Saturday, May 26, 2007

Fotbalul ca metaforă

"Melancolia lui Zidane", cartea cât un articol de ziar a lui Jean-Philippe Toussaint, porneşte de la celebra scenă din finala Campionatului Mondial 2006, când Zizou l-a lovit cu capul în piept pe italianul Materazzi, şi dezvoltă o meditaţie pe tema melancoliei şi a sfârşitului. O nouă ocazie pentru mine să constat ceea ce am înţeles de multă vreme: fotbalul, trăit şi jucat aşa cum trebuie, e reflexie a celor mai adânci straturi ale spiritualităţii umane, e filosofie, e poezie, e metaforă.
Marii antrenori au înţeles mereu acest lucru. Mircea Lucescu vorbea acum câţiva ani despre Sun Tzu şi a sa "Artă a războiului" ca model de tactică fotbalistică, iar Valeri Lobanovski, antrenorul meu preferat, se întreba, foarte justificat: "Cum să antrenezi o echipă de fotbal fără să citeşti filosofie?" Aici e linia fină care îi desparte pe tehnicienii pricepuţi de antrenorii mari. Primii stăpânesc poate excelent aspectul tehnic, poate au şi un dram de intuiţie psihologică, dar se rezumă la imediat şi nu văd miracolul de dincolo de pase, aşezări, deposedări, goluri. Sunt precum muzicianul care cântă corect notele dar nu are cultura şi sensibilitatea care dau expresia.
Fotbalul e metaforă şi dincolo de metaforă, e viaţa însăşi. Lupţi, cazi, te ridici, depinzi de alţii, îi tragi pe alţii după tine sau alţii te trag în jos, eşti izolat şi ocrotit, iubit în mod superficial şi hulit, te bucuri şi plângi, până când, implacabil, se aude fluierul de final. În dorinţa lor pentru un fotbal netrucat, mulţi participanţi la fenomen spun că idealul e ca meciurile să se decidă numai pe teren. Dincolo de fireasca dorinţă pentru cinste, meciurile se decid totuşi în cea mai mare proporţie în afara terenului. Acolo unde se zbate dorinţa şi unde creşte frustrarea, în iubire şi ură, în credinţă şi îndoială - iată unde se decide soarta unui meci, la fel cum destinul nostru îşi capătă contur departe de acţiune, în orele de solitudine când ne însuşim trăirile şi legătura cu Dumnezeu, cu oamenii, cu noi înşine. Aşa şi meciul de fotbal îşi extrage substanţa din viaţa de dincolo de gazon. Şi, desigur, mai e şi Providenţa. Da, desigur, Dumnezeu e prezent şi în fotbal, dar nu aşa cum Îl vede Gigi Becali, care amestecă rugăciuni cu sacoşe de bani şi cuvinte despre Hristos Cel smerit cu declaraţii de mândrie străine de sufletul creştin. Dumnezeu e discret şi delicat, şterge lacrimile celui care a dat autogol, dă putere, dă încredere, mustră şi uneori face câte o minune. Atât de discretă, încât uneori nu o simţim decât după ani.
Şi, ca în viaţă, uneori câştigi, alteori pierzi. Şi nu câştigă mereu cei buni, nici nu pierd cei răi, iar trişorii, chiar descoperiţi, găsesc de multe ori căi să se descurce şi să meargă mai departe. Dar, paradoxal, nu câştigul e scopul principal, ci jocul în sine. Alexandru Macedon, stăpân peste un imperiu întins, a poruncit să fie îngropat cu mâinile afară din sicriu, pentru a arăta că nu ia nimic cu el dincolo. Nici fotbalistul nu ia cupe, trofee sau medalii. Ci dorinţa şi efortul. Miguel de Unamuno scria că Dumnezeu ne judecă pentru intenţiile noastre, nu neapărat pentru reuşite. Pentru cum am marcat un sport, cum am intrat sau am ieşit din el, cum am ştiut să câştigăm şi să pierdem.
De aceea mă dezamăgeşte fotbalul steril de azi, în care totul e sacrificat pentru rezultat şi, bineînţeles, nici acela nu iese de fiecare dată. Oamenii trag să trăiască sute de ani dacă se poate, dar au uitat să trăiască frumos. Se înconjoară de sute şi mii de accesorii, aşa cum o competiţie majoră e înţesată de o infrastructură gigantică, şi uită bucuriile simple, viaţa în sine. O spun cu deplină convingere: fotbalul care nu e frumos trădează fotbalul. Cum poţi iubi cu adevărat fotbalul dacă nu-ţi place poezia? De aceea îi iubesc pe Inzaghi norocosul, pe Ronaldinho zâmbăreţul, pe Rădoi luptătorul, pe Elton copilărosul. Nu mă pot uita la un meci dacă nu-mi bate inima pentru o echipă sau dacă nu văd viaţa în splendoarea ei pe teren. Iar pe antrenorii care socotesc fotbalul ceva strict pragmatic îi rog să se apuce de altceva, sau să-şi ia o vacanţă în care să citească Rilke, Blake, Nietzsche, Dostoievski sau Steinhardt. Şi apoi să se întoarcă.
Căci fotbalul e, ca şi viaţa, anticameră a veşniciei. Şi, în cele din urmă, nu contează decât ce rămâne după ce luminile stadionului s-au stins.

