii fără bătrâneţe, dar şi de vorba Ecleziastului: „Deşertăciunea deşertăciunilor, totul e deşertăciune”. Oare cât mai au de aşteptat locurile acestea şi oamenii care le-au locuit până la învierea de obşte? Ce ne vom spune unii altora atunci, când ne vom întâlni, râzând poate unii de deşertăciunile altora, atât de diferite în formă, dar atât de asemănătoare în conţinut, peste veacuri şi veacuri?

     Cum din zi ne-a mai rămas destul timp, Diana propune să facem o excursie până la Procida, o insulă la care se ajunge cumva din Napoli. La gara oraşului reşedinţei noastre temporare ni se propun mai multe trasee şi optăm pentru un drum cu metroul (de fapt un fel de combinaţie între metrou şi tren) până în suburbia Pozzuoli, de unde urmează să luăm vaporaşul până la numita insulă. Doar că, pentru a ne aminti că suntem în regiunea Italiei care ne face să nu mai privim cu atâta încruntare infrastructura de acasă, undeva pe traseu, metroul se strică. Pasagerii sunt debarcaţi în masă şi puşi să aştepte cuminţi următoarea garnitură, care nu se grăbeşte deloc. Ajungem totuşi la destinaţie, iar Diana, auzind de un vulcan adormit, Solfatara pe numele lui, din care mai ies încă aburi şi sulfur, asemănător cu noroioşii noştri de la Buzău, se gândeşte că n-ar fi rău să-l vedem. Eu m-am cam săturat de mers, aşa că bodogănesc o vreme, dar până la urmă mă supun. Priveliştea e interesantă (Diana se cocoaţă şi într-un punct de belvedere, în timp ce eu îmi trag sufletul pe o stâncă), temperatura în zona craterului foarte ridicată, iar duhoarea nu mi se pare neplăcută, ba chiar îmi domoleşte forfota din stomac şi ficat prilejuită de cine ştie ce mâncare înghiţită cu lăcomia-mi binecunoscută. Diferite fragmente decupate din ziare şi lipite pe unde s-a putut ne informează şi că în Pozzuoli rata natalităţii este foarte ridicată tocmai datorită acestor vapori de sulfur, care acţionează precum viagra. Deci, dacă aveţi nevoie sau sunteţi interesaţi, puteţi oricând merge acolo, pretextând că vreţi să vă completaţi cunoştinţele de geologie.

      Ne întoarcem privind casele de pe marginea drumului totuşi un pic cam prea circulat pentru gustul meu, rătăcim un pic până prin zona portului şi aflăm că, dacă am pleca acum, nu am mai avea cu ce să ne întoarcem. Obiectivul Procida e deci ratat, spre marea dezamăgire a Dianei. Pe mine, în schimb, perspectiva unei mese îmbelşugate mă consolează. După ce ne plimbăm un pic ca să vedem oferta locului – unul destul de liniştit şi pitoresc – ne oprim într-un fel de piaţetă pietonală, la o terasă. Chelnerul ne recomandă să ne aşezăm sub o prelată, dar cum vrem un loc în care să nu ne sufocăm de căldură, îl rugăm să ne aducă tacâmuri la o masă în aer liber. La câţiva metri de noi, o doamnă în cârjă parlamentează jovial cu un cerşetor care nu pare să înţeleagă chiar tot şi, din când în când, prin dreptul nostru trec alţi camarazi de-ai acestuia, aşa că, din prudenţă, vorbim iar în engleză. După nişte paste şi un desert stropite de un excelent şi nu tocmai ieftin vin roşu, din soiul Aglianico, ne ridicăm, eu întru totul mulţumit, Diana mai puţin (tot la Procida i-a rămas gândul) şi ne îndreptăm spre gară. Aici, aşteptarea ne este tulburată de vag de nişte băieţi tuciurii, cu pantaloni la dungă şi pantofiori de lac – nu ştiu de ce mă trimit cu gândul la „Giovanni” Becali – care agită pe sub nasul nostru pancarte pe care îşi plâng destinul: „sono povero”. Îmi amintesc repede că în italiană „muncă” se spune „lavoro”, dar grupul e măricel, cu câţiva „aghiotanţi” care-l supraveghează de la distanţă pe năpăstuitul nostru, aşa că prefer să fac pe niznaiul şi să arunc, cu prefăcută nedumerire, un „no, thank you”.

