Mă gândesc de ceva vreme că, dacă ar exista maşina timpului, mi-ar
plăcea mai mult să dau o raită în trecut decât în viitor. Şi prima destinaţie
ar fi într-un trecut pe care l-am trăit. Nu, nu m-aş întoarce la minunaţii ani
de liceu, nici nu m-aş duce să repar anumite greşeli. Ce e făcut rămâne făcut
şi nu poate fi schimbat. Dar mi-ar plăcea să ajung în prima jumătate a anilor ’90.
Repet, nu pentru a schimba ceva, ci doar pentru a retrăi, ca martor, cu ochii
şi mintea de acum, zilele de atunci. Pentru că, pe măsură ce trece timpul, am
impresia din ce în ce mai stăruitoare că la începutul anilor ’90 în România
încă era totul posibil, că am ratat o serie întreagă de şanse istorice.
După deceniile de comunism, o schimbare radicală ne-a speriat.
Ceauşescu a căzut, ca o consecinţă a planurilor demult ticluite la Bucureşti şi
aiurea şi sprijinite pe revolta reală a unor oameni care nu au mai putut răbda.
Ne-am bucurat, am sărbătorit, însă apoi ne-am speriat. Deodată au dispărut
punctele de reper ale unei realităţi cenuşii, dar cât de cât previzibile. Şi
ne-a fost frică să mergem până la capăt.
În primă fază perestroika
românească părea să fie sortită eşecului. Cuvintele istorice ale lui Ion
Iliescu din decembrie 1989, când spunea că revoluţia este îndreptată doar
împotriva lui Ceauşescu, cel care ar fi „întinat nobilele idealuri ale
socialismului”, păreau să rămână în urmă. Imediat s-au reînfiinţat partidele
istorice şi însuşi FSN – după ce şi-a încălcat nonşalant promisiunea de a nu se
transforma în partid – a trebuit să-şi adapteze din mers discursul noilor
realităţi ce vesteau o democraţie (re)născândă. Spaţiul public mustea de
energii. Am în minte imaginea vie a acelor zile. Pe străzile murdare şi
aglomerate se vindeau ziare de opoziţie, se vorbea la fiecare colţ despre cărţi
interzise înainte, se publica cu nemiluita, în condiţii grafice şi de redactare
adesea mizerabile, dar cu o fervoare născută din interesul direct al publicului
pentru teme tabu sau discutate cu jumătate de gură. Apăreau de-a valma cărţi
mai mult sau mai puţin religioase, amintiri din detenţie, mărturii anonime,
publicaţii erotice alb-negru, traduceri din clasici ai literaturii în care până
şi titlul era transcris greşit (bunăoară „Quo Wadis” – sic!) Şi apoi am început
să ratăm şansele. Una câte una. „Podul de flori” ce unea simbolic România de
Basarabia a rămas doar amintirea unei comemorări, deşi momentul punerii în
discuţie a reîntregirii ţării era cum nu se poate mai bun, în contextul
debandadei ce a precedat destrămarea Uniunii Sovietice. Legea lustraţiei a
rămas visul neîmplinit formulat în Proclamaţia de la Timişoara. Mihai I, Regele
legitim al românilor, a fost alungat de Iliescu, iar valul imens de simpatie cu
care a fost întâmpinat mai târziu suveranul nu a reuşit să clintească ultima
rămăşiţă stalinistă ce strângea în gheare România.
A urmat apoi acea celebră Duminică a orbului, 20 mai 1990, când regimul
cripto-comunist al lui Ion Iliescu, Petre Roman şi al camarilei lor s-a
legitimat. S-a vorbit atunci despre fraude şi e clar că au existat, căci
comuniştii sunt laşi. După ce au venit la putere prin furt electoral, au rămas
cu tendinţa de a se asigura de victorie, fără a lăsa nimic la voia întâmplării.
Dar e sigur că şi fără acele fraude, FSN şi Iliescu ar fi câştigat alegerile,
aşa cum s-a întâmplat, din păcate, şi la următorul scrutin. Îmi amintesc ca şi
cum ar fi fost ieri valul de dezamăgire. Îmi amintesc protestele unei întregi
generaţii şi sângele mineriadelor care l-a înecat. Şi totuşi, acea efervescenţă
a începuturilor de vreme nouă a mai dăinuit o vreme. Se poate spune că a dospit
uşor-uşor până în 1996, ducând la rezultatul alegerilor de atunci. Însă şansa
mare fusese deja irosită, iar oamenii care le-au luat locul recent răposatului
Corneliu Coposu şi alor săi s-au dovedit repede prea mici pentru o pălărie atât
de mare. Aşa că regimul Constantinescu-CDR a încununat o dezamăgire ale cărei
efecte se simt până astăzi.
