Naşterea Domnului cu bine!

Cruce pentru martirii revoluţiei, reîntregită după 25 de ani

În ziua de 17 decembrie, la parohia Adormirea Maicii Domnului - Pitar Moş din Bucureşti, a fost adusă în biserică spre cinstire o frumoasă cruce de lemn cioplit cu modele tradiţionale şi purtând inscripţia "Eroilor României libere". Crucea aceasta şi-a cunoscut propriul calvar, iar descoperirea ei poate fi socotită o minune, o binecuvântare deosebită. Părintele paroh Mihail Spătărelu a văzut într-o curte din Valea Plopului un braţ orizontal de cruce şi l-a rugat pe părintele Nicolae Tănase - cunoscut prin activitatea sa de creştere şi îndrumare a sute de copii - să i-l dea lui. În podul bisericii bucureştene, părintele Mihail găsise cândva un braţ vertical, despre care nu ştia cum ajunsese acolo, dar care pe care voia să încerce să-l potrivească cu cel orizontal de la Valea Plopului. În cele din urmă însă, a ieşit la iveală că era vorba despre braţele aceleiaşi cruci.

Lemnul crucii a fost cioplit la puţin timp după evenimentele din decembrie 1989, iar jos, la o privire atentă se vede şi semnătura artistului, V. Ifrim, despre care însă nu am reuşit momentan să aflăm nimic. Pe 14-15 iunie 1990, minerii care martirizau Bucureştiul au aruncat această cruce, aflată într-un spaţiu public, pe foc. Părintele Nicolae Tănase era prin preajmă şi a salvat-o de flăcări - ale căror urme se văd însă până în ziua de astăzi. Braţul orizontal fiind mai scurt şi mai uşor putea fi transportat, însă pe cel vertical părintele l-a ascuns în podul unei biserici. Odată cu trecerea anilor, a uitat însă locul, ascunzătoarea. Şi abia acum, după 25 de ani de la evenimentele care au pricinuit realizarea crucii, printr-o întâmplare minunată, parohul de la Pitar Moş a descoperit bucata lipsă. Din cincisprezece cuie, paisprezece s-au potrivit perfect. Iar crucea a fost scoasă la iveală pentru prima dată după lungul ei exil pe 17 decembrie, când în biserică s-a slujit parastasul pentru eroii revoluţiei. Şi poate fi văzută şi cinstită în lumânărarul de iarnă al bisericii cu pricina. Slavă lui Dumnezeu şi veşnică le fie pomenirea celor care s-au jertfit pentru neam şi credinţă!

Joe Cocker (20 mai 1944 - 22 decembrie 2014)

Dumnezeu să-l ierte!

Un cântec pe săptămână - Johann Sebastian Bach, "Ach Herr, lass Dein lieb' Engelein" (Corul Monteverdi, dirijor Eliot Gardiner)

Despre Johann Sebastian Bach spun unii că, în ciuda rătăcirilor în mijlocul cărora a trăit, a avut măcar o intuiţie a lucrurilor duhovniceşti. Cum altfel s-ar explica faptul că, deşi luteran dintr-o perioadă în care mai-marii reformaţi controlau destul de strict orice abatere de la învăţăturile lui Luther, nu a ezitat să scrie cântări de laudă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu? Cât priveşte tehnica muzicală a acestui mare compozitor, s-au scris volume întregi şi încă se vor mai scrie. Un dirijor spunea cândva că toate inovaţiile polifonice şi armonice din ultimele secole se găsesc undeva, în germene, la Bach. Că cea mai îndrăzneaţă găselniţă contemporană sau romantică sau jazzistică a apărut cel puţin odată, undeva în opera lui. Dar, cu adevărat, când vorbim despre el tehnica este ce trebuie să fie - un simplu mijloc, care nu devine niciodată scop în sine ci rămâne vehiculul prin care se transmit trăirile. Iar unul dintre cei mai importanţi muzicologi români contemporani, Dinu Ciocan, atrage atenţia asupra frumuseţii şi a riscului acestei muzici - în special a laturii ei sacre - deopotrivă: este o muzică frumoasă şi demnă de a fi iubită, dar trebuie să fim mereu atenţi ca nu cumva, fascinaţi de frumuseţea vitraliilor, să uităm să privim cerul.

În aceste zile ne pregătim de praznicul Naşterii Domnului şi în acelaşi timp îi pomenim pe cei căzuţi acum 25 de ani, în decembrie 1989, purtând în suflete acea deviză vizionară care i-a rămas întipărită în cuget actorului-mărturisitor Dan Puric: "Vom muri şi vom fi liberi." De aceea am ales coralul cu care se încheie oratoriul bachian "Patimile după Ioan" (Johannespassion), o rugăciune a celor care se pregătesc să moară. Fragmentul, în Mi bemol major, se bazează pe o melodie simplă, ca cele cântate în bisericile protestante (ulterior şi catolice) cu acompaniament de orgă. Forma este AAB (aşa-numita formă bar), obişnuită pentru acest tip de compoziţie, iar armonizarea e clară şi luminoasă, cu o potenţare a fundamentalei acordului de dominantă prin folosirea sensibilei ei şi uneori cu tonica anunţată de contrasensibilă, procedee elementare care nu fac decât să îmbogăţească o sonoritate lipsită de orice fel de ambiguitate. Tonalitatea majoră subliniază la rândul ei o trăire a speranţei în înviere, aşa cum reiese din text. Simplu, cu vaga nuanţă sentimentală sublimată în măreţia trăirii, senin în faţa marii treceri - Bach îmbină religiozitatea populară cu măreţia teologică transpusă sonor. 

 

Ach, Herr, laß Dein´ lieb´ Engelein

Am letzten End´ die Seele mein

In Abrahams Schoß tragen!

Der Leib in sein´m Schlafkämmerlein

Gar sanft, ohn´ ein´ge Qual und Pein,

Ruh´ bis am Jüngsten Tage.

Daß meine Augen sehen Dich

In aller Freud´, o Gottes Sohn,

Mein Heiland und Genadenthron!

Herr Jesu Christ,

Erhöre mich, erhöre mich,

Ich will Dich preisen ewiglich!

O, Doamne, fie ca bunul tău înger

Să-mi ducă-n ceasul cel din urmă

Sufletul în sânul lui Avraam.

Iar trupul în cămara somnului

În pace, fără durere şi chin

Să se odihnească până în ziua judecăţii!

Ca ochii mei să Te vadă

În toată bucuria, o, Fiul lui Dumnezeu,

Mântuitorul meu şi tron al slavei!

Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă, auzi-mă,

Vreau să te laud în veci!

Un cântec pe săptămână - Ulver, "Son of Man" (cu Orchestra de Cameră din Tromsø)

Ulver este unul dintre cele mai creative ansamble muzicale contemporane şi dacă nu aţi ascultat până acum nimic din creaţia atât de versatilă a acestor norvegieni, veţi rămâne poate surprinşi aflând că au început ca trupă de folk/ black-metal. Acest lucru în sine este inedit, dar în peisajul norvegian asemenea experimente s-au mai întâlnit. Evoluţia grupului a fost însă surprinzătoare, pentru că dacă după un album acustic, în 1997 am avut parte de o mostră de raw black-metal, încet-încet Kristoffer Rygg şi compania s-au îndreptat către sonorităţi experimentale, electronice, coloane sonore şi îmbinări cu muzica simfonică din zilele noastre. În această direcţie a mers albumul de pe care vă fac astăzi o propunere, "Messe I. X. - VI. X." (2013), o lucrare comandată de Casa de Cultură a oraşului norvegian Tromsø şi realizată în colaborare cu orchestra de cameră a aceluiaşi oraş. Albumul a fost adesea socotit - chiar de înşişi creatorii săi - un fel de missă pentru pacea din Liban, însă muzica acoperă o arie de sentimente şi trăiri ce depăşeşte cu mult cadrul istoric şi geografic. Krystoffer Rygg, vorbind despre influenţele de pe "Messe...", pomeneşte de compozitorul polonez de muzică (sacră) contemporană Henryk Górecki, de romanticul Gustav Mahler şi contemporanul tono-modal Gustav Holst, de muzica electronică a anilor '70 şi de pop-ul anilor '80, de minimalistul Terry Riley şi de... Sfântul Ioan al Crucii. Ulver a colaborat la acest proiect cu compozitorul norvegian Martin Romberg, care s-a ocupat şi de orchestraţie.

