Roger Scruton - "Sentimentalism totalitar"

Roger Scruton este un filosof britanic conservator, al cărui domeniu de bază este estetica, dar în cărţile sale abordează adesea teme politice, religioase, culturale. În plus, a scris două romane şi a compus două opere. Tradus şi în limba română, Scruton a participat activ la crearea unor reţele culturale subterane în ţările aflate sub influenţa sovietică în timpul Războiului Rece. În contextul actual al crizei imigranţilor, textul său despre atitudinea "liberală" (a se citi - de stânga) în Europa şi Statele Unite este o reflecţie binevenită.

  Conservatorii recunosc că ordinea socială este dificil de atins şi uşor de distrus, că este menţinută prin disciplină şi sacrificiu şi că atitudinea permisivă faţă de infracţionalitate şi viciu nu este un act de bunătate, ci o nedreptate pentru care vom plăti cu toţii. De aceea conservatorii adoptă atitudini severe şi – pentru mulţi – neatrăgătoare. Susţin pedepsele pe măsura faptelor în dreptul penal; sunt în favoarea căsătoriei tradiţionale şi a sacrificiilor pe care le cere; cred în disciplină şcolară şi în valoarea muncii şi a serviciului militar. Cred în familie şi socotesc că tatăl joacă un rol esenţial în ea. Privesc măsurile sociale ca fiind necesare, dar şi ca pe o potenţială ameninţare faţă de mila autentică şi ca pe un mod de a răsplăti comportamentele antisociale, creând în acelaşi timp o cultură a dependenţei. Pun preţ pe moştenirea câştigată cu lupte grele şi constituţională a ţării lor şi sunt de părere că imigranţii trebuie să o preţuiască şi ei dacă li se permite să se stabilească aici. Conservatorii nu cred că războiul este cauzat de forţa militară, ci, dimpotrivă, de slăbiciunea militară, aceea care-i tentează pe aventurieri şi pe tirani. Şi că o societate bine rânduită trebuie să fie pregătită să lupte în război – chiar în războaie ce au loc în străinătate – dacă vrea să se bucure de o pace durabilă în ţara ei. Pe scurt, conservatorii sunt o gaşcă de oameni duri şi neprietenoşi care, în lumea în care trăim, trebuie să se pregătească să fie batjocoriţi şi dispreţuiţi de toţi cei care fac din compasiune piatra unghiulară a vieţii morale.

Liberalii, desigur, sunt cu totul altfel. Pentru ei infractorii sunt victimele ierarhiei sociale şi ai forţelor inegale, oameni care ar trebui vindecaţi prin blândeţe, nu ameninţaţi cu pedepse. Îşi doresc ca toate privilegiile să le fie comune tuturor, inclusiv privilegiile căsătoriei. Şi dacă şi căsătoria poate fi reformată astfel încât să nu mai implice nicio jertfă, cu atât mai bine. Copiilor trebuie să li se dea voie să se joace şi să-şi exprime dragostea faţă de viaţă; numai de disciplină nu au ei nevoie. Învăţătura se naşte – nu a dovedit-o oare Dewey? – din exprimarea sinelui; cât despre educaţia sexuală, care le dă fiori conservatorilor, este cel mai bun mod de a-i elibera pe copii de constrângerile familiei şi de a-i învăţa să se bucure de drepturile lor trupeşti. Imigranţii nu sunt decât călători, victime ale problemelor economice, şi dacă sunt obligaţi să vină aici în mod ilegal, asta nu-i face decât cu atât mai îndreptăţiţi la compasiunea noastră. Măsurile sociale nu sunt recompense pentru cei care  primesc, ci costuri pentru cei care dau – un lucru pe care-l datorăm celor mai puţin norocoşi decât noi. În ceea ce priveşte moştenirea legislativă şi constituţională a acestei ţări, sigur că trebuie respectată – dar trebuie să se „adapteze” la noile situaţii, astfel încât să-şi extindă protecţia asupra noii clase de victime. Războaiele sunt cauzate de forţa militară, de „băieţii care se joacă cu armele”, care nu pot rezista dorinţei de a-şi arăta muşchii, odată ce au acei muşchi. Calea către pace este să scăpăm de arme, să reducem armata şi să-i educăm pe copii în sensul "soft power”. În lumea în care trăim este de la sine înţeles că liberalii sunt demni de iubire – şi accentuează cu fiecare cuvânt şi gest că, spre deosebire de conservatorii sociali, ei sunt în orice problemă de partea celor care au nevoie de apărare şi împotriva ierarhiilor care-i persecută.

