După experienţa de anul trecut,
când avionul spre Barcelona al infamei companii low-cost pe care o găsiserăm a
întârziat câteva ore, mi-am făgăduit să păstrez o tradiţie iniţiată ad-hoc în
acele momente de cumpănă: dacă aflu că decolarea întârzie mai mult de două ore,
îmi cumpăr o sticlă de whisky de la duty-free, pentru a-mi umple timpul şi a-mi
unge gâtlejul. De data aceasta nu-mi iese planul, pentru că – surpriză! –
avionul e punctual. Încă de la coada pentru îmbarcare gustăm din preambulul
celor de care vom avea parte din plin în Napoli: o familie, trei generaţii,
mândre reprezentante ale neamului lor, cea mai bătrână cu fuste creţe, basma şi
papuci peste ciorapii albi, cea mai tânără, care trebuie să aibă vreo 10-12
ani, cu blugi şi pantofi moderni, mult roz şi nelipsitul sclipici. Ne aşezăm la
locurile noastre – vorba vine, noua găselniţă a companiei e că fiecare stă pe
unde apucă – şi, după bunul meu obicei, mă lupt zadarnic cu două pagini din
excelenta carte pe care mi-am luat-o cu mine (Sorin Lavric, „Noica şi Mişcarea
legionară”) şi, răpus, dorm cu suspine până aproape de aterizare.
La aeroport, după câteva telefoane, Stefania, gazda noastră, vine să ne ia
cu maşina. Foarte volubilă şi cu o engleză absolut decentă, tânăra doamnă îmi
spune mirată că nu prea semăn cu cel din fotografia pe care mi-o ceruse site-ul
turistic prin care ne-am cunoscut. După o clipă de nedumerire înţelegem – în
fotografia respectivă e Diana. Din vorbă în vorbă, Stefania ne spune că „you
will see, where I live it is not really Naples”. Nori negri mi se strâng în
închipuire. Programul nostru e şi aşa încărcat, cu plecări matinale – nu de
alta, dar Diana vrea să vadă TOT şi încă ceva în plus – dar dacă şi ca să
ajungem în şi din Napoli mai avem de mers, şalele mele sunt serios ameninţate.
Din fericire înţeleg repede că a fost vorba despre o figură de stil. Locuinţa
Stefaniei e atipică pentru Napoli, adică se află în vârful unei străzi înguste,
în trepte, mărginită de case cu unul sau două etaje şi, cum nu prea ai pe unde
să fugi, este sigură. Hoţii ar fi văzuţi de toată lumea şi nu ar avea pe unde
să fugă, ne asigură Stefania, şi adaugă că din cauza (sau datorită) acestui
lucru, i-ar fi imposibil să aibă amant – toată strada ar afla.
Păşim într-o curticiă în care ne
întâmpină o căţea simpatică golden retriever, Frieda sau „my third child”, cum
spune Stefania. De jur împrejur e verde, iar în jos, mărginită de un gard, se
întinde o grădină de 2000 de metri pătraţi. Corpul de clădire în care urmează
să locuim este studioul de creaţie al Stefaniei, arhitectă şi designer. Jos o
încăpere mare serveşte de hol şi eventual de cameră de zi, legată de o
bucătărioară deschisă ce comunică printr-o uşă cu baia împărţită în două: un
spaţiu pentru chiuvetă, altul pentru toaletă şi duş. Pe o scară interioară
ajungem la partea de sus, cu o masă lungă cât aproape toată încăperea, locul
unde creează Stefania. Într-una dintre laturi, pe jos, se întinde o mare saltea
– patul nostru – iar alături e o canapea pe care eu îmi voi ţine o parte din haine,
respectiv pe cea care scapă de furia ordonatoare a Dianei, care rânduieşte tot
ce poate în sertare. Tot lângă pat e o mică bibliotecă, din care îmi aleg
repede o carte pentru a-mi consolida cunoştinţele de limbă. Şi astfel, în
timpul şederii, voi citi o traducere italiană a „Introducerii în metafizică” a
unui filosof francez de origine evreiască, ce s-a apropiat spre sfârşitul
vieţii de catolicism. L-am numit, fireşte (sau nu), pe Henri Bergson.