Fragmentul "Son of Man", măreţ, dramatic şi cu o undă de tristeţe, începe cu o sonoritate minoră a coardelor, ce aminteşte de un Recviem, pentru ca apoi să se adauge treptat trianglul cu efect de clopote, zgomotele electronice şi cele două tipuri de voci - cea tenorală, cu o clară tentă de rock progresiv şi apropiată ca timbru de Mikael Åkerfeldt (Opeth), şi basul pedalist ce repetă "Oh, Father, heavenly Father". Pe prima parte se creează o acumulare de tensiune, cu corzile în ostinato şi linia vocală aparent senină, dar cu o undă clar sesizabilă de resemnare şi tristeţe, totul menit să sporească dramatismul. Viorile creează la un moment dat texturi atonale pe fundal şi în momentul culminant se produce o rupere dinamică ce ne readuce la un peisaj sonor liniştit, pe care se desfăşoară simplă melodia sintetizatorului. Este un echilibru precar, plutind peste haosul de durere şi sugerând o profundă ruptură existenţială, eşecul tragic în faţa universului şi a forţei creatoare din el. Schimbarea de ritm ne duce apoi către un tempo marţial şi o nouă creştere dinamică, iar încheierea reia începutul minor, încheie ciclul. Este o muzică grea de semnificaţii şi de mijloace expresive, cinematică în sensul opririi şi disecării timpului care se contractă şi se dilată în funcţie de intensitatea momentului şi a trăirii. Recomand şi variantele live disponibile online, pentru o mai clară percepţie a dimensiunii orchestrale a acestei muzici.

Un cântec pe săptămână - Pantera, "Floods"

Astăzi, 8 decembrie, se împlinesc 71 de ani de la naşterea lui Jim Morrison, 34 de la asasinarea lui John Lennon şi 10 de la uciderea lui "Dimebag" Darrell Abbott. Cum The Doors şi John Lennon am mai avut între propunerile noastre muzicale, astăzi vom asculta Pantera. Însă nu una dintre piesele devenite celebre şi între cei mai puţin familiarizaţi cu activitatea trupei - "Cowboys from Hell", "I'm Broken", "Cemetary Gates" sau "Walk" - ci una de pe albumul meu preferat, "The Great Southern Trendkill" (1996). "Floods" mi-a rămas în minte de la prima ascultare atât prin versul melodios ce constituie un fel de refren cât şi prin structura uşor atipică, cu pasajele de clean bluesy şi sunetul metalic al corzilor de chitară îmbinat cu riff-urile tip apogiatură care au făcut Pantera cunoscută odată cu "Cowboys from Hell". Ideea potopului se suprapune peste o descriere a relelor pe care acesta le acoperă, imagine potenţată de tonul plângăcios al unor pasaje vocale sau de momentul care întrerupe succesiunea temă-(pseudo)refren prin repetarea obsesivă a unei note foarte distorsionate. Într-un fel, "Floods" poate fi privit ca o variantă mai pesimistă şi mai întunecată a lui "Black Hole Sun", cântecul celor de la Soundgarden, mai ales că o anumită tentă de sunet tipic "Seattle" se simte şi în voce. Trebuie notat de asemenea că avem aici evidenţiate calităţile muzicale ale tuturor membrilor: Anselmo îşi demonstrează versatilitatea trecând de la stilul de bluesman chinuit la pasaje plângăcioase dar şi la cântatul în forţă, metal, iar toba face dovadă acelei calităţi tipice pentru Pantera, anume o foarte bună integrare în ansamblul pe care îl completează organic. Solo-ul de chitară este socotit de multă lume cel mai bun al lui Dimebag, dar, cum lămureşte chiar el, acest lucru se datorează şi excelentei părţi de bas, bazică dar cu o contribuţie evidentă la armonie şi nu doar ca o chitară ritmică, şi chiar cu completări ale părţii solistice. 

Deşi în perioada respectivă ceilalţi membri erau deja în relaţii extrem de reci cu Phil Anselmo - care a înregistrat părţile vocale în alt studio, departe de colegii săi - avem aici o mostră a uneia dintre cele mai bune formule ale istoriei metal:

Phil Anselmo - voce

Dimebag Darrell - chitară, backing vocals

Rex Brown - bas, backing vocals

Vinnie Paul - tobe

În amintirea lui Darrell Abbott. Dumnezeu să-l ierte!

Un cântec pe săptămână - Sixx: A. M., "Stars"

Că-i spunem hair-metal sau glam-metal, tot acest concept cu epicentrul în Los Angeles mi-a provocat din fragedă adolescenţă repulsie. Desigur, din zona respectivă au evoluat şi muzicieni interesanţi (pentru că, fără a putea fi definiţi ca glammeri 100%, alde-Guns N'Roses sau chiar W. A. S. P. au legături solide cu genul). Dar când vine vorba de numele cele mai reprezentative, prefer să mă ţin departe. Iar trupa pe care o detest poate cel mai mult din toată muzica rock, din toate punctele de vedere - muzică, imagine, ideologie, atitudine - este Mötley Crüe. Nu m-am dus să o văd nici măcar când a cântat la un festival unde aveam bilet şi, dacă e să-mi definesc propriile rădăcini metal-rock, fac mereu referire la cuvintele lui Kerry King: "Ce m-a influenţat cel mai mult au fost oamenii care m-au influenţat cel mai puţin. (...) Glam-ul era foarte popular şi mi-am dorit să mă ţin cât mai departe cu putinţă de acest lucru." Am făcut această lungă introducere pentru a vă face să înţelegeţi că propunerea de săptămâna aceasta este, într-un fel, atipică pentru mine. Nu, nu e o piesă Poison, nu a sosit încă ziua aceea, nici vreo realizare a unei alte trupe din aceeaşi categorie, dar, totuşi, este noul (relativ) proiect al lui... Nikki Sixx. Da, da, de la Mötley Crüe. Cum povestea trupei cu care a făcut istorie se apropie de sfârşit, basistul şi compozitorul îşi regăseşte plăcerea pentru muzică într-un proiect format din prieteni, fără mari pretenţii comerciale. Muzical, totul a pornit de la un album conceptual, coloana sonoră a cărţii despre unul dintre cei mai negri ani petrecuţi de Sixx sub influenţa drogurilor. Mărturisesc, nu am aprofundat primele două albume Sixx: A. M., dar al treilea, "Modern Vintage" (cu Jeff Fabb de la Black Label Society la tobe) m-a lovit din primul moment. Avem de-a face cu o constelaţie de muzicieni experimentaţi. Alături de Sixx îl găsim la chitară pe DJ Ashba, foarte-tatuatul şi talentatul chitarist al celor de la Guns N'Roses, care a colaborat în calitate de producător, compozitor şi muzician cu numeroase alte trupe mari şi mici, şi pe producătorul James Michael (prezent în această calitate pe albume Scorpions, Meat Loaf, Alanis Morissette, Mötley Crüe ş. a.), aici în rolul de foarte versatil solist vocal.

M-am hotărât greu ce cântec să aleg pentru această săptămână, mai ales că preferatele mele sunt atipice... dar ce mai este reprezentativ pe un album pe care trei din unsprezece piese sunt inedite? Sixx: A. M. este o trupă ce-şi permite o foarte mare libertate stilistică, însă "Modern Vintage" păstrează un aer glamour american, cu influenţe mai degrabă din anii '70 şi incursiuni soul, funk sau ragtime. Atmosfera e încărcată şi uneori întunecată. Încă de când a preluat arsenalul la care Blackie Lawless a renunţat după Sister, Nikki Sixx s-a jucat prea mult cu diavolul, iar drumul spre lumină e lung. Sixx: A. M. e o gură de aer proaspăt, însă compoziţiile sunt încă bântuite de un sentiment decadent. Basul creionează conturul piesei de deschidere, "Stars", minimal şi foarte exact, cu mici incursiuni melodice care dau culoare şi echilibru chitarei tăioase şi armoniei minore, cea care umple de fapt de conţinut compoziţia - o strălucire de o clipă în care se ascunde un abis de tristeţe şi regret. Soloul de chitară e spectaculos şi exploziv, ca lumina unei stele artificiale de pe cerul Las Vegasului. Este introducerea cea mai potrivită pentru un album plin de surprize, inventivitate, rock'n'roll cu iz de muzică electronică dansantă şi multe păreri de rău. Cel mai probabil voi reveni cu Sixx: A. M.

