Andrei Pleşu, "Parabolele lui Iisus" - o analiză (II)

Acolo unde izbuteşte să suprapună o inteligenţă sensibilă la aspectul duhovnicesc peste percepţia ortodoxă a unei tradiţii în mijlocul căreia trăieşte – nu doar fizic – domnul Pleşu oferă deopotrivă interpretări vii şi lămuriri necesare. Dintre acestea, remarcabilă este corectarea greşelii constante ce se face de către cei neduşi la biserică – fie ei intelectuali sau „prostime” – în interpretarea expresiei „sărac cu duhul”, „una dintre marile capcane ale creştinismului de popularizare”. „Mai toată lumea invocă acest prim verset al Fericirilor, crezând că el se referă la o candidă inaptitudine a judecăţii. ‚Sărac cu duhul’ ar fi tontul satului, nătângul cumsecade, prostănacul inocent. Dar textul evanghelic (care în versiunea lui Luca – 6, 20 – se reduce la ‚cei săraci’) are în vedere fie smerenia (cf. Isaia 57, 15: ‚Domnul [...] dă viaţă celor cu inima zdrobită.’), fie sărăcia înţeleasă ca absenţă a instinctului de posesiune. (Poţi fi bogat în bunuri materiale, dar ‚sărac în duh’, liber de propria ta bogăţie).” Odată făcută această precizare, rechizitoriul prostiei ca păcat e necruţător, în cea mai pură linie steinhardtiană: „În genere, refuzăm să luăm notă de componenta de culpabilitate a prostiei. (...) Prostia, când nu e handicap psiho-fiziologic, patologie constitutivă, nu e neapărat inocentă. Ea poate fi obnubilare tenace, manifestare a suficienţei intelectuale, refuz îndărătnic al edificării. Ca rezultat al ‚mineralizării’ sufleteşti, ca lipsă de flexibilitate a minţii, prostia e vicioasă şi face posibilă intervenţia instanţei demonice.”

     Alăturând preocupările proprii întrebărilor omului de astăzi, domnul Pleşu intră în miezul parabolelor din perspectiva celui părtaş la ceea ce am putea numi tragedia izbăvitoare a Întrupării lui Hristos. Tragedie ale cărei „oglinzi” le identifică permanent în parabole, care devin astfel nu vorbărie simplă, fie ea şi spirituală, ci destin asumat şi trăit – Cuvântul trăieşte şi moare în cuvintele Sale. Foarte interesantă este viziunea comunităţii de destin între „sămânţa” din Parabola Semănătorului şi solul în care cade. Tragedia umană devine tragedia lui Dumnezeu. „...Pentru sămânţă însămânţarea e o dramă, o pătimire, o jertfă, care culminează, cel puţin într-o primă etapă, cu moartea (Ioan 12, 24), iar pentru cel care o primeşte însămânţarea e o probă a responsabilităţii proprii. Primitorul opac sau superficial provoacă irosirea seminţei, compromite firescul dezvoltării ei, şi participă, astfel, la martirajul Cuvântului, la măsluirea şi desfigurarea lui.” Iar universalitatea mesajului hristic e subliniată, tocmai în această comunitate (comuniune) de destin de complementaritatea masculin-feminin. „Semănătorul îşi aruncă sămânţa peste pântecele lumii, în speranţa unei fertilizări durabile. Iar fertilizarea e condiţionată de virtutea absorbantă a pământului, de ospitalitatea lui, de adecvarea şi promptitudinea reacţiei lui. Altfel spus, de feminitatea lui. (...) Parabola semănătorului e un rapel la componenta marial-maternă a sufletului, în absenţa căreia discursul divin se risipeşte.” Cu alte cuvinte, după cum spunea un Părinte dintre cei vechi, cultul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se manifestă prin relaţie personală care face ca propriul nostru suflet (substantiv feminin în greaca Noului Testament şi a Sfinţilor Părinţi) să-L poarte pe Dumnezeu, ca Maica ce L-a primit în pântecele ei fecioresc.

    

*

     Conţinutul reflecţiilor grupate în această carte este înveşmântat într-un limbaj care, pe lângă eleganţa şi claritatea cu care ne-a obişnuit domnul Pleşu – altfel o rara avis, într-un context în care până şi oamenii de cultură se dovedesc din ce în ce mai opaci la orice domeniu depăşeşte stricta lor „specializare” – este el însuşi dovada Ortodoxiei autorului. Fără să se blocheze în formalisme, autorul adoptă limba vorbită în Biserică, nu prin exces de arhaisme, ci respectând nuanţe şi distincţii necesare. Poate părea neînsemnată folosirea variantei „Fericitul Augustin”, ca şi a altor formule care trasează delimitări fine între Ortodoxie şi alte tradiţii, însă în haosul (inter)confesional guvernat de un fals ecumenism, ea capătă o importanţă deosebită. Este, printre altele, o formă de bună cuviinţă duhovnicească. Iar aceasta se prelungeşte atunci când, interpretând pilda talanţilor, domnul Pleşu defineşte raportul între Scriptură şi Tradiţie, într-o politicoasă dar fermă critică a închistării în literă caracteristică (printre altele) învăţăturii protestantismului clasic. „Tradiţia e ceea ce ni se dă ‚în plus’, prin creativitatea şi îndrăzneaţa înţelepciune a Părinţilor. Revelaţia e un dar, iar Tradiţia, ca paradosis, e preluarea şi transmiterea continuă, multiplicată, a darului: predanie, datină (distinctă de ‚cutuma’ strict omenească. Cf. Matei 15, 16; Marcu 7, 8-9, 13; Coloseni 2, 8). Ea se dă celui ce are deja, adică celui ce deţine deja temeiul scripturar, după cum Legea cea Nouă se dă celui care are deja Legea cea Veche. Atitudinea de tip sola Scriptura e atitudinea slugii ‚păstrătoare’, înfricoşată de riscul unei convieţuiri mereu reînnoite cu textul sacru. La fel – par să spună Evangheliile – opacitatea celor care, respectând Legea cea Veche în rigoarea ei formală, refuză vestea cea bună a Legii Noi stă sub primejdia paraliziei spirituale, a unui letal imobilism. Nici adepţii Legii celei Noi nu sunt însă scutiţi de această primejdie, dacă se conformează crispat preceptelor ei.”

     Punându-şi în sprijinul demersului cultura filosofică şi religioasă, domnul Pleşu face asocieri surprinzătoare, cu paralele dintre cele mai neaşteptate. La prima vedere, acest lucru i-ar putea sminti pe cei foarte riguroşi. Autorul a anticipat de altfel acest risc, pe care îl analizează într-o notă de subsol: „Ştiu că cititorul riguros confesional va fi scandalizat de asemenea asocieri. Îmi cer scuze: nu reuşesc să cred că Duhul Sfânt e o achiziţie etanşă, rechiziţionată definitiv de o comunitate sau alta. Cred, dimpotrivă, că ‚vântul (pneuma) suflă unde vrea şi tu îi auzi glasul, dar nu ştii de unde vine şi nici unde se duce. Aşa este cu tot cel ce e născut din Duhul” (Ioan 3, 8). Asta nu înseamnă, evident, că poţi merge simultan pe toate cărările...”. (Sublinierea mea – PSG). Mai mult, asta nu înseamnă nici că toate duc în acelaşi loc. Fidelitatea absolută faţă de Ortodoxie nu ne poate împiedica să vedem manifestări ale lui Dumnezeu şi în alte părţi. Cei – din ce în ce mai puţini – care s-au aplecat cu atenţie asupra operei unuia dintre cei mai însemnaţi teologi contemporani, părintele Dumitru Stăniloae, ştiu fără îndoială cum făcea acesta uz de fragmente de înţelepciune luate de la teologi sau filosofi aparţinând mai multor confesiuni şi tradiţii. Aceasta nu e relativizare a adevărului. Părintele Rafail Noica lămureşte aparenta dilemă mai bine decât a reuşit să o facă domnul Pleşu, dându-ne posibilitatea să nu ne smintim şi să nu ne rătăcim: „Bineînţeles că se poate afirma de către unii că toţi au adevărul. Da, toţi au adevărul, dar fragmente de adevăr.” (Celălalt Noica – mărturii ale monahului Rafail, însoţite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, Editura Anastasia, Bucureşti 1994, pp. 48-49) Aceste fragmente se găsesc risipite în cele mai neaşteptate locuri. De aceea predicatorul creştin le culege de peste tot în construcţia discursului său. Vorbind în Areopag, Sfântul Apostol Pavel nu le citează ascultătorilor din prorocul Isaia, ci dintr-un poet păgân. Importantă este conştiinţa faptului că, după cum spune acelaşi părinte Rafail, „unul este însă adevărul deplin şi toate celelalte sunt doar încercări ale omului, minunate câteodată în adâncimea lor. (...) Mă minunez câteodată cât de departe poate merge omul în intuiţia lui fără Hristos, dar mă minunez şi de faptul că nu ajunge niciodată la primirea adevărului fără Hristos”. (ibidem) Din această perspectivă, sensibilitatea ortodoxă nu este nicidecum lezată de numeroasele trimiteri la autori catolici şi protestanţi sau de pildele din alte religii. Puţin surprinzătoare apare în schimb absenţa din bogata bibliografie a autorilor ortodocşi „clasici”, tocmai acei Părinţi despre care scria domnul Pleşu în referirile domniei sale la Tradiţie. Fără îndoială, multe dintre punctele de vedere ale acelora se regăsesc şi la autori mai noi, iar în cea mai mare parte a cazurilor, interpretările domnului Pleşu sunt ortodoxe. Însă lipsa dintr-un demers exegetic a unor nume ca Ioan Gură de Aur sau Chiril al Alexandriei este fără îndoială o pierdere pentru autor şi pentru cititor. Cuvintele unor Părinţi ai Bisericii sunt menţionate de mai multe ori, preluate însă din surse secundare. Respingerea în bloc a interpretării alegorice este o îngustare a perspectivei pe care chiar domnul Pleşu o condamnă în alte locuri şi care face abstracţie de o „cheie” fără de care multe dintre lecturile din Vechiul Testament (dar şi din Noul) apar destul de sărace în sensuri pentru omul de astăzi. Este suficient să menţionăm în acest sens războaiele israeliţilor cu alte neamuri, privite magistral în sensul unei lupte pentru despătimire de mai mulţi autori filocalici, dintre care un exemplu grăitor este Sfântul Maxim Mărturisitorul. Este regretabil că un orator atât de strălucit încât posteritatea l-a reţinut cu numele „Gură de Aur” nu este citat decât în treacăt, preluat din alte lucrări şi atunci mai degrabă ca pentru a fi boscorodit. Odată se spune despre el că a dat unei parabole „o interpretare anti-iudaică” ce nu ar fi „susţinută de textul propriu-zis”. Aici domnul Pleşu cugetă corect politic, într-o manieră pe care o condamnă cu iscusinţă retorică şi savoare cu doar câteva rânduri mai devreme. Mai încolo, interpretarea Pildei celor zece fecioare în sensul milosteniei creştine este refuzată ca prea simplistă, un fel de exegeză mură-n gură, fără a se ţine seama nici de posibilitatea unei lecturi la mai multe niveluri, nici de contextul predicii marelui ierarh creştin. Nu spunem prin aceasta că Andrei Pleşu se plasează pe poziţii de adversitate faţă de Sfântul Ioan Gură de Aur – cum abia aşteaptă să trâmbiţeze pseudo-apărătorii Ortodoxiei – însă trebuie subliniată această lipsă de aderenţă la interpretări din spaţiul răsăritean ce ar fi putut da o dimensiune în plus textului.De altfel, ispita simplificării apare şi în alte locuri, fără a fi una dintre trăsăturile definitorii ale cărţii.