     Pentru Napoli, am deja o idee bine înfiptă în minte: cum nu mai avem nimic în plan, vom merge să ne uităm după librării şi magazine de CD-uri. Dar ţi-ai găsit! Diana îşi aminteşte deodată, cu chipul luminat ca de o revelaţie, că există şi Castel dell’Ovo, o clădire impunătoare, ce se vizitează numai pe exterior, şi de unde, la apus, pot fi prinse nişte cadre superbe. Nemulţumit, încep să protestez, aşa că la jumătate de oră după ce ajungem în Napoli avem amândoi feţe încruntate şi suntem hotărâţi să nu mai mergem nicăieri... sau stratagema feminină funcţionează, pentru că aterizăm, evident, la Castel dell’Ovo. Pentru a ajunge la clădire treci un pod, la capătul căruia se deschide poarta principală. Vizita merită într-adevăr făcută: construcţia e elegantă, şi de la fiecare cat, de pe fiecare ridicătură, priveliştea în care crenelurile se amestecă prin imaginile mării, ale corăbiilor şi ale apusului de soare te umple din nou de acea linişte pe care o mai simţisem la celălalt castel văzut în excursia noastră. Plimbarea durează vreo 25 de minute, după care Diana insistă că ar trebui să mergem acum să căutăm CD-uri şi cărţi. Eu însă sunt hotărât să ne rezumăm la o activitate mai liniştită, aşa că aterizăm la o terasă unde, inspirat, îmi comand pizza bucătarului: e cea mai bună pe care mi-a fost dat să o mănânc vreodată, cu blatul ei subţire acoperit cu smântână cu tot. Deliciul este completat de un „vino della casa” îmbuteliat, aşa că buna dispoziţie îmi revine rapid, iar după un timp le fac chiar recomandări vecinilor noştri de masă, care după grai par austrieci. Îl felicit şi pe chelner la plecare, apoi gonim iar spre staţia de autobuz. De data aceasta mă opresc la un chioşc, de unde îmi iau o sticlă din soiul de vin descoperit la masa din Pozzuoli. Iniţial mi se pare că vânzătorul îşi bate joc de mine, dar apoi dau din umeri: licoarea pentru care la prânz plătisem 18 euro costă aici doar 2. Nu-i nimic, măcar am scăpat de benzinărie, cu penuria ei de bere cu tot.    

Vineri 15 noiembrie - LANSARE DE CARTE: PAUL GRIGORIU, "G DE LA GUGIUMENI"

Vineri, 15 noiembrie, la orele 13.00, Paul Grigoriu îşi lansează noua carte, « G de la Gugiumeni. Falsă monografie », în Foaierul Sălii de Concerte a Casei Radio (strada General Berthelot 60-64). Evident, aţi ghicit, nu este vorba despre mine, ci despre senior. Sub forma unei monografii, bazându-se pe fapte şi personaje reale (şi, acestea din urmă, cât se poate de pitoreşti), cartea propune o abordare literară ironică, amară, sarcastică şi indulgentă în acelaşi timp a vieţii dintr-un sat românesc de deal, între sfârşitul veacului trecut şi primul deceniu al anilor 2000. Deşi autorul este un mare admirator al lui Ion Creangă, a cărui operă a recitit-o – a câta oară ? – chiar în timpul scrierii acestei cărţi, stilul din « G de la Gugiumeni » este mai degrabă o îmbinare între umorul unora dintre articolele lui Andrei Pleşu şi o vagă tentă de Caragiale rural. În plus, aici apar pentru prima dată în creaţia autorului realităţi simple, chiar triviale, descrise cu formulări voit pretenţioase şi forţate, umorul rezultând tocmai din acest contrast. Însă dincolo de ironie, cartea ce va fi lansată vineri propune o felie autentică şi viu colorată de viaţă reală. Volumul este însoţit şi de un CD, cu o parte a textelor citită de însuşi Paul Grigoriu.

