Friday, December 16, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Whitesnake, "Give Me All Your Love" (live)



Sigur că îmi plăcea Whitesnake şi înainte. Dar târziu, când cariera trupei era spre apus, am ascultat – subliniez, adică nu am văzut – acest concert. Se cheamă „Live... in the Still of the Night” şi este un apogeu. Mai mult, pentru mine este concertul perfect de rock’n’roll. Rar a avut David Coverdale parte de o asemenea componenţă şi mai rar de un asemenea public. Cântecul e clasic, un hard-blues ca la carte, cu melodia refrenului memorabila, versurile jucăuşe („I’m running ’round in circles like a dog without a bone”) şi un echilibru perfect între vocea din prim-plan, riff-urile care o susţin, vocile din armonie şi ritmul de marş. Ascultaţi tot albumul şi, chiar dacă detestaţi Whitesnake, cred că vă veţi lăsa cuceriţi. La un nivel elementar, dar cu toate ingredientele puse cap la cap, ăsta e rock-ul şi (aproape) nimic mai mult. Cât despre public... aş da orice pentru un minut de aşa ceva...


"Live... in the Still of the Night": 
David Coverdale - voce
Doug Aldrich - chitară, voce
Reb Beach - chitară, voce
Marco Mendoza - bas, voce
Tommy Aldridge - baterie
Timothy Drury - clape, voce

Monday, December 12, 2016

Călin Torsan, "Ulcele pe uluci. Miniaturi cu smalţul la vedere"



E destul de uşor să pătrunzi, curios, cu nasul gata să adulmece orice aromă literară, în lumea miniaturală pe care ne-o propune de data aceasta Călin Torsan. La început rămâi nedumerit. E acolo un strop de absurd, minimalist dar dintru început (auto)ironic. Şi tocmai pentru că pasajele de la un titlu la altul sunt scurte, te trezeşti repede în miezul problemei. Scrisul e foarte modern, de-a dreptul postmodern pe alocuri, dar canoanele postmodernismului şi estetica nimicului dintr-o secţiune semnificativă a artei contemporane sunt batjocorite sarcastic („Din ţânţar armăsar”, „Încercarea lui Bob”). Avem în faţă un discernământ literar remarcabil, care face uz cu măsură de găselniţele literaturii contemporane – colaj, deconstructivism, calambururi –, fără a transforma însă tehnica în scop în sine şi revenind mereu la... literatură („Thomas Mann care?”). Însă absurdul artei e oglindă a absurdului auto-cultivat al unei vieţi care capătă repede accente kafkiene sau cvasi-gotice, care mie unuia mi-au amintit de „Les contes du whisky” a belgianului Jean Ray, un autor de proză fantastică despre care se spune că l-ar fi influenţat mult pe Dickens. De altfel fantasticul îşi are locul lui în acest potpuriu: fie integrat într-un context cât se poate de realist, chiar mic-burghez („Blestemul unui pictor mărunt”), ca în nuvela neterminată a lui Dostoievski, „Crocodilul”, dar într-un tablou mai crud, cu felii de viaţă prezentate într-o lumină necruţătoare şi pe un ton incisiv; fie în stilul cu tuşe aproape suprarealiste pe care îl întâlnim uneori în „Nostalgia” lui Cărtărescu („En passant”).
Şi din lumi imaginare şi nestatornice ne întoarcem la ciorba cotidiană, la fragmente cu cât mai amuzante cu cât sunt descrise cu mai mare aparentă seriozitate despre „poliţia gândirii” corecte politic şi modul în care afectează limbajul („Un schimbar de mare importanţ”, totuşi un pic prea caricaturală) sau consecinţele extreme ale unor „drepturi” care tocmai l-au scos de curând – la câţiva ani după apariţia cărţii – din Parlament pe cel care, intrat acolo ca remorcă a unora mai mari decât el, tocmai şi-a luat un spectaculos şut în dos de la electorat („Bestiar”).
„Ulcele pe uluci” e o succesiune uneori descumpănitoare, dar niciodată monotonă de miniaturi, caricaturi şi crochiuri. Deşi folosit doar ca instrument expresiv, comicul e omniprezent, de la cel de situaţie – ca în „Ecvestră”, la care am râs cu lacrimi, tulburându-i pe cei din locul altfel foarte respectabil în care mă aflam – până la cel de limbaj, trecând prin comicul de nume: personaje (dintre care unele apar în mai multe „miniaturi”) ca Ceremónia Futunpic, Silvian Magot, Alumela Părpepiept, Arhimede Ştiucă sau Pamfil Mătură (fost Pătură) sunt urmaşele contemporane ale lui Agamiţă Dandanache, deşi nu mai au nimic nici măcar din aparenţa de onorabilitate a aceluia, la fel cum timpurile nu mai seamănă nici măcar în ceea ce priveşte vanitatea (fals) stilată cu cele ale lui Caragiale. Iar tonul voit sfătos, contrastant cu frivolitatea celor descrise din „Turandot vs Magot” mi-a amintit de procedeul similar folosit uneori de Paul Grigoriu (senior, evident!).
Există şi două momente mai puţin inspirate. Pe de o parte foarte politic corecta „Ruptă din iad”, care ar putea figura oricând pe broşurile agenţiei orwelliene (fără voia şi / sau ştiinţa ei) Barnevernet şi ironia gratuită şi prea puţin subtilă la adresa lui Dan Puric din „One-man-chou”. Dincolo de acestea însă, „Ulcele pe uluci” este o colecţie de miniaturi de mare preţ, tablouri iscusite dintr-o galerie a micimilor noastre de zi cu zi, a cărei principală piesă este, fără niciun dubiu pentru mine, „En passant”, o meditaţie amară, o metaforă a insignifianţei în care viaţa se zbate cot la cot cu moartea a cărei veche măreţie se rezumă astăzi, în cel mai bun caz, la cele câteva rânduri dintr-un ferpar miniatural, fie el şi cu smalţul la vedere.

Friday, December 2, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Warlock, "Fight for Rock"



Pe asta sigur aţi uitat-o... dacă aţi ştiut-o vreodată. Dar în anii 1990 era una dintre porţile (secundare, ce-i drept) de intrare în heavy-metal. Toată lumea o ştie pe Doro Pesch, dar nu mulţi îşi amintesc că a început cu Warlock. Evident – şi acum voi fi plin de prejudecăţi – o trupă germană nu poate dura mult. Cu câteva excepţii, notabile, ce-i drept (Helloween, Scorpions, Kreator), nemţii se repetă la nesfârşit şi îşi epuizează potenţialul creator în cel mult două albume. Dar vocea lui Doro, definitorie pentru metal, a început aici. Şi „Fight for Rock” e o piesă atât de exemplară şi atât de clişeu în acelaşi timp, încât nu poate fi trecută cu vederea. Pe atunci o ştiam cu toţii, acum trebuie să şi-o reamintească toată lumea.

Wednesday, November 23, 2016

Călin Torsan, "Ospăţul"