*

     De mai multe ori pe parcursul lucrării, autorul precizează abordarea metodologică a interpretărilor pe care i le înfăţişează cititorului, ilustrată printr-un spaţiu de întâlnire între „intenţia textului, interogaţia proprie şi aşteptările (latente sau manifeste) ale cititorului de azi”. „Ne-am ferit de erudiţia goală, dar am ţinut, în acelaşi timp, să aducem în perimetrul religiozităţii autohtone o minimă exigenţă academică, un tip de discurs care să-şi găsească locul, cu naturaleţe, în dezbaterea intelectuală a modernităţii, în ciuda pripitelor ei crispări ‚laiciste’.” Avem aici scheletul pe care se construieşte întreaga reflecţie. Din exegeza contemporană venită din lumea catolică şi mai ales protestantă, Andrei Pleşu reţine exhaustivitatea şi acribia – aşa cum făcea odinioară şi părintele Stăniloae –, respingând contextualizarea excesivă care ajunge să pună accentul mai degrabă pe cantitatea de ulei necesară pentru întreţinerea flăcării unui opaiţ corelată cu producţia de ulei din Palestina începutului de mileniu şi să neglijeze textul propriu-zis al parabolei. Pagini savuroase şi amuzante sunt acelea în care domnul Pleşu expune cu o blândă, dar tăioasă ironie, interpretările strict ideologizate, care fac din Hristos sau din cei din preajma lui militanţii unor cauze sociale, de la colectivism până la feminism. Abuzul de spirit critic, specific mai ales în protestantism, este la rândul său taxat ca piedică în calea unei gândiri vii şi fecunde. „Aproape că e mai bună credulitatea. Dacă eşti gata să creditezi un fals, greul vinei cade asupra celui care distribuie falsul. Dacă însă respingi, precaut, ceea ce merită a fi creditat, vina e, în întregime, a ta. Spiritul critic devenit insomnie cârcotaşă este un abuz al inteligenţei. Cel care îl practică are toate şansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie şi cunoaştere. Spiritul critic supradozat blochează înţelegerea, stimulează proasta dispoziţie şi inhibă instinctul participării la viaţa comunitară. E mereu inadecvat, pieziş, incapabil să valorifice inteligenţa altfel decât ca instanţă judiciară. În loc să asculţi, confecţionezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopţi morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deşteptăciunii proprii.”

*

     Felul în care „citeşte” domnul Pleşu „Parabolele lui Iisus” este, în cea mai mare parte, ortodox în formă şi conţinut. În unele momente i se poate reproşa absenţa unor necesare nuanţe, care să păstreze un echilibru. Faptul că o participare formală şi exterioară la ciclul slujbelor Bisericii nu este garanţia mântuirii este bine pus în evidenţă. În schimb, importanţa participării trăite la acestea intră prea puţin în discuţie. Un cititor neavizat – şi mulţi dintre oamenii de cultură cărora li se adresează această scriere sunt neavizaţi duhovniceşte – ar putea înţelege că ciclul liturgic este facultativ pentru creştinul autentic, ceea ce, desigur, ar fi o interpretare străină de Scriptură şi Tradiţie. Pe de altă parte, nefiind teolog, deşi cultura domniei sale în domeniu o depăşeşte pe a multor absolvenţi de facultăţi teologice, domnul Pleşu face şi anumite erori pe care se cade a i le semnala. Bunăoară, lectura ortodoxă a pasajului evanghelic în care Petru Îl mărturiseşte pe Hristos ca Dumnezeu, iar Acesta spune „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” nu este în sensul că lui Petru i-ar fi „delegată” respectiva temelie. Mântuitorul îşi întemeiază Biserica pe fundaţia mărturisirii lui Petru, altfel spus a faptului că apostolul Îl recunoaşte în El pe Dumnezeu. Apoi, vorbind despre kenoză, domnul Pleşu spune: „Pentru a deschide umanităţii deviate o uşă recuperatoare, pentru a reinstitui, dincolo de moarte, un orizont al Învierii, Iisus trebuie mai întâi să moară. Cu alte cuvinte (...) să ‚ex-spire’, să-şi ‚dea duhul’ să se lepede de însăşi esenţa divinităţii Sale.” (Sublinierea mea – PSG). Ultima parte a acestui enunţ este eronată. Într-adevăr, Fiul S-a coborât la condiţia omului pentru a-L recupera pe acesta, a luat în Sine natura umană, cu toate suferinţele ei şi cu consecinţa supremă a păcatului care este moartea, însă fără a renunţa la esenţa (fiinţa) Sa dumnezeiască. Din momentul Întrupării, Hristos este pe vecie Dumnezeu ŞI om. În unele momente se manifestă mai ales în latura Sa divină, în altele în cea umană, însă cele două rămân indisolubil unite. În aceeaşi linie de gândire, referindu-se de data aceasta la înălţarea omului către Dumnezeu, domnul Pleşu scrie: „Tot secretul constă într-o tonică uitare de sine, în capacitatea (sau darul?) de a te lăsa ‚in-spirat’, absorbit în răsuflarea sacră: ‚...nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine’ (Galateni 2, 20). (...) Imperativul golirii de sine şi al efortului de a te uni cu Sinele tău mai adânc, care e totuna cu atotcuprinzătorul Sine divin, este prezent în toate marile religii ale lumii, chiar dacă terminologiile, contextele, procedurile şi doctrinele diferă.” (Sublinierea mea – PSG). Aici eroarea este chiar mai evidentă. Personalist prin excelenţă, creştinismul vorbeşte despre o unire a omului cu Dumnezeu, dar niciodată despre o desfiinţare a lui, despre o dispariţie în divin, ca religiile orientale, ce nu pun preţ pe persoană. Identificarea între „sinele mai adânc” şi „atotcuprinzătorul Sine divin” are conotaţii panteiste. După cum spune un mare gânditor modern, creştinismul e singurul care a reuşit o sinteză echilibrată a Eului şi a Totului, vorbind despre unire fără desfiinţare, despre asemănare fără confuzie.