Aceste două portrete sunt familiare pentru toată lumea şi nu am nicio îndoială în privinţa celor pe care îi susţin cititorii acestei reviste (textul original a apărut în publicaţia American Spectator - n. trad.). Ce ştiu însă toţi conservatorii este că ei sunt cei motivaţi de compasiune şi că lipsa lor de sentimente este doar o aparenţă. Ei sunt cei care şi-au asumat cauza societăţii şi care sunt dispuşi să plătească pentru că susţin principiile de care noi toţi – inclusiv liberalii – depindem. Dacă se ştie despre tine că eşti conservator, îţi pierzi orice şansă la o carieră academică; ţi se neagă orice şansă la unul dintre acele premii prestigioase, de la Premiul MacArthur la Premiul Nobel pentru Pace, pe care liberalii şi le dau între ei. Dacă eşti intelectual ţi-ai luat adio de la o recenzie favorabilă – sau o recenzie pur şi simplu – în New York Times sau New York Review of Books. Numai cineva care are conştiinţă s-ar expune de bună voie la dispreţul inevitabil care îi aşteaptă pe aceşti „duşmani ai poporului”. Şi acest lucru dovedeşte că conştiinţa conservatoare nu este dominată de interesul propriu, ci de preocuparea pentru binele public. Altfel, de ce şi-ar exprima aceste idei?

Prin contrast, lucru pe care îl ştiu de asemenea conservatorii, compasiunea afişată de liberal este tocmai acest lucru – o compasiune afişată, deşi nu neapărat trăită. Liberalul ştie în inima lui că acest „zel plin de compasiune”, cum l-a descris Rousseau, este un privilegiu pentru care trebuie să mulţumească ordinii sociale care-l susţine. Ştie că sentimentele lui faţă de clasa victimelor sunt (cel puţin în zilele noastre) mai mult sau mai puţin gratuite, că micile sacrificii pe care ar trebui poate să le facă pentru a-şi dovedi sinceritatea nu înseamnă nimic faţă de căldura aprobatoare care-l va înconjura când îşi va declara simpatiile. Compasiunea lui este o stare de spirit profund interesată, nu rezultatul dureros al unei conştiinţe care refuză să tacă, ci biletul gratuit pentru aprecierea publică.

De ce repet aceste adevăruri elementare, vă întrebaţi? Răspunsul este simplu. SUA s-a dat jos de pe poziţia de paznic principial al civilizaţiei occidentale şi s-a alăturat clubului sentimentalilor care au depins până acum de puterea americană. Sub administraţia preşedintelui Obama vedem acelaşi sentimentalism totalitar care acţionează în Europa şi care a înlocuit societatea civilă cu statul, familia cu oficiul de adopţii, munca cu măsurile sociale şi datoria patriotică cu „drepturile” universale. Lecţia Europei de după război e că este uşor să faci paradă de compasiune, dar mai greu să-i suporţi costurile. Viaţa sentimentelor afişate, în care ceilalţi sunt încurajaţi să te admire pentru virtuţi pe care nu le ai, este de departe preferabilă vieţii grele în care învăţarea disciplinată, mila costisitoare şi ataşamentul responsabil sunt principiile de bază. Viaţa de compasiune mimată este viaţa costurilor transferate. Liberalii cu efuziuni sentimentale faţă de suferinţele sărmanilor nu îşi sacrifică, în marea lor majoritate, timpul şi banii pentru a-i ajuta pe cei mai săraci decât ei. Dimpotrivă, fac campanii pentru ca statul să ia în seama lui această povară. Rezultatul inevitabil al abordării lor sentimentale faţă de suferinţă este extinderea statului şi creşterea puterii lui de a ne pune noi impozite şi de a ne controla vieţile.