Friday, May 25, 2007

Dimensiuni harice ale mâncării

"Gătit,
alchimie,
focul plitei şi focul dorinţei transsubstanţiază tot ce-i crud într-o nouă substanţă,
iar trupul,
în întunericul în care locuieşte gustul,
întâlneşte din nou fericirea sa pierdută.
O nouă variaţiune pe tema paradisului,
copilul şi sânul mamei:
viaţa şi plăcerea sunt date în acelaşi loc...
Dieteticienii nu ştiu nimic despre acest miracol. Ei sunt duşmanii de moarte ai bucătarului.
Pentru ei mâncarea este doar un mijloc de existenţă. Am fost odată invitat la un dineu
prefaţat de o lungă prelegere a dieteticianului care l-a organizat. A vorbit despre
fundamentele acelei mese, despre elementele ei de bază şi a explicat care sune necesităţile
trupului pentru ca acesta să rămână viu. Asta era pentru el esenţa mâncării. Gustul e doar
un accident adăugat, aşa cum zahărul este amestecat în medicamentele amare. Pentru un
dietetician trupul aparţine ordinii medicale. Bucătarul însă ştie că trupul ţine de ordinea
dragostei. Suntem ceea ce mâncăm. Dar nu trăim doar cu pâine. Inima noastră tânjeşte
după exuberanţa erotică a trupului..." (Rubem A. Alves - "Cartea cuvintelor bune de mâncat sau Bucătăria ca parabolă teologică).

Am găsit aici una dintre cele mai fericite expresii ale unei idei pe care o întâlnisem înainte şi la alţi gânditori, Nicu Steinhardt sau Costion Nicolescu. Mâncarea, atunci când este înţeleasă cum se cuvine, devine act de comuniune. Paradoxal, deşi dieteticienii par detaşaţi de aspectul material al mâncării, căci se abţin de la multe feluri, concepţia lor este de fapt materialism pur. Pentru ei, mâncarea este mijloc de supravieţuire şi atât. Lumea modernă e puternic contaminată de această viziune, şi doar astfel s-a putut dezvolta conceptul de fast-food, doar astfel putem înfuleca astăzi hrană fără formă şi frumuseţe, uneori fără gust, pe fugă sau în faţa televizorului. Însă în viziunea tradiţională, fiecare masă e o mică sărbătoare, pentru că e rezultatul iubirii. Omul se bucură de gustul ales al mâncării şi Îl laudă pe Creator, Îi mulţumeşte, simte în gustul bucatelor dragostea celui care le-a făcut şi le-a dăruit. De aceea, cum spunea un gânditor, la ospăţ bucuria celui care mănâncă e cu atât mai mare cu cât se bucură mai mulţi împreună cu el, cu cât este mai multă lume la masă.
În ordinea creştină, de fiecare dată bucuria Împărăţiei lui Dumnezeu este comparată cu un ospăţ. Avraam a primit Sfânta Treime la stejarul Mamvri şi I-a pus pe cinstiţii Oaspeţi la masă. Hristos a mâncat în casele celor care L-au chemat, şi a vestit Evanghelia la mesele păcătoşilor, ale fariseilor, ale apostolilor, ale oamenilor simpli. Prima Sa minune a făcut-o în Cana Galileii, unde a prefăcut apa în vin, iar Taina supremă, a Euharistiei, este tot o masă, Cina Domnului, când a spus: "Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu este adevărată băutură"(Ioan 6, 55). ...suntem ceea ce mâncăm, iată cum, în Sfânta Euharistie, această afirmaţie capătă înţeles deplin şi sfinţitor. Iar despre cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, Mântuitorul spune că va veni la ei cu Tatăl şi vor intra la el şi vor cina cu el. Şi tot Hristos, atunci când este ispitit de diavol: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4; Luca 4, 4). Dar omul care ştie să mănânce, chiar şi atunci când mănâncă pâine se hrăneşte şi cu cuvântul lui Dumnezeu, căci Îi mulţumeşte Lui şi îl iubeşte pe aproapele cu care stă la masă. Dieteticianul nu vede din pâine decât materia, şi încă şi pe aceea vrea să ne facă să o mâncăm uscată.
Lăcomia e materialism şi îndobitocire, dieta, foarte adesea la fel. Mâncarea cu bucurie şi mulţumire şi postul care nu osândeşte şi se bucură deplin. Iată cum ne hrănim cu înţelepciune.

