Sunday, February 23, 2014

Un cântec pe săptămână - Nicolai Ghiaurov, „Le veau d'or”, din opera ”Faust” de Charles Gounod


Opera „Faust” a francezului Charles Gounod (1818-1893) a avut un destin oscilant. Respinsă inițial la opera din Paris, a cunoscut un succes răsunător după trei ani de la apariție, devenind cea mai cântată producție muzicală de pe scena din capitala franceză și, mai târziu, lucrarea cu care a fost inaugurată Metropolitan Opera din New York. Libretul urmează uneori linia volumului I al dramei lui Goethe cu același nume (cu câteva momente din partea a II-a), dar numărul pe care vi-l propun poate fi ascultat și ca o piesă separată. Este vorba despre apariția lui Mefisto în mijlocul unui grup de petrecăreți și despre discursul acestuia din care reiese că lumea continuă să trăiască într-o profundă idolatrie. Conținutul textului e ilustrat de o muzică dramatică, agresivă și întunecată, care se poate transforma în avertisment pentru cei ce au urechi de auzit. 





Am ales interpretarea de față și datorită subtitrării engleze (destul de aproximativă, dar suficientă pentru a prinde sensul), dar și pentru calitatea vocală a bulgarului Nicolai Ghiaurov (1929-2004), unul dintre marii bași-baritoni ai scenei europene de operă. „Faust” este opera cu care Ghiaurov și-a început cariera americană, dar și cea care i-a marcat într-o anumită măsură destinul personal, căci soția lui, soprana italiană Mirella Freni (născută în 1935 și încă în viață) a jucat rolul Margaretei în opera lui Gounod. „Le veau d'or”, cu melodia antrenantă și ușor de reținut și cu refren, este un adevărat hit în stil operatic. Și o imagine cât se poate de actuală.

Le veau d'or est toujours debout!
On encense sa puissance
d'un bout du monde à l'autre bout.
Pour fêter l'infâme idole,
rois et peuples confondus,
au bruit sombre des écus,
dansent une ronde folle,
autour de son piédestal!

Et Satan conduit le bal.

Le veau d'or est vainqueur des dieux!
Dans sa gloire dérisoire
le monstre abject insulte aux cieux.
ll contemple, ô rage étrange,
à ses pieds le genre humain,
se ruant, le fer en main,
dans le sang et dans la fange,
où brille l'ardent métal.

Et Satan conduit le bal.

Sunday, February 16, 2014

Un cântec pe săptămână - Moonspell, „New Tears Eve”



...și pentru că prietenul meu Bitch mi-a propus, pentru la vară, o piesă mai „estivală” Type O Negative, mi-am amintit că luna trecută Peter Steele, basistul, solistul vocal și liderul grupului, ar fi împlinit 52 de ani. Steele a murit însă în 2010, nu înainte de a-și mărturisi public credința creștină, la care revenise – surprinzător și hotărât – de câțiva ani (indicii ale acestui lucru pot fi lesne observate și în versurile ultimului album Type O Negative, „Dead Again”, din 2007). Și s-a întâmplat, tot zilele trecute, să ascult cel mai recent album Moonspell, „Alpha Noir/ Omega White”, apărut în 2012. Moonspell și Type O Negative aveau în comun aerul sumbru, „gotic” și vocile grave ale soliștilor vocali. Desigur, sunt și multe deosebiri: muzica întunecată Moonspell este impregnată de aerul mediteranean al Portugaliei, de îmbinarea de magie, poezie și un strop de ocultism ce răzbate și din scrierile lui Fernando Pessoa. Cei de la Type O Negative erau în schimb americani: depresia și mizantropia lor, chiar și agnosticismul unei bune perioade a carierei, au coloratură industrială, de mare metropolă cufundată în lipsă de sens, spleen și o resemnare cinică. „New Tears Eve” este o piesă compusă de Moonspell în memoria lui Peter Steele de la Type O Negative.



Stilistic, aici sunt surprinse elementele comune celor două trupe: lentoare apăsătoare, susținută de notele grave ale pianului, care punctează armonia pe strofă. Refrenul („Green light...”) este un omagiu direct adus Type O Negative, de la versuri (verdele e prezent în toată creația recentă a lui Steele), până la muzică și stil vocal. Compoziția destul de simplă, dar ornată melodic, redă foarte bine punctele stilistice comune ale celor două și mai ales atmosfera acestei muzici căreia i s-a spus, adesea, gothic-metal.