*

     În contextul actual, cartea lui Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus” este un demers util întru recuperarea dimensiunii creştine a culturii româneşti, dar şi pentru ieşirea din împietrire a unui tip de discurs religios arhaizant, încremenit în formă şi irelevant pentru omul contemporan. Prin însăşi personalitatea sa, domnul Pleşu se situează la intersecţia între teologie şi cultură, umplând un spaţiu din ce în ce mai părăsit de cei chemaţi să-i dea sens. Se deschid aici noi perspective şi chiar dacă viziunea nu cuprinde acea plenitudine a culturii şi credinţei pe care o întrupează N. Steinhardt, ea deschide noi orizonturi de care suntem chemaţi să ne împărtăşim pentru a înţelege mai bine momentul crucial al Întrupării lui Hristos, al fecundării lumii şi culturii prin paradoxală smerenie hristică. Apărută la o răscruce de drumuri, „Parabolele lui Iisus” are şansa să devină deschizătoare de drumuri pentru o renaştere în duh a culturii române.

Andrei Pleşu, "Parabolele lui Iisus" - o analiză (I)

     De câţiva ani buni, reacţia cu care sunt întâmpinate cărţile domnului Andrei Pleşu nu mai este decât parţial determinată de conţinutul acestora. Există în jurul gânditorului acestuia un soi de polarizare. Dincolo de cei câţiva oameni oneşti şi obiectivi care îl privesc faţă în faţă pe Andrei Pleşu, făcând efortul către o relaţie firească pe plan intelectual şi – eventual – uman, cei mai vocali comentatori fie îl idolatrizează, fie îl detestă. Pe de o parte sunt unii dintre intelectualii mai vechi şi mai noi, grupaţi de-a lungul anilor în jurul unor reviste şi al unor principii derivând din cultura şi civilizaţia occidentale, adesea cu acel sentiment de superioritate faţă de „restul”, de „plebe” sau, pur şi simplu, de „români”. Nu îmi plac în mod deosebit generalizările, de aceea accept că între oamenii foarte vag încadraţi în cele de mai sus sunt şi deosebiri, uneori foarte mari. Însă mediul în care se învârt este acesta: ochii îndreptaţi mai ales sau numai spre Vest, o oarecare îndepărtare de valorile naţionale, cosmpolitism, relativism ideologic – deşi nuanţa de stânga nu le lipseşte nici celor mai „dreptaci” dintre ei – şi uneori oportunism politic. La toate acestea se adaugă o cultură de obicei solidă şi o oscilaţie între agnosticism şi o credinţă mai mult intuită şi tolerată decât asumată. Aceasta este categoria celor pentru care Andrei Pleşu este un reper absolut şi incontestabil. Mai mult, cum cel în cauză este unul dintre puţinii membri ai acestui cerc care s-a declarat în repetate rânduri şi în mod public creştin – chiar, stupoare! creştin-ortodox – dovedind şi o cunoaştere aprofundată a unora dintre tainele credinţei, partida „intelectualilor occidentalizaţi”, cum îi voi numi de dragul simplificării, vede în domnul Pleşu autoritatea absolută în domeniu. Pe domnia sa îl acceptă în turnul de fildeş al superiorităţii ei şi cum e singurul dintre ei care vorbeşte despre Hristos, trebuie să fie, neîndoielnic, şi cel mai priceput.

     La polul opus se situează denigratorii intransigenţi. La aceştia lucrurile sunt chiar mai simple. Cum domnul Pleşu nu e din tabăra lor, a făcut niscai compromisuri la viaţa lui – pe acestea, unele regretabile, nu le negăm nici noi – nu mai au ce discuta cu el. Nu contează ce a mai făcut în rest, omul are etichete lipite pe vecie: „ăla cu meditaţia transcendentală”, „băsist”, „duşman al românilor”, ba chiar... „legionar”.[1] Nici nu mai trebuie citite cărţile domniei sale fiindcă, nu-i aşa, date fiind cele de mai sus, nu au cum fi altcumva decât proaste, mincinoase, corupte, antinaţionale. Singura reacţie potrivită e răcnetul isteric.

     Desigur, domnul Pleşu nu e cu totul străin de niciuna dintre reacţii. Dar principala „vină” a domniei sale în toată povestea este că, prin temperament, slăbiciuni şi prestanţă deopotrivă, s-a transformat în ochii publicului într-un personaj, o mască ce ascunde realitatea persoanei. Iar de pe urma acestei confuzii, suferă şi opera. Aşa se face că şi ultima carte publicată, „Parabolele lui Iisus”, surprinzătoare şi incitantă, a avut parte de acelaşi tratament: pentru unii este cea mai importantă carte scrisă pe această temă în ultimii cincizeci de ani, pentru alţii o hârţoagă numai bună de ignorat. Cel mai simplu, pornind de la acestea, ar fi să tragem concluzia că adevărul e undeva la mijloc. Numai că, aşa cum ne învaţă nu odată Parabolele comentate aici, adevărul nu e întotdeauna simplu.

*

     Mergând într-o anumită măsură şi până într-un punct pe urmele lui Steinhardt în interpretările parabolelor lui Hristos, Andrei Pleşu iese din comoditatea unor explicaţii comune – deşi nu mereu greşite, ceea ce autorul pare uneori să uite – şi îşi asumă acel curaj a cărui absenţă este, în viziunea ortodoxă a monahului de la Rohia, un păcat. Domnul Pleşu îndrăzneşte să arunce asupra învăţăturilor hristice o privire din care nu lipseşte inteligenţa, o viziune ce renunţă la cea convenţional-moralizatoare în schimbul uneia ce devine „scandaloasă” doar în ochii celora care nu înţeleg „nebunia lui Dumnezeu” manifestată în Întruparea lui Hristos. „Nu orice gospodină de vârsta a treia care se aferează bigot prin ograda bisericii e receptaculul optim al credinţei”, ne spune domnul Pleşu. „Iubirea hristică e, desigur, nelimitată, necondiţionată, ‚îndelung răbdătoare’. ‚Toate le suferă’. În afară de opacitate şi silnicie. Nu se impune cu forţa, nu batjocoreşte libertatea aproapelui, fie el din preajmă sau din afară. Iubirea hristică nu se poate dărui pietrelor, firilor îndărătnice sau îndobitocite, răzvrătiţilor profesionişti sau adormiţilor. Nu contaminează somnambulic pe toată lumea. E de faţă pentru toţi, dar nu pentru oricine. Şi în orice caz nu pentru cei care n-o percep, n-o doresc, n-o suportă. Ca orice iubire adevărată, iubirea hristică nu funcţionează decât dacă e împărtăşită. Restul e literatură roz, emotivitate populistă.” Pornind de la asemenea premise, cu izvorul în însăşi propovăduirea lui Hristos, domnul Pleşu pune accentul pe acea latură a învăţăturii creştine menite să ne smulgă din confortul nostru intelectual, pentru a ne pune în faţa unor răspunsuri asumate sau pentru a ne da curajul de a pune întrebări nerostite. Iubirea cea mai înaltă e cea care se jertfeşte, iar jertfa cere curaj. Pe de altă parte, creştinismul nu e nicidecum învăţătură iniţiatică în sensul de ezoterism, iar la adâncurile lui nu se ajunge printr-o cunoaştere secretă pe care şi-o împărtăşesc cu grijă membrii unei societăţi oculte, ci printr-o evoluţie spirituală la îndemâna oricărui om ce se deschide către Dumnezeu. „Mesajul e transmis tuturor, fără lacune: ‚...pe toate câte le-am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute’ (Ioan 15, 15). Dar pentru a pricepe ce ni se spune, avem toţi de parcurs un drum: drumul de la credinţa simplă (dar vagă) la înţelegerea profundă, de la pasivitatea sugarului la cooperarea viguroasă a cunoaşterii adulte. Pentru a avansa pe acest drum, beneficiem de ghidajul Duhului Sfânt, învăţătorul interior (interior magister) care ne poartă ‚întru tot adevărul’ (Ioan 16, 13).”

     Este, astăzi, când trăirea a scăzut, după cum spun mulţi părinţi, iar receptorii sunt tot mai puţini, o îndrăzneală să te apropii de cuvintele Mântuitorului. E aproape o obrăznicie, în termenii moralei curente. Şi mulţi se vor grăbi să o numească lipsă de smerenie. Însă cum neîngrădirea îi permite lui Dumnezeu să folosească paradoxuri în pedagogia Sa către noi, uneori această îndrăzneală e cale către mântuire – a noastră şi a altora. Domnul Pleşu vorbeşte despre „subtilul joc dialectic” al „ascunsului”: „Suntem îndemnaţi, uneori, să ne abţinem a făptui ostentativ, la vedere, de dragul slavei omeneşti (Matei 6, 1-6), dar încurajaţi, alteori, să arătăm lumii faptele noastre bune, care să devină, astfel, model pentru ceilalţi şi prilej de slavă adusă Creatorului (Matei 5, 16; 1 Petru 2, 12). Aşadar, faptei îi stă bine când discreţia, ascunderea, când vizibilitatea exemplară.” De aceea fiecare e chemat să reinterpreteze cuvintele Mântuitorului în cheia propriei sale trăiri. Nu negând ceea ce s-a făcut înainte, ci actualizând, la nivel personal – deci comunitar, în Biserică şi în Tradiţia ei, dar nu închistat în forme – toate cele câte le putem înţelege. Aceasta pentru că lectura textului scripturistic se cere a fi mereu vie, tocmai pentru că parabola e „gândită pentru a spune ceva şi dincolo de timpul rostirii ei”. Creştinul e chemat să fie smerit şi o anumită grabă în a aborda teme înalte la orice oră din zi şi din noapte, în orice companie şi context, este lipsă de măsură şi, îndrăznesc să spun, denotă chiar un prost gust duhovnicesc. Pe de altă parte, atunci când creştinul e întrebat, atunci când, cumpănind cu atenţie lucrurile, crede că ar putea fi de folos, e dator să vorbească, fără să se ruşineze de sărăcia sa spirituală. Dumnezeu, după cum ştim, a primit mai bucuros bănuţii văduvei decât daniile abundente ale celor bogaţi.