Pe măsură ce statul se ocupă de nevoile noastre şi-i scuteşte pe oameni de poverile pe care ar trebui în mod firesc să şi le asume – poverile venite din milă şi iubirea de aproapele – sentimentele adevărate dispar. Locul le este luat de un sentimentalism agresiv care caută să domine piaţa publică. Numesc acest sentimentalism „totalitar”, pentru că – la fel ca guvernele totalitare – caută oponenţii şi îi înlătura meticulos, oriunde se poate naşte o asemenea opoziţie. Scopul lui este să ne „rezolve” problemele sociale punând poveri pe umerii cetăţenilor responsabili şi ridicându-le de pe umerii „victimelor” care au „dreptul” la sprijinul statului. Rezultatul este înlocuirea vechilor probleme sociale, care puteau fi alinate prin milostenie particulară, cu noile probleme grave promovate de stat: de pildă numărul masiv de copii născuţi în afara căsătoriei, declinul ratei naşterilor indigene şi apariţia culturii de gaşcă între tinerii fără tată. Am văzut aceste lucruri peste tot în Europa, a cărei situaţie este înrăutăţită de presiunea imigraţiei masive, subvenţionată de stat. Cetăţenii ale căror impozite plătesc fluxul de "victime" refugiate nu pot protesta, pentru că sentimentalii au reuşit să impună legi de tipul "instigării la ură" şi au inventat delicte ca "islamofobia" care fac ca acţiunile lor să nu poată fi puse în discuţie. Este doar un exemplu de tendinţă legislativă care se poate vedea în toate domeniile vieţii sociale: familia, şcoala, relaţiile sexuale, iniţiativele sociale, chiar şi armata - toate lipsite de autoritatea lor şi puse sub controlul acelei "soft power" care conduce totul de sus.

Aşa trebuie să înţelegem faptul că preşedintelui Obama i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace. Spre cinstea lui, a spus clar că nu îl merită - deşi presupun că îl merită la fel de mult ca Al Gore. Premiul este un semn de aprobare din partea elitei europene, o răsuflare de uşurare colectivă că America a făcut în sfârşit pasul decisiv spre consensul modern, înlocuind emoţia reală cu una mimată, puterea armelor cu soft power, şi adevărul cu minciuna. Importantă în Europa este marea ficţiune că lucrurile vor rămâne pentru totdeauna aşa cum sunt, că pacea va fi permanentă şi societatea stabilă, atâta timp cât toată lumea e "de treabă". Sub preşedintele Bush (care, evident, nu a fost un preşedinte exemplar şi cu siguranţă nu a fost de treabă) America şi-a menţinut vechea imagine a încrederii în sine la nivel naţional şi a afirmării beligerante a dreptului la reuşită. Bush a fost vocea democraţiei proprietăţii private, în care munca grea şi valorile familiei erau încă susţinute public. În consecinţă a fost urât de elitele europene, cu atât mai mult cu cât Europa are nevoie de America şi ştie că, fără America, va muri. Obama este întâmpinat ca un mântuitor: preşedintele american la care sperau europenii - cel care-i va salva de adevăr.

Cum va reacţiona însă America la acest lucru rămâne de văzut. Bănuiesc, privindu-i pe vecinii mei din zona rurală a Virginiei, că sentimentalismul totalitar nu li se pare prea atrăgător şi că sunt gata să se opună unui guvern care caută să le distrugă economiile şi capitalul social de dragul unei compasiuni pe care de fapt nu o simte.