Sunday, February 9, 2014

Un cântec pe săptămână - Voltaj, "Nori de hârtie"




Nu, nu, nu! N-am luat-o razna şi nici nu am de gând să vă infectez urechile cu mizeria muzicală ce poartă astăzi – ilegitim! – numele Voltaj. Trupa asta are o istorie veche în România, din păcate nematerializată discografic. A fost practic una dintre primele formaţii care au făcut pasul de la hard rock spre heavy metal. Din păcate însă, într-o formulă destul de schimbată, Voltaj a scos primul album abia în 1996. E un disc oarecare, cu câteva momente inspirate, care beneficiază de vocea (bună!) a lui Tavi Colen, care nu făcuse încă pasul spre prostituţia artistică. Dar nici „Pericol de moarte”, căci aşa se cheamă albumul, nu ilustrează spiritul care a animat în zilele bune ceea ce, poate clişeistic, îmi voi permite să numesc „adevăratul Voltaj”. Mici frânturi se regăsesc poate în trupa „M. S.” – a bateristului Doru „M. S.” Istudor, şi el cândva membru Voltaj. 



„Nori de hârtie” e un cântec compus probabil prin 1982, de chitaristul Adrian Ilie, cel cunoscut şi din Iris, unde a făcut un cuplu excelent cu Nuţu Olteanu. E un exemplu clasic de hard-rock, cu formă fixă (strofă-bridge-refren) cu mici variaţii, simplu şi de efect: totul, de la tema de chitară recurentă până la break-urile de tobe este bine pus la punct şi cu impact garantat. Adrian Ilie a avut o trecere mai degrabă episodică prin Voltaj, la fel ca solistul vocal de pe această piesă: Cristi Minculescu. Dar efectul a fost important, astfel încât „Nori de hârtie” a rămas o piesă de rezistenţă până la trista epocă Goia şi apare şi pe sus-amintitul „Pericol de moarte”. Se găsesc uşor pe net şi o variantă live, tot cu Minculescu şi cu regretatul Nikky Dinescu la tobe, şi două preluări. Una în concert, a grupului M. S., bine executată, dar stricată de Costică Sandu, zis Damigeană, altfel un solist vocal foarte bun, dar care în momentul cântării fie nu auzea din monitoare, fie nu era în formă, astfel încât e mai mereu sub ton şi  articulează defectuos; şi una cu Trooper, care, în încercarea de a-i da un aer mai heavy, i-a distrus balansul.
 

Sunday, February 2, 2014

Un cântec pe săptămână - Philm, "Held in Light"



PHILM este unul dintre proiectele lui Dave Lombardo, poate cel mai interesant. Dacă nu ştiţi cine e Dave Lombardo, sunteţi noi în rock – dar chiar dacă Slayer nu vă spune nimic, ascultaţi albumul „Harmonic”. Apărut în 2012, este o îmbinare eterogenă de spirit punk şi rock (foarte) experimental. Totul e făcut doar cu elementele de bază: un trio (bas, chitară plus voce, tobe), ceva pian, pe ici, pe colo şi – în cazul mereu amintitului Lombardo –un set de tobe dintre cele mai simple, fără cele două tobe mari, nelipsite la Slayer. I-am văzut recent pe Paul Bostaph şi Jon Dette. Şi cred că lui Kerry King ori nu-i este clar pe cine a avut în trupă, ori nu-i pasă. Pentru că niciunul dintre cei doi – deşi nu răi, cel dintâi chiar foarte bun – nu se apropie de Dave. Şi nu vorbesc despre rafinament, ci despre talentul de a stoarce fără aglomeraţie construcţii ritmice eficiente şi subtile din rock-ul cel mai bazic.



„Harmonic” (2012), surprinzător şi „standard”, adună piese punk şi experimente cu tendinţe psihedelice. „Held in Light” e o sinteză. Excelentă ca piesă, insuficientă ca descriere. Puneţi mâna şi ascultaţi albumul!