“Ai noştri tineri la Paris învaţă/ La gât
cravatei cum se leagă nodul”... Eh! Eminescu a trăit vremuri fericite. Azi
mulţi dintre cei care pleacă să-şi lumineze mintea în zări îndepărtate nu se
întorc mai stilaţi nici măcar din punct de vedere vestimentar. Ceea ce însă
nu-i împiedică, la fel ca pe predecesorii lor, să vină şi să-i fericească pe
cei de acasă “cu chipul lor isteţ de oaie creaţă”.
Îmi place să călătoresc şi am învăţat cu
timpul că orice călătorie trebuie să fie una iniţiatică. Nu vă gândiţi la cine
ştie ce sensuri ezoterice. Mergând în alte locuri, cunoscând alţi oameni şi
alte trăiri, ajungi să descoperi, de fapt, câte ceva despre tine. Sunt lucruri
care te ajută să mergi mai departe, în plan profesional sau personal,
sentimental sau spiritual. Pentru că dacă nu treci nepăsător pe lângă cele
ce-ţi ies în cale, orice drum se transformă într-o călătorie către tine însuţi.
Cei din generaţia mea şi din generaţiile
mai noi iubesc călătoriile, uneori până la a le transforma în scop în sine. Îmi
amintesc de cineva care, spre sfârşitul liceului, îmi repeta aproape obsesiv:
“Trebuie să călătoresc”. Şi, în fond, în primă fază nu e nimic rău în acest
lucru. Trist este când ajungem să avem în faţa ochilor, ca în zilele noastre,
mulţimi de oameni în jur de treizeci-patruzeci de ani, care au bătut lumea în
lung şi-n lat, şi-au creat doar din acest lucru un prestigiu şi acum ni se
înfăţişează ca autoproclamate voci ale conştiinţei publice. Nu generalizez.
Sunt oameni care au plecat şi pleacă sau chiar au rămas în străinătate, pe care
aceste drumuri i-au ajutat să se împlinească, măcar la unul dintre nivelurile
vieţii. Însă mă refer aici la toţi aceia care, după o vreme petrecută departe
de ţară, se întorc cu mâinile goale. De fapt, aceştia aduc cu ei, ridicat la
rang de dogmă, conformismul feroce de care s-au îmbibat, devenind în România
predicatorii înregimentării celei mai stricte sub steagul limbii de lemn şi al
corectitudinii politice, bine numită de Horia-Roman Patapievici “noul comunism
alb”. Sunt oamenii care îşi arogă rolul de civilizatori, artizanii unor
revoluţii inspirate direct din manualele puterii. Sunt cei care în numele
progresului practică un radicalism de sorginte socialistă îmbrăcat în cuvinte
frumos alese, cei care detestă tradiţia, deşi nu o cunosc decât vag, apostolii
lumii din care Dumnezeu a fost alungat – eventual cu forţa –, lumea dictaturii
minorităţilor şi a cultului deviaţiilor. Noua generaţie care merge la psiholog
şi ia calmante vorbeşte despre pace şi înţelegere în timp ce scuipă pe memoria
strămoşilor şi anulează şansele de viaţă ale urmaşilor.
Există tendinţa fiecăruia dintre noi de a
ne proiecta neputinţa, păcatele şi ratarea asupra celorlalţi. “Misery loves
company”, iar cei care eşuează vor să-şi universalizeze eşecul, să-l ridice la
rang de normă şi să-l predea celorlalţi – în cazul de faţă proştilor care nu
gândesc ca ei – din perspectiva unei “minţi deschise”. Iar când acest lucru se
extinde în măsura în care a făcut-o astăzi, vorbim deja despre o boală socială.
Oamenii aceştia se întorc de la “Paris” cu mâinile goale, cu texte-şablon şi cu
visul unei utopii comunistoide – egalitate în sens de nivelare în jos a oricăror
aspiraţii, valori, convingeri – care nu mai are nici măcar scuza tinereţii,
când orice avânt, fie el şi greşit, are o doză de nobleţe şi puritate
sufletească. Şi nu vreau să creez o falie, să spun că cei care văd lucrurile
altfel nu au propriile lor neputinţe şi păcate, că nu sunt ameninţaţi de
acelaşi spectru al ratării. Însă o boală tratată ca atare are şanse de
vindecare, în timp ce una privită ca deschidere, ca adevărată sănătate, nu
poate decât să prolifereze. Şi să contamineze.
Vorbim deci despre oameni care nu au luat
nimic de aici şi nu au adus nimic bun de dincolo. Este Occidentul de vină?
Oricât de ispitiţi am fi să răspundem afirmativ, nu o vom face. Că există multe
ispite în vestul Europei e de netăgăduit. Dar depinde de materialul uman cu
care se întâlnesc. Părintele Sofronie Saharov a dus o viaţă de sfinţenie în
Anglia, iar N. Steinhardt a călătorit – în trup, dar mai ales în duh – prin
toată Europa şi prin toată cultura occidentală, de unde s-a întors cu minunăţii
care, în contact cu firea sa, cu “materialul” bun, au rodit cultură,
înţelepciune, credinţă. Deci nu Occidentul în sine poartă vina, ci modul lipsit
de discernământ în care au fost înghiţite nişte ideologii dominante, nişte lumi
născute dintr-o imaginaţie deformată, pe care Orwell şi Huxley le-au descris
destul de exact la vremea lor. Noii noştri tineri nu învaţă la Paris să-şi facă
nodul la cravată, ci să calce în picioare istoria şi să propovăduiască
toleranţa în cel mai intolerant mod, libertatea totală, dar doar în termenii
ideologiei lor. Cum ar spune Metallica, ei sunt oamenii lui “you can do it your
own way if it’s done just how I say”. Nu toţi sunt proşti, nici inculţi, însă
inteligenţa lor devine sterilă şi, cu timpul, se atrofiază.
Ţara aceasta săracă şi sărăcită nu are
trebuinţă de lecţiile acestea de doi bani, de spiritualitatea de consum pe care
ne-o aduc unii dintre cei întorşi acasă, plini de ură faţă de identitate şi
credinţă, faţă de orice valori care nu corespund cu clişeele pe care le-au
învăţat şi pe care ni le predau doct, pe un ton inchizitorial de care
Torquemada ar fi mândru. Călătoria acestor oameni, în loc să fie iniţiatică,
s-a transformat într-o fundătură tocmai pentru că au greşit drumul spre ei
înşişi, iar acum vor să coboare totul la dimensiunile ratării lor. Şi trebuie
spus din capul locului, toţi suntem candidaţi la eşec, dar ratat nu este decât
cel care se complace în propria ratare.
Nu există, în acest caz, sentinţe
definitive. Nimeni nu e condamnat să trăiască prost sau să moară prost. Până
una-alta, însă, cei care mai văd dincolo de şabloanele unei gândiri tributare
frazeologiei oficiale au datoria să le spună celor ce “pretind a fi pe cerul
ţării stele” un simplu “nu, mulţumesc”.