Un cântec pe săptămână - Guns N'Roses, "Better"

"Better" este unul dintre argumentele care ne îndreptăţesc să spunem că foarte controversatul "Chinese Democracy" (2008) este un album de referinţă şi în acelaşi timp marcat de amprenta inconfundabilă Guns N'Roses. Ca toate compoziţiile mai noi, "Better" ne înfăţişează acel aer dezamăgit şi trădat al unui Axl confruntat cu propriile alegeri greşite şi cu lipsa de empatie a celor din jur, iar furia din primele zile nu a dispărut deloc, însă a căpătat un plus de profunzime şi rafinament. Nu mai e rebeliunea îmbibată în exces, ci un cinism care transformă durerea într-o artă sonoră fără nimic lăsat la voia întâmplării. Chitara sacadată lansează riff-uri foarte ritmate, cu un sunet contondent perfect adecvat noului tipar expresiv. Deşi în centrul piesei se află succesiunea strofă-bridge-refren, peste tot apare câte un scurt pasaj melodic care să amplifice tensiunea - sau să o tempereze -, un echilibru între nuanţe expresive şi fragmente intercalate atât de "metodic" încât fac din "Better" o adevărată mostră de compoziţie. După cum spuneam, strofa - a cărei linie vocală este chintesenţială pentru Axl - şi refrenul reprezintă axul principal, încadrate de fragmentul în falset care începe şi încheie cântecul, apărând şi în secţiunea mediană. Pe bridge, pentru a nu cădea în previzibil, chitara solo adaugă mereu un mic fragment tonal, uşor de urmărit şi scurt, cât să pregătească saltul către furia refrenului. Înainte de ultima apariţie a refrenului este încadrat un fragment mai lung, cu un riff "întrerupt", cel mai aproape de sonorităţile de "industrial" - însă nici vorbă de ethosul "mecanizat" al unor Nine Inch Nails, în ciuda prezenţei lui Robin Finck. Solo-urile propriu zise sunt şi ele echilibrate şi variate: virtuozităţi clar tonale (Buckethead) şi cromatisme versus un aer bluesy plin de bend-uri evident melancolice la ultima intervenţie mai amplă a lui Robin Finck. Toate aceste elemente nu se percep însă distinct, unitatea cântecului este organică şi fiecare mic detaliu nu face decât să pună în evidenţă din diferite unghiuri linia directă şi simplă a maestrului Axl Rose. Am ales această variantă filmată pentru că aveţi ocazia să-i vedeţi pe unii dintre cei mai buni instrumentişti care au trecut vreodată prin această trupă şi pe cel puţin doi prieteni celebri care au pariat pe experimentul "Chinese Democracy": Sebastian Bach şi Lars Ulrich.

Componenţa pe "Better":

Axl Rose - voce

Dizzy Reed - clape, backing vocals

Tommy Stinson - bas, backing vocals

Chris Pitman - sub-bas, clape, backing vocals

Buckethead - chitară solo

Robin Finck - chitară solo, clape

Paul Tobias - chitară ritmică

Richard Fortus - chitară ritmică

Ron "Bumblefoot" Thal - chitară ritmică

Frank Ferrer - tobe

Bryan Mantia - tobe

UPDATE: Varianta respectivă a dispărut de pe youtube, deci revin la videoclipul oficial. Oricum, cântecul merită văzut în concert. Dar nu ştiu dacă Slash poate fi atât de bun ca Finck şi Buckethead...

Să nu fim euforici!

     Împotriva aşteptărilor şi a pronosticurilor, Victor Ponta a pierdut cu o diferenţă destul de mare alegerile din această toamnă şi noul preşedinte al României este Klaus Iohannis. E un prilej de bucurie, fără îndoială! De douăzeci şi cinci de ani aşteptăm să ne dezbărăm de moştenirea comunistă, de vechii activişti metamorfozaţi în socialişti cu faţă umană, reprezentaţi de Ion Iliescu şi având discipoli fideli în linia care se încheie - sperăm! - cu recentul perdant al celui de-al doilea tur de scrutin şi (încă) prim ministru. De fiecare dată când am sperat, am fost dezamăgiţi. Emil Constantinescu va rămâne în istoria contemporană a României simbolul neputinţei, cel "înfrânt de sistem" care şi-a dublat falimentul politic cu un jalnic eşec moral atunci când a ales să-l sprijine pe Victor Ponta (semne ale acestui eşec existau însă de multă vreme încoace). Traian Băsescu a reuşit să pună câte ceva în mişcare, însă, per total, prestaţia lui rămâne umbrită de tot felul de cârdăşii obscure, de o atitudine de funcţionar şmecher dar cu suflet de slugă în relaţiile cu partenerii europeni şi americani, şi de întorsăturile de vorbe şi de fapte care au făcut din el - mai mult involuntar, dar nu fără vină - unul dintre oamenii care au reuşit să dezbine populaţia mai mult decât pare oricum înclinată să fie. Din acest punct de vedere, sloganul lui Victor Ponta din campania electorală, "un preşedinte care uneşte" s-a dovedit, în mod tragic pentru cel pe care trebuia să-l promoveze şi binevenit pentru români, cât se poate de adevărat. Aroganţa învăţată de la Adrian Năstase dar lipsită de rafinamentul cultural al mentorului, minciuna şi furtul devenite o a doua natură şi marcându-i definitoriu CV-ul, protecţia generoasă acordată făţiş tuturor corupţilor care-i pot fi de folos pe plan politic, bref, lipsa de caracter şi anvergură a lui Victor Ponta i-au unit pe mulţi români aparent ireconciliabili într-o opoziţie fermă. Oameni care de ani de zile sunt adversari ideologici, care s-au contrazis, s-au certat, ba chiar s-au înjurat, oameni care nu-şi mai vorbeau şi nu se mai respectau au început de câteva luni să strângă rândurile, să se împace, să discute amical, pentru că au înţeles că actuala guvernare reprezintă ameninţarea comună pentru binele tuturor - şi al României. Nu e singura, trebuie spus, poate nici cea mai mare dacă judecăm lucrurile dintr-o perspectivă mai amplă, însă cu siguranţă este cea care se cerea soluţionată cât mai repede cu putinţă. Klaus Iohannis nu este omul cu bagheta magică, însă, cum spunea cineva, alegerea lui ne dă măcar voie să sperăm. Şi dacă mai avem răbdare, în aceste zile de după reuşită, să aruncăm o privire pe evoluţia lucrurilor la primul tur de scrutin, vom intui cu siguranţă că s-a petrecut un miracol. Îi vedeam, imediat după ce devenise destul de clar că noul preşedinte este Klaus Iohannis, pe tot felul de acoliţi ai PSD, mercenari şi agitatori cum rămâneau, unul după altul, perplecşi. La Antena 3 furia neputincioasă le întipărise tuturor servilor fideli ai încarceratului "dom' profesor" Voiculescu un rânjet schimonosit pe chipuri. A doua zi, alt parlagiu de serviciu, Mugur Ciuvică, exprima aceeaşi chinuită mirare: "Nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat." Multe nu pot înţelege aceşti "ritori mult grăitori", dar una dintre primele ieşiri ale lui Liviu Dragnea pare să confirme vechea zicală că "gura păcătosului adevăr grăieşte". "Nu ştiu a cui e vina, a lui Dumnezeu!" a spus şeful de campanie al lui Victor Ponta. Acel Dumnezeu în care se pare că politrucii roşii nu cred, dar de a cărui imagine s-au folosit încercând să cumpere ierarhi şi preoţi - unii vor fi cedat, nu Biserica însă, dar aceasta e altă discuţie - a voit altfel şi a răsturnat toate planurile şi calculele meticuloase ale unei elite banditeşti ce credea că şi-a luat toate precauţiile. Victor Ponta a căzut. Avem tot dreptul să ne bucurăm, însă cu măsură. Să înălţăm rugăciuni de mulţumire şi să mergem mai departe, pentru că această victorie e doar un semn că în războiul în mijlocul căruia ne aflăm nu suntem singuri.