*

     Cartea lui Andrei Pleşu este împărţită în două. Prima parte, „De ce le vorbeşti în parabole?” se mişcă în jurul acelei dialectici amintite mai sus, a „ascunsului revelat” în care cei cărora li se propovăduieşte cuvântul sunt chemaţi, pentru a-l putea recepta, să devină „cineva”. În partea a doua, „Parabola ca subminare a ideologicului”, sunt puse în discuţie câteva clişee, prejudecăţi şi locuri comune ce au prea puţin de-a face cu Evanghelia însăşi, fiind mai mult rezultatul unei încremeniri într-o viziune moralizatoare, în care iubirea a fost înlocuită de un rigorism preţios. Originalitatea abordării din „Parabolele lui Iisus” constă, printre altele, în dezbaterea grupată nu pe fragmente evanghelice luate în ordine cronologică, ci pe teme de interes dezbătute prin analiza comparativă a tuturor textelor în care se face referire la ele. Desigur, este o metodă cunoscută exegezei apusene, dar în context românesc şi ortodox privirea de laborator a mediului protestant primeşte viaţă printr-o abordare familiară şi nu lipsită de evlavie. Nu suntem în faţa unei analize (pur) filologice şi filosofice, ci a unui act de credinţă. Autorul se închină în faţa unei răstigniri mântuitoare, care îşi are centrul trăit şi văzut pe Cruce, dar se revarsă din tot ce presupune Întruparea. Parabola e şi ea o kenoză, o revărsare a inefabilului divin spre putinţa de înţelegere a oamenilor: „Parabolele sunt efectul răstignirii intelectului divin pe lemnul limitelor raţiunii omeneşti. De aici splendoarea lor tragică, ‚obscuritatea’ lor asumată şi aspectul de jertfă al limbajului aluziv, voalat, analogic. Nu ‚cei din afară’ sunt sacrificaţi prin discursul parabolic, ci conţinutul însuşi al discursului, care se străduieşte să coboare în întunericul exteriorităţii lor.” Tocmai din această coborâre rezultă însă şi caracterul inepuizabil al parabolelor, imposibilitatea de a da o interpretare definitivă şi irevocabilă. Nu este aici vorba despre relativism, despre posibilitatea sugerată eronat de protestantism ca fiecare om să citească Scriptura în orice cheie doreşte, ci despre un sens infinit, căruia diferitele interpretări convergente, dar nu identice, îi luminează misterul. „Se vorbeşte despre ce nu ştim, în termenii a ceea ce ştim. Aceasta e definiţia însăşi a parabolelor lui Iisus.”

     S-a spus despre această scriere – de către diverşi exegeţi – că le este dedicată intelectualilor. Nu ştiu în ce măsură acesta este adevărul, sau unicul adevăr, dar nu mă îndoiesc că cei cu o anumită deschidere spre cultură o vor recepta mai uşor decât pe vreo carte de predici scrisă exclusiv din perspectiva unui limbaj bisericesc. „Parabolele lui Iisus” expune o parte a învăţăturii de credinţă creştine şi o face folosind o exprimare care, fără a fi absconsă, li se adresează (şi) celor cu veleităţi intelectuale. Dimensiunea culturală a Scripturii este astfel mai lesne văzută şi de cei mai puţin duşi la biserică – dar obişnuiţi cu biblioteca –, însă dincolo de aceasta, o receptare deplină a învăţăturii are loc doar în condiţiile recunoaşterii autorităţii Celui care vorbeşte: „Parabolele nu pot ajunge la cei care se situează în afara autorităţii hristice, mai exact la cei pentru care Iisus e în afara sferei autorităţii. (Să amintim că, la Marcu,‚fiul’ ucis – din parabola lucrătorilor viei, n. n. n. – e scos în afara viei, iar la Luca el este ucis după ce e scos în afară.)” Şi, adăugăm noi, Hristos însuşi e răstignit în afara Ierusalimului. Este de reţinut că domnul Pleşu invită la o lectură a parabolelor care acceptă, din politeţe intelectuală, adevărul lor. Cu alte cuvinte, abordarea unui sistem de gândire se face pornind de la premisa adevărului celor înfăţişate. Pe de altă parte, din punctul de vedere al creştinismului asumat de autorul cărţii, „credinţa nu lucrează cu certitudini imobile, (...) nu construieşte pe evidenţe. (...) A fi credincios nu presupune a te mişca teleghidat în limitele unei dogme şi ale unei ‚legislaţii’ imediate, ci a evolua liber în cadrul unui ‚proiect’, asumat fără constrângerea unei ‚prezenţe’ autoritare. (...) Accepţi că nu ai acces direct la sensul lucrurilor, la misterul angrenajului lor, la înţelesul binelui şi al răului, la sursa lumii create, la Dumnezeu. Dar aştepţi. Dumnezeu este, astfel, absenţa care devine prezentă prin aşteptarea ta.” Astfel, istoria însăşi capătă sens: „Sensul istoriei şi al universului creat nu poate fi obiect de cunoaştere. Nu e ceva de inventat sau de găsit. E ceva de creditat. Iar formula revelată a acestui ‚credit’ este ‚Împărăţia lui Dumnezeu’ şi orientarea constantă spre ea. Ceea ce ni se cere e să credem în această perspectivă şi să aşteptăm împlinirea ei.”

---

[1] În treacăt fie spus, anumiţi oameni din ambele „partide” evocate aici au o plăcere aproape fiziologică în a-şi gratula adversarii cu acest apelativ 

Fraţii noştri din Sodoma sau Cum îi discriminează ACCEPT & co. pe homosexuali

      Acum nu mult timp propaganda comunistă îşi instituia propriile sărbători la care era obligat să participe orice „om de bine”, căci comunismul îşi asumase rolul de religie prin pretenţia de a deţine adevărul absolut şi pe cel de inchiziţie prin pedepsirea drastică a celor ce nu aderau la acest adevăr. Astăzi spaţiul public este invadat – într-un mod mai subtil şi ce nu presupune (încă) pedepse fizice pentru „rebeli” – de o nouă propagandă, printre altele: propaganda în favoarea expunerii publice a deviaţiilor sexuale, denumită în mod ipocrit cu sintagma aparent neutră LGBT. Anul acesta, luna februarie a fost declarată de asociaţiile „de profil” „luna istoriei LGBT”. Şi, ca de obicei, a apărut şi reacţia ce condamnă aceste manifestări. Discuţiile par interminabile, iar argumentele susţinătorilor deviaţionismului funcţionează ca nişte magnetofoane stricate, repetând aceleaşi formule tocite indiferent de argumentele celeilalte părţi. „Ce, homosexualii nu sunt oameni?” suntem întrebaţi cu ipocrizie atunci când ne opunem unei parade. Fireşte că sunt. Niciun creştin întreg la minte nu le contestă homosexualilor calitatea de oameni. Ba chiar acesta e unul dintre motivele opoziţiei faţă de manifestările de propagandă homosexuală – căci n-am auzit de nimeni făcându-i morală vreunui câine sau vreunui motan homosexual. E drept că patrupedele nu organizează nici „parade gay”, dar aceasta e altă poveste. Deci nu homosexualii – oameni ca şi ceilalţi – sunt cei împotriva cărora duce creştinul lupta, ci homosexualitatea. Pentru a ilustra această afirmaţie, voi da un exemplu simplu: socotesc fumatul un viciu, un păcat, nociv pentru sănătatea fumătorului şi a celor din jurul său. Dar am o mulţime de prieteni fumători. Mai mult, o vreme am fumat şi eu. Pe acei prieteni nu-i iubesc mai puţin pentru că fumează, însă fumatul în sine îl condamn şi o făceam şi când îl practicam. Cu acelaşi exemplu răspund şi celeilalte întrebări puse adesea: „Ce te face pe tine să crezi că eşti mai bun decât ei?” Nimic. Conştiinţa creştină mă îndeamnă să mă socotesc cel mai păcătos dintre oameni. Cu siguranţă există hoţi, alcoolici, adulteri, homosexuali care, luaţi în ansamblul personalităţii lor, sunt oameni mult mai buni decât mine. La fel cum există oameni care, deşi suferă de strabism, sunt per total mai sănătoşi decât mine, care stau bine cu vederea. Dar aceasta nu înseamnă că furtul, alcoolismul, adulterul sau homosexualitatea sunt lucruri normale, sau că strabismul nu e o afecţiune, ci „o altfel de sănătate”.