Merg pe stradă, mă uit la chipurile oamenilor, la murdăria din jur, la afişele
electorale care nu-mi spun nimic. Mă uit – rar – la patimile iraţionale
dezlănţuite pe posturile de televiziune, la domnia incompetenţei şi la
eşecurile guvernărilor din ultimii ani. Văd şi simt lehamite. Dar parcă mai e
şi altceva. Nu are rost să ne punem prea multe întrebări în legătură cu
rezultatul alegerilor din 2012. Amnezia şi cecitatea politică a mulţimilor sunt
o realitate pretutindeni pe mapamond. Astăzi suntem deja în măsură să ştim: vor
câştiga cei mai răi. Ion Iliescu va reveni la putere. Nu neapărat Ion Iliescu
ca persoană – deşi veghează şi el în umbra alianţei socialisto-liberale – ci
Ion Iliescu ca simbol. O cohortă de cripto-comunişti, baroni locali,
pseudo-liberali gata să se vândă pentru un blid de linte, securişti dintre cei
mai iscusiţi va guverna România în următorii patru ani. Numai că, de data
aceasta, alternativa e falsă. Nu există. În partea cealaltă nu e nimic. În ARD
găsim aceleaşi categorii de oameni ca cei menţionaţi mai sus, doar că aici au
fost scoşi în prim-plan şi ariviştii din noile generaţii. Un haos ideologic şi
o necinste consecventă îi domină pe auto-proclamaţii reprezentanţi ai unei
drepte care, de fapt, nu există. Singura diferenţă între ARD şi USL este de
stil, dar şi aici graniţele tind să se şteargă. Grupul Ponta-Antonescu practică
minciuna pe faţă şi la vârf – e o alianţă condusă de un plagiator şi de un
incompetent isteric şi vegheată cu grijă de unul dintre cei mai cunoscuţi
securişti ai ultimilor ani. În partea cealaltă, minciuna se practică mai cu
ştaif. Dar e tot minciună şi impostură. În faţa acestei situaţii fără ieşire,
simt cum se naşte o speranţă.
Spre deosebire de anii ’90, acum nu mai avem personalităţi politice de
talia unor Corneliu Coposu şi Ion Raţiu, care să contrabalanseze – fie şi numai
la nivel moral – aroganţa neo-comunistă. Nu mai avem un lider care să strângă
în jurul lui entuziasmul tinerilor – mai ales al studenţilor – cum începuse să
facă pe atunci Radu Câmpeanu. Toate aceste repere au dispărut. Dar, în acelaşi
timp, a dispărut – în sfârşit! – şi păguboasa himeră a „răului mai mic”. Nu
avem ce vota, nu avem ce face la nivelul acestor alegeri pentru a-i opri pe
impostorii neo-comunişti şi vânzătorii pseudo-liberali. Şi atunci? De unde
speranţa? Ce ne rămâne?
Marea noastră şansă astăzi este să ne trezim din hipnoza în care ne-a
cufundat timp de ani de zile o dezbatere politică artificială din care a
dispărut pe nesimţite orice urmă de preocupare pentru interesul naţional.
Energiile noastre nu se mai pot transforma în patimi politice. Ştim că ne vor
conduce cei mai răi, e timpul să ne constituim în opoziţie reală. Regele mai
trăieşte, chiar dacă e cu douăzeci şi doi de ani mai bătrân. Este întruchiparea
vie a unei legitimităţi pierdute. Pe care încă putem să o recuperăm. E timpul
să vorbim mai mult despre România şi mai puţin despre doctrine politice sau
unitate europeană. Sigur, toate acestea cu tact şi înţelepciune diplomatică, nu
în stilul abrupt şi imbecil al tristului preşedinte al Senatului, oţărându-se
la puternicii continentului nu din dragoste de patrie, ci pentru că i s-a luat
jucăria, adică acel scaun prezidenţial la care ţine surprinzător de mult pentru
unul care se declară monarhist. E timpul să pornim de jos. Putem începe de acum
să gândim politic, în sensul căutării alternativei la domnia fărădelegii ce ne
stă înainte. Şi e timpul să ne amintim cuvintele lui Corneliu Coposu:
renaşterea politică, economică şi socială nu poate exista decât dacă e
precedată de o renaştere morală. „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi”, îi îndemna
cândva Ion Heliade Rădulescu pe cei în care îşi punea nădejdea pentru naşterea
literaturii române moderne. Acelaşi îndemn este valabil şi astăzi în domeniul
vieţii de obşte. Nu am soluţii. Dar ştiu că, în mod paradoxal, rezultatul trist
al alegerilor de peste două zile este şansa noastră să ne eliberăm de cântecul
de sirenă al unei clase politice care ne-a dezamăgit în bloc. De acolo nu ne
mai poate veni nimic bun. E vremea să căutăm noi înşine viitorul pe care ni-l
dorim.