*

     Înainte de a trece la analiza perspectivelor, trebuie să mai remarcăm câteva lucruri direct legate de victoria lui Klaus Iohannis. În primul rând s-a văzut că în asemenea momente cruciale românii sunt încă în stare să fie o comunitate, nu doar o simplă populaţie. Legătura despre care vorbeam mai sus, favorizată întrucâtva de aroganţa lui Victor Ponta, s-a transformat în ceva mai adânc decât o simplă opoziţie. Milioane de români au simţit, după mult timp, poate când încetaseră să mai creadă într-un asemenea sentiment, că merg împreună spre o direcţie comună. Am fost, chiar şi pentru câteva ore, mai mult decât o adunătură de cetăţeni. Poate am fost un neam.

     În al doilea rând, separatiştii de toate soiurile au primit lovituri grele. Teoretic, într-o ţară

în care de mai bine de douăzeci de ani un partid alcătuit exclusiv pe criterii etnice se învârte în cercurile puterii - aberaţie politică, prostituţie morală - ar fi greu să vorbeşti despre discriminare. Dar imaginea proiectată în afară e uşor de alterat de propaganda autonomistă sau şovină. De acum însă va fi infinit mai greu şi mai puţin credibil să vorbeşti despre o presupusă persecuţie a minorităţilor într-o ţară al cărei preşedinte e el însuşi minoritar. În plus, acea falie despre care unii vorbeau cu satisfacţie, alţii cu îngrijorare, acea delimitare clară a Transilvaniei de "Regat" ilustrată de modul diferit în care se votase în cele două regiuni a dispărut. Bucureştiul a revenit la firesc şi a ales candidatul aflat mai la dreapta şi - o victorie mai mare decât suntem pregătiţi să înţelegem - judeţele Iaşi şi Suceava au votat şi ele majoritar împotriva lui Ponta (oraşul Iaşi a avut aceeaşi opţiune şi la primul tur de scrutin). La acestea se adaugă Tulcea şi Constanţa, fieful primarului che-guevarist Radu Mazăre.

     În sfârşit, Basarabia a revenit la firesc şi românii de peste Prut au votat în proporţie covârşitoare (78.59% per total, peste 85% în Chişinău) cu Klaus Iohannis, dovedind astfel că rezultatele din primul tur au fost un simplu accident. Motivele pentru care s-a produs acesta merită o discuţie separată, în care să fie luate în calcul înţelegerile politice ale lui Ponta, mita electorală, dar şi absenţa totală a unei campanii în favoarea candidatului ACL. Cert este că acum, în ciuda piedicilor puse în Basarabia - ca şi în toată diaspora - compatrioţii noştri au dat o lecţie de civism... românesc.

*

     Toate acestea sunt însă doar un început. Nu este cazul să ne culcăm pe nişte lauri cu care nici măcar nu am fost încununaţi. Pasul firesc în ordinea politică ar fi fărâmiţarea completă şi definitivă a Partidului Social-Democrat. Acest cuib de viespi, urmaşul direct al unui FSN care şi-a lăsat urmele impure în toate formaţiunile noastre politice, şi-ar putea trăi, după cuvintele rostite de mentorul său între cele două tururi de scrutin, ultimele zile. Şi spun acest lucru nu doar - şi nu în primul rând - în calitate de om de dreapta, căruia o scenă politică fără socialişti nu poate decât să-i surâdă. O spun însă mai ales în numele tuturor oamenilor cinstiţi din această ţară: dacă echilibrul politic, uneori atât de greu de desluşit, are nevoie şi de social-democraţie, atunci aceasta trebuie să fie reprezentată de oameni cu convingeri, care să nu fie închistaţi într-un cadru ideologic îngust, nici captivi ai unei reţele de interese. Dacă există oameni care încă privesc cu speranţă spre social-democraţie - şi, din păcate, există - aceştia nu au nimic de câştigat nici de la bătrânul politruc Ion Iliescu, nici de la alunecosul Adrian Năstase, nici de la sforari ca Liviu Dragnea. Şi nici de la aşa-zişii "lupi tineri" care nu au făcut în aceşti ani decât să înveţe arta corupţiei, a minciunii şi a hoţiei de la mentorii lor sus-puşi.

Dacă stânga are o problemă internă, dreapta... ei bine, dreapta nu există. Toate aceste avataruri liberale care au încercat să ia formă la noi în anii post-revoluţionari au amânat sine die clarificarea ideologică. În tot cazul însă, dacă le judecăm în linia (neo)-liberalismului european, ele nu reprezintă decât o limitare a ideii de dreapta la principii exclusiv economice - deci în cea mai pură cheie marxistă - care o transformă în cel mai bun caz într-o dreaptă a stângii ce încurajează iniţiativa privată dar favorizează crearea de poluri oligarhice şi neagă orice abordare spirituală, înlocuind tradiţia cu ideea unei pieţe atotstăpânitoare care se reglează singură. În politica românească a nesfârşiţilor ani de tranziţie, spiritul conservator nu a reuşit să se cristalizeze sau să se exprime coerent, iar ideea naţională nu a apărut pe scena publică decât ca material demagogic de propagandă sau sub forma grotescă a unor excrescenţe de tip PRM. Dacă liberalismul românesc de modă nouă, incert cum este, reuşeşte pe ici pe colo să recupereze frânturi de ideologie, partidele care îl întruchipează sunt atât de departe de o dreaptă autentică încât putem spune liniştiţi că Alianţa Creştin-Liberală este la fel de puţin creştină pe cât de puţin naţional este Partidul Naţional-Liberal. Totuşi, o oarecare deschidere, un mai mare simţ al libertăţii şi o orientare cât de cât realistă ar putea permite, sub preşedinţia lui Iohannis, coagularea unei forţe care aşteaptă parcă de prea mulţi ani să nască. Idei valoroase există peste tot, o concepţie naţional-creştină poate fi sintetizată uşor, totul este să se găsească oamenii care să o aplice fără a se pierde în detalii, utopii purist-adolescentine sau mărunte şi corozive certuri interne.

     Doar din coagularea unui pol real de dreapta se poate naşte o politică externă care să ţină seama de alianţele şi poziţia noastră, dar care să ne reprezinte în acelaşi timp interesele cu fermitate şi fără a face concesiuni ideologice în favoarea unei incerte prosperităţi economice. În acest sens s-ar putea lua, măcar până la un punct, exemplul Poloniei. Renunţarea la atitudinea slugarnică faţă de "mai-marii" de pretutindeni trebuie făcută cu tact şi înţelepciune, fără a cădea sub nicio formă în capcana unui izolaţionism cretin sau a unei apropieri de Rusia - cu care relaţia trebuie abordată cu prudenţă, după modelul propus pentru întreaga Uniune Europeană de fostul cancelar german Helmut Kohl - sau de China.

     Trebuie să ne fie clar: avem nevoie de o dimensiune conservatoare, creştină şi naţională în politica noastră, fără ca aceasta să ducă la confuzii între credinţele unor popoare şi alianţele cu conducătorii lor prea puţin ataşaţi de ele. La fel de repede trebuie să înţelegem că nimeni - nici Monica Macovei, nici Elena Udrea, nici Vasile Blaga, nici Ludovic Orban, nici Varujan Vosganian (din păcate!) - nu este reprezentantul unei asemenea dimensiuni. Nici Klaus Iohannis. Însă alegerea lui reprezintă o şansă de a crea ceva, în măsura în care noul preşedinte va reuşi să asigure un spaţiu de convieţuire în care cerinţele minime ale unei societăţi libere - justiţie independentă, presă liberă, politeţe în raporturile politice, viziune economică - să nu mai fie sufocate de marasmul în care se tot străduieşte să ne târască Partidul Social-Democrat. Alegerea lui Klaus Iohannis îi dă României ocazia să ridice un pic capul. Dacă alegem să ne culcăm pe nişte lauri imaginari, nu vom fi făcut decât să prelungim un pic agonia neamului.

*

     Când a căzut Ceauşescu, se spune că un înţelept duhovnic, părintele Paisie Olaru, ar fi afirmat: "s-a tăiat capul viperei, iar veninul se împrăştie acum în tot corpul". Odată cu înfrângerea lui Victor Ponta - şi implicit a PSD-ului - Dumnezeu ne-a ajutat să dezinfectăm o parte a trupului României. Dacă ne străduim, poate vom porni spre însănătoşire. Dacă nu, veninul ne va copleşi din nou.