     Astfel, perspectiva creştină – dar şi cea a altor religii sau curente filosofice – nu aduce cu sine condamnarea unor oameni, ci a păcatului, a patimii, a deviaţiei împotriva naturii. Complementaritatea între bărbat şi femeie este vădită atât pe plan teologic, cât şi la nivelul psihologiei, al sociologiei şi la cel cât se poate de vizibil al anatomiei. Faptul că în regnul animal procrearea are loc prin raporturi heterosexuale este dovada cea mai clară că natura funcţionează în acest sens. Încercarea propagandei de a impune homosexualitatea ca pe o formă de normalitate merge spre o relativizare a tuturor valorilor, spre desfiinţarea oricărui criteriu în afara bunului plac. Dar inexistenţa unei norme generale – fie ea teologică, morală sau chiar democratică (în fond, cei mai mulţi oameni sunt heterosexuali) – duce la relativism total. Mergând în această direcţie – „fac ce vreau, orice e consimţit e normal” –, e o consecinţă logică să ajungem şi la zoofilie, pedofilie (cine hotărăşte de la ce vârstă un copil poate consimţi în deplină cunoştinţă de cauză?), necrofilie (ce rău i-am făcut mortului?) şi tot felul de alte deviaţii pe care astăzi şi apologeţii homosexualităţii le privesc cu dezgust. Şi nu vorbesc din imaginaţie: în unele ţări există comunităţi întregi zoofile, iar despre vârsta consimţământului se discută intens. Părintele Constantin Galeriu îl citează pe un biolog contemporan, François Jacob, laureat al Premiului Nobel pentru  Medicină, ce afirmă: „E o cerinţă a spiritului uman să aibă o reprezentare a lumii care să fie unificată şi coerentă. În lipsa acesteia apar anxietatea şi schizofrenia.” Iar părintele completează: „Unitatea şi coerenţa se asigură prin unitatea şi armonia legilor care susţin şi conduc creaţia. Toate aceste legi sunt în slujba existenţei şi a vieţii.” Căci e lesne de înţeles din natură că homosexualitatea e o abatere de la legile vieţii – o generalizare a ei ar duce la dispariţia creaţiei.

*

     Într-o societate a libertăţii de conştiinţă, fiecare îşi organizează după cum crede de cuviinţă viaţa personală. Cu alte cuvinte, în termenii gândirii contemporane, atâta timp cât nu-i încalci libertatea celui de lângă tine, eşti liber să faci ce vrei. Ar fi de discutat despre impactul pe care îl au faptele fiecăruia dintre noi – chiar şi cele mai ascunse – asupra întregii societăţi, dar nu este aici locul pentru aceste reflecţii. Cum creştinismul autentic nu este inchizitorial, conştiinţa fiecăruia rămâne singurul factor de control al vieţii private. În fond, acest lucru este de la sine înţeles în societatea europeană şi americană: homosexualitatea nu (mai) este incriminată de nicio lege. Şi atunci pentru ce demonstrează activiştii „LGBT”, ce scop au toate paradele şi acţiunile de „sensibilizare” pe care le desfăşoară cu sponsorizări grase de la autorităţile statale şi suprastatale? Ce urmăreşte revoluţia această păzită de forţe de ordine, în care aşa-numiţii exploatatori, plătitori de taxe şi majoritari, îi plătesc din banii lor pe jandarmii care le rup spinările dacă îndrăznesc să se opună marşului triumfal al deviaţiilor sexuale? E simplu: cucerirea spaţiului public.

     Aici îşi intră în rol toate acele asociaţii şi organizaţii care coordonează manifestările de acest fel. Primul cuvânt în orice discurs al lor este lupta împotriva discriminării. Drepturile homosexualilor (şi lesbienelor, bisexualilor etc.) sunt marea lor lozincă. Dar trebuie spus odată pentru totdeauna: organizaţiile de tip ACCEPT şi altele asemănătoare sunt cele mai nocive pentru homosexuali, le fac acestora cel mai mare deserviciu. Şi ele stau la baza celei mai acute discriminări.

     Să mă explic. În afară de înţelesul juridic al termenului, în sensul primar al cuvântului, „a discrimina” înseamnă „a separa, a face deosebire, a face distincţie”. Ori exact asta fac cei care grupează oameni de cele mai diferite categorii sociale, intelectuale sau morale sub umbrela restrictivă „LGBT”. Practic omul nu se mai caracterizează prin nenumăratele sale însuşiri, ci printr-una singură, ajungând să fie separat de ceilalţi tocmai prin integrarea într-un cerc ce are homosexualitatea ca singură trăsătură definitorie. E ceea ce părintele Savatie Baştovoi numea „castificarea societăţii contemporane”, detaliind; „Comuniunea pictorilor, comuniunea evreilor, a femeilor divorţate, a homosexualilor, îi condamnă pe toţi la încremenirea în propria condiţie. Omul trăieşte după regulile, aspiraţiile şi obsesiile grupului de care aparţine, de care trebuie numaidecât să aparţină, chiar dacă acest grup se cheamă grupul oamenilor liberi.” 

     Prin crearea unor asociaţii de tipul celor menţionate mai sus, homosexualii sunt împinşi către autodiscriminare, către auto-segregaţie. Personal, sunt un admirator al unor mari creatori de cultură, ca Proust, Ceaikovski sau Freddie Mercury. Îi apreciez pe aceşti oameni, dar nu ca homosexuali, ci ca oameni şi artişti. Pentru mine Freddie Mercury e o mare voce, Proust un scriitor genial, Ceaikovski unul dintre cei mai profunzi compozitori. Da, au fost toţi trei homosexuali, însă nu asta îi defineşte în ochii mei, la fel cum pe Marlon Brando nu-l percep ca pe un fumător înrăit, ci ca pe un mare talent actoricesc. Lucrurile se aplică şi vieţii de zi cu zi. Întâlnesc oameni, discut cu ei, uneori ne contrazicem, cel mai adesea învăţăm unul de la celălalt: nu-i întreb, înainte de toate, cu cine le place să se culce. Însă când o asociaţie care pretinde că militează pentru anumite drepturi te forţează să te defineşti, prin apartenenţa la ea, în funcţie de homosexualitatea ta, îţi limitează automat personalitatea. Mai mult, această limitare îţi este prezentată ca un motiv de mândrie. Nici dacă homosexualitatea ar fi naturală – şi nu este! – pretenţia acestei „gay pride” nu s-ar justifica. Eu, bunăoară, nu sunt mândru că sunt heterosexual, la fel cum nu sunt mândru că îmi creşte barba. Ce vreau să spun este că omul e cea mai complexă dintre fiinţele lumii văzute, iar personalitatea lui e conturată de însuşiri numeroase şi variate. A-l închide – culmea, în numele luptei împotriva discriminării – într-un cerc în care el se defineşte doar (sau mai ales) printr-o senzaţie de căldură apărută din când în când între picioare este echivalent cu a-l coborî la un nivel sub-uman, ba chiar sub-animalic.

     Cert este că în timp ce oamenilor aflaţi în fruntea unor asemenea asociaţii de propagandă le este de regulă cald şi bine – sunt mediatizaţi, compătimiţi şi adesea sponsorizaţi cu generozitate – cei mulţi sunt împinşi prin aceste asociaţii într-o formă de segregare ce se foloseşte de labilitatea lor psihică şi de dorinţa lor – firească, aceasta – de a fi acceptaţi. Şi aceştia au cel mai mult de suferit prin faptul că tocmai cei care vorbesc în numele lor le lipesc o etichetă de care le va fi foarte greu să scape. De aceea peste tot în lume există homosexuali oneşti care refuză cu dezgust paradele de exhibiţionism ale celor grupaţi în asociaţii şi organizaţii. Mulţi dintre aceştia au susţinut demonstraţiile recente din Franţa împotriva adopţiilor de către cupluri homosexuale.

     Mai mult decât atât, cei care sunt atraşi către asociaţiile de propagandă „LGBT” sunt expuşi reacţiilor uneori agresive ale unor oameni care îşi exprimă – uneori în mod primitiv – respingerea firească faţă de o deviaţie care contestă complementaritatea dintre bărbat şi femeie. Iar dorinţa de a supune copii nevinovaţi mutilării psihice în cadrul unor familii „unisex” nu poate duce decât la o indignare pe măsură.