Thursday, May 24, 2007

Vegetarieni si alte mofturi

Cei care mă cunosc nu se vor mira câtuşi de puţin că îmi încep blog-ul cu câteva cugetări despre mâncare. Dincolo de acestea însă, este vorba despre ceva mai adânc, pentru că, după cum a spus un gânditor, "man ist was man isst", suntem ceea ce mâncăm. Iar într-o conotaţie creştină, această afirmaţie capătă noi valenţe. Nu voi intra însă în detalii. Nu încă.
Observ cu uimire că din Occident înspre imitatorii de la noi, a apărut un trend care face din ce în ce mai mulţi adepţi: vegetarianismul, care nu este decât una dintre manifestările noii obsesii a "mâncatului sănătos".
Problema mea nu este cu vegetarianismul în sine, ci cu motivaţiile şi consecinţele noului vegetarianism, cel practicat astăzi cu asiduitate în superficiala lume "bună", care nu poate trăi fără psiholog şi îşi face cultura privind la Discovery Channel. Noii vegetarieni se vor oameni moderni şi emancipaţi, şi de aceea modul lor de viaţă trebuie să reflecte descoperirile ştiinţei - ale dieteticii în cazul de faţă - care nu ne mai permite să ne desfătăm cu mâncărurile nesănătoase ale unor tradiţii pasămite învechite, ci cer un regim care să creeze "mens sana in corpore sano", de fapt un corp cât mai subţire pentru o minte aşijderea. Astăzi bucuria de a trăi a fost înlocuită cu o luptă sterilă pentru a trăi cât mai mult, de fapt o reflexie ceva mai adâncă a goanei după confort. Nu mai putem dormi decât în hoteluri de lux cu room service, nu ne mai respectăm dacă nu avem o viaţă socială standard cu tot tacâmul ("partener bine", carieră pururi ascendentă, maşină, vacanţe exotice), nu ne mai permitem idealisme, avânturi, nu mai ştim să fim copilăroşi, nu mai putem mânca orice. Consecinţele acestui tip de gândire, care implică vegetarianismul modern, sunt o sănătate trupească aparentă, care poate oricând să se sfârşească în accidente sau alte calamităţi, şi o mândrie implicită din partea practicanţilor, care îi privesc oarecum de sus pe "neiniţiaţii" care mai mănâncă fripturi şi alte produse retrograde şi reacţionare. Mândrie şi uscăciune, încercarea de prelungire a unei vieţi pe care nu ştim să o trăim.
Dar, mi se răspunde adesea, şi ortodocşii postesc, ba chiar unii, de pildă călugării din Sfântul Munte şi din alte locuri foarte aspru, dincolo de orice regim uşor vegetarian. Eh, postesc, dar aici e cuiul, deosebirea între post şi dietele contemporane este ca de la cer la... iad. Nimeni din cei ce postesc nu dispreţuieşte ceva din creaţia lui Dumnezeu, Care a spus că "sunt bune (frumoase) toate" şi că nimic nu trebuie să socotim necurat. (Vezi Facerea şi Faptele Apostolilor). Postitorii recunosc frumuseţea şi bunătatea tuturor mâncărurilor, de la care se abţin tocmai jertfind bucuria gustului lui Dumnezeu, Cel Ce dă o bucurie infinit superioară. Când aduci un dar, o jertfă, se cuvine ca ea să fie din cele mai bune lucruri ale tale, căci doar astfel este cinstit cel căruia i se aduce. Deci renunţând la anumite mâncăruri, postitorul se leapădă de bunuri foarte mari, pentru a dobândi un bun superior. Postul, ca orice efort ascetic, nu e scop în sine, ci metodă practică, ce nu are nici o valoare dacă nu este însoţit de rugăciune, milostenie şi mai cu seamă iubire şi smerenie. Câtă distanţă faţă de de mândria rece a vegetarienilor moderni. Postitorul nu-l judecă pe cel ce nu posteşte, nu-l osândeşte, ci se socoteşte pe sine mai păcătos decât toţi oamenii. Şi nu combate ceva din darurile lui Dumnezeu. "Dacă vrei să nu mănânci carne, bine este, dar nu cumva să huleşti carnea", spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Adică să nu vorbeşti de rău creaţia lui Dumnezeu, numind carnea spurcată, necurată, sau "otravă", aşa cum fac dieteticienii zilelor noastre. Şi cum ai putea face aceasta, când Parabola Fiului Risipitor - care, ca orice parabolă din Scriptură are înţelesuri pe mai multe planuri, deci şi în concret - ni-l înfăţişează pe tatăl rătăcitului reîntors, poruncind slugilor ca "junghiind viţelul cel gras, mâncând să ne veselim".
Dar bag seama că deşi nu am sfârşit ce aveam de spus, am lungit cam mult vorba. Aşa că vă las să reflectaţi şi voi continua în zilele următoare.