Un cântec pe săptămână - Pr. Iosif Moldovan, Toaca

Un semnal, o chemare, dar în acelaşi timp o muzică ritmică ce atinge uneori complexităţi de nebănuit la prima vedere: toaca e poate unul dintre cele mai străvechi instrumente, cu origini cufundate în legendă şi, în acelaşi timp, unul dintre cele mai familiare. Cu un rol deosebit în cultul creştin-ortodox, toaca are valenţe adesea neexploatate, dar care, sub mâinile şi duhul unui „meşter” iscusit, transmit chemări duhovniceşti spre inefabil. Articolul din link-ul de mai jos explică mai bine decât aş putea-o face eu câte ceva din istoricul toacei şi semnificaţiile ei, însă cel mai grăitor e sunetul. Pe la minutul 3:50 apare şi o explicaţie vorbită, dar ascultaţi înregistrarea până la capăt – după câteva clipe reîncep bătăile şi veţi putea auzi şi aşa-numita „tochiţă”, o variantă mai mică, din metal.

http://ziarulfaclia.ro/toaca-lemnul-datator-de-viata-duhovniceasca/

Scrisoare-manifest înainte de al doilea tur de scrutin - un fost deţinut politic despre alegerea ce ne stă înainte

Această scrisoare este un strigăt, un apel disperat la conştiinţa fiecăruia dintre noi. Autorul ei este unul dintre cei care şi-au plătit ataşamentul faţă de acest neam şi faţă de valorile lui cu ani petrecuţi în temniţele comuniste. Dar a supravieţuit. Şi chiar dacă socotesc că pe anumite aspecte din cele scrise mai jos s-ar cuveni să nuanţăm, în esenţa lui susţin acest strigăt, pentru că vine din pieptul unuia pe care bolşevismul s-a chinuit să-l nimicească fizic şi moral, dar care astăzi, împovărat de ani dar neînfrânt, se dovedeşte mai viu decât cei mai mulţi dintre noi.

Scrisoare deschisă adresată D-lui Victor Viorel Ponta, prim-ministru al României şi candidat la preşedinţie

Stimate Domnule Ponta,

 

      De multă vreme mă bate gândul să mă adresez dvs. în calitate de umil cetăţean al acestei martirice ţări care se numeşte România, pe care pretindeţi că o guvernaţi.

      Spun martirice pentru că de 45 plus 25 de ani această ţară se zbate fără succes şi fără o rază de speranţă la orizont să evadeze din gulagul comunist şi postcomunist pecetluit de excrementele şi reziduurile emanaţilor comunisto-securişti, azi deveniţi prin jaf şi corupţie capitalişti posesori ai unei ţări pe care au scos-o la mezat.

O fac numai în numele meu, un anonim, aşa cum ar trebui să o facă orice cetăţean care gândeşte ca mine, şi vă asigur că suntem o puzderie cei care am pus mălaiul la fiert, iar apa clocoteşte, aşteptând ca demnitatea şi onoarea să le dea ghes tuturor să rupă o tăcere complice.

      Suntem noi, cei cărora ne pasă că în ţara lor politica este un apanaj al derbedeilor şi al hoţilor, atotputernici satrapi ai unui popor devenit rob din răbdare, îngăduinţă sau prostie. De fiecare dată când am purces la scris am abandonat, lăsându-mă copleşit de scârba si duhoarea pe care o emite, fără excepţie, întregul clan mafiot, eronat numit clasă politică, adică o şleahta de golani, mitocani şi analfabeţi puşi pe căpătuială, cu diplome confecţionate din deşeuri, falsuri, plagiate şi minciuni plătite din jaful avutului obştesc şi cu sudoarea robilor care trudesc pentru a vă îmbogăţi.

      Crescut şi educat sub fustele bunicuţei Ilici şi ale mamiţicăi Bombonel, aţi devenit un cârlan demn de înaintaşii care v-au format, pe care îi plagiaţi de câte ori aveţi ocazia, nu pentru o teză de doctorat, ci pentru a pune în practică hidoşenia unei politici antistatale.

      Vă avertizez că minciunile pe care le emiteţi o dată cu respiraţia nu mai ţin la popor. Ele sunt străvezii, ca şi întreaga dvs. persoană şi personalitate. Vedem prin dvs.! Scuzaţi-mă, oricât m-aş coborî, nu pot să folosesc bă-ul şi fă-ul. Îmi lipseşte diploma de doctor care v-a fost acordată după ce v-aţi molestat tatăl muribund şi aţi fugit la Paris, vagabond şi gigolo prin gările şi mahalalele oraşului-lumină, uşurând portofelul unor bătrâne în aşternuturile cărora v-aţi strecurat etc., etc.

Nu vreau să mai insist asupra faptelor dvs. de glorie care v-au adus calitatea de ofiţer acoperit, cum ar fi sinuciderea asistată a procurorului Panait. Îmi permit să folosesc un cuvânt al argoului dvs.: "mucles" - nimeni nu ştie nimic.

      Scrisoarea D-lui Liiceanu m-a trezit. Jos pălăria! Şi dacă domnia sa, cu eleganţa stilului care îl caracterizează, s-a hotărât să strice orzul pe gâşte, atunci şi eu, care, departe de a fi o personalitate sau un intelectual, îndemnat numai de jalea acestor anonimi din care fac parte, adică din plebea de care va bateţi joc, călcând-o in picioare, pentru ca nu s-a trezit încă din satanizarea celor 45 de ani de comunism plus alţi 25 de ani pierduţi cu aşa-zisa democraţie luminată impusă de tătucul Ilici şi de Securitate poporului care continuă să lingă mâna celor care l-au lovit ieri şi care azi îi oferă circul arenei politice fără drepturi  şi fără pâine, m-am decis să îmi iau îndrăzneala de "a arunca mărgăritare porcilor".

      Recunosc, cuvintele mele nu sunt tocmai mărgăritare; sunt cuvintele unui fost deţinut politic trecut prin laboratoarele gulagului comunist, iar asta îmi dă dreptul să acuz, să mă iau la trântaă cu voi, cu emanaţii, care sunteţi politicienii socialişti de astăzi. Totodată, mă simt îndemnat să cer scuze rasei porcine cu care v-am asemănat din pricina troacei din care vă hrăniţi. Diferenţa constă în faptul că dvs. vă bălăciţi permanent în troacă şi vă ies pe gură numai lături, pe care le vomaţi înecând demnitatea unui popor cu o istorie milenară.

      "Trezeşte-te, naţiune! Somnul tău naşte monştri".

      Laşitatea, apatia, scârba, neimplicarea şi neparticiparea la vot, tăcerea noastră, asigură victoria lor, a monştrilor fără Dumnezeu care ne guvernează devorând un popor îngenuncheat, ce-şi cere iertare pentru neputinţa şi sărăcia la care a fost adus: "Vă rugăm să ne iertaţi, nu producem cât furaţi!".

      Este adevărat că, în afară de minciună, improvizaţie şi tupeu, prima dvs. datorie este acoperirea jefuitorilor şi corupţilor al căror şef sunteţi şi care sălăşluiesc în politica socialistă ca în sanul lui Avraam, fără teama, fără griji. Am avut bucuria vieţii mele când la meeting-ul ceauşist organizat cu ocazia zile dvs. de naştere, "Ponta Galacticul" sau "Ponta apare, soarele rasare”, am auzit un taximetrist numindu-vă pe româneste "testicul cu ochelari". Este cea mai potrivită şi plastică imagine, care vă reprezintă întru totul în permanentul orgasm pe care îl trăiţi ca prim-ministru sau imaginându-vă preşedintele unui popor de robi la discreţia apetitului dvs.

      În rest... "Ponta este pentru noi Ceauşescu doi", cu singura diferenţă că, în locul şmecheriei lui native, la dvs impresionează un cretinism nativ de golan miştocar.

      Naţiunea se trezeste încet, dar sigur, şi veţi simţi pe propria dvs. piele cum aţi reuşit performanţa de a transforma nişte bieţi oameni paşnici în nişte bestii dezlănţuite, atunci când mămăliga va face explozie, spre surprinderea celor ce nu mai cred acest lucru.

