Scurta prezentare
de pe coperta cărţii de faţă
ni-l înfăţişează pe autor ca „ofiţer de marină, diplomat, estetician, scriitor,
matematician, inginer şi istoric”. Practic necunoscut publicului de la noi,
Matila Ghyka se dezvăluie în aceste pagini – traducerea a două scrieri
autobiografice în limba franceză, „Escales
de ma jeunesse şi Heureux qui comme
Ulysse... – ca un călător neobosit, explorator deopotrivă al tărâmurilor
exotice şi al meandrelor filosofiei şi ştiinţei, pornit din târgul idilic al
Iaşilor (şi din apropierea Botoşaniului, socotit un oraş demn de descrierile
lui Gogol) şi ajuns, în cele din urmă, în Irlanda care-i aminteşte de Moldova
copilăriei şi unde îl găseşte, în 1956, cu nouă ani înainte de moarte,
sfârşitul acestor minunate însemnări. Descendent direct din ultimul domnitor al
Moldovei dinainte de Unirea din 1859, Grigore Ghyka al X-lea, nepot al
viitorului monsenior Vladimir Ghika şi el însuşi om de vază care de-a lungul
unei vieţi neverosimile i-a frecventat pe Paul Morand şi Maruka Cantacuzino,
Nae Ionescu şi Salvador Dalí, autorul ne
înfăţişează o aventură existenţială dintre cele care fac farmecul irepetabil al
intersecţiei dintre secolele XIX şi XX.
Matila Ghyka este
pe rând copilul tipic al unor boieri ieşeni, cu moşia aferentă pe plaiurile
încântătoare, cu viaţă molcomă, ale Moldovei (încă) patriarhale, şi tânăr
student la şcolile de marină din Franţa (perioadă în care la catolicism, urmat
de mama sa şi se îndrăgosteşte de Paris, unde va reveni mereu pentru perioade
mai lungi sau mai scurte), urmând apoi să bată toată Europa şi să ajungă pe
cele mai îndepărtate tărâmuri. Ataşat de plaiurile natale, deloc naţionalist în
sens pedant, îndrăgostit de depărtări, amator de romane de capă şi spadă şi
poezie, tânărul Ghyka descoperă, de-a lungul călătoriei sale iniţiatice,
matematicile, arta asiatică – în special din China şi Japonia – şi farmecul
unor regiuni îndepărtate precum Martinica, un fel de paradis profan unde
erotismul, eliberat de orice norme, îşi păstrează totuşi o anumită candoare,
sau Senegalul. Cel puţin în prima parte a vieţii sale, personajul nostru este
un hedonist viguros deşi nu lipsit de o anumită virtute nobiliară şi înclinaţii
metafizice. Prieteniile sale alese îl îndreaptă către studiul filosofiei, dar
şi către o permanentă explorare a teoriilor estetice, care îl va duce, în cele
din urmă, la propria sa concepţie, influenţată foarte mult de matematici înalte
şi numerologie, concepţie care, după spusele proprii, a fost admirată şi
parţial preluată de însuşi Salvador Dalí. Călătoriile alternează cu reveniri
regulate în România şi cu funcţii ocupate în administraţia maritimă a tânărului
regat, toate acestea în completarea unor studii temeinice de electronică şi
fizică sau a aprofundării celor mai recente descoperiri ştiinţifice, care îl
duc dinspre determinismul pozitivist feroce spre intuiţii metafizice.
Descrierile sunt
minunate, pline de farmecul aparte al fiecăruia dintre locurile explorate în
succesiuni neaşteptate, de tipul „Bucureşti.