Un cântec pe săptămână - Carcass, "Heartwork"

Grupul britanic Carcass, originar din acelaşi Liverpool de unde s-au născut şi The Beatles, a fost mereu o figură aparte a scenei rock şi metal. Catalogaţi la început grindcore, deşi structurile cântecelor erau mult mai complexe decât furia punk din care crescuse Napalm Death, britanicii au mers apoi spre un stil pe care critica s-a grăbit să-l denumească „melodic death metal”, pentru ca apoi să scoată un album ce le-a atras eticheta „death’n’roll”. De fapt, aceste categorii i-au lăsat tot timpul reci pe membrii Carcass, care au preferat să se socotească pur şi simplu o trupă rock, eventual heavy metal. Dar, deşi nu a făcut-o de dragul lucrului în sine, Carcass a şocat de la bun început cu conceptul artistic. Şi nu e de mirare când primele trei albume se numesc „Reek of Putrefaction”, Symphonies of Sickness” şi „Necroticism Descanting the Insalubrious”. Versurile par desprinse din raportul unui medic legist, cu amănuntele cele mai scabroase ale unor disecţii şi operaţii. „Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”, s-ar putea spune şi despre Carcass, deşi ceea ce face grupul britanic nu se încadrează într-o estetică a urâtului de influenţă romantic-simbolistă, ci mai degrabă într-un un naturalism extrem. Poate să placă sau nu, dar în fond vorbim doar despre o altă latură a omenescului, un „inter faeces et urinam nascimur” în stil metal. Iar când şi acestea se transformă în artă, ei bine, este doar un frumos mai ciudat.

„Heartwork” este piesa-titlului a albumului Carcass din 1993, al patrulea al trupei, iar versurile pot fi privite ca un manifest artistic. Coperta acestui album este o sculptură, „Life Support 1993”, a artistului suprarealist (şi cam plecat de acasă) elveţian H. R. Giger, care a mai colaborat cu mulţi alţi artişti pop şi rock (Celtic Frost, Emerson, Lake and Palmer, Danzig, Dead Kennedys, Mylène Farmer). Pe acest album componenţa este Bill Steer (chitară), Ken Owen (tobe), Jeff Walker (bas şi voce) şi Michael Amott (chitară) – acesta din urmă fiind cel care a fondat mai târziu Arch Enemy şi Spiritual Beggars.

Works of art, painted black
Magniloquent, bleeding dark
Monotonous palate, murky spectrum, grimly unlimited
Food for thought, so prolific
In contrasting shades, forcely fed
Abstraction, so choking, so provocative

A canvas to paint, to degenerate
Dark reflections - degeneration
A canvas to paint, to denigrate
Dark reflections, of dark foul light

Profound, aesthetic beauty
Or shaded, sensary corruption
Perceptions, shattered, splintered, mirroring
In deft taints, diluted, tinted
Spelt out, in impaired colour
Denigrating, going to paints to pain - not a pretty picture

Works of heart bleeding dark
Black, magniloquent art
Monotonous palate, murky spectrum, grimly unlimited
Prolific food for thought
Contrasting, fed with force
Abstraction, so choking, so provocative

Bleeding works of art
Seething work so dark
Seering words from the heart

Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (II)

     A doua zi întreagă din periplul italian este dedicată vizitării coastei amalfitane. După ce ne trezim la un inuman cinci dimineaţa, ieşim cu ochii cârpiţi pe strada încă întunecată. Sus, înainte de treptele ce coboară spre oraş, în peretele stradal, o icoană a Maicii Domnului ne veghează intrările şi ieşirile.