A doua zi de dimineaţă, după un
mic dejun italian, bun dar cam dulce pentru gustul nostru, şi după ce facem
cunoştinţă şi cu pisica tărcată şi căţărătoare Fufi, pornim agale spre oraş.
Vedem cum ieşim de pe stradă un televizor în mijlocul trotuarului şi ne gândim
că cineva a fost foarte nervos cu o seară înainte. Ne vom lămuri repede că este
vorba de fapt despre un deşeu, la fel ca cele care zac cu zecile peste tot,
risipite sau în pungi, fără să se grăbească cineva să le adune. Observăm
imediat şi că nicio maşină nu este sută la sută întreagă. Noi sau vechi,
modeste sau luxoase, toate au cel puţin o zgârietură, o portieră înfundată, o
bară de protecţie spartă.
Bulevardul larg şi plin de viaţă
îmi place şi mă opresc repede la primul chioşc de ziare, de unde îmi iau niscai
benzi desenate clasice, anume aventuri de-ale lui Paperino, aşa cum îl cheamă
în Italia pe cel cunoscut îndeobşte sub numele de Donald. Diana se pune la
coadă la muzeul de arhitectură pentru a cumpăra utilele artecard-uri – care îţi
asigură transportul gratuit pe trei zile, intrarea la fel de gratuită la trei
muzee la alegere şi reducere la celelalte – în timp ce eu dau fuga la metrou ca
să ajung la biserica românească. Metroul napolitan arată ca cel de la Paris şi
circulă ca la Bucureşti. Aşa că aştept vreo opt minute, dar, în cele din urmă,
ajung cu doar puţină întârziere în fosta biserică romano-catolică ce îi
găzduieşte pe compatrioţii noştri. Slujba e frumoasă, lumea de toate felurile,
iar la sfârşit văd îmbinarea dintre cele două culturi când oamenii fac parastas
cu sarmale şi pizza.
Odată ieşit de la Sfânta
Liturghie, arunc un ochi prin piaţeta din zonă, la nişte CD-uri la mâna a doua
şi la grupul de muzicanţi, probabil sud-americani, care înveselesc atmosfera.
Pe lângă ei apar şi nişte băieţi cu bilete de papagal, cam tuciurii şi cu
priviri cam insistente aruncate turiştilor ca să nu-i bănuiesc de ceva legături
cu ţara noastră. Intru un pic în biserica Sant’ Angelo a Nilo şi arunc o
privire către mormântul cardinalului Rainaldo Brancacci, sculptat de artistul
renascentist cu nume de ţestoasă ninja (acelaşi cu al broaştei mele ţestoase în
carne şi oase), Donatello, apoi o iau pe străzi în pantă şi pe bulevard spre
Piaţa Dante, unde urmează să mă întâlnesc cu Diana.
Privesc un pic cu jind zecile de
standuri de cărţi – voi reveni aici, cu siguranţă – şi o iau, la braţ cu soţia
mea, pe străzi înguste, în căutarea diferitelor obiective. Ca să ne potolim
foamea fără să ne oprim prea mult, luăm un fel de mini-pizza, probabil singura
proastă din tot oraşul, iar eu profit de ocazie ca să beau o tradiţională bere
Paulaner, că tot suntem în Italia.