Persia. Caucaz”, într-un limbaj plăcut şi variat, deşi uneori vag pedant. Tabloul
moravurilor se întretaie cu imagini vii ale raporturilor politice şi
diplomatice, descoperirea fascinată a lui Hieronymus Bosch sau a artei baroce
cu meniuri amănunţite de pe toate meridianele, care cititorului dedat la
asemenea bucurii îi lasă gura apă. Londra este un oraş de care Ghyka este
pururea îndrăgostit şi de unde pleacă spre cucerirea simbolică a Americii, de
unde revine ataşat sufleteşte de San Francisco, alt oraş de care va rămâne
fascinat tot restul vieţii: „[Parcul Porţii de Aur din San Francisco] constituie una dintre grădinile celebre ale
lumii (...) atât datorită poziţiei sale ce domină marea şi ‚Poarta de Aur’
propriu-zisă (cele două capete printre care se trece pentru a pătrunde în
Golf), cât şi arborilor săi magnifici, mai ales cedri şi eucalipţi. Din punctul
cel mai înalt al parcului, lângă statuia uriaşă a Sf. Francisc, admiram
oceanul, insulele Farallones înnegurate profilându-se la orizont, şi la dreapta
oraşul cuibărit în golful său. Repetam fără încetare că în sfârşit mă aflam în
acest oraş al cărui nume îmi bântuise visurile din copilărie şi că San
Francisco, departe de a mă dezamăgi, era şi mai frumos încă decât mi-l putusem
imagina. În sfârşit, m-am îndreptat spre poarta principală ca să mă întorc în
oraş. Trecând pe lângă un pâlc de eucalipţi uriaşi, am fost de-a dreptul
îmbătat de parfumul lor şi m-am oprit să-l respir în voie. Frunzele lor
albastre (făceau parte din soiul numit de australieni ‚cauciucul albastru’)
adăugau peisajului o notă feerică, ce mă încânta o dată în plus.” De aici
păşeşte spre Japonia, despre a cărei
limbă vorbită spune că este „cea mai
uşoară limbă de pe lume de învăţat (pentru un european) datorită fonetismului
ei silabic, unde vocalele deschise joacă rolul principal” şi China, ţara „adevăraţilor artişti”, deşi „neglijenţi,
murdari, umblând ca furnicile, adesea puturoşi”. Prin comparaţie, japonezii
erau esteţi, „care se bucurau în
permanenţă de Frumuseţe, introdusă de ei în toate compartimentele vieţii”. Între
obiecte de artă, pe care începe să le cunoască şi să le evalueze din ce în ce
mai bine, tânărul european descoperă şi deliciile culinare ale fostului mare
imperiu şi ajunge la o concluzie poate surprinzătoare: „Îmi plăcea deja bucătăria chinezească, mai ales supa din cuiburi de
salangane, raţa pekineză, tăiţeii prăjiţi ş. a., dar nu sunt de acord cu acei
specialişti care o clasează imediat după cea franceză. Socot că bucătăria
românească, preluând cele mai bune feluri din bucătăria poloneză, ungurească,
grecească şi turcească îi e superioară.”
Zilele ce preced
Primului Război Mondial şi apoi perioada de neutralitate a României sunt trăite
de Matila Ghyka între Londra şi Bucureşti, unde, printre altele, participă în
calitate de curier la negocierile dure şi adesea lipsite de scrupule ale
Ministrului de Externe Titu Maiorescu, pentru obţinerea Cadrilaterului de la
bulgari. Luptă în forţele maritime române în război, cunoaşte prietenia
aliaţilor ruşi, dar şi dispreţul multora dintre ei pentru România, vitejia dar
şi indolenţa lor şi, în cele din urmă, răzmeriţa care, odată cu suflul
revoluţiei răstoarnă orice ierarhie în rândurile lor. Este un obişnuit al
Marukăi Cantacuzino, al Marthei Bibescu şi al ajutorului dat de ele soldaţilor
răniţi în lupte, îl ascultă cântând la pian şi vioară pe George Enescu, se
entuziasmează de campania victorioasă a generalului Berthelot şi de materialul
uman excepţional pe care acesta spune că l-a găsit la noi. Apoi, în euforia
victoriei şi a Unirii din 1918, îşi vede mai departe de proaspăta carieră
diplomatică şi de revelaţiile artistice şi ştiinţifice.
Episoadele se
succed ca un tăvălug, cu toate acestea lectura este uşoară şi, pe alocuri, de-a
dreptul delicioasă. Portretul succint al lui Ionel Brătianu – despre care Ghyka
socoteşte că, la fel ca Iuliu Maniu mai târziu, a fost de o cinste
ireproşabilă, însă a tolerat corupţia altor membri de partid şi a clienţilor
electorali – se continuă armonios cu episodul întâlnirii fiicei de câţiva ani a
lui Ghyka, Maureen, cu Regele Ferdinand. La Paris îi frecventează intens pe
Paul Morand, Paul Valéry, Lucien Fabre şi Léon-Paul Fargue, face cu ei schimb
de prefeţe şi îşi desăvârşeşte concepţia estetică şi ştiinţifică. Aceasta,
explicată parţial într-un limbaj care îi pune dificultăţi profanului, se
învârte în jurul secţiunii de aur şi, cu ajutorul matematicii pure şi al
fizicii moderne, ajunge la o sinteză ce cuprinde şi estetica, dar duce şi către
concluzii metafizice şi chiar teologice, în consonanţă cu studiile de ultimă
oră ale profesorului Robert Whittaker, care se folosea de fizica matematică
pentru a dovedi existenţa lui Dumnezeu sau a unui demiurg.