     Ne agităm un pic în căutarea trenurilor, Diana consultă conştiincios şi meticulos hărţi şi indicaţii de călătorie din care eu nu pricep nimic, însă, în cele din urmă, îmi dau şi eu seama de faptul că tocmai am pierdut primul tren al zilei, aşa că am mai fi putut să dormim cel puţin jumătate de oră. Profit de ocazie ca să-mi iau un nou album de benzi desenate, de data aceasta cu criminalista Julia, iar în tren, nehotărât dacă să citesc din el sau din cartea lui Bergson, aleg soluţia cea mai sigură şi mă cufund într-un somn adânc. La Salerno, oraşul în care părăsim calea ferată, avem timp să înfulecăm un sandvici, iar eu îmi umezesc gâtlejul cu o bere tare. După o vreme, urcăm într-un autocar cu destinaţia Amalfi. Deşi dorm şi de data aceasta o bună parte din drum, mai deschid câte un ochi pentru a vedea peisajele superbe şi drumul atât de îngust încât îţi dă fiori. M-am obişnuit totuşi din Muntele Athos cu şoferi rapizi pe drumuri imposibile, aşa că somnul nu-mi este tulburat prea tare. Nu ne oprim deocamdată în Amalfi, ci aşteptăm alt autobuz pentru a ajunge la primul obiectiv al zilei, orăşelul Ravello, situat deasupra coastei. Aflăm aici, pentru prima dată, că în această parte de lume orarul autobuzelor – şi trenurilor, metrourilor etc. – este pur orientativ. Cu alte cuvinte, dacă pe afişaj scrie că plecarea va avea loc la, să spunem, ora 13, trebuie citit „pe la 13”. Şansele sunt ca autobuzul să sosească mai devreme cu 10 minute – şi să nu aştepte – mai târziu cu 15 sau... deloc. Totul e însă bine când se termină cu bine, aşa că, după o vreme petrecută în soarele uimitor de încins pentru această perioadă tomnatică, coborâm în centrul minunatului orăşel.

     Şi este, cu adevărat, cum ni-l descriseseră prietenii noştri: foarte comercial şi în acelaşi timp foarte autentic. Printre magazinele de suveniruri ne strecurăm pe străduţele în urcare, de pe care se vede un peisaj care inspiră pace şi armonie. Dealuri şi dealuri, cu căsuţe şi curţi mici şi cochete, iar în partea cealaltă valea abruptă ce coboară spre mare. Ne oprim la un magazin unde se fabrică pe loc limoncello şi alte licori mai mult sau mai puţin înrudite, facem o mică provizie pentru noi şi pentru unii dintre ai noştri, apoi traversăm cât se poate din orăşel şi ne bucurăm de străzi, magazinaşe şi pisici, unele mai arătoase, altele mai jigărite, întinse peste tot la căldura soarelui binefăcător.

     În catedrala din centru tocmai au intrat invitaţii la o nuntă, ceea ce nu ne împiedică să admirăm şi noi, pe fugă, clădirea. Eu apuc chiar să mă uit pe lectura biblică a zilei, un pasaj din cartea prorocului Iona. Ne gândim o clipă să mergem şi noi la masa festivă, iar dacă ne va întreba cineva ce e cu noi, să spunem că suntem „de-ai lui Giovanni”, că sigur o fi cel puţin un Giovanni în alaiul de nuntaşi. Dar ne mutăm repede atenţia pe Villa Rufolo. Peisaj frumos, grădini, mici iazuri şi o terasă pe care se pregăteşte scena pentru un festival de muzică împodobesc vechea locuinţă. Eu sunt atras imediat de un mic muzeu cu multe radiouri vechi – ce i-ar plăcea tatei pe aici! – şi cu extrase din presa unor vremuri apuse. Printre altele, multe pasaje ce-l evocă pe un anume C. A. Bixio, al cărui nume mi-l notez conştiincios în agendă: se pare că este un celebru compozitor napolitan de muzică uşoară, pe care am de gând să-l aprofundez la Bucureşti. Că prea ascultăm doar muzică anglofonă şi francofonă.

     Suntem cam presaţi de timp, aşa că o luăm iar în sus pe scări, intrăm pe o stradă îngustă unde se pare că se află ultimele pietre dintr-o veche mănăstire, apoi ajungem la o alta, încă în funcţiune, care însă este un loc de rugăciune unde turiştii nu au acces. Mă mulţumesc şi cu micul magazin mănăstiresc, unde după ceva căutări pe fundalul sonor al îndemnurilor Dianei („hai, nu mai avem timp!”), îmi iau o sticlă asemănătoare celor de şampanie plină cu o bere mănăstirească delicioasă. Beau licoarea aceasta pe aleile de la Villa Cimbrone, altă reşedinţă somptuoasă şi plină de drumuri înverzite, care îmi aminteşte un pic de Balcic. Minunat orăşel, dar acum trebuie să fugim ca să prindem autobuzul de Amalfi.