      Regret şi îmi cer scuze că m-am lăsat furat de sentimente şi m-am abătut de la eleganţa D-lui Liiceanu, căruia ii sunt recunoscător şi îi mulţumesc, aşa cum le-aş mulţumi tuturor acelor intelectuali care, abandonând literatura de sertar şi buncărele, ar ieşi în arenă, făcând primii paşi spre elitismul căruia îi simţim lipsa. Numai fiind împreună vom reprezenta o forţă. Altfel, unul câte unul porcii ne vor devora.

      Obsesia, spaima şi coşmarul mafioţilor puscăriabili este Traian Băsescu, pentru că a reuşit să pună pe picioare justiţia, pe care voi speraţi să o sugrumaţi o dată cu dispariţia lui de la Cotroceni.

      "Trezeşte-te, naţiune! Somnul tău naşte monştri!".

      Iată, pe scurt, bilanţul realizărilor guvernului de nababi socialişti al căror prim-tartor sunteţi:

      1. România, ţara emanaţilor.

      2. România, ţara baronilor pesedişti - capete ale unui socialism mafiotic care a dus la colaps o ţară care era considerată Grădina Maicii Domnului.

      3. România, ţara politicienilor interlopi care au luat cu asalt statul de drept, poporul, constituţia şi justiţia.

      4. România, ţara lui Voiculescu, nababul hoţilor, erou popular al Securităţii, care este la originea tuturor tunurilor agricole, forestiere, industriale şi imobiliare care au sabotat economia naţională.

      5.  Economia la pământ. Datoria publică a crescut de 5 ori. Se fac împrumuturi pentru plata pensiilor şi a salariilor. Avem cea mai abruptă cădere din UE. Din primul loc, am ajuns recordul ultimului!

      6. Învăţământul şi educatia la pământ.

      7. Agricultura la pământ.

      8. Când vom începe să plătim cadoul pomenilor electorale, vom avea surpriza unei sume de ordinul miliardelor de lei furate din buzunarul poporului, care va fi obligat sa suporte consecinţele: noi impozite şi taxe.

      9. România, ţara în care proasta guvernare este dominată de amatorism, incompetenţă, hoţie, tupeu, ură, prostie, aroganţă, bădărănie, mojicie, şantaj şi nesimţire. Acestea toate sunt valuta forte a unei ţări neguvernate şi neguvernabile, conduse de arhitecţii distrugerii şi desfiinţării statului de drept.

      10. Bascularea între valorile occidentale şi cele ruso-asiatice, cu înclinarea spre cele din urmă.

     11. România, ţara în care serviciile secrete, jandarmeria şi poliţia au trecut de partea puterii, contra celor pe care au misiunea să îi apere.

      12. Încercaţi, cu neobrăzarea specifică antihriştilor, să cumpăraţi şi aprobarea Domnului. Oficialităţile bisericeşti, care întotdeauna au fost dispuse să se vândă, vă cântă osanale, Domnule Ponta. Cei cu frică de Dumnezeu, clerul şi duhovnicii, vă vor cânta însă prohodul, fără îndoială.

    13. Ne paşte întoarcerea la trecutul funest, dispariţia opoziţiei, a libertăţii presei şi întronarea partidului-stat, cu toate riscurile interne şi externe.

      14. Graba cu care i-aţi captat pe proscrişii normalului, candidaţi la internarea şi supravegherea în ospicii de alienaţi mintal, respectiv Vadim Tudor şi Dan Diaconescu, ne indică disperarea pierderii turului doi.

      Trăim în lumea a treia.

      "Trezeşte-te, naţiune! Somnul tău naşte monştri!".

      Neexercitarea dreptului de a alege este o găselniţă comodă de a abandona ţara la discreţia hoţilor care ne conduc spre dezastru, care îşi vor manifesta, ca de obicei, dexteritatea în furtul electoral, cu sprijinul necondiţionat oferit de absenteişti.

      Scuza invocată - "Nu avem cu cine vota!" - nu este reală şi valabilă. Aşa cum am mai spus, printre tonele de steril se vor găsi şi pepite, care, adunate şi susţinute, vor alcătui speranţa viitorului.

      Este o laşitate abandonarea singurului drept care ne-a mai rămas şi pe care nu ni l-au putut fura. Cred că cei care se consideră de dreapta ar trebui să ştie că dreapta nu a dat niciodată dovadă de laşitate refuzând lupta, chiar cu riscul de a pierde. Ea a fost şi a rămas întotdeauna loială principiilor  sale. La aceste alegeri se dă lupta pentru supravieţuirea sistemului mafiot, înfrângerea statului de drept şi aderarea la contraofensiva lui Putin pentru destabilizarea Europei. Furtul şi orice mijloace abjecte vor fi folosite pentru triumful primului stat mafiot. Iar hoţii vor striga: "Hotii!", conform obiceiului.

      Aceştia sunt monştrii pe care i-am creat prin abandonarea drepturilor noastre democratice şi neimplicare, prin somnul nostru.

      "Trezeşte-te, naţiune! Somnul tău naşte monştri!".

      Somnul tău înseamnă triumful lor, al monştrilor care aduc prin jaf sărăcia, mizeria şi dezgustul social al abandonului familiei. Tineretul nu are de ales decât să plece şi să slugărească la străini pentru a-şi realiza aspuraţia de mai bine – muncitori, profesori, ingineri, doctori sunt obligati să îşi abandoneze ţara şi familia pentru a avea pe aiurea un trai decent şi pentru a-şi putea educa mai bine copiii.

      Mândrul prim-ministru şi-a manifestat din plin, precum o halbă de bere cu guler care dă pe dinafară, dispreţul faţă de dreptul fundamental al românilor din afara graniţelor ţării de a vota. Cei care pentru a câştiga decent o pâine şi-au abandonat familia şi calificarea pentru un salariu modest de necalificat, pe care nu îl pot obţine după ani de studii pentru o diplomă în ţara de baştină. Am văzut cu ochii noştri dispretul huliganilor care reprezentau Ministerul de Externe. Aceşti sabotori ai democraţiei se considerau diplomaţi.

      Deşi banii trimişi acasă salvează economia şi bugetul, guvernul consideră ca ei au deschis ochii şi nu mai fac parte din gloata spălata la creier, uşor de păcălit, care votează orbeşte. În ţară, cota unui vot se ridică la derizoria sumă de 50 de lei, după care urmează 4-5 ani de văicăreală penibilă şi cerşitul, implorând mila celor pe care inconştient i-au votat. Votul nostru sta în mâna unui  popor bolnav, masochist, care îşi va vota totdeauna călăul. 40% dintre români l-au votat pe puşlamaua de Ponta pentru preşedinţie, adică au ales libertatea şi supremaţia hoţilor, desfiinţarea statului de drept, paralizarea justiţiei. Iată lipsa de discernământ a celor cărora li s-a promis totul şi nu vor primi nimic, care nu înţeleg că urmează dezastrul. Pomanagii care aşteaptă o linguriţă din coliva unui stat în colaps, un nimic aruncat în scârbă de cei care ne vând tara, viitorul nostru şi al copiilor noştri, pe zeci de milioane de euro, ce le vor îngroşa lor conturile aflate la adăpost în ţările paradisului fiscal.

      Pentru tine personal, nimic. Sărăcie. Asta este tot ceea ce îţi poate oferi mărinimosul Ponta: vorbe goale şi dezastru.

      Asta este, Domnule Ponta, "schimbarea până la capăt" cu care ne amenintaţi: schimbarea constituţiei, schimbarea codului penal, schimbarea legilor, pentru a îngrădi libertatea presei şi a liberei exprimări, legiferarea furtului, pentru a consfinţi libertatea politicienilor de a-şi însuşi şi de a dispune după bunul lor plac de avutul obştesc şi de toate avuţiile statului, garantarea sută la sută a imunităţii miniştrilor şi demnitarilor pentru delicte de furt care depăsesc milionul de euro (cele sub un milion nemaifiind considerate, pentru ei, delicte!). În faţa legii hoţii vor avea întotdeauna câştig de cauză. Justiţia devine obligatorie numai pentru robi. Politicienii sunt intangibili.

      Ăsta este sloganul dvs.: "Schimbare până la capăt", pentru a deveni un stat mafiot. "Progresul şi bunăstarea" reprezintă minciuna până la capăt, pentru că nu vă preocupă decât bunăstarea dvs. personală şi de grup mafiot.