Vizita prin subteranele
oraşului, unde cândva, pe vremea romanilor, au fost rezervele de apă, iar ceva
mai încoace adăpostul din faţa bombardamentelor aliaţilor în timpul celui de-al
doilea război mondial, e pigmentată de un ghid şugubăţ, care vorbeşte engleza
cu accent scoţian şi glumeşte în legătură cu îndeletnicirile călugăriţelor
catolice care-şi ţineau într-una dintre încăperi vinul. Omul precizează că este
ateu, dar „a very soft one” şi că a citit Biblia de patru ori. A cincea poate
ar trebui să înceapă cu partea a doua, dar nu apuc să-i dau acest sfat pentru
că, deşi foarte prietenos, dispare instantaneu în momentul încheierii
circuitului. E plăcut să mergi într-un asemenea circuit, pentru că trece pe străzile
cu pereţi scorojiţi, înguste dar nu într-atât încât să-i sperie pe şoferii care
mai raşchetează câte un perete sau pe nelipsiţii scooterişti. Un vechi teatru
roman a fost descoperit în mijlocul unui complex de locuinţe, iar alte vestigii
sunt despărţite printr-un simplu de geam de apartamentele în care locuiesc şi
astăzi oameni, aşa că printre ziduri romane şi modele elaborate de iesle, cu
întregul Betleem reprodus în stilul oraşelor italiene, mai vezi câte o doamnă
care-şi scoate câinele sau duce gunoiul – în stradă, nu vă închipuiţi altceva.
De la Bucureşti am făcut o listă
sumară cu obiectivele ce se cer vizitate, pe zile. În fiecare zi, am trecut pe
aceasta şi celebra pizzerie Gino Sorbillo, dar astăzi nu am noroc. Italianul
obişnuit se odihneşte câteva ore pe zi, iar noi nimerim tocmai la ora siestei,
la care se adaugă şi un meci al lui Napoli, care face ca străzile altfel pline
de agitaţie să pară părăsite. Ne hotărâm deci să mergem la pizzeria recomandată
de ghidul din subteran, unde, cu biletul, avem parte şi de o reducere. Mâncăm
două pizza bune-bune şi bem un vin comun dar deloc rău – asta în premieră,
pentru că pe mine, ca pe orice necioplit care se respectă, în ţara vinurilor
gustoase m-a apucat o poftă nebună de bere şi dau pe gât când apuc câte o
sticlă din submediocrele Peroni şi Nastro Azzuro.
Pe un alt bulevard aglomerat şi
pestriţ, cu galerii comerciale şi artişti stradali, ajungem la principala piaţă
a oraşului, Piazza del Plebiscito. Intrăm aici în biserica mare San Francesco
di Paola, cu aerul ei vechi dat de coloanele ce-i străjuiesc intrarea.
Interiorul sobru, cu un aer mai degrabă muzeal decât de loc de rugăciune, este
străjuit de statuile unor stâlpi ai Bisericii dinainte de schismă: Sfântul Ioan
Gură de Aur, Sfântul Ambrozie al Mediolanului (Milanului), Sfântul Evanghelist
Luca, Sfântul Atanasie cel Mare – cu o placă în mâini pe care scrie „omo
ousios”, „de o fiinţă”, celebra formulare a alexandrinului adoptată de Sinodul
de la Niceea şi pe care o rostim şi astăzi în Crez, consfinţind identitatea de
substanţă dintre Tatăl şi Fiul –, Fericitul Augustin, Sfântul Evanghelist Marcu
şi Sfântul Ioan Teologul. La ieşire ochii îmi cad pe mici semne ale veneraţiei
pe care mulţi italieni o au pentru cel cunoscut sub numele de Padre Pio, un
preot din secolul trecut, cu figura bonomă încadrată de o barbă stufoasă şi
grizonantă, pe care catolicii îl socotesc sfânt.