     Aşa se întâmplă când nu-ţi înveţi lecţiile! Graba noastră e zadarnică, la ora anunţată în staţie nu e decât un grup mic de oameni, din care intrăm în vorbă cu doi americani din Carolina de Sud, soţ şi soţie, trecuţi de 60 de ani, care ne povestesc că sunt de câteva zile pe coasta amalfitană, încântaţi de peisaj şi deja obişnuiţi cu tradiţionalele întârzieri. Până la urmă ajungem şi la noua destinaţie: port pestriţ şi agitat, plin de comercianţi şi mici bodegi, frumos şi colorat, cu aceleaşi străzi ticsite de lume şi de arome. Cumpăr nişte seminţe pentru tata şi o mare îngheţată pentru mine, apoi intrăm în Catedrala Sfântului Andrei, unde, la etaj, admirăm o parte din tezaur. Aici aflu, citind o inscripţie, că tipul de icoană venerată în lumea catolică şi numit Madonna dell’Idria (aici într-o reprezentare din secolul XIV), îşi are numele, de fapt, de la grecescul Odighitria (Povăţuitoarea sau Îndrumătoarea), atât de cunoscut şi îndrăgit în lumea ortodoxă. În subsolul bazilicii, în spatele altarului, se află o parte din moaştele Sfântului Andrei, care însă sunt scoase doar la ocazii festive. După cuvenita închinare, mai arunc o privire printr-un corp mai mic de biserică, de unde reţin o icoană în relief a apostolului „întâi-chemat”, cu o părticică din sfintele moaşte la piept, crucea în X în spate şi nişte peşti în mână – pescarul transformat de Domnul în pescar de oameni.

     De la Amalfi la Positano mergem cu vaporaşul, iar peisajul care ni se dezvăluie privirilor este de-a dreptul copleşitor. Pe coasta destul de abruptă, sunt construite grupuri-grupuri de căsuţe, gospodării şi biserici, care îmbină frumuseţea, simţul măsurii şi al culorii, cu o ingeniozitate uimitoare. Într-un fel, pâlcurile de case – unele pe cele mai inaccesibile părţi ale dealurilor, pe buza malului aproape vertical ce coboară spre mare – amintesc de dependinţele unora dintre mănăstirile athonite. Şi chiar dacă aici suntem în mijlocul lumii – ba chiar al unei lumi îndepărtate de credinţa drept-mărturisitoare – parcă peisajul revarsă asupra privitorului şi, cel mai probabil, şi asupra locuitorului, ceva din liniştea sa maiestuoasă.

     Amalfi este fără îndoială un orăşel foarte frumos, dar, în acest scurt periplu, cele două bijuterii mi se par totuşi a fi Ravello şi Positano. Acesta din urmă are portul situat chiar lângă o plajă destul de mare, iar spre centrul oraşului – sau spre ieşirea din el – urci şi iar urci. Străzile sunt mai întortocheate decât cele din Ravello şi Amalfi, ba înguste, ba lărgindu-se considerabil în câte o piaţă. Pe marginea uneia dintre cele mai înalte, cu privire spre plajă şi mare, din loc în loc câteva măsuţe îi întâmpină pe cei dornici să bea un pahar sau să mănânce ceva privind soarele cum răsare sau apune în marea pe care mişună mici ambarcaţiuni. După ce ne interesăm de orarul – aproximativ – al autobuzelor, căci ne-am hotărât totuşi să ne întoarcem în Napoli în această seară, coborâm spre principala biserică, însoţiţi în drumul nostru descendent de o fanfară care, când mai strânsă când mai răsfirată, străbate străzile orăşelului cântând o muzică tonică, sub îndrumarea unui dirijor pe care, din când în când, suflătorii rămaşi mai în spate nu-l mai văd.