      Vreţi să uniţi România prin dezbinare şi aţi reuşit. Ticăloşia comunismului continuată de PSD este tocmai faptul că a reuşit să ne dezbine.

      Acum, după rezultatul primului tur, consider o crimă de trădare naţională neprezentarea la urne. Chiar dacă nu sunt partizan al D-lui Klaus Johannis, pentru a putea spera  măcar la o gură de aer curat, nu avem încotro: toţi trebuie să ne asumăm riscul, spunând NU hoţilor, chiar de ar fi să cădem din lac în puţ incercând să dăm o şansă viitorului.

      Nu poate fi considerat cetăţean acela care aşteaptă şi pretinde să i se dea totul fără nici o obligaţie sau datorie din partea sa faţă de ţara în care s-a născut, s-a format şi trăieşte, pe care noi odinioară o numeam Patrie şi eram gata să murim pentru a o servi şi apăra. Comunismul a fabricat şi ne-a lăsat moştenire omul nou, o specie de apatrizi care aşteaptă un tătuc să le dea mură în gură. Urmează turul 2. Ce ne aşteaptă?

      Ce mai putem aştepta de la un preşedinte sortant?

- Îndemnul la sprijinirea lui Klaus Johannis pentru a înlatura pericolul pe care îl reprezintă Victor Ponta pentru ţară

- sau ignorarea şi continuarea politicii de claustrofobie.

Ce putem aştepta de la celelalte partide?

- Partidele de dreapta - continuarea politicii sinucigase de desolidarizare

- sau, in ceasul al 12-lea, abandonarea orgoliilor - solidarizarea şi sprijinirea lui Klaus Johannis pentru a încerca stoparea dezastrului pesedist.

      Acestea sunt anemicele posibilităţi care ne-ar mai putea face să sperăm.

      Totul depinde de aşa-zisa dreaptă, dacă va considera că principalul adversar al ţării este Victor Ponta, un pericol care trebuie stopat, şi în special de electoratul care va avea posibilitatea de a alege între a fi cetăţean sau a rămâne un nedemn apatrid ce-şi condamnă ţara, copiii şi viitorul Răsăritului care ne-a adus întotdeauna bezna.

      Domnule Victor Ponta, dacă, contrar demonstraţiilor de circar cu care încercaţi să ne convingeţi făcând cruce şi bătând metanii, acum, în ceasul ultim, v-aţi aminti de tâlharul de pe cruce, pocăindu-vă... v-aţi face bagajul şi aţi pleca.

     Ne-am ruga şi pentru dvs. tot aşa cum ne rugăm şi pentru iertarea acestui neam al nostru care, fără să judece, ne cufundă zi de zi, prin apatie, inconştienţă şi indiferenţă, tot mai adânc în smoala iadului pământesc.

Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!

      "Trezeşte-te, naţiune!". Răul urmează să vină!

      Cu noi este Dumnezeu!

V.J.I.

Un cântec pe săptămână - Mark Knopfler, "Marbletown"

"The Ragpicker's Dream" (2002) este al treilea album solo al lui Mark Knopfler, cunoscut mai ales în calitate de chitarist şi solist vocal al grupului britanic Dire Straits. Knopfler este unul dintre cei mai apreciaţi şi versatili instrumentişti ai genului, unul dintre rarii chitarişti "electrici" care folosesc degetele în loc de pană şi foarte iscusit în a schimba registrul de la un rock accesibil dar cu certe valenţe progresive până la cântece impregnate de spiritul country. În acest gen sunt compoziţiile de pe acest album - country, folk şi blues, o muzică ideală pentru a ilustra lupta pentru supravieţuire a omului simplu (american, cel mai probabil), care între două drumuri mai punea mâna pe o chitară ca să-şi cânte amarul. "Marbletown" este un bun exemplu, o piesă care se întoarce la rădăcinile folclorului din care s-a născut ulterior rock-ul - armonie tradiţională de blues, stil de acompaniament care lasă loc vocii pentru a reveni cu tema în spaţiile dintre versuri şi un timbru răguşit şi "murdar" care nu ratează totuşi nicio inflexiune. Ca un fapt divers, observaţi pe câteva silabe finale mai lungi o asemănare, fie şi cât de vagă, cu James Hetfield, ceea ce întăreşte ideea susţinută de ani de zile, anume că liderul Metallica ar fi un bun cântăreţ de country.

Acest cântec este propunerea muzicală a prietenului Dan "Bitch" Bădescu.

 

Scurt şi la obiect despre Monica Macovei

Într-o analiză lucidă a recentelor alegeri, jurnalistul Mihnea Măruţă face un portret al candidatului Macovei în care sintetizează excelent trăsăturile unui tip de om politic care nu poate avea un grup solid de alegători dincolo de câţiva corporatişti şi câţiva intelectuali aflaţi într-un clopot de sticlă. Spune Mihnea Măruţă:

Iluzia Macovei. Mulţi oameni respectabili aflaţi înăuntrul acestui clopot de sticlă intelectual consideră că Monica Macovei ar fi candidatul mult-aşteptat, şi asta pentru că ea a dovedit în ultimii 10 ani o încăpăţânare etică foarte rară la acel prim nivel al puterii. Ce n-au înţeles apropiaţii ei este că acest radicalism, pentru că nu seamănă cu grosul electoratului (care e vulnerabil la compromisuri), trebuia însoţit şi “blindat” de o anume căldură, de ceva care să emane din fiinţa sa – undeva, la intersecţia dintre maternitate şi compasiune – şi care să transmită un mesaj compensator de tipul “sunt neînduplecată atunci când e cazul, altfel sunt şi eu ca voi”. Asta în primul rând.
În al doilea rând, poziţionarea ideologică a Monicăi Macovei i-a derutat atât pe cei care o vor de dreapta, cât şi pe cei care o aşteptau să le satisfacă stânga. Ea a fost, într-un fel, la dreapta stângii, delimitându-se de conservatori prin mesajele progresiste (pe teme religioase şi sexuale) şi speriindu-i pe socialişti prin propunerile de contracţie a statului social.
Bref, ea a convins doar prin excludere, prin comparaţie cu ceilalţi, a căzut oarecum “între vagoane” şi, în consecinţă, a luat mult prea puţine voturi de la ne-asemănători, de la cei situaţi în afara ariei de acoperire a cititorilor-cinefili.

Citiţi articolul complet aici:  http://mihneamaruta.ro/2014/11/03/sapte-dintr-o-lovitura/

Primul tur de scrutin, primele concluzii

Turul I, turul II

Se va discuta probabil intens în cele două săptămâni care ne despart de al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale din România despre cine şi cum a votat. Şi, cum e firesc, întrebarea care va pluti deasupra procesului electoral va fi legată de direcţia voturilor celor care, în primul tur, au votat pentru alţi candidaţi decât cei "calificaţi" mai departe. Orice pronostic bazat pe "cine cui îi va da voturile" este hazardat, pentru că ştim din propria experienţă că cetăţeanul nu se orientează decât arareori după indicaţiile candidatului ieşit din calcul. Însă am putea încerca o privire de ansamblu asupra scenei electorilor români.

Alegătorii Monicăi Macovei

 Este aproape clar că votanţii Monicăi Macovei se vor reorienta către Klaus Iohannis. Sunt în general oameni care, vorba unui prieten, mai degrabă şi-ar tăia o mână decât să pună ştampila pe Ponta. În plus, probabil că însăşi candidata lor îi va îndemna în această direcţie. Şi deşi, după cum am spus mai sus, acest lucru este adesea înşelător, în cazul celor care au ales-o pe doamna Macovei ar putea avea o pondere mai însemnată decât în cel al altor candidaţi ieşiţi din cursă după primul tur.