     Avem însă de-a face, la noi şi pretutindeni, cu o acţiune de propagandă dusă după toate tiparele totalitarismelor, în care controlul minţilor de către un Big Brother omniprezent este definitoriu. Se încearcă, în primul rând, manipularea sentimentelor. Pentru că, înainte de orice formulări teoretice, oamenilor obişnuiţi le repugnă exhibiţionismul în general, şi cel homosexual în special. Altfel spus, paradele trezesc antipatia celorlalţi. Iar aceşti „ceilalţi” îşi exprimă sentimentele. Se caută astăzi, printr-un lobby extrem de puternic, interzicerea acestor sentimente înseşi, ostracizarea celor care le au ca „fundamentalişti” şi interzicerea absolută a exprimării lor în public. Cu alte cuvinte, se reinventează delictul de opinie. „Ai altă părere, trebuie să fii pedepsit”, ne transmit propagatorii unei toleranţe tolerante doar cu cei din aceeaşi tabără. Şi afirmaţia aceasta îşi găseşte nenumărate exemplificări. Pe site-urile asociaţiilor „LGBT” există îndemnuri la denunţ împotriva atitudinilor „homofobe”, iar comentariile la adresa celor care se opun manifestărilor publice ale homosexualilor cuprind adesea ameninţări („am să trimit acest articol unor cotidiene din Europa, unor organizaţii internaţionale şi unor foruri tot internaţionale”, îl avertizează pe un editorialist-preot ce semnează în „Adevărul” un comentator furios). Sunt aceleaşi metode de care se foloseau sistemele nazist şi comunist pentru a-i „demasca” şi pedepsi pe cei catalogaţi „duşmani ai poporului” pentru simplul motiv că părerea lor era alta decât cea a autorităţii represive – denunţul, ameninţarea, intimidarea.

*

     Se spune că cine seamănă vânt culege furtună şi este fără îndoială adevărat. Însă trebuie să ne gândim adesea şi la reacţiile nepotrivite ale multora dintre noi. Chiar dacă răbdarea ne este uneori greu pusă la încercare, violenţa nu a rezolvat şi nu rezolvă nimic. Nici judecarea semenilor noştri, oricât de adâncă ar fi căderea lor. Păcatul trebuie condamnat, dar faţă de oameni Hristos ne învaţă să avem dragoste şi compasiune. Nu cred că este creştinească nici atitudinea unei îngăduinţe amestecate cu dispreţ faţă de homosexuali. Toţi avem propriile noastre patimi, propriile noastre boli sufleteşti. Iar oamenii aceştia suferă – chiar dacă, de multe ori, din vina lor. Şi de aici poate porni izbăvirea. Spune părintele Savatie: „Ei sunt într-o permanentă opoziţie cu lumea, cu normele ei. Nu contează că normele lor de viaţă sunt şi ele nocive, important este că ele sunt ‚altfel’, ele sunt ‚nebunie’ pentru oameni. Oamenii aceştia au experienţa nebuniei, a suferinţei din cauză că nu sunt ca toţi ceilalţi. De aceea, atunci când ei aud despre un Dumnezeu care ‚nu este din lumea aceasta’, Care ne îndeamnă ‚să fim nebuni pentru El’ şi ‚să ne osebim’ de oamenii lumii acesteia, ei devin curioşi, cel puţin curioşi. Această curiozitate le lipseşte, aşa cum bine ai observat, intelectualilor călduţi, funcţionarilor, ‚burghezilor’ care se identifică cu mersul lumii acesteia. Perverşii nebunatici, chiar dacă pare curios, se pot simţi atraşi de Hristos chiar şi numai pentru faptul că (nici) Hristos nu e de acord cu moleşeala în care se complac majoritatea oamenilor. Şi atunci ei se pot împrieteni cu Hristos împotriva zădărniciei si nimicniciei lumii acesteia.”

     De aceea, pentru a folosi din nou un termen foarte popular în zilele noastre, răspunsul la auto-ostracizarea practicată de asociaţiile „LGBT” trebuie să fie reintegrarea unor oameni bolnavi sufleteşte – de nu şi din punct de vedere medical – în comunitatea mult mai mare şi mai liberă a umanităţii şi, în cele din urmă, a Bisericii. Homosexualitatea nu este o pecete indelebilă, aşa cum încearcă să ne convingă propagandiştii deviaţiei. Persistenţa în ea este o fundătură tragică, din care se poate ieşi prin deschiderea celorlalţi către o realitate mai cuprinzătoare. Dacă ştim „ai cărui Duh suntem”, nu vom cere să se pogoare foc din cer, ci le vom înfăţişa acestor fraţi ai noştri din Sodoma iubirea lui Hristos pentru ei, ieşind astfel din cercul unei predeterminări înguste şi păşind împreună în drumul spre Ierusalim.

"După dealuri" - impresii de cinefil

     După 1989, cinematografia românească, prin unii reprezentanţi ai ei mai vechi, însă mai cu seamă prin tinerii grupaţi mai mult sau mai puţin arbitrar în ceea ce s-a numit „noul val”, a scos la iveală o producţie foarte bogată, eterogenă, însă cu o însemnătate din ce în ce mai mare, dată de abordarea nouă, de actualitatea sau ineditul subiectelor şi de un succes internaţional fără precedent. Ca iubitor de film, fără o cultură vastă în domeniu – încep să mi-o dezvolt abia în ultima vreme – am urmărit cu interes şi, trebuie să o mărturisesc, cu încântare, câteva dintre noile filme. Am adorat „California Dreamin’”, mi-au plăcut, printre altele, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Faimosul paparazzo” (sper ca specialiştii să nu se scandalizeze că amestec cu atâta dezinvoltură perioadele şi „şcolile”), „A fost sau n-a fost”, sau „Eu când vreau să fluier, fluier”, n-am rămas cu mare lucru după „Poliţist, adjectiv” sau „Marţi după Crăciun”. Apoi a apărut „După dealuri”.

     Faptul real de la care porneşte cartea „Spovedanie la Tanacu” a Tatianei Niculescu-Bran, carte din care se inspiră la rândul său scenariul filmului, a făcut la vremea sa multă vâlvă în Biserică şi în media, iar ecourile sale nu s-au stins nici până astăzi. Nu îmi propun să dezvolt aici subiectul, însă trebuie spus că părintele implicat în cazul respectiv a fost supus pe nedrept unui permanent linşaj mediatic căruia i s-au alăturat, din păcate, şi unii ierarhi. Cum, pe de altă parte, multe dintre vocile reprezentative ale Bisericii i-au luat apărarea (este suficient să-i amintesc pe părinţii Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Savatie Baştovoi), dezbaterea a înflăcărat multă lume, iar ultimul cuvânt în această privinţă nu a fost încă spus.[1] În acest context, era de anticipat faptul că filmul lui Cristian Mungiu avea să aprindă spiritele. Dacă peste hotare „După dealuri” a înregistrat un succes răsunător – cu premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, unde Cosmina Stratan şi Cristina Flutur au câştigat la rândul lor premiul de interpretare – în România a devenit rapid subiectul unor polemici aprinse. Pe lângă vocile echilibrate, au apărut imediat şi reacţiile isterice, pe de o parte ale anticlericalilor şi anticreştinilor care au văzut în film o dovadă în plus a aşa-ziselor abuzuri din Biserică, pe de alta a celor care se erijează în apărătorii agresivi ai unei Ortodoxii care supravieţuieşte foarte bine şi fără protecţia lor.

     După cum scrie doamna Elena Dulgheru, critic de film şi om al Bisericii deopotrivă, „După dealuri” nu este un film mistic. Nu se cade să încercăm să-l încadrăm în seria ideatică a unor pelicule de tipul „Ostrov”, căci viziunea pe care o propune nu este una venită din interiorul trăirii creştine, ci o încercare de obiectivare a unor evenimente şi trăiri, atât cât pot fi ele percepute de un observator pe cât se poate neutru. De aici şi cele câteva note ironice menite să lezeze – pe bună dreptatea – sensibilitatea creştină. Dintre acestea, cea mai evidentă este realizată prin plăcuţa de la intrarea în mânăstire, cu inscripţia „Aceasta e casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede şi nu cerceta”. După cum s-a spus în nenumărate rânduri, „Crede şi nu cerceta” nu este o formulă creştină, ci o răstălmăcire folosită în exces de adversarii credinţei pentru a dovedi un obscurantism care, de altfel, nu există. Evoluţia ulterioară a filmului contrazice însă această viziune, iar atitudinea echilibrată a preotului-duhovnic al mânăstirii de maici nu are nimic caricatural, nicio tuşă îngroşată în mod acuzator. Dincolo de acest amănunt – şi de alte mici şi neînsemnate inadvertenţe – lipsa unor judecăţi tranşante şi căldura umană cu care este abordat subiectul îi oferă spectatorului posibilitatea de a trage propriile concluzii, în funcţie de maturitatea sa duhovnicească sau de scara sa de valori, având însă la dispoziţie o viziune care înglobează cât mai multe elemente şi evadează cu succes şi înţelepciune din sfera scenariilor gata făcute care au bântuit percepţia publică.

     Tensiunea şi dramatismul, caracterul tragic al situaţiei sunt redate în „După dealuri” cu o economie de mijloace tipică pentru „noul val”, care aici este foarte adecvată, în măsura în care creează o imagine autentică, lipsită de sugestii metaforice care l-ar putea înclina pe spectator într-o direcţie sau alta.