Sever Voinescu scria într-un editorial recent că la târgurile de carte îl interesează mai degrabă editurile mici, invizibile în marile librării şi în comerţul cotidian de carte, edituri la care nu o dată găseşti adevărate bijuterii despre care altfel nu ai afla niciodată. „Gând la gând cu bucurie”, mi-am spus, pentru că, printre altele, de la ultima ediţie Gaudeamus mi-am achiziţionat – pentru un preţ foarte „interesant”, ce-i drept, 3.76 lei – romanul lui Călin Torsan, „Ospăţul” (apărut anul acesta la Casa de Pariuri Literare). De Călin Torsan ştiu dintr-un alt context, non-literar, şi nu vă voi plictisi cu detalii pe care le puteţi găsi oricum pe net.
De la primele rânduri am simţit că am în mână o carte care mă va prinde iremediabil în plasa ei. Scriitura este solidă de la bun început, cu fraze fără niciun balast, echilibrate, şi care te bagă direct în miezul problemei. Nici vorbă de abuz de metafore, dar nici de stil „reportericesc”. Stilul este atât de firesc încât frazele par organice. Fără introducere ne trezim direct în miezul dramei, dar intensitatea este contrabalansată de câte un scurt pasaj contemplativ sau meditativ, de unde poate apoi să izbucnească cu forţe noi. Tendinţa naturalistă a descrierii se sprijină pe o paralelă permanentă între lumea omenească şi cea animală, care devine încet-încet leitmotivul naraţiunii. „O libarcă lătăreaţă, minunat colorată cu un amestec nedesluşit de albastru şi verde, se înfundase până la jumătate într-un rost din caldarâm, unde găsise ceva bun de mâncat. Prin preajmă amuşinau şi alte vietăţi minuscule, robite de dulceaţa fărâmei de fruct putrezit. Nici una nu izbutise să se apropie îndeajuns de mult şi să-şi vâre fălcile microscopice în mustul atrăgător, pentru că gândacul ieşea nervos din gaură şi alunga concurenţii prin mişcări bruşte, războinice, sau scoţându-şi în evidenţă platoşa chitinoasă, argument impenetrabil împotriva insectelor mai mici.” Imaginea în mic a universului îşi găseşte corespondentul în lumea „mare”, căci „fiecare gură de gânganie, de animal sau de om trebuia să-şi mestece îmbucătura zilnică, chiar dacă asta însemna tot o gânganie şi tot un dobitoc. Sau chiar un om.”
Alături de paralela aceasta, care ne însoţeşte, în forme ce merg de la simbioză la sfâşiere, pe tot parcursul cărţii, este enunţată aici şi a doua mare temă, cea care dă titlul romanului. În lumea descrisă de Călin Torsan – lumea noastră, a Bucureştiului anilor 2010, dar, în fond, a oricărei metropole contemporane, cu un accent pe cele din Estul Europei – transformă ospăţul din model al comuniunii în simplu reflex de supravieţuire, într-o primă fază, pentru ca în cele din urmă să ajungă la punctul culminant al unei dezbinări radicale, o anti-Euharistie. Dar toate acestea nu sunt ilustrate prin imagini infernale flamboiante, de tipul picturilor lui Bosch, ci îşi cresc seva dintr-un realism sobru, din viaţa de după colţ sau, dacă vreţi, din ştirile televiziunilor care-i ţin lipiţi de ele pe protagonişti, pe vecinii noştri, pe noi înşine. Aşa că impulsul care declanşează succesiunea de întâmplări descrise în roman este cum nu se poate mai prozaic: „Cu trei luni în urmă, când abia începuse toamna, mai mulţi pensionari din cartier primiseră din partea candidatului la primăria de sector invitaţia neaşteptată pentru o excursie de o zi şi o noapte în Turcia. Totul absolut gratuit. Acest fel de generozitate electorală ascundea, ca întotdeauna, inginerii financiare greu de înţeles. Până la urmă tot ceea ce politicienii oferiseră gratis de-a lungul ultimilor ani se făcuse numai cu bani publici. Cocoaşele diferitelor impozitări – cea a salariaţilor bugetari, acelea ale particularilor, micilor întreprinzători sau deţinătorilor de automobile şi apartamente – îndoiseră hidos spatele electoratului nemulţumit şi strâns cu uşa, transformându-l într-un mare semn de întrebare, cu care guvernanţii erau întâmpinaţi din ce în ce mai des în preajma alegerilor. Aşa că era tocmai potrivit câte un cal troian ca acesta, să-i mai facă pe oameni să uite de necazuri. Să le dea impresia că lumea nu-i chiar atât de urâtă şi că guvernanţii nu-s nişte sperietori de ciori, aşa cum erau prezentaţi de o parte a presei.” Personajele lui Călin Torsan sunt oamenii dezabuzaţi şi captivi în cenuşiul unui sfârşit de existenţă ale cărei singure repere – o casă, o maşină, un pic de căpătuială – reprezintă visul iluzoriu al intersecţiei dintre clasa muncitoare pe care şi-a clădit vechiul regim toate minciunile şi cea de mijloc pe care nu a lăsat-o niciodată să ia naştere. Scenariul vieţii acestor oameni, repetitiv şi cvasi-identic, este ţinut în chingile strânse ale propriilor neputinţe, întâi doar spirituale şi intelectuale, cu timpul şi trupeşti, speculate abil de ticăloşi în fond la fel de nefericiţi. O viaţă copleşită până la urmă de „duhorile acre de pişat şi borâtură”, „putoarea bătrâneţii, pe care n-o poţi alunga cu bătătorul şi cârpa de praf” şi care „anunţă sfârşitul”. Şi în toate acestea, tovarăş de nedespărţit şi parşiv, televizorul, cu veşnicele emisiuni de dezbateri, care înghit orice urmă de glas interior şi cărora privitorii hipnotizaţi de bunăvoie i se predau cu totul. Absenţa zgomotului ecranului este pentru Visarion, unul dintre protagonişti, prilej de „zile lungi, nesfârşite şi triste, ore fără cuvinte de ascultat, făcându-l să-şi simtă singurătatea ca pe o povară greu de purtat”. Lipsa graiului, ca dimensiune omenească esenţială, evoluează de la vulgarizarea lui în conversaţii triviale care nu spun nimic până la absenţa cuvintelor. Este drumul descendent prin care „Visarion ajunsese un om fără grai. Era dimensiunea singurătăţii, de care nu-şi dăduse seama pe atunci. I se păruse suficient să audă vorbele la televizor, iar asta îi stârnise impresiile false, că avea păreri şi că ştia cum stau lucrurile”.
La fiecare nou capitol al naraţiunii, autorul îşi construieşte migălos decorul şi aruncă astfel o privire panoramică asupra unei Românii post-comuniste izgonite deopotrivă din visele idealiştilor şi din dispreţul îngâmfat al pseudo-elitelor din cercurile a ceea ce am ajuns să numim, cu un termen generic, hipsterii contemporani. Iţele politicii şi afacerilor folosesc abil contextul regional, patul procustian ce îngăduie „atâta libertate cât dictau puterile ce-şi găsiseră în zonă pieţe noi de desfacere, dar scârţâind încă sub povara comunismului care lăsase atâtea urme de neşters”. Produs al unor vremuri în care „oamenii muncii” se refugiau în discuţii despre fotbal şi femei, în beţii ocazionale şi partide promiscue de sex, Visarion se trezeşte aruncat la vârsta la care puterile încep inevitabil să slăbească în vâltoarea unei lumi pe care nu o înţelege. Dar şacalii noii orânduiri stau la pândă, gata să lămurească omul care atât aşteaptă. „Nu întâmplător fiecare ţară din lagărul comunist avusese câte un tătuc veghind la căpătâiul poporului. Fără el, nimeni n-ar fi ştiut ce era de făcut. Ierarhia se păstra şi la dimensiuni mai mici ale existenţei, astfel că tutela putea fi asumată, pe rând, de secretarii pe judeţ, pe uzină sau din unităţile de învăţământ. Chiar şi viaţa privată fusese configurată cândva de responsabilii scărilor de bloc sau de membrii organizaţiilor săteşti de partid, tot timpul grijulii cu igiena vieţii de familie. Sau de activiştii culturali, înlesnind accesul tuturor la valorile tonice ale vieţii artistice. Nu era deci nimic întâmplător că oameni ca Visarion – cetăţeni, după cum îşi spuneau ei – nu-şi doreau să facă alegeri ori să-şi bată capetele cu prea multe decizii. Ei preferau să li se spună cât mai clar ce era de făcut, iar atunci acţionau cu plăcere. Mass-media preluase sarcinile vechiului partid, ajungând să le dicteze românilor ce să mănânce, cum să se îmbrace, când să-şi ia umbrela, unde să-şi petreacă vacanţele şi concediile sau pe cine să voteze. Lipsa responsabilităţilor îi transformase pe iubitorii micului ecran şi pe cititorii informaţi ai ziarelor într-o uriaşă masă de manevră, foarte utilă în anii electorali. Şi numai atunci. Infantilismul indus după acest algoritm istoric se regăsea chiar în limbajul acelor naivi, robit definitiv construcţiilor verbale impersonale sau categoriilor ţinând de neutralitatea indiferenţei. Argumentele lor erau cele ale emisiunilor şi gazetelor preferate: ‚a zis la televizor că nu e bine să’; ‚a arătat ăştia ieri ce s-a întâmplat’; ‚în presă a anunţat foarte clar cum va fi’.” Descrierea în amănunt a corupţiei şi a matrapazlâcurilor politice şi financiare îl apropie într-o anumită măsură pe Călin Torsan de Bogdan Teodorescu, dar în timp ce acesta din urmă face referire în romanul „Băieţi aproape buni” la contexte politice doar vag mascate şi la personaje reale cu nume schimbate, autorul „Ospăţului” creează figuri noi în baza unor tipologii cvasi-ubicue. Paradoxal, această privire ascuţită ajunge să fie şi unicul punct slab al cărţii. Încercând să explice pe larg cauzele decăderii propriilor personaje, Călin Torsan se îndepărtează de demersul strict literar şi începe o interpretare parţială, în cheie mai degrabă jurnalistică, a propriei creaţii. E aproape ca în acele comentarii din şcoala generală, din care nu lipsea formula „în fraza / versul cutare, autorul vrea să spună că...”. Doar că aici autorul şi „comentatorul” sunt una şi aceeaşi persoană. Nicu Steinhardt scria că un scriitor nu trebuie să predice, nu trebuie să-şi scoată în evidenţă sus şi tare propria părere despre cele descrise în operă. Or, la un moment dat, autorul nostru se lansează într-o critică socială şi politică – altfel vie şi „cu verb”, deşi uneori cu accente vagi superficiale – care riscă să-i transforme opera într-un demers tezist, într-un reportaj-manifest pentru un punct de vedere foarte clar enunţat în lungi pasaje teoretice. Ar fi fost suficiente intervenţiile personajelor bine conturate şi cu păreri trâmbiţate, ca cel numit Profesorul, un intelectual mediu nu lipsit de inteligenţă, cultură şi intuiţie, dar prea copleşit de propria importanţă. Pentru că altfel riscăm să pierdem din vedere miza profundă a romanului, care este, în ciuda cadrului migălos pus la punct, personală.
Un mare merit al lui Călin Torsan este limba română mânuită cu abilitatea scriitorului rasat, cu ironii mai mult sugerate, schimbări subtile de registru, în funcţie de personaje şi contexte, dar şi cu o bogăţie străină minimalismului de care noua literatură face atâta paradă. Câţi dintre grăbiţii cititori contemporani mai ştiu ce este o libarcă? (Mărturisesc că singurul loc unde am întâlnit acest soi de gândaci este poezia „Iisus în celulă” a lui Radu Gyr.) Câţi dintre noi reuşesc, fără să se arunce la DEX, să surprindă comicul din imaginea bărbatului înalt cu „ludaia înconjurată cu o potcoavă argintie de păr alb”, corespondent hazliu al femeii „cu bucile obrajilor rotunjite de ceea ce tocmai mesteca cu mare poftă”. Un maximum de expresivitate este atins în descrierea vizitei în bazarul din Istanbul. Explozia de senzaţii – culori, sunete şi mai ales mirosuri – din orice târg oriental este redată literar printr-o revărsare voită şi sugestivă de expresii colorate şi turcisme, ca melismele nesfârşite ale melodiilor tânguitoare din această parte de lume, într-o succesiune ale cărei repetiţii şi succesiuni de sunete vădesc intenţii muzicale. „Îşi făcură apoi loc pe şart, spre şandramaua muzicantului, ca nişte bidivii ascultători, avându-l pe Conex în fruntea lor, ca o adevărată bimbaşă de beşlii. Se făcuse târziu şi nu mai puteau pierde prea multă vreme în târg. Trebuiau să încheie petrecerea de becheri singuratici. Başca ar mai fi vrut să se-aşeze şi la aldămaş. (...) Hagealâcul îi purtă iarăşi în dreptul sârmelor unde atârnau, ca nişte hălci tăcute, mai multe tătarce lăcuite şi ghiftuite de cântecele frumoase, şoptite la strunele din maţ. Techer-mecher, lăutarul se ridică din jilţul cu perne, unde se afundase picotind sub un macat liliachiu. Lăsă baltă şi nacafaua de-a răsuci mărgelele lui Allah. Îşi întâmpină voios muşteriii pe care îi recunoscuse. De data aceasta nu-i mai întrebă de unde veneau, pentru că Sorin Conex intră de-a dreptul în el, arătându-se tergiman priceput şi explicându-i, ca un mehenghi ce era, că sunt prieteni români, că nu prea au bani, dar că vor musai să-şi cumpere una dintre cobze. Smuls din huzureală, turcul se mişca lent. Lepădă într-un clinchet hurmuzul din lacrimi de sticlă, chiar pe cutia jocului de table cu care mai omora vremea alături de alţi tejghetari, apoi, băgându-şi o scobitoare între dinţi, se avântă printre burţile strălucitoare ale instrumentelor şi le cântări din ochi. Se reîntoarse la Visarion iavaş-iavaş, punându-i în mână o scripcă uşoară şi îndemnându-l peltic s-o încerce.”
În cele din urmă, „Ospăţul” este o meditaţie amară despre abdicarea spiritului. Şi de aceea, în ciuda contextului pur local – un cartier oarecare al Bucureştiului, nişte blocuri aflate, probabil, undeva înspre Ştirbei Vodă, în tot cazul nu departe de locul unde a fost împuşcat Armand Călinescu – are valenţele universale ale oricărei opere artistice importante. Cum observă Nina, celălalt personaj principal, femeia cultivată şi rafinată căzută victima unor idealuri erotice ce distonează cu acelaşi cenuşiu cotidian, „de-aici (...) izvorau toate râurile de fiere care învolburaseră lumea, criza ce-i înspăimântase pe toţi şi care nu avea cum să apară din capricii economice, ci numai din frică şi din moleşeala spiritului, din amănuntul că prea puţini mai vorbeau despre ceea ce simţeau cu adevărat. Discursul oficial fusese preluat de fiecare în parte, astfel că mărturiile deveniseră trâmbiţări neruşinate, iar dialogul se împotmolise în monologurile sterile şi în caterinca ieftină.” Lumea lui Călin Torsan este închisă în ea însăşi. Privirea către Dumnezeu e obturată de îndoieli, necredinţă, confuzie, prejudecăţi. Şi atunci drama câinilor vagabonzi, aceşti veşnici protagonişti a nenumărate campanii şi discursuri sforăitoare şi goale de conţinut, deopotrivă tovarăşi şi duşmani ai locuitorilor oraşelor noastre, devine propria noastră tragedie fără ieşire. („Degeaba lătra Zimbru. Ce urechi să-l fi ascultat?”)
„Ospăţul”, dincolo de hiba tezistă – singura, cred, care îl opreşte din calea spre culmile definitive ale literaturii – este un roman care ar putea deveni cu timpul fundamental, semn al reîntoarcerii prozei literare, după tot felul de experimente mai mult sau mai puţin reuşite, la drumul pe care i l-a prezis încă de acum mai bine de jumătate de secol Mircea Eliade. Semn al revenirii la naraţiune.

Tuesday, October 25, 2016

Vulpea Dragnea înhaţă în avans radioul şi televiziunea



În timp ce face pe susţinătorul înfocat al unirii cu Basarabia şi al familiei tradiţionale - lucruri care-l interesează numai din perspectivă electorală, de vreme ce nu a făcut nimic pentru a le promova cât timp partidul lui a fost la putere - Liviu Dragnea îşi pregăteşte terenul. Pe fondul preluării unor teme prin care încearcă să atragă electoratul disperat de lipsa de reacţie în privinţa interesului naţional de care dau dovadă tehnocraţii şi susţinătorii lor, liderul PSD pare destul de sigur că va câştiga alegerile. Tocmai de aceea a propus şi a reuşit să treacă prin Camera Deputaţilor proiectul prin care, printre altele, se renunţă la taxa radio-tv. În momentul în care cele două instituţii nu vor mai primi banii din această taxă, vor deveni complet dependente de puterea politică, ce le va aloca resurse de la buget în funcţie de propriile interese, obligându-le practic să aleagă între colaps şi obedienţă oarbă. Astfel, Liviu Dragnea va duce la împlinire unul dintre visele lui Adrian Năstase, cel care s-a amestecat cât a putut în politica editorială a posturilor publice. 