Dăm să intrăm în palatul regal –
despre care citiserăm una-alta în cronica de călătorie a prietenilor noştri,
Ancuţa şi Vladimir – însă observ că, în dulcele stil clasic şi în ciuda
pantalonilor de camuflaj cu buzunare bine securizate, am reuşit deja să pierd
artecard-ul. Diana, furioasă din cale afară, „pe bună dreptate”, cum îmi
sugerează să adaug dacă voi descrie acest incident, mi-l dă pe al doilea şi
astfel intrăm în vechea reşedinţă a Bourbonilor. Privesc fugar dar nu fără
atenţie la tablouri şi mobilier şi rămân cu ochii şi cu gândul la nişte vaze
chinezeşti dăruite de ultimul ţar rus, Nicolae al II-lea. Cât de ciudat. Pe
vremea când nu îşi bănuia destinul şi martiriul, când era poate bântuit de
slăbiciuni omeneşti, acest vlăstar nobil le-a atins, le-a pipăit, ceea ce face
din ele astăzi vaze care au fost ţinute în mână de un sfânt mucenic. Descopăr
curios un ceas făcut de un celebru fabricant, Charles Clay, undeva prin secolul
XVIII, obiect ce inspiră nenumărate meditaţii, rece numărător al timpului care
le supravieţuieşte, ca o ironie cinică, celor ce cu migală au lucrat la el.
Trec pe lângă nişte tuburi de orgă pe care, dacă ţin bine minte inscripţia,
Händel însuşi ar fi cântat două suite şi mai târziu aflu că mica orchestră de
cameră a acestui palat a fost dirijată de Scarlatti (Domenico? Alessandro? Nu
ţin minte, mai degrabă însă acesta din urmă, căci el a murit la Napoli) şi
Pergolesi. De pe terasa palatului, perspectiva se schimbă. Pe mare ni se
înfăţişează ochilor un superb apus neoclasic, cu forme şi culori echilibrate
parcă de mâna unui artist, în trepte de lumină şi reflecţii ordonate şi scoţând
la iveală toată plenitutdinea acestei privelişti măreţe şi în acelaşi timp
liniştitoare. Părintele Savatie Baştovoi scria undeva că de multe ori suntem
condiţionaţi de clişee culturale, că gândim în şabloane şi noţiuni inventate
(de pildă apolinic şi dionisiac), însă în cazul de faţă aş spune că percepţia
mea se sprijină mai degrabă pe o corespondenţă intimă între idealul (neo)clasic
de ordine şi armonie şi o latură adâncă a sufletului omenesc, aceea care
înţelege încă creaţia, cosmosul, ca ordine, aşa cum ne-o spune şi etimologia
însăşi a cuvântului. Dar această privelişte îmi vorbeşte şi despre nimicnicia
propriei mele arte. Îmi dau seama, în faţa frumuseţii lumii lui Dumnezeu, că
mai toată poezia mea din ultimii ani suferă de un manierism obositor, deşi am
scris-o cu gândul la libertatea totală. Curios, mi se pare că tocmai când mă
lăsam influenţat cu bună ştiinţă de alţii – îmi vin în minte acum Morrison şi
Bacovia – scriam mai firesc, neîngrădit de obsesia neîngrădirii şi a evitării
clişeelor. Întorc capul şi văd în spate silueta unui hotel modern, care dă
imaginii un caracter urban. Iată farmecul acestui oraş. Natură şi urbanism,
istorie şi viaţă cotidiană, măreţie şi mizerie.
Grădina palatului nu pare însă
cea descrisă de prietenii noştri, care povesteau cum s-au plimbat cu bicicleta
prin ea. Aici nici cu o trotinetă nu-ţi poţi lua prea mult avânt, aşa că plecăm
nedumeriţi şi ne vom lămuri abia spre sfârşitul sejurului, când vom afla că în
Napoli sunt mai multe palate regale. Oricum ar fi, ne îndreptăm spre faleză şi
ne plimbăm cu marea în stânga. Simt în continuare pacea apusului de mai
devreme, deşi Diana, nemulţumită de pierderea artecard-ului, obosită şi fără să
înţeleagă de ce mergem fără niciun obiectiv fix, declară solemn că pe aici nu-i
nimic de văzut. Eu însă sunt mulţumit şi, după vreo oră, când ajungem acasă,
înghit hulpav trei beri înainte de a mă arunca în braţele somnului binefăcător.