Marele butoi cu pulbere al acestui film, cel de la care a pornit cea mai mare parte a polemicilor furibunde, este legat de sugestia unei relaţii de lesbianism în trecutul celor două personaje principale. Discretă, nu neapărat necesară, aceasta nu este însă exploatată în direcţia viziunii contemporane despre „toleranţă” şi „iubire”. Mai mult, nu aruncă nicio umbră de acuză asupra mediului monahal. Pentru că dacă a existat o relaţie propriu-zisă sau o înclinaţie, aceasta ţine, din punctul de vedere al maicii Voichiţa, de un trecut la care nu vrea să se întoarcă. Astfel, privită din unghi creştin, desfăşurarea scenariului este o admirabilă dovadă de întoarcere la Hristos şi de renunţare la vechile obiceiuri şi păcate. Voichiţa nu are nicun moment de slăbiciune în faţa Alinei, îi spune simplu dar direct că o iubeşte, dar nu ca în trecut, ci „altfel”, iar la insistenţele colegei de cămin răspunde cu atitudinea şi cuvintele dictate de noua viaţă în Dumnezeu, pe care a îmbrăţişat-o la mânăstire. Nici vorbă de sminteală. Din perspectiva tinerei monahii, trecutul este recunoscut, mărturisit, dar lăsat pentru totdeauna în urmă. Asumarea interioară a vieţii în obştea ortodoxă de către Voichiţa este surprinsă cu mare măiestrie de scenariu.

     Un alt personaj construit cu simplitate şi realism este preotul duhovnic. Direct şi fără artificii de elocvenţă, părintele este cel care contrazice înscrisul tendenţios „Crede şi nu cerceta” prin însuşi modul său de a fi. Mereu cu o vorbă blândă, sfâşiat între grija pentru binele obştii şi cea pentru recuperarea „oii pierdute”, explicând direct dar clar cele legate de trăire şi credinţă, el nu se pierde în obscurantism – dovadă respingerea superstiţiilor de tipul „butucului cu cruce neagră” căruia maicile tind să-i atribuie puteri nefaste – ci merge cu smerenie şi convingere pe drumul luminos al vieţii pe care şi-a asumat-o – şi al crucii care derivă din aceasta. Iar faptul că la sfârşit îşi susţine cu tărie nevinovăţia juridică, însă adaugă „am greşit pesemne şi eu că m-am încrezut prea mult în puterile mele” duce exact la concluzia duhovnicească formulată şi de părintele Savatie Baştovoi (care faţă de acest film are o poziţie benign-critică cu care îmi permit să nu fiu întru totul de acord) în cartea sus-amintită.

     După cum am mai spus, există şi câteva momente discutabile. Pe lângă cadrul deja amintit cu plăcuţa de la intrarea în mânăstire, momentul în care Voichiţa o dezleagă pe Alina în taină, chiar în noaptea dinaintea morţii – dar şi a eliberării, cel puţin aparente, de răul ce o bântuia – poate fi citită, dacă vrem cu tot dinadinsul, şi în cheia hollywoodiană a triumfului unei iubiri omeneşti (nu trupeşti). De asemenea, mai e momentul final – sesizat deja de alţi comentatori ai filmului – în care aceeaşi Voichiţa apare cu un pulovăr peste rasa monahală, ceea ce ar putea sugera o separaţie simbolică de celelalte maici. Cu toate acestea, ea merge din proprie iniţiativă la procuror, alături de părinte şi de cele patru monahii. Şi judecând din perspectiva reacţiilor omeneşti, chiar şi această obiecţie slăbeşte. Mergând pe firul poveştii, era firesc ca cea care îşi văzuse prietena din copilărie moartă să fie tulburată, chiar să aibă îndoieli. Cine vrea neapărat să interpreteze mai departe semnele unei omeneşti, prea omeneşti dureri, o face pe propria răspundere, care nu-l implică nicidecum pe realizatorul filmului.

     Doamna Elena Dulgheru mai observă un lucru care pare să le fi scăpat adversarilor acestui film: spre deosebire de violentele izbucniri anticlericale ale presei, aici părintele şi obştea sunt exoneraţi de vina de o fi ucis pe Alina (respectiv pe Irina Cornici, personajul real care a inspirat cartea Tatianei Niculescu-Bran şi scenariul filmului), iar faptul că cei de la spital au refuzat să o mai trateze şi au trimis-o la mânăstire şi că ulterior tratamentul administrat în salvare i-a cauzat cel mai probabil moartea sunt redate întocmai.

     „După dealuri” a fost acuzat că este lipsit de profunzime. Dar poate că acea profunzime nu a fost ceea ce a căutat regizorul şi scenaristul. Pornind de la întâmplări reale pe care le-a interpretat într-o cheie dramatică proprie, Cristian Mungiu reuşeşte, fără a reda sută la sută întâmplările cunoscute, să recreeze un context. După cum declară însuşi realizatorul, deşi este într-o anumită măsură credincios, nu e prea „dus la biserică”. Cu atât mai lăudabile sunt documentarea pe care a întreprins-o şi faptul că a reuşit, cu mici excepţii, să redea modul de trăire bisericesc fără prejudecăţile şi stereotipurile celor „din afară”. Filmul nu este menit să convertească pe nimeni, dar nici nu-i sminteşte decât pe cei care se smintesc oricum de orice iese din propriul lor cadru strâmt ideologizat. Cel mai important însă, „După dealuri” nu deformează lucrurile. Nu un amănunt al trecutului este important în desfăşurarea faptelor şi trăirilor – în speţă presupusa înclinaţie lesbiană – ci întâlnirea între viaţa nouă a Voichiţei (care a lăsat în urmă „cele vechi”, indiferent care ar fi acestea) şi tulburarea Alinei (ataşată de un trecut pe care îl vrea recreat, indiferent care ar fi acesta). Probabil unii dintre contestatarii de astăzi ai filmului preferă abordările triumfaliste şi festiviste ale spaţiului monahal ortodox. Însă pentru un spectator onest, frumuseţea imaginilor şi a cadrului, abordarea lipsită de neverosimil, simplă şi nefardată, creează caracterul autentic al viziunii. Aprofundarea temei din punct de vedere duhovnicesc, social sau cultural este un demers ce poate avea loc după film. Nu este parte a filmului, dar poate fi prilejuită de el. Surprinzând elementul uman cu delicateţe şi compasiune, „După dealuri” oferă terenul unor meditaţii ce depăşesc mult cadrul peliculei şi îşi câştigă un loc meritat în arhiva unei arte oneste şi pline de măiestrie.

Nota bene: Multe dintre observaţiile din acest articol se găsesc şi în cronica doamnei Elena Dulgheru, pe care am socotit-o cea mai pertinentă dintre toate pe care le-am citit: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/2013/01/dupa-dealuri-sau-recviem-pentru-alina.html

UPDATE: Pentru un punct de vedere bine documentat şi cuprinzând şi lămuriri legate de tehnica cinematografică, intraţi aici: http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/2012/10/dupa-dealuri.html

---

[1] Din punctul meu de vedere, cartea „Pentru cine bat clopotele la Tanacu” a părintelui Savatie lămureşte lucrurile într-o manieră suficient de cuprinzătoare

Petiţie pentru Valeriu Gafencu

SOLIDARITATE CU VALERIU GAFENCU! 

Cerem primariei Targu Ocna sa nu dea curs presiunilor Institutului Ellie Wiesel si sa nu retraga Sfantului Inchisorilor titlul de cetatean de onoare.

30/01/2013

Categorie: Guvernare, administrativ.

Destinatar: Primaria Targu Ocna, Consiliul Local Targu Ocna.

