Meditaţia filosofică pe care o propune romanul merge până la apropierea de misterul ultim al existenţei, acela de care ne ascundem în micile noastre preocupări. Deşi a fost publicat în 1962, „Incognito” este poate mai actual astăzi, când grijile mărunte determinate de un egoism atât de superficial încât transformă chiar şi căderea din tragedie universală în moarte de struţ cu capul ascuns în nisip. Toate preocupările noastre vane sau utile doar în planul imediatului sunt ridicate – de noi şi de lumea în care trăim – la rang de probleme existenţiale, ascunzându-ne astfel mereu de privirea către Dumnezeu, care este în cele din urmă şi privire către noi înşine, căci suntem chip al Celui Veşnic. Teama cronică de singurătate a omului modern e teamă de sine însuşi şi de propriul abis interior. De aceea, aproape toate eforturile noastre sunt îndreptate spre exterior, iar din plenitudinea noastră umană nu atingem decât epiderma. „Cine nu se simte în stare să se transforme pe sine încearcă să transforme lumea; cine se cunoaşte pe sine cel mai puţin este primul gata să creadă că el cunoaşte lumea. Iar această lume, care oricum s-ar fi schimbat, pare că se lasă modificată; această lume mereu alta dă senzaţia că se lasă prinsă în plasa unei imagini definitive. Dar, deodată, de sub degetele sculptorului, în locul imaginii surâzătoare, senine şi încremenite pe care voia s-o plămădească, apare chipul viu, enigmatic şi năprasnic al lui Dumnezeu, imposibil de recunoscut altfel decât prin simpla sa însuşire statornică: independenţa faţă de voinţa noastră. Mereu diferit de Mine, el ne priveşte în faţă aşa cum Duhul Pământului îl priveşte pe Faust: insuportabilă vedenie. Şi atunci ne construim în grabă o nouă imagine închipuită şi limitată, şi prin ea contemplăm chipul Domnului aşa cum fac copiii când se uită printre degete la ceva ce-i sperie. Dar iată că vine din nou clipa când Dumnezeu smulge mâna cu care ne apărăm faţa şi ne obligă să-l privim, să ne aducem aminte de el. Şi ne pironeşte cu privirea, viu enigmatic, năprasnic, insuportabil, prin orificiile măştii sale. Nenumărate sunt măştile pe care le poartă mânia Domnului, din toate ştiu câteva: războiul, revoluţia, mişcările sociale, neprevăzutul, nenorocirea, trufia omenească şi inevitabilele sale umilinţe, urâtul, neastâmpărul şi prostia omului, răutatea şi nebunia semenilor, moartea. Dar viziunea este de neîndurat şi atunci întoarcem capul aşa cum fac animalele când omul se uită fix la ele, şi ne vedem de micile noastre treburi, de micile noastre combinaţii care ni se par uneori îndrăzneţe sau nemăsurate şi definitive(...)” În această viziune, toate explicaţiile mărunte pe care căutăm să le dăm unor fenomene politice şi sociale devin doar lămuriri parţiale legate de efecte, fără să atingă niciodată cauza. A devenit o obsesie să păstrăm starea de lucruri într-un status quo căldicel, dar uităm mereu că, după cum îi spune Sebastian fratelui său, „nu poţi să stai pe loc, nu există decât ascensiuni sau căderi foarte lente şi ascunse ce par nemişcare”. Sau, în cuvintele Apostolului, „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”(I Corinteni 10, 12).
Realismul lui Petru Dumitriu din „Incognito” se depărtează de cel de influenţă socialistă din „Cronică de familie”, dar şi de cel cu accente naturaliste sau ancorat strict în faptele văzute ale vieţii cotidiene ce se găseşte la mai mulţi autori occidentali ai perioadei. Din acest punct de vedere se poate spune că scriitorul român este precursorul unei direcţii ce va reda literaturii posibilitatea miraculosului şi a revelaţiei întâlnite la fiecare pas. Dar demersul lui este departe de amalgamul postmodernist ce duce la confuzii sau sincretism axiologic, apropiindu-se mai degrabă, într-un chip modern şi unic, de o sinteză între manifestările sacrului sub „stratul” profan, evocate de Mircea Eliade în studiile sale de istorie a religiilor şi elementul creştin care subliniază interdependenţa între trăire şi cunoaştere. „Dar răsplata – nemeritată, gratuită ca orice răsplată – pentru strădaniile mele nu s-a oprit aici. Reuşisem să ajung pe o altă treaptă a destinului, acolo unde începeau să mi se întâmple acele lucruri banale, perfect raţionale şi explicabile, anume miracolele. Pe această treaptă miraculoasă a lumii, deodată, anumite gesturi ce par obişnuite, mici evenimente prosteşti şi fără importanţă dacă le analizezi din alte unghiuri, dobândesc o aură miraculoasă: o vede însă doar cel care are ochi să vadă, cel care a înţeles că miracolul se învecinează şi se întâlneşte cu lucrul raţional, că el este de fapt raţionalul şi încă ceva pe deasupra, tot aşa cum obiectele aşezate în faţa noastră au toate şi o altă faţă pe care nu o zărim decât dacă ne învârtim în jurul lor. Miracolul nu poate fi surprins dacă ne lăsăm pradă pasivităţii critice a spiritului care aşteaptă ca lumea să i se reveleze: anumite feluri de viaţă, de gândire şi simţire ne dezobişnuiesc să mai vedem miracolul, ne îndepărtează de el şi ne determină să considerăm drept miracole vulgare gesticulaţii profanatoare. Dacă am avea la îndemână tot soiul de maşini şi aparate care ne-ar permite să nu ne mai deplasăm şi am ajunge astfel să nu mai vorbim cu prietenii noştri decât printr-un fel de televiziune, fără să ne mai ridicăm din fotoliul nostru, am sfârşi prin a-l acuza de animism sau de superstiţie pe cel care ar veni într-o zi să ne spună că prietenii noştri, al căror chip îl vedem pe ecranul luminos, au şi ceafă. Miracolul este obrazul drept al unei lumi pe care noi o vedem mereu din stânga; doar rugăciunea ne ajută să o putem privi în faţă.” Ce poate fi mai actual astăzi, într-o vreme în care comunicarea virtuală îi ia din ce în ce mai mult locul celei reale, banalizând, desacralizând întâlnirea între doi oameni ca expresie supremă a comuniunii personale?
Ca şi pentru Soljeniţân, pentru Petru Dumitriu Occidentul nu reprezintă răspunsul, ieşirea din falsitatea existenţială a comunismului. Şi nici viaţa veche, dinainte de război, nu mai e o alternativă, din momentul în care eşti confruntat cu un război interior atât de dur. În cartea sa despre suferinţa îndurată în vremurile comuniste, Ioan Ianolide critică decadenţa la care se ajunsese în preajma războiului, confortul care dusese la o profundă alterare a moralităţii şi a vitalităţii celor pe care îi numeşte „societatea burgheză”. „Incognito” merge pe aceeaşi linie, însă aici autenticitatea care lipsea din „Cronică de familie”, din pricina maniheismului agresiv impus de gândirea socialistă, este prezentă, iar imaginea devine credibilă. „Mă revedeam la noi, la ţară, cu acea stare de ignoranţă radioasă a adolescenţei şi cu nemulţumirea radicală pe care am trăit-o în vremea aceea. Mobilele de rafie, căldura uscată, soarele care se strecura printre jaluzele, cretonul înflorat, voluptatea tihnei, cărţile frumoase, partidele de înot şi de pescuit, goliciunea, mesele îndestulate, sufletele bolnave din jurul meu, plictiseala, acea uşoară adiere de incest şi masturbare vlăguită pe care o simţeam în preajmă, acea lume unsuroasă şi cu sclipiri întunecate – mi se pare că am auzit că plăgile leproşilor sunt vag fosforescente – şi până şi revolta mea, tulbure şi dementă, ce făcea parte din acelaşi univers fericit în josnicia lui, asemeni unei plante carnivore ce prinde în mrejele ei alte fiinţe spre a le digera în deplină tihnă, în miresme şi seve – oh, da, iată-mă acasă, îmi spuneam.” Schimbarea spirituală presupune ruperea de tot ce e vechi, de tot ce a cauzat, fie chiar şi într-o mică măsură, căderea, pentru ca apoi, în lumina noii cunoştinţe, elementele pozitive să fie recuperate. De partea cealaltă, lumea aşa-zis liberă se descompune şi ea uşor, copleşită de „răsturnarea tuturor valorilor” şi de relativismul coroziv. Cuvintele lui Erasmus către Sebastian scot la iveală un vizionarism dureros, pentru că descriu lumea pe care o vedem noi astăzi, lumea spre care tindem şi care, în inerţia ei, este gata să fie din nou subjugată în mod mai subtil de un comunism ce ia astăzi tot felul de alte forme, fără a-şi schimba însă esenţa. Dacă următoarele cuvinte, scrise în anii 1960, ar fi apărut pe un blog din 2010, nimeni nu s-ar fi mirat: „...am făcut parte din delegaţiile noastre oficiale la ONU şi alte drăcovenii cu iniţiale de-astea, am văzut Parisul, Londra, Roma – şi am făcut o descoperire extraordinară: Occidentul nu mai există! În Occidentul pustiu, tristeţea m-a cuprins! Sunt devastaţi interior, secătuiţi, dezumanizaţi, nu mai există decât infrastructură tehnologică, economică şi biologică, restul a fost erodat de propria lor critică ştiinţifică, de bunăstare, de uzura valorilor muribunde. Sunt goliţi şi complet întorşi spre exterior. Ar vrea să alcătuiască Statele Unite ale Occidentului, cu ideologia lor deschisă ca picioarele unei târfe bătrâne, şi asta numesc ei pluralism, tot aşa cum o femeie care nu are bărbat ci mai mulţi amanţi îşi zice liberă: le-aş propune o constituţie pe măsură; Articolul unu: nu există nimic. Articolul doi: nimic nu merită nimic. Articolul trei: nimeni nu are nici o autoritate în nimic. Articolul patru: nimic nu e adevărat sau totul e adevărat. Articolul cinci: nimic nu e serios. Ultimul articol: cineva din afară e rugat să vină să ne salveze. E foarte plăcut să trăieşti acolo şi în acelaşi timp complet insuportabil. Ca la noi la ţară, pe vremuri, îţi aminteşti?”
Concluzia filosofică şi teologică a romanului „Incognito” este, trebuie spus, ratată. În ciuda intuiţiei, viziunea de ansamblu a lui Sebastian – sau a lui Petru Dumitriu – eşuează tocmai la final în ceea ce priveşte coerenţa. Atunci când totul duce spre o privire personală a relaţiei între om şi Dumnezeu şi spre o manifestare personalizată a universului, Sebastian nu face ultimul pas, nu urcă ultima treaptă a scării, ci cade într-un fel de panteism care, prin însăşi confuzia între esenţa divină şi creaţie, nu poate duce decât la determinism. Iubirea nu se poate manifesta decât în mod personal. De aici ne putem crea propriile scenarii, de vreme ce sfârşitul lui Sebastian rămâne învăluit în mister, la fel cum stăruie regretul că o evoluţie ideatică admirabil zugrăvită îşi pierde punctul central tocmai la final. O relaţie de tipul eu-Tu între Dumnezeu şi om este singurul mod de a depăşi solitudinea, necunoaşterea sau determinismul. Însă dacă din acest punct de vedere finalul este o neîmplinire – am putea spune, judecând foarte strict din punct de vedere teologic, o erezie – pe plan literar „Incognito” este o capodoperă. Scriitorul a cărui irosire o deplângeam citind „Cronica de familie” se regăseşte în toată măreţia lui în acest roman al exilului, cel datorită căruia l-a cunoscut Franţa şi apoi Occidentul. Personajele şi imaginile, arta naraţiunii şi planurile suprapuse l-au consacrat definitiv, făcându-l pe criticul şi istoricul literar francez Pierre-Henri Simon să noteze că „domnul Petru Dumitriu are geniu epic”. Dincolo de acestea, socotesc că „Incognito” rămâne, în mare parte, un roman neînţeles în profunzimea sa de publicul occidental şi din ce în ce mai greu accesibil cititorilor autohtoni care se hrănesc cu tiparele de gândire a noii intelectualităţi de stânga ce se inspiră din curentele venite din „lumea civilizată”.
I s-a reproşat lui Petru Dumitriu faptul că, după ce a dus-o bine aici, sub comunişti, s-a apucat să-i lovească odată ce a trecut Cortina de Fier. Cred că este foarte riscant să pronunţăm judecăţi fără cunoaşterea resorturilor intime ale unui om, însă, mai mult, socotesc reproşul nejustificat şi din alt motiv. Asumându-şi lipsa de curaj, absenţa dimensiunii eroice – chiar şi personajul autobiografic din roman este temător, incapabil de revolta lui Sebastian, pe care poate doar să-l admire – măcar Petru Dumitriu a vorbit atunci când a avut posibilitatea. Şi marele lui merit, încă nerecunoscut, este că, departe de a lovi doar în inechităţile politice şi sociale ale sistemului de care profitase şi din care evadase, el pune în evidenţă substratul spiritual al comunismului. Este o dimensiune pe care mulţi dintre noi nu o văd nici astăzi şi de aceea sunt deschişi în a face anumite concesii „vremurilor vechi”. Răul intrinsec al comunismului, natura sa nefastă din punct de vedere duhovnicesc, este latura sa cea mai puţin studiată. Iar Petru Dumitriu a desluşit-o cum puţini alţii au reuşit să o facă, contribuind astfel, pentru cine are urechi de auzit, la o exorcizare necesară a Europei şi a lumii. Altfel, istoria se va repeta. În ceea ce priveşte latura artistică, putem răsufla uşuraţi spunând: şi totuşi, un mare scriitor!
(Îi mulţumesc domnului Nicolae Arcan care, citind în "Rost" articolul meu despre "Cronică de familie", mi-a dat spre lectură "Incognito")
Thursday, August 26, 2010
Wednesday, August 25, 2010
Marele roman al eliberării: Petru Dumitriu, "Incognito" (I)
În lumina celor scrise de mine acum o vreme despre „Cronică de familie”, care până astăzi este, în România, cel mai cunoscut roman al lui Petru Dumitriu, dar şi privind cariera sa literară în ansamblul ei, cred că putem spune că „Incognito” este cartea marii eliberări. Şi ne gândim aici la eliberarea de constrângerile unui regim dictatorial, căci, odată ajuns în Occident, Dumitriu vorbeşte şi scrie în sfârşit liber, dar şi despre eliberarea marelui talent al acestui scriitor, ce se manifestă acum pentru prima oară în plenitudinea sa, într-o operă autentică, vie şi puternică. Încadrat într-o mare măsură în tradiţia romanului psihologic, „Incognito” transmite şi angoasele modernităţii, printr-un existenţialism care plonjează în absurd pentru a căuta limanul în supra-raţional, iar vasta cultură a autorului – narator la persoana I a introducerii, a încheierii şi a câtorva intermezzi – îl ajută să sondeze răul încuibat în fiinţa lumii veacului al douăzecilea până la consecinţele lui ultime. „Incognito” nu este un roman social, nici măcar unul politic, ci descrierea traseului existenţial al unui singur personaj – Sebastian – care întruchipează însă o întreagă lume. Critica sistemului comunist, pe care personajul principal al cărţii l-a îmbrăţişat, într-o primă fază, se bazează mai puţin pe ororile prezente în cărţi precum „Arhipelagul Gulag”, cât pe reflecţia la profunda falsitate a învăţăturii căzute ca o hidră pe Europa răsăriteană. Dar această falsitate nu este demascată de la început, ci se revelează încetul cu încetul în conştiinţa autorului şi a personajului său, împinşi de o realitate mai profundă să descopere minciuna trăită zi de zi în România şi aiurea, într-un proces dureros ca durerile facerii, un drum spre naşterea din nou întru adevăr. În cele din urmă, rămâne de văzut dacă din punct de vedere teologic „Incognito” este istoria unei biruinţe, dar din punct de vedere literar şi ideatic romanul poate fi socotit o piatră de temelie a artei scrisului din a doua jumătate a veacului trecut.
Marele merit al lui Petru Dumitriu este că reuşeşte să sintetizeze în puţine cuvinte esenţa spirituală a comunismului, dincolo de elementele sociale, economice sau politice sau deasupra lor. Pretinzând a avea un fundament pur ştiinţific, ancorat în determinism şi o teorie economică pseudo-empirică, comunismul îşi arogă de fapt pretenţia infailibilităţii care este, după cum bine se ştie, un atribut religios, ce ţine de absolut. În relativismul predicat de mulţi gânditori ai secolului al XIX-lea, pe ale căror scrieri comunismul s-a sprijinit în ascensiunea sa, noua doctrină se pune pe ea însăşi în rolul de dreptar al adevărului. Când cineva se îndoieşte cu adevărat, argumentaţia devine inconsistentă.
„ -Dar e simplu, partidul nu vrea decât binele poporului.
-Şi dacă poporul are o altă părere despre binele său?
-Atunci i se va explica, va fi făcut să înţeleagă, să-şi schimbe părerea.
-Şi dacă nu vrea să-şi schimbe părerea?
-De ce să nu şi-o schimbe dacă adevărul ştiinţific e de partea noastră? întrebă Panait, surprins.
-Şi pe urmă va fi obligat să înţeleagă cu forţa, ca acum, pentru binele lui, am adăugat – dar dacă adevărul ştiinţific nu este de partea noastră?
-Imposibil. Noi suntem înarmaţi cu cea mai ştiinţifică şi înaintată metodă, spuse calm Panait.
-Dar dacă se descoperă undeva una şi mai înaintată şi mai ştiinţifică decât marxism-leninismul? Ce va face atunci partidul? Nu va prefera el să rămână forţa conducătoare? Nu va prefera să anihileze noua metodă?
-Nu văd cum ar putea exista o metodă mai înaintată decât marxism-leninismul, şi de ce ar trebui să ducă la abandonarea rolului conducător al partidului, zise Panait încruntându-se.”
Acest dialog între Sebastian şi Panait, cel care l-a recrutat în rândurile partidului comunist, este relevant pentru o gândire care amestecă planurile, atât de obişnuită în perioada 1945-1989, dar cu ecouri până în ziua de astăzi. Ştiinţa evoluează, se schimbă mereu, astfel încât descoperirile de astăzi vin adesea să le infirme pe cele de ieri. În acelaşi timp, scopul ei este de a vedea cum funcţionează lumea şi universul, de a desluşi acest minunat mecanism în mijlocul căruia trăim, fără însă a putea spune nimic despre sensul existenţei. Cu alte cuvinte, domeniul valorilor existenţiale iese din sfera ştiinţei. Luând ştiinţa ca reper absolut în definirea „binelui” – fie că este „binele poporului” sau „binele” la modul general – comunismul creează o gravă confuzie axiologică, în care ştiinţa dobândeşte un rol pe care nu are cum să îl aibă şi, în cele din urmă – sau, mai bine spus, de la bun început – anulează şi caracterul ştiinţei, transformând-o într-un idol care să-i justifice abuzurile şi pofta de hegemonie. Este lucrul care se întâmplă în mod frecvent şi astăzi, când se caută renunţarea la valori tradiţionale în numele ştiinţei. O dovadă în plus că romanul lui Petru Dumitriu rămâne actual, dar şi că urgia roşie e departe de fi dispărut din Europa odată cu evenimentele din preajma lui 1989.
Procesul mental şi axiologic pe care îl declanşează comunismul este zugrăvit în evoluţia treptată ce duce de la relativism la dumnezeul roşu al lui Marx şi Lenin. Întâi trebuie renunţat la vechile criterii valorice:
„Păcatul nu există, ştii foarte bine. Asta e o prejudecată depăşită şi reacţionară. Suntem puri, nevinovaţi, victime ale unei nedreptăţi şi avem toate drepturile”, spune un predicator al noii doctrine. Odată desfiinţate vechile criterii morale, comunismul trebuie, ca orice religie, să ofere răspuns la toate frământările omului. Şi trece de la cele mai înalte la cele de care omul de rând, oricât de spălat pe creier de propagandă ar fi, nu s-a dezbărat încă:
„-Socialismul, după Lenin, este puterea sovietelor plus electrificarea ţării.
-Şi melancolia? tristeţea? necazurile, bătrâneţea? Pierderea prietenilor, a celor dragi, decăderea treptată a propriei noastre fiinţe? Dar certitudinea morţii? zădărnicia, absurditatea evidentă a universului? jalnica mascaradă a vieţii colective? Şi insatisfacţia fundamentală a fiinţei omeneşti? (...) Electrificarea le va rezolva pe toate şi dacă nu ea, atunci industria atomică şi zborurile interplanetare. Iar Uniunea Sovietică ne deschide calea spre fericirea universală. Ai dreptate. Hai să vorbim de altceva.”
Apariţia atât de intensă a absurdului în literatura secolului trecut este semnul lipsei de sens, în condiţiile căreia viaţa e o şaradă fără rezolvare. Nicu Steinhardt remarca pe bună dreptate că autorii existenţialişti şi alţi moderni ce scriu despre absurdul vieţii au perfectă dreptate, atâta timp cât existenţa pe care o au ei în vedere este una fără Dumnezeu. Marele lor merit este că au sesizat acest aspect şi l-au transpus în chip onest, fără a încerca să substituie sensului oferit de credinţa pierdută idealuri false. Dar comunismul merge mai departe. Prima etapă, renunţarea la vechile valori şi sensuri, a fost străbătută. Urmează înlocuirea lor cu noul zeu, zeul-stat sau partid, sau, după cum am văzut în experienţa noastră istorică, partidul-stat. Confruntat cu un caz în care nu şi-a susţinut un prieten în faţa organizaţiei de partid, unul dintre personajele lui Petru Dumitriu rezumă această doctrină:
„-Eu? Ce puteam să fac? Am tăcut. Am votat prin ridicare de mână pentru excludere. Dacă n-aş şti că suntem rezultatul unui determinism istoric, produsele unei societăţi şi ale unei forme de organizare economică, aş spune că am fost laş şi josnic. Dar păcatul nu există, este o născocire a popilor, depăşită de gândirea ştiinţifică. Iar acţiunile noastre sunt juste în măsura în care corespund liniei partidului.” (sublinierea mea)
Transformarea personajului Sebastian – care de fapt constituie esenţa întregului roman – trece prin momentele finale ale oricărei lepădări, dureroase pentru că boala, fie ea trupească sau duhovnicească, mai are o ultimă zvâcnire, manifestată aici printr-un zel propagandistic, înainte de a se prăbuşi sub povara evidenţei mai degrabă decât în faţa oricărui argument filosofic. Lupta interioară este ilustrată printr-un dialog presărat cu umor negru între personaj şi mama lui.
„-Ştii ce se spune: nu poţi să fii în acelaşi timp şi comunist şi cinstit şi inteligent, nu poţi avea decât două din aceste calităţi în acelaşi timp; cinstit şi inteligent, dar nu comunist, inteligent şi comunist, dar nu cinstit, comunist şi cinstit, dar prost.
-Ba nu sunt inteligent, mamă.
-Şi când te gândeşti că e fiul meu! (Iar către tata:) Sângele tău vorbeşte în el. Ce amestecătură mai e şi ereditatea amărâţilor ăstora de copii!
Glumea, dar de formă. Mă întrebă:
-Şi ce vezi tu bun în teoriile astea? Noi, simpli muncitori, nu vedem decât hoţii, violuri, crime şi prizonieri îndoctrinaţi ca să-şi trădeze ţara.
Am făcut un efort ca să mă stăpânesc şi i-am explicat cu răbdare şi cât am putut eu de bine ceea ce consideram că poate să înţeleagă. Dar m-a întrerupt cu un zâmbet pătrunzător şi răutăcios:
-De ce încerci să mă convingi? Oare nu pentru că, de fapt, încerci să te convingi pe tine? Zelul tău e suspect, nu-ţi dai seama? Doar faptul că ai conştiinţa încărcată te face atât de ferm în aparenţă; dacă ai îndrăzni să te priveşti în faţă ai fi pierdut.”
Drumul lui Sebastian de la cădere spre înălţare este descris cu o excelentă tehnică narativă, ce alternează între cele două povestiri la persoana întâi – a alter-ego-ului autorului, ce descoperă misterul acestui concitadin al său şi a lui Sebastian însuşi – şi menţine astfel o tensiune crescândă. Ideile filosofice îmbracă haina unei aventuri pe marginea prăpastiei, în care criza sufletească este mereu dublată de pericolul mai vizibil al măsurilor represive venind din partea autorităţilor vremii. Cele două dimensiuni se întrepătrund într-un tablou al suferinţei realizat cu o mână de maestru. Petru Dumitriu profită de vasta sa cultură dar şi de o intuiţie rafinată şi pătrunde adâncurile conştiinţei într-un mod ce-l plasează cu un pas înaintea autorilor care fac uz de cele mai recente – şi pe atunci foarte în vogă – concluzii ale psihanalizei, rămânând adesea captivi ai unui dogmatism freudian. În „Incognito”, anumite momente ale introspecţiei psihologice par să ducă – intuitiv sau mai degrabă ca urmare a unor lecturi în domeniu – la primii care au vorbit pe larg despre realitatea vastă a inconştientului sau subconştientului, Părinţii Bisericii şi în special autorii filocalici. Descriind traseul spiritual al lui Sebastian după lepădarea de comunism, Cristian, fratele său, unul dintre cei care „ştiau dar erau prea leneşi pentru a face ceva” spune: „A intrat în nişte zone în care aproape că atinge unele limite ale condiţiei umane. Este ca şi cum ai urca pe Everest: cu cât urci, cu atât e mai greu, iar odată ajuns în vârf, fiecare pas te slăbeşte cât o săptămână de mers în câmpie. Acolo unde a ajuns el este atât de uşor să nu mai înţelegi şi prin urmare să cazi... iar în aceste condiţii, căderea nu mai este simpla coborâre în inconştienţa binecuvântată a omului de rând: este prăbuşirea într-o disperare absolută în care nu poţi trăi dar din care nu mai ai nici puterea nici dorinţa să ieşi – este ceea ce se înţelegea odinioară prin căderea îngerilor şi prin alegoria infernului.” Sunt cuvinte care trimit pe de o parte direct la „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul, aşa cum este ea reflectată pe pereţii mânăstirilor noastre, cu ostenitori căzând de pe cea mai înaltă treaptă, dar care se înrudesc şi cu experienţa unei mari – şi prea puţin cunoscute – personalităţi a secolului XX, Sfântul Siluan Athonitul, cel ce, urmând tradiţiei Părinţilor dinaintea lui, dar păstrând caracterul unic al fiecărei trăiri personale, vorbeşte în termeni asemănători despre pierderea harului. Desigur, Petru Dumitriu este încă departe de acel „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” pe care ascetul athonit l-a primit din partea lui Hristos Însuşi, dar este remarcabilă clarviziunea cu care un autor din contextul literar occidental al anilor 1960 surprinde anumite elemente de spiritualitate străine celor mai mulţi dintre confraţii săi de litere.
Ascensiunea lui Sebastian nu este lipsită de sinuozităţi, de grele ispite din partea propriilor lui slăbiciuni, dar şi din partea unui sistem ce recunoaşte în el un duşman, fără a putea indica însă în mod clar în ce constă acţiunea lui subversivă. Toate evenimentele trecute îi apar acum într-o lumină nouă, o lumină ce le redă tocmai acel sens pe care îl pierduse cândva în faţa ororilor războiului şi pe care îl căutase în zadar în comunism. Episodul în care un prizonier neamţ desculţ moare pentru că Sebastian nu avusese destul curaj să-i dea ghetele şi astfel să moară în locul lui îi arată acum, peste ani, cum virtutea ca scop în sine este aparentă, găsindu-şi motivul tainic ascuns în mrejele mândriei, ale slavei deşarte: „Nu-mi dădeam seama de năprasnica ironie a lui Dumnezeu care, acum, când îmi părăsisem vechea mea ambiţie, îmi dădea o asemenea ocazie să mi-o satisfac pentru a mă face să înţeleg ce nebun fusesem voind să sfidez moartea numai din dragoste pentru mine, din simplu orgoliu şi nu din singurul motiv legitim, care este iubirea.” Dar unul dintre învăţămintele cele mai profunde trase de personajul lui Petru Dumitriu este acela legat de milă. „De când s-a văzut ruinat, cu casa distrusă şi pământurile pe cale de a fi împărţite la ţărani, tata mânca, bea şi fuma lucruri mult mai proaste decât înainte. În propriii lui ochi, era terminat. Inima mi se strânse de milă, dar nu m-am lăsat prins în cursă; în ţara asta erau milioane de ţărani care nu ştiau ce înseamnă să mănânci pe săturate, poate doar la Paşti şi la Crăciun. Chiar în acest moment, prietenul meu Romeo Romanescu primise cu siguranţă o gamelă de supă ce semăna a borâtură, şi dormea pe scânduri goale unde mişunau păduchii şi ploşniţele; şi ca el erau zeci, sute de mii. ‚Mila trebuie să fie pe măsura suferinţei!’ mi-am spus. Nu ştiam că mila nu se măsoară şi nici nu se repartizează, că nu poate face obiectul niciunui plan sau raţionament; ea trebuie să fie indivizibilă şi nesfârşită. Căci, în timp, ni se poate întâmpla să vedem cum mila noastră, în aparenţă fără justificare la un moment dat, îşi găseşte într-un târziu o justificare neaşteptată şi teribilă; în clipa de faţă, tatăl meu stă întins pe scândurile goale, şi îi e tare frig, şi hârdăul miroase îngrozitor, iar el nu ştie nici când i se va da drumul, nici dacă i se va da vreodată, sau va muri în închisoare, de foame, de mizerie şi deznădejde. Greşeam atunci, împietrindu-mi inima cu argumente de etică socială, în camera mea de la Hotelul Camelia, şi acum, iată că sunt pedepsit.”
(Va urma)
Marele merit al lui Petru Dumitriu este că reuşeşte să sintetizeze în puţine cuvinte esenţa spirituală a comunismului, dincolo de elementele sociale, economice sau politice sau deasupra lor. Pretinzând a avea un fundament pur ştiinţific, ancorat în determinism şi o teorie economică pseudo-empirică, comunismul îşi arogă de fapt pretenţia infailibilităţii care este, după cum bine se ştie, un atribut religios, ce ţine de absolut. În relativismul predicat de mulţi gânditori ai secolului al XIX-lea, pe ale căror scrieri comunismul s-a sprijinit în ascensiunea sa, noua doctrină se pune pe ea însăşi în rolul de dreptar al adevărului. Când cineva se îndoieşte cu adevărat, argumentaţia devine inconsistentă.
„ -Dar e simplu, partidul nu vrea decât binele poporului.
-Şi dacă poporul are o altă părere despre binele său?
-Atunci i se va explica, va fi făcut să înţeleagă, să-şi schimbe părerea.
-Şi dacă nu vrea să-şi schimbe părerea?
-De ce să nu şi-o schimbe dacă adevărul ştiinţific e de partea noastră? întrebă Panait, surprins.
-Şi pe urmă va fi obligat să înţeleagă cu forţa, ca acum, pentru binele lui, am adăugat – dar dacă adevărul ştiinţific nu este de partea noastră?
-Imposibil. Noi suntem înarmaţi cu cea mai ştiinţifică şi înaintată metodă, spuse calm Panait.
-Dar dacă se descoperă undeva una şi mai înaintată şi mai ştiinţifică decât marxism-leninismul? Ce va face atunci partidul? Nu va prefera el să rămână forţa conducătoare? Nu va prefera să anihileze noua metodă?
-Nu văd cum ar putea exista o metodă mai înaintată decât marxism-leninismul, şi de ce ar trebui să ducă la abandonarea rolului conducător al partidului, zise Panait încruntându-se.”
Acest dialog între Sebastian şi Panait, cel care l-a recrutat în rândurile partidului comunist, este relevant pentru o gândire care amestecă planurile, atât de obişnuită în perioada 1945-1989, dar cu ecouri până în ziua de astăzi. Ştiinţa evoluează, se schimbă mereu, astfel încât descoperirile de astăzi vin adesea să le infirme pe cele de ieri. În acelaşi timp, scopul ei este de a vedea cum funcţionează lumea şi universul, de a desluşi acest minunat mecanism în mijlocul căruia trăim, fără însă a putea spune nimic despre sensul existenţei. Cu alte cuvinte, domeniul valorilor existenţiale iese din sfera ştiinţei. Luând ştiinţa ca reper absolut în definirea „binelui” – fie că este „binele poporului” sau „binele” la modul general – comunismul creează o gravă confuzie axiologică, în care ştiinţa dobândeşte un rol pe care nu are cum să îl aibă şi, în cele din urmă – sau, mai bine spus, de la bun început – anulează şi caracterul ştiinţei, transformând-o într-un idol care să-i justifice abuzurile şi pofta de hegemonie. Este lucrul care se întâmplă în mod frecvent şi astăzi, când se caută renunţarea la valori tradiţionale în numele ştiinţei. O dovadă în plus că romanul lui Petru Dumitriu rămâne actual, dar şi că urgia roşie e departe de fi dispărut din Europa odată cu evenimentele din preajma lui 1989.
Procesul mental şi axiologic pe care îl declanşează comunismul este zugrăvit în evoluţia treptată ce duce de la relativism la dumnezeul roşu al lui Marx şi Lenin. Întâi trebuie renunţat la vechile criterii valorice:
„Păcatul nu există, ştii foarte bine. Asta e o prejudecată depăşită şi reacţionară. Suntem puri, nevinovaţi, victime ale unei nedreptăţi şi avem toate drepturile”, spune un predicator al noii doctrine. Odată desfiinţate vechile criterii morale, comunismul trebuie, ca orice religie, să ofere răspuns la toate frământările omului. Şi trece de la cele mai înalte la cele de care omul de rând, oricât de spălat pe creier de propagandă ar fi, nu s-a dezbărat încă:
„-Socialismul, după Lenin, este puterea sovietelor plus electrificarea ţării.
-Şi melancolia? tristeţea? necazurile, bătrâneţea? Pierderea prietenilor, a celor dragi, decăderea treptată a propriei noastre fiinţe? Dar certitudinea morţii? zădărnicia, absurditatea evidentă a universului? jalnica mascaradă a vieţii colective? Şi insatisfacţia fundamentală a fiinţei omeneşti? (...) Electrificarea le va rezolva pe toate şi dacă nu ea, atunci industria atomică şi zborurile interplanetare. Iar Uniunea Sovietică ne deschide calea spre fericirea universală. Ai dreptate. Hai să vorbim de altceva.”
Apariţia atât de intensă a absurdului în literatura secolului trecut este semnul lipsei de sens, în condiţiile căreia viaţa e o şaradă fără rezolvare. Nicu Steinhardt remarca pe bună dreptate că autorii existenţialişti şi alţi moderni ce scriu despre absurdul vieţii au perfectă dreptate, atâta timp cât existenţa pe care o au ei în vedere este una fără Dumnezeu. Marele lor merit este că au sesizat acest aspect şi l-au transpus în chip onest, fără a încerca să substituie sensului oferit de credinţa pierdută idealuri false. Dar comunismul merge mai departe. Prima etapă, renunţarea la vechile valori şi sensuri, a fost străbătută. Urmează înlocuirea lor cu noul zeu, zeul-stat sau partid, sau, după cum am văzut în experienţa noastră istorică, partidul-stat. Confruntat cu un caz în care nu şi-a susţinut un prieten în faţa organizaţiei de partid, unul dintre personajele lui Petru Dumitriu rezumă această doctrină:
„-Eu? Ce puteam să fac? Am tăcut. Am votat prin ridicare de mână pentru excludere. Dacă n-aş şti că suntem rezultatul unui determinism istoric, produsele unei societăţi şi ale unei forme de organizare economică, aş spune că am fost laş şi josnic. Dar păcatul nu există, este o născocire a popilor, depăşită de gândirea ştiinţifică. Iar acţiunile noastre sunt juste în măsura în care corespund liniei partidului.” (sublinierea mea)
Transformarea personajului Sebastian – care de fapt constituie esenţa întregului roman – trece prin momentele finale ale oricărei lepădări, dureroase pentru că boala, fie ea trupească sau duhovnicească, mai are o ultimă zvâcnire, manifestată aici printr-un zel propagandistic, înainte de a se prăbuşi sub povara evidenţei mai degrabă decât în faţa oricărui argument filosofic. Lupta interioară este ilustrată printr-un dialog presărat cu umor negru între personaj şi mama lui.
„-Ştii ce se spune: nu poţi să fii în acelaşi timp şi comunist şi cinstit şi inteligent, nu poţi avea decât două din aceste calităţi în acelaşi timp; cinstit şi inteligent, dar nu comunist, inteligent şi comunist, dar nu cinstit, comunist şi cinstit, dar prost.
-Ba nu sunt inteligent, mamă.
-Şi când te gândeşti că e fiul meu! (Iar către tata:) Sângele tău vorbeşte în el. Ce amestecătură mai e şi ereditatea amărâţilor ăstora de copii!
Glumea, dar de formă. Mă întrebă:
-Şi ce vezi tu bun în teoriile astea? Noi, simpli muncitori, nu vedem decât hoţii, violuri, crime şi prizonieri îndoctrinaţi ca să-şi trădeze ţara.
Am făcut un efort ca să mă stăpânesc şi i-am explicat cu răbdare şi cât am putut eu de bine ceea ce consideram că poate să înţeleagă. Dar m-a întrerupt cu un zâmbet pătrunzător şi răutăcios:
-De ce încerci să mă convingi? Oare nu pentru că, de fapt, încerci să te convingi pe tine? Zelul tău e suspect, nu-ţi dai seama? Doar faptul că ai conştiinţa încărcată te face atât de ferm în aparenţă; dacă ai îndrăzni să te priveşti în faţă ai fi pierdut.”
Drumul lui Sebastian de la cădere spre înălţare este descris cu o excelentă tehnică narativă, ce alternează între cele două povestiri la persoana întâi – a alter-ego-ului autorului, ce descoperă misterul acestui concitadin al său şi a lui Sebastian însuşi – şi menţine astfel o tensiune crescândă. Ideile filosofice îmbracă haina unei aventuri pe marginea prăpastiei, în care criza sufletească este mereu dublată de pericolul mai vizibil al măsurilor represive venind din partea autorităţilor vremii. Cele două dimensiuni se întrepătrund într-un tablou al suferinţei realizat cu o mână de maestru. Petru Dumitriu profită de vasta sa cultură dar şi de o intuiţie rafinată şi pătrunde adâncurile conştiinţei într-un mod ce-l plasează cu un pas înaintea autorilor care fac uz de cele mai recente – şi pe atunci foarte în vogă – concluzii ale psihanalizei, rămânând adesea captivi ai unui dogmatism freudian. În „Incognito”, anumite momente ale introspecţiei psihologice par să ducă – intuitiv sau mai degrabă ca urmare a unor lecturi în domeniu – la primii care au vorbit pe larg despre realitatea vastă a inconştientului sau subconştientului, Părinţii Bisericii şi în special autorii filocalici. Descriind traseul spiritual al lui Sebastian după lepădarea de comunism, Cristian, fratele său, unul dintre cei care „ştiau dar erau prea leneşi pentru a face ceva” spune: „A intrat în nişte zone în care aproape că atinge unele limite ale condiţiei umane. Este ca şi cum ai urca pe Everest: cu cât urci, cu atât e mai greu, iar odată ajuns în vârf, fiecare pas te slăbeşte cât o săptămână de mers în câmpie. Acolo unde a ajuns el este atât de uşor să nu mai înţelegi şi prin urmare să cazi... iar în aceste condiţii, căderea nu mai este simpla coborâre în inconştienţa binecuvântată a omului de rând: este prăbuşirea într-o disperare absolută în care nu poţi trăi dar din care nu mai ai nici puterea nici dorinţa să ieşi – este ceea ce se înţelegea odinioară prin căderea îngerilor şi prin alegoria infernului.” Sunt cuvinte care trimit pe de o parte direct la „Scara” Sfântului Ioan Sinaitul, aşa cum este ea reflectată pe pereţii mânăstirilor noastre, cu ostenitori căzând de pe cea mai înaltă treaptă, dar care se înrudesc şi cu experienţa unei mari – şi prea puţin cunoscute – personalităţi a secolului XX, Sfântul Siluan Athonitul, cel ce, urmând tradiţiei Părinţilor dinaintea lui, dar păstrând caracterul unic al fiecărei trăiri personale, vorbeşte în termeni asemănători despre pierderea harului. Desigur, Petru Dumitriu este încă departe de acel „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” pe care ascetul athonit l-a primit din partea lui Hristos Însuşi, dar este remarcabilă clarviziunea cu care un autor din contextul literar occidental al anilor 1960 surprinde anumite elemente de spiritualitate străine celor mai mulţi dintre confraţii săi de litere.
Ascensiunea lui Sebastian nu este lipsită de sinuozităţi, de grele ispite din partea propriilor lui slăbiciuni, dar şi din partea unui sistem ce recunoaşte în el un duşman, fără a putea indica însă în mod clar în ce constă acţiunea lui subversivă. Toate evenimentele trecute îi apar acum într-o lumină nouă, o lumină ce le redă tocmai acel sens pe care îl pierduse cândva în faţa ororilor războiului şi pe care îl căutase în zadar în comunism. Episodul în care un prizonier neamţ desculţ moare pentru că Sebastian nu avusese destul curaj să-i dea ghetele şi astfel să moară în locul lui îi arată acum, peste ani, cum virtutea ca scop în sine este aparentă, găsindu-şi motivul tainic ascuns în mrejele mândriei, ale slavei deşarte: „Nu-mi dădeam seama de năprasnica ironie a lui Dumnezeu care, acum, când îmi părăsisem vechea mea ambiţie, îmi dădea o asemenea ocazie să mi-o satisfac pentru a mă face să înţeleg ce nebun fusesem voind să sfidez moartea numai din dragoste pentru mine, din simplu orgoliu şi nu din singurul motiv legitim, care este iubirea.” Dar unul dintre învăţămintele cele mai profunde trase de personajul lui Petru Dumitriu este acela legat de milă. „De când s-a văzut ruinat, cu casa distrusă şi pământurile pe cale de a fi împărţite la ţărani, tata mânca, bea şi fuma lucruri mult mai proaste decât înainte. În propriii lui ochi, era terminat. Inima mi se strânse de milă, dar nu m-am lăsat prins în cursă; în ţara asta erau milioane de ţărani care nu ştiau ce înseamnă să mănânci pe săturate, poate doar la Paşti şi la Crăciun. Chiar în acest moment, prietenul meu Romeo Romanescu primise cu siguranţă o gamelă de supă ce semăna a borâtură, şi dormea pe scânduri goale unde mişunau păduchii şi ploşniţele; şi ca el erau zeci, sute de mii. ‚Mila trebuie să fie pe măsura suferinţei!’ mi-am spus. Nu ştiam că mila nu se măsoară şi nici nu se repartizează, că nu poate face obiectul niciunui plan sau raţionament; ea trebuie să fie indivizibilă şi nesfârşită. Căci, în timp, ni se poate întâmpla să vedem cum mila noastră, în aparenţă fără justificare la un moment dat, îşi găseşte într-un târziu o justificare neaşteptată şi teribilă; în clipa de faţă, tatăl meu stă întins pe scândurile goale, şi îi e tare frig, şi hârdăul miroase îngrozitor, iar el nu ştie nici când i se va da drumul, nici dacă i se va da vreodată, sau va muri în închisoare, de foame, de mizerie şi deznădejde. Greşeam atunci, împietrindu-mi inima cu argumente de etică socială, în camera mea de la Hotelul Camelia, şi acum, iată că sunt pedepsit.”
(Va urma)
Monday, August 23, 2010
Kerry King despre Twitter şi/sau Facebook
Scurt, direct, la obiect, fără ocolişuri. Ca muzica.
“I never did Facebook, I’ve never done anything like that. I don’t think people need to know what I’m doing for dinner. You can find out anything you need to know about me on Slayer.net and in countless interviews on their websites. I think some things are private. If I’m wiping my ass and picking my nose, I don’t need to tell the world about it."
“I never did Facebook, I’ve never done anything like that. I don’t think people need to know what I’m doing for dinner. You can find out anything you need to know about me on Slayer.net and in countless interviews on their websites. I think some things are private. If I’m wiping my ass and picking my nose, I don’t need to tell the world about it."
Subscribe to:
Posts (Atom)