     Pe malul mării ne oprim la o terasă, comandăm nişte apă, iar Diana îşi dă seama prea târziu că nu am întrebat cât costă. Până la urmă eu îmi iau şi o pizza – cu anşoa, cam sărată, dar bună –, în timp ce soţia mea se duce să facă o baie. Eu mi-am luat slipul de la Bucureşti, dar l-am uitat la Napoli, în sertar, bine pus. În timp ce îmi savurez masa şi trag cu urechea la discuţia întâmplătoare între un cuplu din Boston şi un conaţional din San Diego (sau invers, nu îmi amintesc foarte bine), soarele se cufundă uşurel în valuri, iar plaja e învăluită de lumina blândă a apusului, în timp ce în oraş se aprind felinarele. În drum spre staţia de autobuz băgăm de seamă că şi în Positano are loc o nuntă, probabil a cuiva de vază, pentru că e ceva lume strânsă în faţa bisericii, iar predica se aude din difuzoare destul de puternice. Reţin plăcut impresionat cuvintele preotului, care vorbeşte despre iubirea supremă şi despre faptul că Hristos S-a cununat cu omenirea prin cruce. Pe marginea drumului, până sus, ard din loc în loc lumânărele, care dau peisajului semi-obscur o calitate aproape feerică. Îi găsim pe prietenii noştri din Carolina de Sud la o măsuţă, le spunem că au avut dreptate – Positano e superb – apoi ajungem în mijlocul haosului. Unul dintre autobuze n-a mai venit, aşa că în staţie, pe trotuarul şi aşa foarte îngust, mulţimea este considerabilă. Oamenii se uită nervoşi la ceasuri, vorbesc într-un amalgam de limbi, iar un cuplu romantic trebuie să împartă micul spaţiu de trotuar pe care schimbă îmbrăţişări şi vorbe tandre cu alţi pasageri din ce în ce mai nervoşi. Pierzându-şi răbdarea, nişte americani comandă un taxi, dar acesta soseşte în acelaşi timp cu mult-aşteptatul autobuz, aşa că şoferul rămâne cu ochii în soare – vorba vine, astrul diurn a apus demult.

     Prindem, în marea înghesuială, două locuri... în picioare şi pornim în expediţie. Deşi nu am avut niciodată probleme în mijloacele de transport, drumul acesta îmi provoacă un rău aproape fizic. Pe drumul întortocheat, îngust şi mărginit de stânci sau de prăpastie, autobuzul merge repede, trecând milimetric pe lângă vehiculele venite pe banda opusă, în timp ce câte un scooterist se strecoară, când ajungem în vreo localitate, între grămezile de fiare ale mastodonţilor rutieri. Imaginea aşezărilor de pe coastă, luminate în întregime şi coborând spre mare, este splendidă, dar când mă gândesc că din casele astea pe lângă care gonim, noi şi alţii, ar putea ieşi oricând un copil sau un câine, pentru mine capătă şi vagi nuanţe de coşmar. Ajungem însă cu bine în Sorento, coborâm la o staţie despre care nu ştim sigur dacă e cea bună, Diana e la un pas să rămână în autobuz, în timp ce eu nedumerit, îl întreb pe şofer dacă aici e gara. Omul bălmăjeşte ceva, apoi îmi închide uşa în nas, ceea ce mă face la rândul meu să mormăi chestii legate de eutanasiere... fără nicio legătură cu maidanezii autohtoni.