UPDATE: Mergând pe principiul "corb la corb nu-şi scoate ochii", deşi PNL a criticat dur propunerea lui Liviu Dragnea, Raluca Turcan declarând că prin eliminarea taxei se doreşte impunerea cenzurii în cele două instituţii media,deputaţii liberali au votat voios în favoarea proiectului de lege al liderului social-democrat.

Friday, October 21, 2016

Starea naţiei: România 2016



 Distanţă. De asta avem nevoie pentru a evalua situaţia actuală a politicii româneşti. Mi-e teamă că urmaşii noştri, dacă vom avea aşa ceva, vor râde ironic şi amar de agitaţia căreia îi cădem pradă, de toată pasiunea pusă în cauze care ne sunt servite ca fiind ale noastre. Şi poate, dacă va mai supravieţui un dram de moralitate, se vor revolta. Să încercăm însă un rezumat din miezul evenimentelor. Pentru că avem deja o mică distanţă în timp faţă de începutul celui mai recent tumult. Iar dacă înţelegem începutul, ne rămâne şansa de a nu ne lăsa antrenaţi într-o continuare măsluită.
Nu este nici timpul, nici locul să reluăm aici în detaliu toată istoria post-1989 a României. Este suficient să spunem că, oarecum la fel ca în vremea regimului comunist, până la un moment dat taberele erau clar definite: pe de o parte ei, adică FSN, continuatorii direcţi ai comunismului şi noii oportunişti care profitau de legăturile lor cu mai-marii dinainte şi de după şi se adaptau împreună la noua oligarhie cu mască democratică; pe de altă parte noi, toţi ceilalţi, printre care, evident, şi reprezentanţii partidelor de opoziţie, inclusiv social-democraţii lui Sergiu Cunescu. E greu de stabilit când a început marea confuzie, deşi unul dintre primele momente a fost fără îndoială cooptarea în coaliţia ce a guvernat după 1996 a Partidului Democrat, de fapt o facţiune disidentă a odiosului FSN din 1990 (căruia, de altfel, i-a purtat o vreme numele), condusă de fostul prim-ministru din prima perioadă Iliescu, Petre Roman. Cert este că, folosindu-se şi de obiceiul foarte popular al aşa-numitului traseism politic - migrarea unor politicieni de la un partid la altul - , vechii comunişti şi aliaţii lor oportunişti au infestat aproape întregul spectru politic. Vârful de lance, partidul riguros fidel liniei "la vremuri noi, tot noi" a fost, fără îndoială, Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), fost FDSN, actual PSD (în urma înghiţirii rămăşiţelor social-democraţilor "istorici"). Figura simbolică şi emblematică a acestei grupări a fost şi rămâne Ion Iliescu, vechi politruc stalinist, care lăuda imediat după căderea lui Ceauşescu "nobilele idealuri ale socialismului", pentru a se transforma apoi în democrat "original". După o guvernare eşuată a opoziţiei deja contaminate şi din ce în ce mai dezbinate, tandemul Ion Iliescu-Adrian Năstase a câştigat alegerile din 2000, inaugurând o perioadă de politică înţesată de accente autoritare (inclusiv intervenţii directe asupra conţinutului emisiunilor radio-TV) şi marcată de consolidarea unei reţele de corupţie extinse peste toată ţara, care îşi servea stăpânii şi în vederea menţinerii sau acaparării puterii, şi în privinţa privilegiilor materiale din ce în ce mai mari.
Slăbiciunile fizice şi de caracter ale ultimilor reprezentanţi ai opoziţiei de la începutul anilor 1990 au făcut ca românii să rămână, cel puţin în faţa urnelor, fără alternativă reală. PSD a fost permanent aripa dură a criptocomunismului, însă în timp ce PNŢ a dispărut topit de propriile intrigi şi incompetenţe, principala forţă de opoziţie a devenit Partidul Democrat, condus între timp de Traian Băsescu, fost subsecretar de stat şi apoi Ministru al Transporturilor în guvernele Petre Roman şi Theodor Stolojan. Acesta din urmă, unul dintre primii "tehnocraţi" post-decembrişti, ajunsese între timp la cârma Partidului Naţional Liberal, care de altfel s-a aliat imediat cu PD în lupta împotriva PSD. În campania pentru alegerile prezidenţiale din 2004, Traian Băsescu a avut un moment de sinceritate în care i-a spus lui Adrian Năstase, contracandidatul său, că îi compătimeşte pe românii care au de ales între doi comunişti. Aceste cuvinte au fost tratate ca o anecdotă, însă adevărul lor se întinde până astăzi ca o umbră peste România.
2004 a fost un an al schimbării. Din 2000, odată cu scindarea Convenţiei Democratice, a incapacităţii PNŢ şi PNL de a prezenta un candidat unic după retragerea lui Emil Constantinescu - un preşedinte despre care se poate spune pe bună dreptate şi în sensul cel mai propriu al expresiei că nu a făcut nimic - şi spectrul naţionalismului delirant de influenţă securistoidă promovat de Corneliu Vadim Tudor, la putere a ajuns tandemul Ion Iliescu - preşedinte, Adrian Năstase - prim ministru, inaugurând o eră de abuzuri, în care cenzura a început să se manifeste în forme dintre cele mai dure cunoscute după 1990, iar marile reţele de corupţie fie s-au consolidat, fie au luat naştere acum. Ion Iliescu, numit în anii 1950 de Ambasada Statelor Unite la Bucureşti "hard-line stalinist" exercita un control politic aproape desăvârşit, în timp ce premierul îşi vedea de opera de parvenire, creând o reţea inextricabilă de interese şi privilegii şi înăbuşind, pe cât putea, orice formă de opoziţie. Dorinţa de libertate, literalmente sufocată, s-a manifestat năvalnic sub formă de susţinere a unicului contracandidat rămas în vizor: Traian Băsescu, cu al său Partid Democrat. Deşi cotat cu şanse mici din cauza aparatului mediatic şi electoral controlat de PSD, Băsescu a reuşit să câştige alegerile, iar România - intrată deja în NATO, paradoxal, chiar sub guvernul Năstase - părea să fie din nou pe calea democratizării şi a reformelor.
Pentru o vreme, politica internă şi externă a pornit-o într-adevăr pe alt făgaş. Unii dintre marii corupţi au fost puşi sub acuzare, o parte din caracatiţa PSD a ieşit la iveală, iar prăbuşirea lentă dar sigură a structurilor vechii guvernări a cunoscut un punct culminant simbolic opt ani mai târziu, cu drama ieftină din jurul arestării lui Adrian Năstase şi presupusa lui tentativă de sinucidere. În paranteză fie spus, deşi faptele pentru care a fost acuzat au scos la iveală un nivel de corupţie greu de imaginat, fostul prim ministru a stat în închisoare mai puţin de doi ani. Dacă a scuturat cu adevărat într-o anumită măsură justiţia paralizată de până atunci şi a îmbunătăţit sensibil relaţiile României cu UE şi (mai ales) SUA, regimul Băsescu a ajuns în cele din urmă la rândul său ambiguu şi dezbinător. Încă de la început, Traian Băsescu s-a dovedit a fi abil şi lipsit de scrupule: deşi a numit cooptarea în alianţa de guvernare a Partidului Conservator - în fapt o clică măruntă condusă de fostul informator al Securităţii Dan Voiculescu, transformat peste noapte în mogul media - "soluţia imorală", s-a folosit fără să clipească de majoritatea pe care aceasta i-o oferea. A continuat trocul politic, făcut la vremea lui şi de PSD, cu Uniunea Democrată a Maghiarilor. Iar când s-a simţit destul de stăpân pe situaţie, s-a dezbărat de prim-ministrul Tăriceanu şi de aliatul PNL care, ce-i drept, i-au ridicat mingea la fileu prin stângăcia cu care şi-au practicat propriile jocuri murdare. În 2008 avea să se arate că marea creştere cu care s-a lăudat ani de zile prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu nu a fost decât parte a bulei care avea să se spargă la sfârşitul anului, aruncând şi România în criza economică globală pe care mai-marii noştri ne promiseseră solemn că o vom evita. În urma alegerilor parlamentare din 2008, fostul PD - devenit între timp PDL (Partidul Democrat Liberal) - a alcătuit coaliţia de guvernare cu PSD, în ciuda convingerii susţinătorilor înfocaţi ai lui Traian Băsescu că acest lucru nu avea să se întâmple niciodată, şi cu aceeaşi "soluţie imorală", PC. De altfel, toată istoria formaţiunii conduse în continuare de facto de preşedintele Traian Băsescu este o mostră de oportunism, ilustrată poate cel mai bine de schimbarea taberei Internaţionalei Socialiste cu cea a creştin-democraţilor europeni, fără vreo clarificare doctrinară, oricum inutilă în contextul de vrajbă personală din politica românească. Obedient faţă de linia trasată de Berlin via Bruxelles, guvernul PDL, descotorosit între timp de social-democraţi, a impus o politică de austeritate poate necesară până la un punct, dar aplicată adesea în domenii greşite, inclusiv prin închiderea unui număr impresionant de spitale. Toate acestea au dus la căderea guvernului Boc, pe fondul unor revolte sociale fără ţintă precisă, confuze, dar abil manipulate de social-democraţi, care s-au folosit de trei factori determinanţi: greşelile evidente ale guvernării; o campanie media virulentă şi adesea calomnioasă, în fruntea căreia s-a aflat postul de televiziune Antena 3 al lui Dan Voiculescu, o unealtă propagandistică de cea mai joasă speţă, în care s-au adunat realizatori de emisiuni inculţi, netalentaţi dar deosebit de agresivi şi ziarişti bine plătiţi şi slugarnici până la paroxism, susţinuţi de o mână de vedete, în special din lumea actorilor, manipulate şi, uneori, interesate; şi presiunea străzii. Dacă toate acestea au reuşit să aducă la putere PSD, nu l-au dat jos pe Traian Băsescu, care a continuat să-şi exercite funcţia prezidenţială, susţinut la rândul său de grupuri de ziarişti fără îndoială mai eleganţi şi mai talentaţi, dar, în fond, la fel de tendenţioşi şi interesaţi. Singurul partid zis de dreapta, PNL, era deja aliat de ani buni cu PSD şi PC, o uniune împotriva naturii doar pentru cei care mai cred în principiile politice pe care Crin Antonescu, noul preşedinte al liberalilor şi cel pe care istoria l-ar putea reţine ca pe groparul lor, a ales să le ignore. Este poate momentul când confuzia a pus stăpânire peste toată ţara. Pe de o parte, corupţia practicată pe faţă sub guvernarea social-democratului Victor Ponta - un parvenit din generaţia nouă, arogant şi cinic, care a schimbat de-a lungul anilor che-guevarismul pe includerea într-o oligarhie dintre cele mai abjecte - şi atitudinea sfidătoare a PSD nu puteau să nu producă revoltă. Pe de altă parte, lipsa oricărei preocupări pentru interesul naţional a opoziţiei, ridicarea la rang de idol a anticorupţiei, folosită deja ca armă politică de Traian Băsescu, dar devenită între timp liberă de orice control din afară şi tinzând să se transforme în armă de intimidare şi presiune politică, cu Direcţia Naţională Anticorupţie pe post de dreptar al unei democraţii din care orice alte aspecte - de interese economice, suveranitate, poziţionare strategică - erau neglijate, şi partizanatul orb al presei zise pro-occidentale nu dădeau nici ele vreo speranţă substanţială de mai bine. Sfârşitul de mandat al lui Traian Băsescu şi victoria oarecum surprinzătoare a lui Klaus Iohannis, candidatul noului PNL, rezultat din fuziunea cu PDL şi din nou duşman feroce al alianţei PSD-PC-Antena 3, asupra lui Victor Ponta nu a constituit decât un moment de răgaz şi de speranţă repede uitat.
Primenirea în care speram în 2004 nu s-a produs niciodată, iar războiul politic transformat în război de interese în care alianţele se schimbă de pe o zi pe alta a dus, încet dar sigur, la consfinţirea unei victorii tragice pentru România: în 2014, la 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi 24 de ani de la mineriade, FSN conducea ţara cu o majoritate absolută. La guvernare se afla PSD, al cărui preşedinte de onoare şi simbol era în continuare Ion Iliescu. PNL era deja contaminat demult. E suficient să spunem că din 2008 Petre Roman, prim-ministrul lui Ion Iliescu din 1990-1991 şi implicat activ în anii următori în activităţile Internaţionalei Socialiste, devenise membru de vază al liberalilor. Această alăturare impură s-a desăvârşit prin fuziunea cu PDL, facţiunea disidentă a aceluiaşi FSN, al cărei fondator a fost cândva acelaşi Petre Roman, formaţiunea politică modelată ulterior după chipul lui Traian Băsescu. Criptocomuniştii din 1990 şi urmaşii lor ocupau aproape toate locurile din parlament şi guvern, iar preşedintele era într-o măsură semnificativă tot creaţia lor politică. Între timp, micile mişcări politice din afara sistemului fuseseră  păstrate departe de cercul puterii şi/ sau infiltrate de securişti care le foloseau spre beneficiul unora dintre marile partide sau pur şi simplu le răpeau orice urmă de credibilitate.

Unul dintre primele lucruri ce se cer reţinute în contextul enunţat mai sus este absenţa totală a dreptei din peisajul politic românesc. Formaţiunile zise de dreapta, adică cele care au fuzionat pentru a forma actualul PNL, nu sunt decât ceea ce scriitorul şi publicistul Răzvan Codrescu numeşte "dreapta stângii": cu o politică economică orientată (într-o anumită măsură) spre capitalul privat şi piaţa liberă, atitudinea lor faţă de marile teme ale dreptei clasice - tradiţie, armată, siguranţă naţională, suveranitate, identitate, cultură - se înscrie în linia progresistă, deci stângistă, dominantă la nivel european, în care antagonismul sau alternanţa între dreapta şi stânga s-au transformat încet dar sigur în multiplele faţete ale celei din urmă.
Arogant şi mult prea sigur pe sine, practicând corupţia mare la vedere şi pozând populist şi inconsecvent în apărător al unui "românism" de care nu s-a sinchisit niciodată, PSD a părut să sufere o grea lovitură odată cu alegerea lui Klaus Iohannis ca preşedinte, în dauna propriului candidat, prim-ministrul Victor Ponta. Ponta este modelul tipic de parvenit fără scrupule. Parte a generaţiei care a dat în 1990 cele mai multe victime ale mineriadelor, nu s-a sfiit să intre în politică pe uşa deschisă de partidul iniţiatorului lor, iar primii paşi ai ascensiunii i-au fost ghidaţi atent de una dintre marile figuri ale abuzurilor politice şi corupţiei, Adrian Năstase. Înconjurat de baroni locali, crai tomnatici plini de bani, foşti securişti şi mari manipulatori, Victor Ponta este imaginea celui care şi-a trădat generaţia. Prea sigur pe el - după chipul partidului - a reuşit să atragă antipatia profundă şi justificată a unei părţi semnificative a intelectualităţii, a celor mai mulţi tineri de la oraşe, a vechilor luptători anticomunişti, dar şi pe a noii generaţii de actuali sau viitori politicieni, dornici de reformă sau de parvenire. Practic, PSD şi Victor Ponta şi-au săpat singuri groapa cu aroganţa şi dispreţul faţă de o populaţie în care nu au văzut decât actuali sau potenţiali clienţi politici. Încercarea de a controla, pe lângă parlament şi guvern, şi justiţia, a eşuat la limită, în timp ce presa s-a împărţit în tabere animate de o duşmănie feroce. Cu Klaus Iohannis la Cotroceni, prăbuşirea PSD părea iniţial o chestiune de luni de zile. Se vorbea tot mai mult despre posibile alegeri anticipate, Victor Ponta se cufunda tot mai adânc în acuzaţii dovedite şi răs-dovedite de plagiat, miniştrii adunau una după alta dovezi de incompetenţă şi declaraţii răsunătoare şi goale de conţinut.
Şi totuşi schimbarea întârzia să apară. Desigur, PSD se agăţa de putere cu ultimele resurse - care nu erau deloc neglijabile - însă la aceasta se adăuga un alt element la fel de important, deşi trecut cu vederea: impotenţa politică a liberalilor. După alegerea ca preşedinte a lui Iohannis şi cu sprijinul lui făţiş, în fruntea partidului a ajuns Alina Gorghiu, avocată şi ulterior mediator, lipsită de orice anvergură politică. Alături de ea, Vasile Blaga, fost preşedinte al senatului şi al PDL, lipsit de popularitate şi marcat de poziţia de subordonare a PDL faţă de fostul preşedinte Traian Băsescu, transformat peste timp în adversar. Aşa se face că social-democraţii, care îşi perpetuau abuzurile, nu au avut nicio clipă un concurent pe măsură. Există surse care vorbesc despre un sondaj făcut în toamna lui 2015, din care ar fi reieşit că PNL nu ar fi reuşit să învingă PSD în cazul unor alegeri anticipate, ba mai mult, în unele circumscripţii şi-ar fi consolidat poziţia dominantă. Acesta era contextul socio-politic din România în jurul datei de 30 octombrie 2015.
Pe 30 octombrie 2015, în clubul Colectiv, aflat pe o străduţă bucureşteană relativ centrală, aproape de cheiul Dâmboviţei, formaţia românească de metal Goodbye To Gravity urma să-şi lanseze al doilea album, intitulat "Mantras of War". Intrarea era liberă şi s-au strâns destul de repede câteva sute de spectatori, majoritatea tineri, dintre care un număr semnificativ de studenţi, elevi şi intelectuali. Concertul a început, cu o oarecare întârziere, puţin după ora 22. După 5 sau 6 cântece, într-un moment de pauză, dinspre scenă au fost lansate artificii de dimensiunile celor de pe un tort de nuntă. Buretele de antifonare de pe un stâlp a luat foc, iar flacăra a început să urce spre tavan în timp ce primii spectatori ieşeau din sală, dar cei mai mulţi nici nu observaseră incidentul. Deşi sala era suficient de încăpătoare pentru cele câteva sute de persoane, din momentul în care focul a ajuns sus, buretele de pe tavan a ars în mai puţin de un minut. Urmările sunt cunoscute: 27 de oameni au murit pe loc, de la arsuri şi/ sau în special de la fumul toxic emanat de burete. Ulterior au mai murit 37, fie din cauza leziunilor iremediabile provocate de inhalarea de fum toxic, fie după ce s-au infectat prin spitale. Pe lângă ei, zeci de oameni au fost răniţi, unii dintre ei grav. La un an de la incendiu, încă nu s-a răspuns la câteva întrebări esenţiale: au acţionat conform regulilor şi capacităţilor forţele de salvare? Ar fi putut fi salvaţi unii dintre cei morţi ulterior dacă ar fi fost transferaţi mai repede în spitale din străinătate? În spitalele româneşti s-au respectat procedurile? De ce clubul nu avea suficiente măsuri de protecţie împotriva incendiilor? În lipsa acestora, cine i-a dat autorizaţia de funcţionare? Este normal ca buretele de antifonare să emane atâtea substanţe toxice? Şi cum de a ars atât de repede? Au apărut în acest timp tot felul de teorii, s-a vorbit de un accident agravat de neglijenţă sau de o incendiere voluntară, s-au creat asociaţii, s-au aruncat sute de vorbe fără rost, dar nimic nu s-a lămurit. Unii însă au ştiut să profite, chiar de a doua zi.
După incendiul de la clubul Colectiv, durerea a făcut loc revoltei. Marşurile tăcerii s-au transformat în demonstraţii de protest. Una dintre primele încercări de manipulare a fost îndreptată împotriva Bisericii Ortodoxe. Pe fondul unor declaraţii scoase din context sau stângace ale Patriarhului Daniel, a început să se vehiculeze ideea că Biserica ar subscrie la declaraţiile încinse şi mai degrabă izolate - niciuna din partea vreunui ierarh - care vedeau în concertul rock lucrarea diavolului şi în incendiu consecinţele acesteia. S-a încercat crearea unei opoziţii între cei morţi şi apropiaţii lor pe de o parte şi Biserică, ajungându-se la sloganul "Vrem spitale, nu catedrale", deşi, evident, nu fondurile alocate cultelor sau construirii unei catedrale în Bucureşti au dus la criza din sistemul de sănătate. Deşi s-a propagat prin ecouri răzleţe mult timp după incendiu, această tentativă a eşuat. Încercarea de a-i duce pe demonstranţii din Piaţa Universităţii spre dealul mitropoliei nu a funcţionat, preoţii au fost o verigă importantă în lanţul de ajutorare a victimelor, iar la numeroasele slujbe de pomenire nu s-a înregistrat niciun incident. O troiţă de lemn a fost instalată în faţa clubului, iar când preotul Visarion Alexa a ţinut un scurt cuvânt în care a spus că tinerii care mergeau la concert nu erau satanişti, a fost aplaudat de cei prezenţi.
Partidul Social-Democrat era obişnuit cu protestele de stradă. Sprijinise, alături de braţul său mediatic, Antena 3, demonstraţii ample de protest în ianuarie 2012. Declanşate - şi parţial justificate - de măsurile guvernului Boc, acestea şi-au pierdut repede orientarea şi s-au transformat în opoziţie amorfă, cu evidente accente anarhiste, folosite ca mijloc de presiune politică. În 2015, PSD s-a transformat din beneficiar în ţintă. Interesant este că pe 31 octombrie, la nici 24 de ore de la incendiu, deci când confuzia era încă totală, a apărut în mediile politice sloganul care a făcut istorie, "Corupţia ucide!" - corupţia fiind una dintre principalele însuşiri, adesea dovedite, ale guvernării PSD. Aşa se face că guvernul Ponta, atât de sigur pe el, sfidător şi respingând orice idee de demisie sau alegeri anticipate chiar şi atunci când prim-ministrul fusese dovedit ca plagiator sau când ministrul de interne fusese implicat într-un scandal de abuz de putere în urma căruia murise un poliţist, s-a văzut confruntat cu situaţia în care opoziţia şi strada îl acuzau la unison de o tragedie în care nu avea nicio implicare directă. Protestele de stradă din noiembrie 2015 nu au avut niciun fel de obiect concret. S-a strigat împotriva guvernului, o minoritate şi-a vărsat nervii pe Biserică, grupuri mai mici de manifestanţi ostili preşedintelui Iohannis s-au încăierat cu ceilalţi, pe scurt, o lume derutată şi copleşită de durere şi-a strigat neputinţa şi revolta iar politicienii au încercat cum au putut să câştige poziţii de pe urma acestui haos şi a tragediei care îl declanşase. Începând cu revoluţia din 1989, când peste 900 de oameni au murit în confruntări armate de stradă, fără să se afle vreodată cine au fost asasinii, dar netezind preluarea puterii de către FSN, România a fost teatrul unor asemenea evenimente violente, cu intensitate din ce în ce mai scăzută dar şi cu o anumită regularitate. Temându-se să nu devină ţap ispăşitor, mai ales dacă lucrurile ar fi degenerat, Victor Ponta a anunţat pe 4 noiembrie demisia guvernului.
În locul său a fost numit prim-ministru Dacian Cioloş, fost ministru al agriculturii şi comisar european pe probleme de agricultură, ai cărui miniştri au redactat uimitor de repede liniile programului de guvernare. Cabinetul de tehnocraţi avea rolul de a asigura perioada de interimat de până la alegerile generale din 2016 şi a primit în acest sens girul parlamentului. În climatul politic tulbure care a urmat, ancheta privind incendiul din Colectiv nu a făcut paşi mari înainte, deşi proprietarii clubului, responsabilii de la firma de artificii, câţiva angajaţi ai Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă (ISU) şi chiar primarul sectorului 4 au fost puşi sub acuzare. Între timp, fiecare a început să-şi construiască propria teorie. A apărut, inevitabil, şi varianta conform căreia la mijloc ar fi fost o mână criminală. Evident, atâta timp cât nu există dovezi, toate aceste posibilităţi rămân pure speculaţii. Însă dacă ar fi o speculaţie să acuzăm pe cineva că ar fi provocat incendiul, este limpede cine a profitat de pe urma lui. PSD a făcut de-a lungul anilor abuzuri peste abuzuri, însă s-a trezit aruncat de la putere de un incident cu care nu avea nicio legătură directă. Opoziţia a fost beneficiara unei tragedii, dar PNL a rămas la fel de pierdut în mrejele propriei incompetenţe. În condiţiile acestea, s-a ridicat pe nesimţite o nouă forţă, căreia i-a trebuit aproximativ un an să se cristalizeze.
Aici trebuie deschisă o paranteză. Cum corupţia oligarhiei PSD a cuprins toată ţara, s-a format ideea că sistemul trebuie schimbat din rădăcini. Mai mult, dat fiind faptul că social-democraţii au funcţionat permanent în baza unor cumetrii care s-au adaptat din mers oricăror condiţii noi apărute - în fond, România este membră UE şi NATO şi, într-o anumită măsură, se aliniază cerinţelor celor două mari organizaţii şi a făcut-o şi cât timp, pe plan intern, baronii îşi construiau mafia locală - şi în care s-au amestecat cu voluptate şi celelalte partide, inclusiv cel care ar fi trebuit să constituie principala forţă de opoziţie, s-a încetăţenit sau mai bine zis ne-a fost inoculată ideea că un sistem funcţional ar rezolva totul. Este un principiu pe care am ales să-l numesc sistemolatrie, veneraţia faţă de un sistem, faţă de nişte principii care, odată puse în funcţiune, ar putea depăşi orice obstacol, indiferent cine este "la butoane". Evident, până în acel moment este nevoie de oameni dedicaţi schimbării, care să demonteze vechile reţele şi să le pună la punct pe cele noi. De aici mitul tehnocratului. Societatea este privită ca o maşinărie căreia îi trebuie cineva care să-i ungă rotiţele. Iar în contextul românesc, în centrul acestei maşinării se află lupta împotriva corupţiei. Corupţia este unul dintre marile flageluri ale societăţii noastre, însă noua generaţie de politicieni are tendinţa să o socotească unica problemă şi să transforme combaterea ei în prioritatea zero şi unicul obiectiv naţional respectabil. Practic, orice gândire politică pe termen lung dispare şi, după cum spune un personaj implicat în campania politică din 2016, transparenţa şi buna guvernare - după indicaţiile venite de la Uniunea Europeană - ar rezolva pe dată criza prelungită prin care trece ţara noastră. Orice problemă de suveranitate, identitate sau chiar orientare economică pe termen lung dispare, de ideal naţional nici nu poate fi vorba, particularităţile, tradiţiile sau chiar contextul regional devenind accesorii ale unei ţări ca un birou funcţional. Teoria această este îmbrăţişată de o parte importantă a presei zise pro-europene şi are ca reprezentant - mai mult sau mai puţin voluntar - guvernul Cioloş. De aici rezultă şi presiunile tot mai mari pentru premier şi câţiva miniştri de a se implica în lupta electorală. Mai mult, li se oferă şi vehicule. Unul dintre ele ar fi PNL, însă cârdăşia impură din trecut şi incompetenţa actualilor conducători, plus bâlbâielile şi eşecul de la alegerile locale apasă greu peste liberali. Celălalt este Uniunea Salvaţi România. Apărută iniţial ca partid local, sub numele de Uniunea Salvaţi Bucureştiul, noua formaţiune a fost creaţia lui Nicuşor Dan, un matematician implicat în lupta împotriva abuzurilor la care este supusă de mai bine de 25 de ani capitala. Dan a înregistrat câteva succese importante în instanţă, ceea ce l-a determinat să candideze pentru postul de primar general. Lipsită de experienţă şi confruntată cu caracatiţa transpartinică, USB a pierdut alegerile, dar s-a dovedit, prin program, singura grupare care a venit cu un plan concret administrativ. La localele din 2016 Nicuşor Dan şi mai mulţi colegi au reuşit un rezultat mai bun, venind cu aceeaşi abordare realistă şi bine studiată. Din păcate, acest rezultat a determinat USB să se transforme în USR şi să-şi propună la nivel naţional o reformă administrativă de tipul celei din programul pentru capitală. Între timp partidul a fost infestat de un influx masiv de hipsteri neo-marxişti, care şi-au găsit în lipsa orientării politice, prin care Nicuşor Dan a încercat să-şi păstreze aderenţi de toate orientările, platforma perfectă pentru desfăşurarea propriei ideologii toxice. Încercând în continuare să rămână neutră, USR şi-a trasat o platformă minimală, foarte pe placul adepţilor tehnocraţiei ca soluţie ultimă. Aşa se explică apropierea între membrii cabinetului Cioloş şi noul partid, care a ajuns până într-acolo încât programul cu care s-a prezentat - târziu - USR pentru alegeri să fie în mare parte opera unor apropiaţi ai guvernului. Astfel, Nicuşor Dan şi Clotilde Armand, a doua figură ca importanţă din USR, au devenit aripa politică a actualului guvern.
Odată cu apropierea alegerilor, lupta politică s-a înteţit. PSD încearcă cu disperare să-şi recapete capitalul politic, pe aceleaşi vechi căi sau lansând mici diversiuni menite să atragă părţi ale electoratului neglijate sistematic. De curând deputatul social-democrat Ninel Peia a lansat în presă o ipoteză şocantă: incendiul din Colectiv ar fi fost pus la cale pentru a rupe România în trei, iar Victor Ponta, informat de "patrioţi din serviciile secrete", ar fi dejucat planul ce urmărea să creeze anarhie în stradă pentru a justifica intervenţia străină, dându-şi demisia. Nu contează că oricine are cea mai vagă idee despre politica globală poate explica lesne că ţara noastră nu e o insulă izolată şi că "împărţirea" teritoriului naţional de pe o zi pe alta, chiar şi în urma unor violenţe fără precedent în stradă, ar fi fost absolut imposibilă în contextul geopolitic din care facem parte. "Şopârla" a fost lansată. Şi dacă vreodată va ieşi la iveală că în Colectiv a fost o mână criminală, revolta va fi atât de mare încât mulţi vor fi dispuşi să creadă "la pachet" şi partea fantasmagorică a afirmaţiilor unora ca Ninel Peia. Aruncat de pe tron de o tragedie cu care nu a avut legătură directă, PSD încearcă, pe ultima sută de metri, să-şi cosmetizeze imaginea şi să pozeze în salvator tocmai în legătură cu suspiciunile, altfel fireşti, născute de tragedia însăşi. Pe de altă parte, gruparea "tehnocrată" care cunoaşte aversiunea firească faţă de de social-democraţi încearcă să acrediteze ideea că este singura salvare a ţării din ghearele acestora. De la recentul slogan de campanie al USR ("Dacian Cioloş, în sfârşit ai cu cine!"), până la umflarea prin campanii media a unor personaje ca ministrul sănătăţii, Vlad Voiculescu, tehnocraţilor li se creează o dimensiune mesianică. Între timp, probleme ca unirea cu Basarabia, situaţia demografică dezastruoasă, organizarea unui referendum pro-familie ca urmare a unei petiţii semnate de aproximativ 3 milioane de cetăţeni sau jaful asupra pădurilor sunt subiecte ignorate sistematic de discursul politic al tehnocraţilor (şi, în mare măsură, şi al PSD, care, în ciuda populismului deşănţat, nu vrea sau nu poate să depăşească anumite limite, impuse fie de agenda politică, fie de complicitatea la dezastrele pomenite, cum ar fi acoperirea oferită pentru acapararea pădurilor.) Polarizarea societăţii, pe care a încurajat-o şi de care a profitat atât de bine Traian Băsescu, ne transformă din nou în victime prin acreditarea ideii că nu poţi fi decât cu PSD sau cu tehnocraţii, orice altă variantă fiind exclusă din start. Schimbarea de guvern din 2015 era necesară. Însă ea nu a venit firesc, ci impusă de şocul provocat de morţii şi răniţii din Colectiv. Cei care au beneficiat de cele întâmplate îşi îngrijesc astăzi imaginea de unici gardieni ai democraţiei, în timp ce guvernanţii înlăturaţi se folosesc de nedumeririle niciodată lămurite pentru a recupera handicapul politic. Politicienii emancipaţi ai transparenţei şi "bunei guvernări" nu dau doi bani pe omul de rând, pe care îl socotesc rudimentar şi nedemn de luat în seamă. PSD mizează pe omul necăjit şi se foloseşte abil de handicapul de reprezentare al celorlalţi. Însă necăjiţii şi nedumeriţii - adică noi toţi - rămân mereu la mijloc, la fel ca morţii din Colectiv. Când Ceauşescu a căzut, un sihastru din Moldova le-a spus ucenicilor săi că s-a tăiat capul şarpelui şi acum veninul se va răspândi în tot corpul. Până astăzi se pare că suntem otrăviţi lent de esenţe doar aparent opuse. Şi până la limpeziri care să aducă o schimbare reală, venită din interior şi împotriva jocului în care suntem simple marionete, marii actori ai clasei politice aşteaptă să vadă încotro se va înclina balanţa şi cine o va mişca. Poate o nouă tragedie?


Monday, October 17, 2016

Gânduri pe marginea unui film: Radu Jude, "Inimi cicatrizate"



Am vazut "Inimi cicatrizate". E un film frumos, cu momente de poezie, imagini si cuvinte inspirate, tonuri si nuante atent echilibrate. Si e o poveste tragica, dar din cu totul alte motive decat banuiesc ca a intentionat regizorul. Caci "Inimi cicatrizate" e un film sfasietor de autobiografic. Sigur, la prima vedere e o poveste cu si despre Max Blecher, dar - intr-un mod maiastru, artistic vorbind - desfasurarea porneste doar de la scriitorul mort tanar ce a cochetat cu nihilismul avangardist european si ne spune o poveste despre Radu Jude si cei pe care ii inspira, o anumita categorie de oameni recenti.
La un sanatoriu de pe malul marii,  Manu/Jude/omul lui Jude traieste tragedia unei boli nu atat fizice cat duhovnicesti. Pentru ca marea suferinta a acestui personaj este imposibilitatea de a iubi. Daca in "Aferim!" am vazut un film de propaganda, aici totul e mult mai verosimil, cu atat mai mult pentru spectatorul din afara, si deci mai autentic si valoros artistic. Aici mesajele politice sunt infiltrate subtil, ca un venin, care nu reuseste insa sa altereze substanta artistica, in schimb ne ofera o imagine a regizorului mult mai torturata decat, sunt sigur, e el dispus sa recunoasca. Personajul bantuit fara indoiala de intuitia frumusetii nu are forta launtrica de a se ancora, se topeste in judecata care-l impiedica pe autor sa-si iubeasca semenii (erotismul e intinat de inselaciune chiar in latura lui cea mai lumeasca); nu isi poate iubi tara, pe care o imbraca in viziunea progresista a imaginilor-cliseu cu antisemitism, discriminare impotriva tiganilor, coruptie, etc ; nu ezita sa-i batjocoreasca intr-o dezlantuire de invective una dintre cele mai importante figuri intelectuale interbelice, Nae Ionescu, si doi martiri "vinovati" de pacatul capital al societatii hip, legionarismul, Mota si Marin – ce nu se vede in film este cum, cazuti in razboiul civil din Spania,  cei doi au fost primiti in tara cu o admiratie cvasi-unanima, un articol elogios scriind inclusiv Nicolae Iorga, pe care il putem banui de orice in afara de simpatii legionare; invoca si un text laudativ la adresa lui Hitler scris de Cioran intr-o vreme in care mai nimeni din Europa nu intuia crimele atroce pe care urma sa le comita cancelarul german (in acea perioada publicatia britanica « Times » l-a desemnat « omul anului ») ; si nu-L iubeste pe Dumnezeu, caci in durerea autoprovocata de cultivarea lipsei de sens exclama (fraza-cheie involuntara a unei opere cinematografice involuntar-autobiografice), "Ne-a distrus crestinismul pe toti."
Si asa se face ca de la malul marii personajul nostru pleaca in moarte ucis interior de lipsa de sens. In lipsa imbratisarii pe care o respinge si o doreste sfasietor, ramane cu masturbarea sub cearsaful de spital, simbol graitor pentru generatia care isi va gasi in invectivele subtil anticrestine ce apar pe ici, pe colo, ratiunea de a imbratisa filmul.
Acestea fiind spuse, trebuie sa insist din nou pe valoarea artistica a « Inimilor cicatrizate ». E o imagine profunda si traita a suferintei. As compara-o cu plansul din unele poeme baudelairiene sau, venind mult mai aproape de vremurile noastre, cu acele formatii de black-metal din ale caror muzica si versuri razbate violent durerea despartirii de Dumnezeu, dar care, in acelasi timp, cultiva aceasta despartire cu furie. Tragedia atotcuprinzatoare e prilej de reflectie pentru caderile noastre de zi cu zi sau pentru caderea cronicizata prin care trecem. Si, uneori, din iadul cel mai adanc, renastem catre o viata noua. Dar asta nu vedem in "Inimi cicatrizate", caci regizorul este in prim-planul oglinzii in care un om isi implanta iar si iar pumnalul in organul chircit al unei simtiri pe care o refuza.

Thursday, September 29, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - (Very old and very young) Metallica, "Bass solo & Whiplash" (live)



Acum câteva zile s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Clifford Lee - Cliff - Burton, basistul Metallica alături de care au fost înregistrate primele trei albume. Mai mare decât colegii săi de trupă, Cliff Burton a fost un fel de figură paternă pentru Lars Ulrich, James Hetfield, Dave Mustaine şi, mai târziu, Kirk Hammett. Deşi primii doi erau şefii trupei, căutau mereu aprobarea lunganului cu pletele în vânt, îmbrăcat cu evazaţi şi cu o alură hippie atât de atipică pentru noua scenă americană ce abia se năştea. Cliff Burton nu era un ascet - fuma "iarbă" şi lua ocazional LSD - însă toţi cei din jurul său îi apreciau integritatea şi atitudinea lipsită de compromis. Din momentul în care s-a apucat de muzică, şi-a dedicat toată viaţa artei, decis să nu lase nimic şi pe nimeni să-l distragă. În plină febră New Wave of British Heavy Metal, curent cu o mare influenţă asupra lui Lars şi James, Cliff Burton asculta mai degrabă Rush, Lynyrd Skynyrd şi... Johann Sebastian Bach, modelul lui absolut în materie de muzică. Pe scenă a devenit repede inconfundabil datorită staturii, a îmbrăcăminţii şi a stilului haotic de a da din cap. Şi în primul rând datorită stilului său de a cânta, care poate fi sintetizat spunând că folosea basul ca pe o chitară. Cu noţiuni clare de teorie şi armonie, Burton a încercat să impună încetul cu încetul noi progresii în riff-urile colegilor săi şi cu siguranţă trupa ar fi arătat cu totul altfel dacă basistul ar fi supravieţuit momentului "Master of Puppets". De altfel moartea lui a declanşat o criză profundă la nivel personal în Metallica, care printre altele a făcut ca Jason Newsted să nu se integreze niciodată şi să plece dezamăgit după 14 ani.
Cliff Burton iese cel mai bine în evidenţă pe piese precum "Anesthesia (Pulling Teeth)", "For Whom the Bell Tolls" sau "Orion". Pe toate acestea le găsiţi uşor. Am optat pentru o filmare istorică, în care basistul apare alături de Lars, James şi Dave Mustaine, undeva la începuturile trupei. Piesa propriu-zisă e precedată de un scurt interviu definitoriu (şi amuzant).  Sunetul este prost, filmarea de amator. Dar Cliff, abia venit în trupă în locul lui Ron McGovney, începea deja să facă solouri live. Avem ocazia unică să vedem un James Hetfield timid şi cu vocea încă fluctuantă, un Lars ale cărui probleme de ritm aveau să dea multe bătăi de cap trupei în anii următori şi un lider incontestabil în persoana lui Dave Mustaine - veţi vedea, el vorbeşte între piese, deşi nu e solist vocal. O bucăţică din povestea rock-ului modern şi un omagiu adus unuia dintre basiştii definitorii pentru noul val de metal. Dumnezeu să-l odihnească pe Cliff Burton.

Thursday, September 22, 2016

Guest post: Diana Grigoriu, Oameni şi maratoane

Pe 9 octombrie va avea loc cel mai important concurs de alergare al capitalei – Maratonul Internaţional Bucureşti, însoţit de logistică, bucurii şi neplăceri. Încă o dată, amatorii vor trece prin acelaşi start şi finiş ca şi elitele, spectatorii vor admira naturaleţea atleţilor africani, iar Piaţa Constituţiei va fi animată de o mare vânzoleală. Şi încă o dată, o bucată a centrului bucureştean va fi blocată traficului (auto şi, parţial, pietonal), motiv de comentarii şi nemulţumiri; aşa îmi spun amintirile curselor din trecut, dar cât mi-aş dori să fie altfel... (Continuarea la link-ul de mai jos)

Thursday, September 15, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Iron Maiden, "Run Silent Run Deep"



Prin 1994 ne certam ca să stabilim care e cel mai slab album Iron Maiden. Cel mai slab însemnând, fireşte, cel mai puţin bun, pentru că toate ne plăceau foarte mult. Poate veţi rămâne surprinşi auzind că principalul candidat la coada clasamentului era "Seventh Son of a Seventh Son", dar pe vremea aceea Maiden însemna pentru noi piesele cu structuri clar definite de pe "Piece of Mind". Acela era modelul, restul era în regulă, dar sub standard. Dar să lăsăm în urmă ale copilăriei patimi şi să spunem că, în cele din urmă, am concluzionat cu toţii - probabil alături de membrii trupei - că cel mai slab album de până atunci (Dickinson era încă în trupă şi abia ieşise "Fear of the Dark") era "No Prayer for the Dying" (1990). "Cred că şi primele demouri Dream Theater au un sunet mai bun", spunea Bruce Dickinson. Însă, cum spuneam, cel mai slab însemna cel mai puţin bun. Iar pentru mine "No Prayer..." a fost totdeauna un album special, poate şi pentru că e primul disc Maiden pe care l-am ascultat şi primul album de metal din colecţia mea; înregistrat pe o casetă virgină TDK de Mosh din Piaţa Romană, care îi spunea "nopreăru'". Nefiind niciodată foarte interesat de sunet, am auzit de la început piesele de rezistenţă - "Holy Smoke", "Bring Your Daughter... To the Slaughter", "Mother Russia" - , apoi umplutura. Cu timpul, m-am îndrăgostit de umplutura respectivă. Şi, nebăgate în seamă, "Public Enema Number One", "Fates Warning" sau "Hooks In You" au devenit cu adevărat coloana sonoră a acelor zile de adolescenţă. După 25 de ani mi-am dat seama cât iubesc acest album. Şi am ales una dintre piesele neglijate, "Run Silent Run Deep" - structura e simplă, construită în jurul cupletului strofă-refren, dar acesta din urmă e atât de agăţător, modulaţia de la solo atât de reprezentativă, mersul basului un simbol atât de perfect al stilului Steve Harris, încât ar fi chiar păcat ca un asemenea cântec să intre în uitare. Inspirat din romanul căpitanului de marină Edward L. Beach Jr. şi din adaptarea lui cinematografică (cu Clark Gable în rolul principal), cântecul coboară din înaltul versurilor despre aviaţie în lumea luptelor submarine din Al Doilea Război Mondial: avem dramatism, moarte, curaj, disperare, onoare, luptă. Poate o definiţie heavy-metal. Cu siguranţă o piesă memorabilă.

Thursday, September 1, 2016

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Joe Williams, Count Basie and His Orchestra, "Going to Chicago"





Probabil că cele două elemente care definesc întreaga muzică scrisă şi/ sau cântată de Count Basie sunt caracterul versatil şi orchestraţiile de mare fineţe, pentru care maestrul de ceremonii a ştiut mereu să-şi aleagă oamenii potriviţi. Count Basie, pianist şi compozitor de marcă al jazz-ului, poate fi auzit şi pe albume de muzică uşoară, chiar cu o tentă pop, şi pe coloane sonore, dar şi pe câteva interpretări remarcabile de blues. Joe Williams a fost solistul vocal al orchestrei lui Basie între 1954 şi 1961 şi a avut şi ulterior nenumărate apariţii cu ea. Cântecul pe care vi-l propun astăzi apare pe albumul solo al lui Joe Williams, "Everyday I Have the Blues" (1959), însă acompaniatorii lui sunt tot membrii Count Basie Orchestra, iar compoziţia îi aparţine lui Basie însuşi, în colaborare cu un mai vechi solist vocal, Jimmy Rushing. Avem de-a face cu o îmbinare contrastantă şi expresivă între blues şi musical: dacă prima parte este un fragment de blues tradiţional improvizatoric, punctat de bas şi de invenţiile melodice ale pianului, pe care doar trombonul insinuant sugerează o orchestraţie mai complexă,  de la un moment dat, odată cu schimbarea timbrală a solistului vocal, trecem într-un alt registru. În timp ce basul continuă să puncteze armonia tipică, susţinut discret de pian, suflătorii, solistul şi vocile adiţionale intră într-un dialog antifonic caracteristic mai degrabă teatrului muzical. Chiar şi toba subliniază accentele dramatice ale unei poveşti de inimă-albastră şi dor de plaiurile natale, altfel tipică, dar pusă în valoare într-un mod ce depăşeşte graniţele stilistice iniţiale.

Thursday, August 25, 2016

Coloana sonoră a vieților noastre - Type O Negative, „September Sun”

Luna august e pe sfârșite, iar septembrie se pregătește să ne învăluiască într-un soare blând. Type O Negative cântă aici despre un strop de speranță răsărit din cea mai adâncă suferință. Videoclipul, poate unul dintre cele mai bune ale trupei, e doar una dintre ipostazele trăirii din versuri și muzică. „September Sun” are o structură foarte simplă: după ce strofa și refrenul  se repetă de două ori, urmează două secțiuni ceva mai meditative, cu versuri puține, cântate în aceeași alternanță Peter Steele/ Kenny Hickey. Contrastele sunt date nu doar de intervențiile chitarei, basului și tobelor, ci și de trecerea de la sunetul ușor al pianului la gravitatea solemnă a orgii. Pe de o parte, e un cântec tipic Type O Negative, pe de alta, spre diferență de clasicele „Bloody Kisses” sau „Black Number One”, răzbate din el și o oarecare pace, o împăcare despre care solistul vocal vorbea adesea în ultimii ani. Metal de dor, i-am putea spune în glumă, și, printre altele, mă gândesc și la dorul de Peter Steele.


Componența pe „Dead Again” (2007):
Peter Steele – voce, bas
Kenny Hickey – voce, chitară
Josh Silver – clape, voce armonie
Johnny Kelly - tobe

Monday, August 15, 2016

Coloana sonoră a vieților noastre - Axion la Adormirea Maicii Domnului, Maicile de la Manastirea Camarzani

Cuvintele:

Neamurile toate te fericesc pe tine, una, Născătoare de Dumnezeu!
Biruiescu-se hotarele firii întru tine, Curată Fecioară,
Că nașterea feciorește și moartea arvunește viață.
Ceea ce ești după naștere fecioară
Și după moarte vie.
Mântuiește pururea, Născătoare de Dumnezeu, moștenirea ta!

Wednesday, June 29, 2016

Voi mai citiţi poezie? Lansare de carte

Joi, 30 iunie 2016, ora 18.00, se lansează la Cafe DeKO din centrul vechi al Bucureştilor (strada Şelari 14) cartea de versuri - a doua - a prietenului meu Alexandru Rădescu. Recomand oricui mai citeşte poezie sau n-a mai citit demult şi vrea să arunce o privire această artă poetică urbană, în aceeaşi măsură nostalgică, (auto)ironică, meditativă şi pe alocuri erotică. În plus, introducerea va fi făcută de Daniela Şontică şi de subsemnatul.


Thursday, June 23, 2016

Lansare de carte: "Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme", de Marian Sorin Rădulescu

Marian Sorin Rădulescu este unul dintre cei mai sensibili şi intuitivi cinefili pe care mi-a fost dat să-i citesc. Dar privirea lui merge mult dincolo de ecran şi interpretările sale - în linie steinhardtiană, tarkovskiană şi în acelaşi timp foarte personală - oferă chei pentru lectura mai adâncă, interioară, a unei lumi ce poate fi deopotrivă revelatoare şi înşelătoare. Iar "Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme" este continuarea călătoriei începute acum mulţi ani, dinspre film şi artă în general către noi înşine.