Domnule Primar, 
 Onorat Consiliu Local,  
Am luat cunoștință cu surprindere și indignare de conținutul adresei Nr. 600 / 8.11.2012, transmisă de Institutul Național pentru Studiul Holocaustului în România “Ellie Wiesel”, prin care vi se solicită în mod abuziv si neîntemeiat retragerea titlului de cetățean de onoare, acordat de catre Consiliul Local Târgu Ocna fostului deținut politic Valeriu Gafencu, care este considerat de mulți dintre cei care au studiat fenomenul carceral din perioadele de regim totalitar din România ca un martir și un sfânt al inchisorilor.  
Vă supunem atenției punctul nostru de vedere, de care dorim să se țină cont în ședința Consiliului Local în care se va supune discuției solicitarea de reexaminare a calității de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna a fostului deținut politic Valeriu Gafencu.  
1. Cu privire la acuzația de “membru al unei organizații fasciste” lansată de reprezentanții INSHREW, vrem să vă aducem la cunoștință faptul că studentul Valeriu Gafencu a fost condamnat de instanțele militare ale regimului antonescian, în cadrul unor ample măsuri de represalii politice aberante, cărora le-au căzut victime zeci de mii de cetățeni români, între care foarte mulți minori, elevi membri ai organizațiilor Frățiile de Cruce. Condamnările aberante la zeci de ani de detenție grea, dictate de aceste instanțe militare care condamnau cetățeni români pentru gesturi simbolice sau nesemnificative în spațiul public după o legislatie absurdă de tip totalitar, aveau scopul de a justifica măsurile abuzive prin care regimul antonescian din acei ani înțelegea să elimine orice opoziție politică, orice manifestare pluralistă în societatea românească. Este cunoscut faptul că regimul Ion Antonescu a dus o consecventă politică de eliminare a adversarilor politici,în mod special a celor legați de Mișcarea Legionară, fie prin execuții sumare, fie prin încarcerarea lor cu condamnări extraordinar de lungi, fie prin trimiterea acestora pe front în prima linie, în operațiunile cele mai periculoase. De altfel, din luările de poziție repetate ale reprezentanților INSHREW, rezultă că aceștia definesc regimul generalului Ion Antonescu dintre 1941 și 1944 ca unul dictatorial, întemeiat pe abuz, pe crime și pe încălcarea celor mai elementare drepturi ale omului, țncadrând ca genocid și crime împotriva umanității represiunile împotriva comunităților evreiești și de etnie romă ca victime ale acestui regim. În aceste condiții, este de neînțeles pentru noi dubla măsură adoptată de reprezentanții INSHREW, care deplâng anumite victime ale regimului antonescian, dar în același timp găsesc justificări sentințelor politice dictate împotriva altor victime, aliniindu-se necondiționat tezelor susținute de de autoritățile represive ale unui regim de tip fascist, obedient Germaniei hitleriste, pe care altminteri îl detestă. De asemenea, în baza celor mai sus arătate, este clar că Valeriu Gafencu nu a fost condamnat de două ori pentru că ar fi fost “membru al unei organizații fasciste”, așa cum eronat se afirmă în documentul INSHREW. În realitate, el a fost condamnat ca adversar politic al unui regim totalitar, și nu pentru apartenența în sine la o organizație fascistă, ci, așa cum spune și sentința citată de INSHREW, pentru “instigare publică” și respectiv “crimă de constituire de asociațiune și activitate legionară, potrivnică ordinei existente în stat” - care după cum am văzut era unul de inspirație fascistă. Ne surprinde maniera neacademică, incompatibilă cu un institut de rang guvernamental, în care reprezentanții INSHREW înțeleg să scoată din contextul juridic și istoric al documentelor anumiți termeni, falsificându-se flagrant sensul.  
2. Apartenența lui Valeriu Gafencu la Frățiile de Cruce și Mișcarea Legionară nu poate fi considerată ca apartenență la organizații fasciste în primul rând datorită neacceptării de către aceste organizații a definirii lor ca fasciste, În plus, este de notorietate faptul că Tribunalul de la Nurnberg, instanță penală internațională care a judecat crimele de război și crimele împotriva umanității comise de Țările aderente ale Axei Berlin-Roma și colaboratorii acestora, a scos de sub orice acuzare încă din timpul anchetei preliminare Mișcarea Legionară și pe liderii acesteia refugiați în Occident, aceștia beneficiind timp de 45 de ani de o totală libertate de acțiune și organizare în lumea liberă, editând inclusiv o bogată presă și un curier informativ al Mișcării. Unul din argumentele autorităților penale internationale de exonerare a Mișcării legionare de participare la crime împotriva umanității, a fost tocmai acela că, între 1941 și 1944, legionarii refugiați în Reich au fost deținuți în lagărele naziste ca prizonieri politici, alături de alte categorii aflate în dizgrația hitleriștilor, precum evreii, polonezi ș.a.. Liderul legionar Horia Sima a publicat la Paris, în 1951, lucrarea “Destinee du nationalisme” (Menirea Naționalismului), în care preciza poziția Mișcării Legionare alături de blocul democrațiilor occidentale și suportul acordat acestora în combaterea ofensivei comuniste spre vest.  
3. Faptul că Mișcarea Legionară nu a avut un caracter fascist a fost confirmat și după 1990 de mai multe instanțe românești care au acordat foștilor deținuți politici condamnați pentru activitate legionară drepturile cuvenite conform DL 118/1990.  
4. Faptul că Valeriu Gafencu “nu a fost niciodată condamnat la închisoare de către regimul comunist”, așa cum se exprimă reprezentanții INSHREW, nu îi poate anula acestuia nici statutul de fost deținut politic și nici incontestabilele fapte de sfințenie, comportamentul său de martir al inchisorilor comuniste. În ultimă instanță, Valeriu Gafencu a fost condamnat tot de un regim totalitar, și atunci când vorbim de încălcarea drepturilor omului, de discriminări și de destine frânte abuziv, considerăm că victimele au dreptul la recunoașterea și considerarea calității lor personale, indiferent de momentul represiunii sau felul regimului totalitar responsabil.  
5. De asemenea, considerăm ca intenționat eronată și scoasă din contextul legii interpretarea INSHREW atunci când afirmă că “Legea nr 51/1991 privind siguranța națională a României menționează ... faptul că acțiunile de inspiație legionară reprezintă amenințări la adresa siguranței naționale”. D-lor omit în mod intenționat să precizeze că în articolul 4 al aceleaiși legi se precizează cu privire la art indicat de INSHREW: “Prevederile art. 3 (cel invocate de INSHREW – N.N.) nu pot fi interpretate sau folosite in scopul restringerii sau interzicerii dreptului de aparare a unei cauze legitime, de manifestare a unui protest sau dezacord ideologic, politic, religios ori de alta natura, garantate prin Constitutie sau legi.” Ori, acordarea post-mortem lui Valeriu Gafencu a titlului de cetățean de onoare al orașului Târgu Ocna, s-a făcut nu pentru apartenența sa la o miscare politică, ci pentru comportamentul lui excepțional față de semenii săi din închisoare, mergând până acolo încât și-a iertat sincer torționarii care l-au dus la moarte.  
Vă facem cunoscută pe această cale și mărturia mai multor foști deținuți politici care au împărțit suferința în închisorile politice comuniste cu Valeriu Gafencu, respectiv aceea că deși aflat în ultima fază de boală, acesta a cedat medicamentele sale unui alt deținut politic evreu, Richard Wurmbrandt, pastor neoprotestant. Mărturia este menționată în numeroase cărți și lucrări apărute public în România ultimilor ani, stârnind interesul a numeroşi cercetători şi oameni de cultură. Din mărturiile aflate în „Memorialul Durerii” rezultă că tânărul Valeriu Gafencu a fost considerat un sfânt al închisorii. Nu i se poate pune în sarcină nici o acţiune violentă. Comportamentul lui a fost unul exemplar, de martir al gulagului românesc, fiind susţinut în apariții publice și de personalități precum Dan Puric ori Episcopul Andrei Andreicuț. Aceste mărturii spulberă orice acuzație de fascism și implicit de antisemitism adusă lui Valeriu Gafencu, arătând spiritul de toleranță etnică și religioasă al acestui sfânt al închisorilor așa cum a fost numit în lumea ortodoxă de la noi și de peste hotare, unde i se acordă o cinstire deosebită.  
În baza tuturor argumentelor de mai sus, considerăm că decizia Consiliului Local din Târgul Ocna Nr. 17 din 10.02.2009 prin care fostului deținut politic Valeriu Gafencu i s-a acordat postmortem titlul de cetățean de onoare al orașului, este una mai mult decât întemeiată și vă rugăm să nu dați curs reconsiderării ei așa cum cere în mod abuziv INSHREW, folosindu-se de false prezumții și argumente.  
Asigurându-vă de întregul nostru sprijin moral, 
Semnăm  
FUNDAŢIA ION GAVRILA OGORANU Preşedinte - Coriolan Baciu  
FEDERAŢIA ROMÂNĂ A FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI LUPTĂTORI ANTICOMUNIŞTI, Preşedinte - Marcel Petrişor, scriitor  
ASOCIAŢIA FOŞTILOR DEŢINUŢI POLITICI BUCUREŞTI Preşedinte - Valentin Cantor  FUNDAŢIA MEMORIALUL DURERII Lucia Hossu Longin  
Dan Puric - actor  
FUNDAŢIA SFINŢII ÎNCHISORILOR Ioan Şuţă  
ASOCIAŢIA ROST Preşedinte Claudiu Târziu  
Răzvan Codrescu, publicist  
FUNDAŢIA ARSENIE BOCA Irina Popescu
 FUNDAŢIA SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI – Marcel Bouroş 
Laurean Ţoţa, antreprenor, Bucureşti

ASOCIAŢIA ORTODOXIA TINERILOR – Emil Bălan

ASOCIAŢIA CIVIC MEDIA, Victor Roncea

MIŞCAREA NAŢIONAL CREŞTINĂ (BASARABIA) – Sergiu Laşcu

Nicolae Purcărea, meşter popular, fost deţinut politic, fost luptător în rezistenţa armată din Munţii Argeşului, Braşov

Dumitru Comşa, fost deţinut politic, Bucureşti

Arhimandrit Justin Pârvu, fost deţinut politic, Mănăstirea Petru Vodă-Neamţ

Petre Petre, fost deţinut politic, fost luptător în rezistenţa armată din Munţii Buzăului, Buzău

Aurel Vlad, fost deţinut politic, New-York, SUA

Prof. univ dr. Gheorghe Buzatu, Universitatea Iaşi

FUNDAŢIA GEORGE MANU – Nae Roşca

Prof. univ. dr. Corneliu Ciucanu, Universitatea Iaşi

ASOCIAŢIA URMAŞILOR LUPTĂTORILOR ANTICOMUNIŞTI – preot Marius Vişovan

 http://www.petitieonline.ro/petitie/15580150/semneaza