     Cum totul e bine când se termină cu bine, urcăm şi noi destul de mulţumiţi în trenul cam pustiu ce urmează să ne ducă la Napoli. Diana adoarme din când în când, iar eu privesc curios la grupul vesel aflat la câteva banchete distanţă, trei bărbaţi care glumesc şi râd tot drumul şi cărora li se alătură pentru o scurtă porţiune un altul, care, la coborâre, din motive de talie joasă sau de curea insuficient strânsă, ne dezvăluie o parte considerabilă din impunătorul său posterior. Trecem prin cartiere întunecate cu lumini răzleţe, iar una dintre cele pe care le văd reflectate în geam este o firmă luminoasă Dacia. Mă uit la blocurile cufundate în beznă, cu luminiţe la câteva geamuri, şi îmi amintesc de cartierul copilăriei mele, Drumul Taberei. De fiecare dată când mergeam cu maşina prin noapte, mă gândeam că în spatele acelor ochiuri de lumină câte un om sau câte o familie îşi are colţişorul în care se retrage în siguranţă, căminul care îl apără de ameninţarea întunericului nopţii. La Napoli aşteptăm cam mult metroul – obligaţi să vorbim între noi în engleză, pentru că iar îşi fac apariţia grupuleţe care seamănă cu anumiţi vorbitori de română – iar la benzinăria din josul străzii noastre nu mai au astăzi decât două sticle de bere. Bune şi alea, la o adică. Găsesc sub placa de la duş niscai limacşi aciuaţi din grădină, le redau libertatea, mă spăl şi adorm instantaneu alături de Diana. Mâine e o nouă zi şi Italia ne aşteaptă.

Un cântec pe săptămână - Antonín Dvořák, Simfonia a 9-a, "Din lumea nouă", mişcarea a 4-a (allegro con fuoco); Filarmonica din Berlin, dirijată de Herbert von Karajan

Se poate spune, într-o anumită măsură, că cehul Antonín Dvořák (citeşte dvorjac), (1841-1904) este unul dintre compozitorii care se apropie cel mai mult de muzica pop contemporană. Mai bine spus, a fost „adoptat” (şi) de cultura de divertisment, parte din muzica lui aflându-se pe coloana sonoră a multor filme sau chiar reclame. Iar Simfonia a 9-a în mi minor ilustrează foarte bine această afirmaţie, fiind de departe una dintre cele mai cunoscute compoziţii ale sale. Lucrul se poate înţelege mai bine dacă ne gândim că simfonia poartă titlul „Din lumea nouă” (America, evident) şi foloseşte, printre altele, teme din muzica negrilor americani. Interesant este că Dvořák spunea la sfârşitul secolului al 19-lea că aşa-numitele „Negro melodies” sunt cele din care trebuie să se nască noua muzică americană, pentru că pot sta la baza unei şcoli de compoziţie serioase şi originale. Explozia acestei muzici şi a derivatului ei, blues-ul, pe la jumătatea secolului următor face din compozitorul ceh un vizionar.




Partea a 4-a a Simfoniei a 9-a, allegro con fuoco, este un moment muzical bombastic şi triumfător, care sugerează parcă o locomotivă brăzdând Vestul sălbatic, un marş al civilizaţiei şi o celebrare a lumii noi. Şi toate acestea cu însuşirea în repertoriu a minunatei „muzici” a pământului. Tema uşor recognoscibilă îţi rămâne uşor întipărită în urechi şi este „cârligul” acestei părţi a simfoniei, o parte scrisă în mi minor, dar care se încheie – cum altfel, dacă vorbim despre un triumf? – în Mi major. Varianta pe care v-o propun este o înregistrare din 1966 cu orchestra Filarmonicii din Berlin, sub bagheta marelui dirijor austriac Herbert von Karajan (1908-1989).

UPDATE

Primesc de la dirijorul de cor Aurel Muraru, un mare fan al lui Dvořák şi al acestei compoziţii în special, şi o altă variantă, cu Sergiu Celibidache la pupitru. Comentariul lui: "Varianta lui Karajan se remarcă prin vigoare, tehnicitatea, acuratețe, precizie...etc, pe când Celibidache nu este decât PROFUND..."
În ceea ce mă priveşte, nu pot decât să vă recomand să priviţi dirijorul în timp ce ascultaţi. Nu trebuie să fii specialist pentru a observa deosebirea între rigoarea lui Karajan şi stilul dirijorului român, mai subtil, care în anumite momente doar sugerează nuanţa şi interpretarea, pe alocuri improvizatoric, mereu re-creator. Vă rămâne să alegeţi singuri dintre cele două variante. Mie îmi plac ambele, dar mi se pare mai convingătoare cea cu Celibidache. Precizez că această variantă este împărţită în două părţi, după cum urmează: