Roger Scruton este un
filosof britanic conservator, al cărui domeniu de bază este estetica, dar în
cărţile sale abordează adesea teme politice, religioase, culturale. În plus, a
scris două romane şi a compus două opere. Tradus şi în limba română, Scruton a
participat activ la crearea unor reţele culturale subterane în ţările aflate
sub influenţa sovietică în timpul Războiului Rece. În contextul actual al
crizei imigranţilor, textul său despre atitudinea "liberală" (a se
citi - de stânga) în Europa şi Statele Unite este o reflecţie binevenită.
Conservatorii recunosc că ordinea socială
este dificil de atins şi uşor de distrus, că este menţinută prin disciplină şi
sacrificiu şi că atitudinea permisivă faţă de infracţionalitate şi viciu nu
este un act de bunătate, ci o nedreptate pentru care vom plăti cu toţii. De
aceea conservatorii adoptă atitudini severe şi – pentru mulţi – neatrăgătoare.
Susţin pedepsele pe măsura faptelor în dreptul penal; sunt în favoarea
căsătoriei tradiţionale şi a sacrificiilor pe care le cere; cred în disciplină
şcolară şi în valoarea muncii şi a serviciului militar. Cred în familie şi
socotesc că tatăl joacă un rol esenţial în ea. Privesc măsurile sociale ca
fiind necesare, dar şi ca pe o potenţială ameninţare faţă de mila autentică şi
ca pe un mod de a răsplăti comportamentele antisociale, creând în acelaşi timp
o cultură a dependenţei. Pun preţ pe moştenirea câştigată cu lupte grele şi
constituţională a ţării lor şi sunt de părere că imigranţii trebuie să o
preţuiască şi ei dacă li se permite să se stabilească aici. Conservatorii nu
cred că războiul este cauzat de forţa militară, ci, dimpotrivă, de slăbiciunea
militară, aceea care-i tentează pe aventurieri şi pe tirani. Şi că o societate
bine rânduită trebuie să fie pregătită să lupte în război – chiar în războaie
ce au loc în străinătate – dacă vrea să se bucure de o pace durabilă în ţara
ei. Pe scurt, conservatorii sunt o gaşcă de oameni duri şi neprietenoşi care,
în lumea în care trăim, trebuie să se pregătească să fie batjocoriţi şi
dispreţuiţi de toţi cei care fac din compasiune piatra unghiulară a vieţii
morale.
Liberalii, desigur, sunt cu totul altfel. Pentru ei infractorii sunt
victimele ierarhiei sociale şi ai forţelor inegale, oameni care ar trebui
vindecaţi prin blândeţe, nu ameninţaţi cu pedepse. Îşi doresc ca toate
privilegiile să le fie comune tuturor, inclusiv privilegiile căsătoriei. Şi
dacă şi căsătoria poate fi reformată astfel încât să nu mai implice nicio
jertfă, cu atât mai bine. Copiilor trebuie să li se dea voie să se joace şi
să-şi exprime dragostea faţă de viaţă; numai de disciplină nu au ei nevoie.
Învăţătura se naşte – nu a dovedit-o oare Dewey? – din exprimarea sinelui; cât
despre educaţia sexuală, care le dă fiori conservatorilor, este cel mai bun mod
de a-i elibera pe copii de constrângerile familiei şi de a-i învăţa să se
bucure de drepturile lor trupeşti. Imigranţii nu sunt decât călători, victime
ale problemelor economice, şi dacă sunt obligaţi să vină aici în mod ilegal,
asta nu-i face decât cu atât mai îndreptăţiţi la compasiunea noastră. Măsurile
sociale nu sunt recompense pentru cei care primesc, ci costuri pentru cei care dau – un
lucru pe care-l datorăm celor mai puţin norocoşi decât noi. În ceea ce priveşte
moştenirea legislativă şi constituţională a acestei ţări, sigur că trebuie
respectată – dar trebuie să se „adapteze” la noile situaţii, astfel încât să-şi
extindă protecţia asupra noii clase de victime. Războaiele sunt cauzate de
forţa militară, de „băieţii care se joacă cu armele”, care nu pot rezista
dorinţei de a-şi arăta muşchii, odată ce au acei muşchi. Calea către pace este
să scăpăm de arme, să reducem armata şi să-i educăm pe copii în sensul "soft
power”. În lumea în care trăim este de la sine înţeles că liberalii sunt demni
de iubire – şi accentuează cu fiecare cuvânt şi gest că, spre deosebire de
conservatorii sociali, ei sunt în orice problemă de partea celor care au nevoie
de apărare şi împotriva ierarhiilor care-i persecută.
Aceste două portrete sunt familiare pentru toată lumea şi nu am nicio
îndoială în privinţa celor pe care îi susţin cititorii acestei reviste (textul original a apărut în publicaţia American Spectator - n. trad.). Ce
ştiu însă toţi conservatorii este că ei sunt cei motivaţi de compasiune şi că
lipsa lor de sentimente este doar o aparenţă. Ei sunt cei care şi-au asumat
cauza societăţii şi care sunt dispuşi să plătească pentru că susţin principiile
de care noi toţi – inclusiv liberalii – depindem. Dacă se ştie despre tine că
eşti conservator, îţi pierzi orice şansă la o carieră academică; ţi se neagă
orice şansă la unul dintre acele premii prestigioase, de la Premiul MacArthur
la Premiul Nobel pentru Pace, pe care liberalii şi le dau între ei. Dacă eşti
intelectual ţi-ai luat adio de la o recenzie favorabilă – sau o recenzie pur şi
simplu – în New York Times sau New York Review of Books. Numai cineva
care are conştiinţă s-ar expune de bună voie la dispreţul inevitabil care îi
aşteaptă pe aceşti „duşmani ai poporului”. Şi acest lucru dovedeşte că
conştiinţa conservatoare nu este dominată de interesul propriu, ci de
preocuparea pentru binele public. Altfel, de ce şi-ar exprima aceste idei?
Prin contrast, lucru pe care îl ştiu de asemenea conservatorii, compasiunea
afişată de liberal este tocmai acest
lucru – o compasiune afişată, deşi nu neapărat trăită. Liberalul ştie în inima
lui că acest „zel plin de compasiune”, cum l-a descris Rousseau, este un
privilegiu pentru care trebuie să mulţumească ordinii sociale care-l susţine.
Ştie că sentimentele lui faţă de clasa victimelor sunt (cel puţin în zilele
noastre) mai mult sau mai puţin gratuite, că micile sacrificii pe care ar
trebui poate să le facă pentru a-şi dovedi sinceritatea nu înseamnă nimic faţă
de căldura aprobatoare care-l va înconjura când îşi va declara simpatiile.
Compasiunea lui este o stare de spirit profund interesată, nu rezultatul dureros al unei conştiinţe care refuză să
tacă, ci biletul gratuit pentru aprecierea publică.
De ce repet aceste adevăruri elementare, vă întrebaţi? Răspunsul este
simplu. SUA s-a dat jos de pe poziţia de paznic principial al civilizaţiei
occidentale şi s-a alăturat clubului sentimentalilor care au depins până acum
de puterea americană. Sub administraţia preşedintelui Obama vedem acelaşi
sentimentalism totalitar care acţionează în Europa şi care a înlocuit
societatea civilă cu statul, familia cu oficiul de adopţii, munca cu măsurile
sociale şi datoria patriotică cu „drepturile” universale. Lecţia Europei de
după război e că este uşor să faci paradă de compasiune, dar mai greu să-i
suporţi costurile. Viaţa sentimentelor afişate, în care ceilalţi sunt
încurajaţi să te admire pentru virtuţi pe care nu le ai, este de departe
preferabilă vieţii grele în care învăţarea disciplinată, mila costisitoare şi
ataşamentul responsabil sunt principiile de bază. Viaţa de compasiune mimată
este viaţa costurilor transferate. Liberalii cu efuziuni sentimentale faţă de
suferinţele sărmanilor nu îşi sacrifică, în marea lor majoritate, timpul şi
banii pentru a-i ajuta pe cei mai săraci decât ei. Dimpotrivă, fac campanii
pentru ca statul să ia în seama lui această povară. Rezultatul inevitabil al
abordării lor sentimentale faţă de suferinţă este extinderea statului şi
creşterea puterii lui de a ne pune noi impozite şi de a ne controla vieţile.
Pe măsură ce statul se ocupă de nevoile noastre şi-i scuteşte pe oameni de
poverile pe care ar trebui în mod firesc să şi le asume – poverile venite din
milă şi iubirea de aproapele – sentimentele adevărate dispar. Locul le este
luat de un sentimentalism agresiv care caută să domine piaţa publică. Numesc
acest sentimentalism „totalitar”, pentru că – la fel ca guvernele totalitare –
caută oponenţii şi îi înlătura meticulos, oriunde se poate naşte o asemenea
opoziţie. Scopul lui este să ne „rezolve” problemele sociale punând poveri pe
umerii cetăţenilor responsabili şi ridicându-le de pe umerii „victimelor” care
au „dreptul” la sprijinul statului. Rezultatul este înlocuirea vechilor
probleme sociale, care puteau fi alinate prin milostenie particulară, cu noile
probleme grave promovate de stat: de pildă numărul masiv de copii născuţi în
afara căsătoriei, declinul ratei naşterilor indigene şi apariţia culturii de
gaşcă între tinerii fără tată. Am văzut aceste lucruri peste tot în Europa, a
cărei situaţie este înrăutăţită de presiunea imigraţiei masive, subvenţionată
de stat. Cetăţenii ale căror impozite plătesc fluxul de "victime"
refugiate nu pot protesta, pentru că sentimentalii au reuşit să impună legi de
tipul "instigării la ură" şi au inventat delicte ca
"islamofobia" care fac ca acţiunile lor să nu poată fi puse în
discuţie. Este doar un exemplu de tendinţă legislativă care se poate vedea în
toate domeniile vieţii sociale: familia, şcoala, relaţiile sexuale,
iniţiativele sociale, chiar şi armata - toate lipsite de autoritatea lor şi
puse sub controlul acelei "soft power" care conduce totul de sus.
Aşa trebuie să înţelegem faptul că preşedintelui Obama i-a fost decernat
Premiul Nobel pentru Pace. Spre cinstea lui, a spus clar că nu îl merită - deşi
presupun că îl merită la fel de mult ca Al Gore. Premiul este un semn de
aprobare din partea elitei europene, o răsuflare de uşurare colectivă că
America a făcut în sfârşit pasul decisiv spre consensul modern, înlocuind
emoţia reală cu una mimată, puterea armelor cu soft power, şi adevărul cu
minciuna. Importantă în Europa este marea ficţiune că lucrurile vor rămâne
pentru totdeauna aşa cum sunt, că pacea va fi permanentă şi societatea stabilă,
atâta timp cât toată lumea e "de treabă". Sub preşedintele Bush
(care, evident, nu a fost un preşedinte exemplar şi cu siguranţă nu a fost de
treabă) America şi-a menţinut vechea imagine a încrederii în sine la nivel
naţional şi a afirmării beligerante a dreptului la reuşită. Bush a fost vocea
democraţiei proprietăţii private, în care munca grea şi valorile familiei erau
încă susţinute public. În consecinţă a fost urât de elitele europene, cu atât
mai mult cu cât Europa are nevoie de America şi ştie că, fără America, va muri.
Obama este întâmpinat ca un mântuitor: preşedintele american la care sperau
europenii - cel care-i va salva de adevăr.
Cum va reacţiona însă America la acest lucru rămâne de văzut. Bănuiesc,
privindu-i pe vecinii mei din zona rurală a Virginiei, că sentimentalismul
totalitar nu li se pare prea atrăgător şi că sunt gata să se opună unui guvern
care caută să le distrugă economiile şi capitalul social de dragul unei
compasiuni pe care de fapt nu o simte.