Între timp
situaţia politică din Europa şi din ţară se învolburează. Îi datorăm lui Matila
Ghyka o privire nuanţată asupra diferitelor personalităţi istorice descrise de
obicei monocolor. Deşi îi critică abuzurile, socotindu-l exemplificarea
perfectă a dictonului lordului Acton („puterea corupe. Puterea absolută corupe
absolut.”), autorul spune despre regele Carol al II-lea că în politica
internaţională „opiniile sale au fost
întotdeauna extrem de corecte”. Apoi subliniază „ambiţia lui, parţial realizată, de a fi un suveran protector al
artelor în general, şi al scriitorilor în special. Într-adevăr, după ştiinţa
mea, a fost singurul rege care, prin instituţia numită ‚Fundaţia Regală’, şi-a
rezervat dreptul nu numai de a publica o revistă lunară, unde colaborau cei mai
buni scriitori ai regatului, dar şi să conducă o editură ce publica în volume
frumoase atât autori români clasici (şi alţii ca Mateiu Caragiale, ale cărui
opere complete n-ar fi fost niciodată publicate în lipsa ei), cât şi autori
moderni, poeţi şi prozatori de limbă română, cei pe care judecata colegilor lor
(membri în Consiliul de direcţie al Fundaţiilor Regale) îi desemna ca demni de
a fi editaţi, chiar dacă legile cererii şi ofertei nu justificau întotdeauna
această publicare din punct de vedere strict comercial. Regele Carol îşi
rezerva alegerea definitivă şi se poate spune nu numai că gustul nu l-a înşelat
niciodată, dar datorită preferinţei astfel arătate scriitorilor doar pentru
valoarea lor intrinsecă, preferinţă îmbogăţită şi cu numeroase premii atribuite
de acelaşi Comitet director prezidat de rege, statutul de scriitor în regatul
României (în deceniul 1930-1940) a atins un prestigiu şi a avut avantaje
materiale fără precedent, afară de epoca lui Ludovic al XIV-lea şi de China
dinastiei Tang.” Adept hotărât şi activ al alianţei cu Anglia şi Franţa,
Ghyka găseşte cuvinte de laudă şi la adresa lui Antonescu, pentru atitudinea
fermă pe care a avut-o în privinţa Dictatului de la Viena la întâlnirea cu Hitler,
episod relatat de doctorul Schmidt, interpretul acestuia din urmă. Ghyka îl
admiră fără rezerve pe Nae Ionescu (deşi îi intuieşte şi aşa-zisa latură
mefistofelică), pe care de altfel i-l prezintă Marukăi Cantacuzino, şi
socoteşte întemniţarea lui una dintre cele mai mari greşeli ale lui Carol al
II-lea. Deşi nu are nicio legătură cu Mişcarea Legionară, scrie că „executarea cinică a lui Codreanu a fost,
desigur, o crimă, pentru că, în ciuda unor aspecte primejdioase ori absurde din
doctrina lui, ideologia Căpitanului trezise în sufletul poporului român o
mistică cu indiscutabile calităţi de frumuseţe şi puritate”. Iar asasinarea
lui Nicolae Iorga o socoteşte „crimă
contra naţiunii române la fel de gravă ca şi uciderea lui Codreanu”. În tot
acest context deja agitat şi aflat sub spectrul iminenţei războiului, unele
dintre cele mai nostalgice pasaje sunt cele în care este evocat Bucureştiul de
odinioară, cu restaurante cu grădini mari, unde între 1935-1939, „’dulceaţa traiului’ atinsese cota cea mai
ridicată”, „un oraş ce oferea tot confortul civilizaţiei moderne, fără a-şi
pierde prin asta farmecul exotic”, în sfârşit „una dintre cele mai plăcute capitale din lume, unde merita să
locuieşti, fie câteva săptămâni, fie câţiva ani”.
Al Doilea Război
Mondial îl prinde pe globe-trotter-ul nostru la Londra, unde acea atitudine
tonică, de un curaj la limita inconştienţei de care dădea dovadă în unele
discursuri Churchill se manifestă la nivelul întregii populaţii: de la taxiuri
care pentru cinci şilingi merg şi în timpul bombardamentelor, până la bătrâne
doamne care nici nu se gândesc să-şi întrerupă partida de bridge când aud
apropiindu-se bubuiturile „porcăriilor” germane.
După cum am spus, finalul memoriilor îl găseşte pe Matila Ghyka cu familia în
Irlanda, după mai multe stagii ca profesor la universităţi americane. Departe
de ţara unde probabil l-ar fi aşteptat ani grei de temniţă şi unde fosta lui
lume era sistematic călcată în picioare de tăvălugul comunist, Matila Ghyka îşi
păstrează un optimism surprinzător: „Aş
spune că în ciuda cataclismului social care a tulburat, a prăbuşit România şi
pe vecinii ei, care a decapitat sistematic fostele clase diriguitoare,
supravieţuitoare ale boierilor de odinioară, oameni politici şi intelectuali
ieşiţi din burghezie şi elita ţărănească, într-o încercare radicală de nivelare
în jos, şi oricare ar fi durata experienţei, poporul român nu-şi va pierde
calităţile care, la graniţa Occidentului, aflat între Europa Centrală şi
Balcani, îl fac să fie unic, de o rezistenţă de neclintit şi ca rafinament
intelectual.”
Astăzi, viaţa
cotidiană din România ne face să punem sub semnul unei îndoieli amare speranţele
strămoşului nostru. Poate că reînviind spiritul unor asemenea memorii, ceva din
vechea fibră pierdută ar putea reveni la viaţă. În tot cazul însă, o asemenea
traiectorie în care se amestecă aproape renascentist literatură, metafizică,
jurnal de călătorie, război, istorie, erudiţie, fenomene stranii, iubiri
platonice, bucurii senzuale şi desfătări ale spiritului, merită păstrată pentru
generaţiile viitoare, dacă nu de altceva, măcar ca să ne amintească ce am fost
şi ce am fi putut să fim.
CurC