Monday, June 13, 2016

Pr. Dr. Doru Costache: Logomahie, Ortodoxie și Sfântul și Marele Sinod

Logomahie, Ortodoxie și Sfântul și Marele Sinod


Protopresbiter Dr. Doru Costache
Sydney College of Divinity
Australia
- 7 iunie 2016 -


Lui Paul,
care mi-a provocat interesul pentru problemele discutate aici

Îmi amintesc că acum mulți ani am citit o nuvelă românească foarte cunoscută, Alegere de stareță, de Damian Stănoiu. În prim-planul povestirii erau omeneștile, prea omeneștile politici, intrigi, comploturi, ura, trădările și alte asemenea însușiri dubioase de care dădeau dovadă trăitoarele unei mari mănăstiri de maici în timpul unei campanii electorale. La un moment dat, autorul schimbă perspectiva – de la interacțiunile complexe între călugărițele prinse în urzeala tronurilor, la diavolii adunați pe un deal din apropiere, reduși la statutul de simpli spectatori, incapabili să pricinuiască un prăpăd mai mare decât cel făcut deja de călugărițe. Așa arată pesemne lumea ortodoxă pe drumul spre Sfântul și Marele Sinod pentru hoardele nevăzute adunate pe dealuri… De ce să ne întărâte vrăjmașul unii împotriva altora când o facem așa de bine noi înșine? Cum ar putea diavolul să dezbine mai mult ceea ce este deja dezbinat? Problema este că în loc să privim spre binele mai mare, anume începutul unor discuții serioase despre provocările cu care se confruntă Biserica în vremurile noastre, ortodocșii caută din ce în ce mai multe pretexte pentru a anula întâlnirea – de la urzeala tronurilor până la patimi omenești, prea omenești.
Nu am de gând să trec în revistă tot haosul pre-sinodal. Până acum câteva zile, când prietenul căruia îi dedic acest eseu m-a pus în temă, nici măcar nu am fost conștient de cele petrecute. În schimb, date fiind întrebările lui și propriile mele preocupări, în cele ce urmează mă voi referi la unul dintre cele mai recente episoade ale acestei jalnice epopee, declarația Mitropolitului Hierotheos Vlachos din 25 mai 2016, devenită virală pe internet. Mai exact, și fără a discuta nici viziunea sa anacronică privind practica așa-zis ecumenică a consultărilor pre-sinodale, nici disprețul ierarhic față de profesorii de teologie, mă voi ocupa de noul său atac împotriva terminologiei persoanei și al personalismului ortodox modern. Pe scurt, Mitropolitul Vlachos etichetează discursul contemporan privind persoana ca fiind o otravă teologică, o eroare doctrinară, o deviație teologică și o interpretare greșită a învățăturilor Sfinților Părinți, îndemnând la abandonarea termenului persoană în favoarea termenului om. Atacul conține afirmația scandaloasă că teologia persoanei, cu marca ei distinctivă, libertatea voinței personale, deosebită de caracterul necesar propriu voinței naturale,  anihilează Dumnezeul Treimic. Pentru a da mai multă greutate pledoariei, mitropolitul înșiră câteva nume impresionante – de la Toma d’Aquino la Kant și Hegel – curente culturale și ideologii – de la scolasticism la socialism – și evenimente – precum comunicatul tripartit de la Mytilene și apropiatul Sfânt și Mare Sinod. Cititorul, oricât ar dori, nu poate să înțeleagă prea multe din tirada lui. Ce legătură este între acestea? Cum poate declarația de la Mytilene despre provocările zilelor și vremurilor noastre, inclusiv crizele umanitare ce se desfășoară sub ochii noștri, să aibă vreo influență asupra teologiei ortodoxe contemporane a persoanei? Ce efect au atât declarația de la Mytilene cât și celelalte aspecte menționate de mitropolit asupra Sfântului și Marelui Sinod? Dar atât despre inconsecvențele discursului său.
Trecând la probleme mai serioase, încep prin a lua în discuție motivele din spatele invectivelor foarte colorate ale mitropolitului la adresa teologiei ortodoxe a persoanei și al îndemnului său de a abandona vocabularul legat de persoană.
Însă înainte de toate trebuie să subliniez că alături de repulsia mitropolitului pentru personalismul modern ortodox, în spatele opoziției sale, se poate observa presupunerea că teologia e reductibilă la un exercițiu academic inutil și repetitiv. Se pare că pentru el teologia trebuie să fie mulțumită cu recitarea unor pasaje învățate pe de rost din catehism – o viziune pe care oricine i-a studiat pe Sfinții Părinți o poate asemăna cu părerile preconcepute ale celebrului fost mitropolit al Nicomidiei, Ștefan, despre „inovațiile” Sfântului Simeon Noul Teolog sau, mai devreme, cu criticile „tradiționaliștilor” împotriva neobișnuitelor Omilii la Hexameron ale Sfântului Vasile cel Mare. Contestând validitatea teologică a limbajului personalismului, mitropolitul Vlachos neagă teologiei contemporane sarcina de a exprima înțelepciunea tradiției Bisericii în moduri care țin seama de condițiile actuale și se adresează ascultătorilor din zilele noastre. Astfel, el ignoră chemarea și sarcina teologiei de a se adresa lumii în manieră misionară – de a face o punte între Evanghelie și cultura din orice timp și orice loc, astfel încât mințile și viețile formate de anumite cadre culturale să fie mai receptive la tradiția Bisericii. Între alte direcții ale teologiei contemporane este tocmai ce înfăptuiesc personaliștii ortodocși moderni, care lucrează în conformitate cu paradigma Cuvântului întrupat și astfel concretizează Evanghelia prin mijloacele culturii contemporane. La fel ca în primele veacuri ale creștinismului, când înaintașii noștri au trebuit să adopte noțiuni și termeni relevanți pentru contextul lor cultural, pentru a promova cu succes Evanghelia în mijlocul unei societăți ostile, teologii ortodocși, în încercarea de a avea un impact asupra minunatei noastre lumi noi, trebuie să caute modalități de a face acest lucru la fel de eficient ca în trecut. Nu e nimic nou, din punct de vedere metodologic, în eforturile curente de a face mesajul tradiției auzit și apreciat în limbajul persoanei – cel puțin nu pentru un cercetător asiduu, onest și temător de Dumnezeu al Părinților din vechime. Ei, sfinții din vechime, au făcut același lucru când, în încercarea de a promova etosul și stilul de viață creștin în limba ecclesiei și a leitourgiei au adoptat aceste cuvinte însele din cultura pre-creștină. Ei, sfinții din vechime, au făcut același lucru când au adoptat termenul philosophia pentru a desemna felul de viață creștin, în special experiența monastică. Cititorul știe că lista ar putea continua la nesfârșit. Voi spune aici doar că vocabularul personalist – hypostasis (persoana în dimensiunea ei ontologică), prosopon (persoana în dimensiunea ei relațională), nous (persoana în dimensiunea ei cugetătoare și contemplativă), etc. – a fost împrumutat și remodelat de sfinții din vechime din cultura clasică. Personaliștii de astăzi merg așadar pe calea tradiției, iar unii dintre ei, ca Vladimir Lossky, Panayotis Nellas și părintele Dumitru Stăniloae au urmat chiar calea sfințeniei pe urmele sfinților din vechime. Teologia nu poate fi redusă la speculații pentru sălile de curs. Sarcina ei este la fel de sfântă, apostolică, necesară și eclezială ca orice altă acțiune a poporului lui Dumnezeu – indiferent de slăbiciunile celor care o slujesc și ale lucrărilor pe care aceștia le scriu. Aceasta este lumina în care trebuie evaluate eforturile celor mai însemnați teologi ai perioadei moderne, atâta timp cât Biserica este Trupul viu al lui Hristos, în care toate mădularele și celulele își au lucrarea proprie.
Ortodoxia nu înseamnă înlocuirea unor cuvinte cu alte cuvinte. Ortodoxia nu este logomahie. Nu există cuvinte ortodoxe. Toate cuvintele pot fi întrebuințate fie rău, fie bine, aceasta este lecția Sfinților Părinți. Părinții ne îndrumă prin faptul de a fi adoptat cele mai stranii cuvinte și idei din cultura vremii lor și de a le fi convertit în canale pentru comunicarea Evangheliei. În afară de anthropos, au numit persoana omenească în multe alte feluri, inclusiv zoon logikon (animal rațional, de pildă Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Grigorie Palama) și zoon theoumenon (animal îndumnezeit, de pildă Sfântul Grigorie Teologul, Sfântu Nicolae Cabasila). Și dacă facem efortul să ne uităm la vocabularul Ortodoxiei în alte limbi decât greaca, vor ieși la iveală și alte surprize. În timp ce atât mitropolitul cât și oricine altcineva pot pur și simplu să evite acest vocabular în predicile lor, terminologia din jurul cuvântului prosopon și antropologia teologică a persoanei  – cu rădăcini în înțelepciunea sfinților din vechime – se dovedește a fi ce îi trebuie Ortodoxiei astăzi pentru a-și comunica mesajul contemporanilor noștri. Atât terminologia persoanei cât și articulațiile sale teologice sunt un instrument misionar și pastoral eficient. Numeroasele convertiri la Ortodoxie din țări în care ortodocșii sunt în minoritate, în special printre intelectualii occidentali, pot fi puse în mare măsură pe seama eforturilor teologilor ortodocși care au mers împreună – și la fel ca Părinții, înfățișând în mod inspirat lumii chemarea tradiției noastre către persoana omenească de a îmbrățișa o viață nobilă în plinătate și sfințenie. Nu trebuie să ne temem de cuvintele și ideile vremurilor noastre, așa cum Părinții din vechime nu s-au temut de cuvintele și ideile vremurilor lor. În schimb ar trebui să lucrăm cu aceste idei și cuvinte pentru a le transforma în mijloace de transmitere a mesajului eclezial către lume.
Privind din nou la afirmațiile mitropolitului, alături de convingerea că Dumnezeul lui Treimic este un construct ideologic amenințat (literalmente, distrus) de un anumit discurs teologic, cititorul poate discerne aici ecoul unei doctrine enunțate de el în altă parte – anume că dacă ar fi existat o teologie bizantină a persoanei, s-ar fi întemeiat pe o fundație hristologică, nu trinitară. Pentru el, o teologie a persoanei cu rădăcini trinitare este de neconceput. Două observații în această privință. În primul rând, este adevărat că teologia bizantină a persoanei a fost rafinată de Sfântul Chiril al Alexandriei prin reinterpretarea dată noțiunii capadociene de hypostasis, proces care a continuat cu contribuțiile așa-numiților neo-calcedonieni, în special Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Ioan Damaschin. Acestea fiind spuse, cel puțin Scrisoarea XXXVIII din operele Sfântului Vasile cel Mare schița teologia persoanei într-un context evident trinitar. În al doilea rând, distincția între învățătura hristologică și cea trinitară este o construcție modernă de origine străină care, în mare, ilustrează reprezentarea eterodoxă a lui Hristos ca nefiind tocmai „Unul din Sfânta Treime”. În cadrul tradiției ecleziale, orice teologie hristologică este trinitară și orice teologie trinitară este hristologică. Nu există reflecție ortodoxă asupra persoanei căreia să-i lipsească atât conotațiile trinitare, cât și cele hristologice. Opoziția mitropolitului față de teologia contemporană a persoanei nu are temeiuri tradiționale și pare să depindă de moduri de gândire străine.