Alegătorii Elenei Udrea

 

În principiu, situaţia este asemănătoare şi în cazul alegătorilor Elenei Udrea. Doar că aici apare o mică problemă. Numele ei: Traian Băsescu. Este clar că printre votanţii reprezentantei PMP se află mulţi dintre următorii cei mai determinaţi şi - îndrăznesc să o spun - fanatici ai actualului preşedinte. Or acesta nu a încetat, pe întreaga perioadă a campaniei electorale, să-l pună la zid pe candidatul ACL, ducând adversitatea şi ipocrizia până într-acolo încât să spună că cel pe care cândva nu-l scotea din incompetent şi lipsit de substanţă (pe bună dreptate, îndrăznesc iar să spun!), Crin Antonescu, ar fi fost un candidat mai potrivit decât Iohannis. Să spunem că cei care au intuit jocul lui Băsescu, acela de a-l vedea pe Ponta ales pentru a putea apărea apoi ca salvator al dreptei, sunt totuşi puţini. Însă actualul preşedinte a declarat răspicat că ia în calcul serios varianta de a nu vota în cazul în care turul doi i-ar pune faţă în faţă pe Ponta şi Iohannis respectiv Macovei. Dacă dintre cei care au ales-o pe doamna Udrea la primul tur se vor găsi unii care să urmeze întocmai sugestiile preşedintelui, aceştia ar putea constitui o pierdere pentru grupul de votanţi ai lui Iohannis - cu atât mai mult cu reprezentantul ACL are de recuperat nişte voturi pentru a-l ajunge pe Ponta, ai cărui fideli îl vor urma, fără îndoială, până în pânzele albe.

Alegătorii lui Călin Popescu-Tăriceanu

 

Un alt grup greu previzibil este reprezentat de cei care l-au ales pe Călin Popescu-Tăriceanu. Fostul prim ministru şi-a jucat cu aplomb rolul prestabilit de iepure al lui Ponta şi cei care îi urmăresc îndeaproape poziţiile din ultima vreme se vor duce disciplinaţi spre candidatul PSD. Există însă posibilitatea ca printre alegătorii domnului Tăriceanu să fie unii dezamăgiţi de sciziunea PNL, nostalgici ai guvernării începute în 2004, pe scurt, oameni cu convingeri liberale pe care partidul chemat să ducă mai departe doctrina politică la care aderă nu-i mai reprezintă. Aceştia din urmă, cu sughiţuri şi regrete, îşi vor pune ştampila pe Klaus Iohannis. Care este raportul între aceste două categorii în rândul votanţilor lui Tăriceanu? Iată o întrebare al cărei răspuns poate atârna mult în balanţa care va stabili viitorul preşedinte al României.

Alegătorii lui Corneliu Vadim Tudor (plus Gheorghe Funar)

Ca o stafie a unor vremuri apuse se insinuează pe undeva şi rămăşiţa celor care încă mai cred în Corneliu Vadim Tudor. Sunt puţini, dar într-o asemenea încleştare orice vot poate conta. Adepţi, în marea lor majoritate, ai unei înguste viziuni etnicist-filetiste sau visători la o presupusă dreptate de tip Ţepeş, aceştia fie vor vota cu Ponta, în ideea că nu poate un neamţ să conducă România, fie vor rămâne acasă. Gheorghe Funar nu a contat în aceste alegeri, deşi, dacă e să ne luăm după declaraţiile făcute la câteva zile înaintea primului tur de scrutin, cum dacii sunt strămoşii lumii întregi iar Deutschland înseamnă de fapt "ţara dacilor", mâna de rătăciţi care l-a crezut pe Funar s-ar putea îndrepta acum spre dacul Iohannis. 

Alegătorii lui Dan Diaconescu

 

Cei care l-au ales pe Dan Diaconescu - nu foarte mulţi, dar prezenţi în mod constant pe scena noastră electorală - sunt în general oameni frustraţi, cu un slab nivel intelectual, fără aspiraţii dincolo de mica ciupeală şi un simţ al justiţiei rudimentar, violent şi legat mai degrabă de un spirit revanşard de gaşcă decât de ideea de dreptate. Desigur, nu vreau să-i jignesc cu nimic pe oamenii cu adevăraţi necăjiţi care, copleşiţi de greutăţile unei vieţi cu adevărat insuportabile, şi-au pus naiva speranţă în candidatul-televiziune. Dar cei mai mulţi dintre alegătorii lui se încadrează în descrierea de mai sus. Iar aceştia au constituit totdeauna o parte importantă a masei de manevră a FSN/ PSD. Deci cel mai probabil vor vota cu Ponta.

Alegătorii lui Kelemen Hunor şi Zsolt Szilagyi

Ne rămân alegătorii separatiştilor unguri Hunor şi Szilagyi. Cei bine familiarizaţi cu agenda acestor activişti anti-români vor vota, fără nicio îndoială, cu Victor Ponta. Conducerea acestuia şi a PSD-ului le garantează posibilitatea de a înainta mai departe pe nesimţite, cu paşi mărunţi, spre idealul scindării statului naţional unitar român. În plus, dacă ţinem seama de lobby-ul lor internaţional, cu un sas preşedinte al României le-ar fi destul de greu să-şi susţină propaganda mincinoasă despre aşa-zisa persecuţie a minorităţilor din ţara noastră. Klaus Iohannis a declarat cu câteva luni înainte de alegeri că nu crede în autonomia pe criterii etnice. În ce măsură alianţa care îl susţine s-ar putea abţine de la ispita unei cooperări cu UDMR nu ştim. Însă PSD-ul, prin doctrină şi apucături, e gata să-i lase pe separatişti să-şi vadă în linişte de jocurile lor. Pe de altă parte, există foarte mulţi unguri de bun-simţ, fără mari agende politice, care-i urmează pe alde-Hunor pentru că sunt de-ai lor, fără să intre prea mult în detaliile jocului de putere. Repet, aici îi iau în calcul în special pe votanţii candidatului UDMR, pentru că agenda lui Szilagyi este atât de transparent extremistă încât pentru el nu au putut vota decât cei care-i sunt alături în cuget şi simţiri. Dintre cei care şi-au pus ştampila pe domnul Hunor ar putea exista însă un număr important care să opteze, dintr-un bun simţ elementar, pentru Klaus Iohannis.

"Abstinenţii"

O pondere importantă o vor juca la al doilea tur de scrutin şi cei care nu au votat la primul. Dat fiind raportul de forţe din acest moment, este şi mai clar că absenţa lor punctează în favoarea candidatului aflat în avantaj, Victor Ponta. Mă tem că cei mai mulţi dintre cei care nu s-au prezentat la primul tur vor sta acasă şi la al doilea. Însă cred că puţinii care totuşi se vor răzgândi îl vor alege pe candidatul ACL.

Ce e de făcut?

În cazul în care până acum cuiva nu-i era clar ce se întâmplă, bătaia de joc de la secţiile de votare din străinătate ne arată încă odată la ce metode apelează reprezentanţii PSD şi candidatul Victor Ponta însuşi. Dacă actualul prim ministru nu a avut nicio reţinere în a propune cu doar câteva zile înainte de alegeri un proiect prin care ar fi limitată libertatea presei, iată că sfidarea şi nesimţirea continuă în stil mare. Sunt mulţi care susţin că cei din diaspora nu ar trebui să voteze. Nu discut aici această ipoteză - care mi se pare o aberaţie - ci pornesc de la premisa că în momentul de faţă legea prevede că aceşti conaţionali ai noştri au drept de vot la fel ca oricare dintre noi. Cunosc personal cazurile a doi oameni care au stat la coadă 3 ore respectiv aproximativ 5 ore (în Berlin şi Londra) pentru a-şi putea exprima opţiunea. Poate că acest lucru ne va convinge: Victor Ponta şi PSD trebuie măturaţi definitiv şi irevocabil de pe scena politică din România şi înfundaţi în coşul de gunoi al istoriei. Avem cu toţii două săptămâni în care să reflectăm, să ne rugăm şi apoi să acţionăm cu discernământ.

LATER UPDATE: Cineva îmi sugerează că numărul celor din diaspora care ar fi votat dacă nu se producea haosul deja binecunoscut ar fi fost, totuşi, nesemnificativ. Şi de aceea PSD nu s-ar fi încurcat să fure aici, sub lupa presei internaţionale. De aceea, cozile şi imposibilitatea de a vota a unora ar fi cauzate nu de hoţie, ci de incompetenţă. Chiar şi aşa PSD-ul şi Ponta trebuie măturaţi - cei care vor să gestioneze o ţară nu pot gestiona nişte amărâte de urne? Personal, rămân în dubiu, dar am decis să public aceste rânduri pentru că şi aceasta e o ipoteză demnă de luat în calcul.