Dar problemele legate de afirmațiile anti-personaliste ale mitropolitului sunt chiar mai grave. Împrumutând reinterpretarea apuseană a tradiției de către Jean-Claude Larchet, mitropolitul prezintă o variantă simplificată a substanțialismului sau naturalismului acestuia și respinge discursul ortodox centrat pe persoană la nivel trinitar și antropologic. Dacă îi înțeleg bine afirmațiile – mai ales definiția pe care o dă persoanei ca nefiind nimic mai mult decât un specimen individual al naturii (firii) – alături de Larchet el consideră persoana un atribut sau un fenomen al naturii, fie ea divină sau umană. Această înțelegere tipic pre-creștină a persoanei ca individ subordonat determinismului naturii a luat în cultura seculară modernă forma naturalismului. De pildă, în numele naturii (firii) sau a datelor genetice, în momentul de față multe vicii, păcate și crime tind să fie justificate cu ușurință dată fiind percepția generală că nu te poți opune propriei naturi. În termeni trinitari, reducerea persoanei la natură a fost condamnată de Biserica din vechime sub numele de sabelianism, o erezie conform căreia Persoanele divine erau manifestări ale substanței lui Dumnezeu. O evaluare hristologică duce la rezultate identice. Din perspectiva hristologiei, poziția substanțialistă duce la monofizitism. Prin monofizitism bizantinii înțelegeau reprezentarea lui Hristos doar în termenii naturii (firii) (physis monon) și respingerea vocabularului mai bogat al Părinților capadocieni, al Sfântului Chiril al Alexandriei și al multor altora, care se apropiau de taina lui Hristos în diferite moduri și folosind termeni ce stau la baza teologiei ortodoxe a persoanei. Aș spune că adversarii actuali ai personalismului ortodox în numele vechiului substanțialism sunt din toate punctele de vedere monofiziți, fără ca termenul să fie influențat de hristologia necalcedoniană.
În variantele sale mai subtile, postulate de Larchet și alți autori, acest naturalism reducționist ia forma unei opoziții față de ceea ce reprezentanții săi vad ca o separație între persoană și natură în discursul multor personaliști ortodocși, de la Vladimir Lossky la Panayotis Nellas și de la părintele Dumitru Stăniloae la Christos Yannaras și mitropolitul Ioan Zizioulas. Nu sunt convins că vreunul dintre gânditorii ortodocși sus-menționați a conceput cu adevărat o separație. Punctele lor de vedere pot fi sintetizate în învățătura că pentru antropologia creștină, cu temeiurile ei trinitare și hristologice, taina umanității nu poate fi limitată la determinismul naturii (firii) și că toate deciziile noastre existențiale – virtuoase sau păcătoase, despătimite sau vicioase, teocentrice ori autonome – sunt luate la nivelul persoanei. Această învățătură este punctul contestat de mitropolitul Vlachos. După el, noțiunile de „persoană umană”, „necesitate a firii” și „voință și libertate a persoanei” ar contrazice teologia ortodoxă care, în viziunea lui, afirmă caracterul bun al naturii, și faptul că firea omenească nu cunoaște necesitate; mai mult, că voința (liberă) este dorința naturii, nu o aptitudine a persoanei. În acest context face mitropolitul afirmația scandaloasă că „legătura între voință și persoană Îl distruge pe Dumnezeul Treimic și introduce triteismul”. Sunt afirmații foarte grave care ar necesita o analiză mai detaliată decât punctele schițate mai jos. Cu toate acestea, ținând seama de presiunea acestor zile, chiar și următoarele scurte observații ar putea fi de oarece folos. Înainte de a merge mai departe, trebuie să subliniez că cele afirmate de mitropolitul Vlachos nu ar trebui să-i surprindă pe cei atașați de ceea ce mulți teologi ortodocși de seamă ai secolului trecut au numit robia babilonică a teologiei ortodoxe față de moduri de gândire străine, medieval apusene. Un cititor atent va identifica o coincidență izbitoare între afirmațiile mitropolitului și acea formă alienată de gândire – cu adevărat o pseudomorfoză scolasticizantă a teologiei ortodoxe – pentru care misterul uman era reductibil la o simplă schemă psihosomatică și care înlocuia doctrina îndumnezeirii suprafirești cu ideea că sfințenia poate fi atinsă în limitele firii. Același lucru este adevărat pentru originea acestei întregi dezbateri, care poate fi urmărită până la atacul lui Savva Agouridis împotriva personalismului ortodox, lansat în 1990, dintr-o perspectivă complet ruptă de tradiție, lipsită de sensibilitate liturgică, filocalică și patristică. Dar mă întorc la câteva aspecte punctuale pe care mitropolitul pare să le ignore, în ciuda atașamentului său față de tradiție.
Mitropolitul este împotriva a ceea ce numește separația dintre persoană și natură. Îmi exprim din nou suspiciunea că personalismul modern ortodox nu implică o separație propriu-zisă. Distincția nu înseamnă separație. Consider că ce susțin personaliștii moderni este o distincție între persoană și fire ca ordini diferite aparținând ființei umane, nu separația lor. Această distincție a luat în trecut forme diverse, de la schema clasică despre trup și suflet până la refuzul Sfântului Grigorie de Nyssa de a reduce chipul lui Dumnezeu din noi la natura noastră psiho-somatică, etc. Această distincție cuprinde capacitatea intrinsecă a persoanei de a-și transcende firea – în special firea căzută pe care o moștenim toți prin naștere – și de a scăpa astfel de condiționarea genetică. Din această capacitate vine posibilitatea de a îmbrățișa o viață păcătoasă. Cum altfel ar fi cineva responsabil pentru păcat, dacă păcatul este determinat de fire? Aceeași capacitate face de asemenea posibile asceza și transformarea ascetică a omului. Așa a ales întâi o tânără femeie egipteancă, Maria, desfrânarea, pentru ca apoi să devină, prin hotărâre și asceză, Sfânta Maria Egipteanca. Mai departe, așa devine cineva din „pulberea păcătoasă” a Sfântului Siluan  „fără început și fără sfârșit” – cum au afirmat Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Grigorie Palama – prin participarea la viața dumnezeiască necreată, fără ca ființa făpturii creată să se transforme în necreată. Nu pulberea pământului este îndumnezeită. Chipul lui Dumnezeu din noi este îndumnezeit.  Și astfel „Cuvântul lui Dumnezeu (care) este esență (adică fire) întreagă, completă e, pentru că este Dumnezeu, și ipostas (adică persoană) întreagă, nediminuată, pentru că este Fiu (..), a devenit sămânța propriului Său trup și (…) Ipostasul a două firi”, cum a descris Sfântul Maxim taina evenimentului ipostatic/ personal al Întrupării. În timp ce distincția dintre persoană și fire ușurează înțelegerea Întrupării, a ascezei, a îndumnezeirii, negarea monofizită a distincției dintre ele (prin accentuarea dependenței persoanei de natură) le face imposibil de articulat în mod ortodox.
Motivat de naturalismul sau monofizitismul său (conform definiției de mai sus), mitropolitul Vlachos este de părere că voința este a firii și că nu există voință a persoanei. Tradiția eclezială se opune ferm și consecvent acestei opinii.  Sfântul Apostol Pavel le vorbea romanilor despre conflictul dintre „legea minții” și „legea trupului”. Sigur, nu , nu folosea cuvintele persoană și fire, dar oricum nu ne putem aștepta la acest lucru de la un creștin din primul secol. Și totuși, nu este aceasta o distincție între libertatea personală și determinismul firii? În perioada bizantină, Sfântul Maxim și Sfântul Ioan Damaschin vorbeau despre două feluri de voință în om: una fizică și una gnomică (Sfântul Maxim) sau instinctul fizic, θέλησις, și voința personală, βουλή (Sfântul Ioan). În Expunerea exactă a credinței ortodoxe, Sfântul Ioan Damaschin a mers până la a arăta că voința naturală sau instinctul nu merită să fie numită voință pentru că nu este liberă, ci condiționată. Ținându-ne departe de orice gânduri necuvioase despre cum se întâmplă lucrurile în sânul Dumnezeului treimic, reiese că ceea ce face posibilă buna purtare/ transformarea sau reaua purtare/ deformarea la nivel uman nu este voința ori energia firii. Nimeni nu este nici virtuos, nici păcătos din fire. Distincția între voința naturală și voința personală implică o distincție între persoană și natură, chiar dacă sfinții din vechime nu au simțit nevoia să o sublinieze la vremea lor.
În cele din urmă mitropolitul Vlachos încearcă să aducă teodiceea în sprijinul cruciadei sale împotriva personalismului ortodox modern, afirmând că „legătura dintre fire și necesitate Îl învinovățește pe Dumnezeu pentru crearea omului” și că firea este bună. Necesitatea, ca însușire a firii, nu este nici bună nici rea. Necesitatea, oricum ar fi exprimată, este parte a naturii și asociată ei la toate nivelurile vizibile ale creației – omenesc, biologic și cosmic. Cosmic, necesitatea se manifestă în dinamismul teleologic al universului care se mișcă spre stadii mai înalte de unitate complexă. Biologic, necesitatea împinge toate formele de viață să supraviețuiască și să se înmulțească. La nivel omenesc, dată fiind latura noastră biologică, necesitatea este evidentă în instinctul de supraviețuire și reproducere. Necesitatea nu este rea, deși nu există nimic liber în necesitate, după cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin. Nici măcar starea noastră căzută (un aspect ignorat în afirmațiile mitropolitului) nu face necesitatea firească rea. Nu suntem răi pentru că trebuie să mâncăm. Și nu mâncăm pentru că așa vrem; ci pentru că trebuie. Această condiționare naturală l-a făcut pe Sfântul Antonie să se plângă de clipele în care trebuia să se supună nevoilor firii – cel puțin conform descrierii vieții sale făcută de Sfântul Atanasie cel Mare. Astfel, nu ține de firea noastră sau de voința firii sau de instinct să amânăm, de pildă, momentul în care mâncăm; prin fire trebuie să mâncăm când ne e foame. Există însă altceva în noi, un alt nivel al realității umane – spuneți-i persoană, minte, spirit, suflet sau cum vreți – care nu poate fi redus la fire, la necesitatea, condiționarea și instinctele ei. La acest nivel se poate lua hotărârea de a mânca mai mult decât e necesar sau de a posti, de a mânca atunci când ne e foame sau de a amâna momentul în care ne supunem necesității. La acest nivel potențialul firii, instinctele și energiile ei, pot fi folosite bine sau rău – și aceasta este adevărata problemă. Astfel, nici asocierea voinței cu persoana, nici cea a firii cu necesitatea nu sunt vinovate.  Vinovată este întrebuințarea păcătoasă a potențialului nostru. O teodicee adevărată, așa cum o vedem la Părinții din vechime, arată păcatul ca fiind condamnabil, nu reprezentarea realității omenești în termeni de persoană, voință și fire – sau în orice alți termeni.
De aceea, când luăm poziție fie pentru, fie împotriva terminologiei persoanei și a caracterului personalist al teologiei ortodoxe, sunt multe alte aspecte care trebuie luate în considerație în afară de fidelitatea față de o frazeologie anume. Discuțiile teologice și transmiterea mesajului tradiției ecleziale nu țin de găsirea unor cuvinte mai bune. Ortodoxia nu este logomahie. Și dacă dezbaterea din jurul implicațiilor personologiei ortodoxe moderne este binevenită când nu ne apasă nicio urgență, cruciada anti-personalistă a mitropolitului Vlachos este tot atât de deplasată în zilele acestea, când ortodocșii se străduiesc să meargă împreună spre Sfântul și Marele Sinod, precum și toate celelalte încercări de a sabota acest obiectiv. încercări care nu pot scăpa de comparația cu o „urzeală a tronurilor” și de bănuiala că trădează patimi „omenești, prea omenești”. Aceste încercări de a sabota Sinodul îmi amintesc de o spusă a unui stareț român contemporan de vrednică pomenire, părintele Arsenie Papacioc. În timpul unei discuții despre războiul duhovnicesc, spunea că strategia vrăjmașului ia uneori forma îndemnului de a aștepta, de a aștepta, de a amâna, de a întârzia, de a lăsa lucrurile pe altădată… Să lăsăm Bisericile să se întâlnească! Să-i lăsăm pe ierarhii lor să se întâlnească, pentru a pune început unor alte convorbiri, mai bogate – decât să nu se întâlnească și să amâne totul la nesfârșit din cauza unor cuvinte sau  a unor urzeli ale tronurilor, ori patimi omenești, prea omenești. Și atunci Bisericile se vor bucura —când vor privi din vârful munților la neorânduiala lumii.

Traducere de Paul Slayer Grigoriu, după originalul publicat la
https://www.academia.edu/25934204/Logomachy_Orthodoxy_and_the_Holy_and_Great_Council