Am crescut cu
povești. Omul cel mai pitoresc pe care l-am iubit vreodată și, în același timp,
cel mai cu picioarele pe pământ, bunicul meu, a fost el însuși o poveste. Nu
mi-a citit niciodată vreun basm sau vreo snoavă: mi le-a spus pe toate, prin viu grai, de nenumărate ori. Și s-a îngrijit să
citesc singur ce vreau, învățându-mă să deslușesc literele încă de când aveam
trei ani.
Când eram mic, printre altele, mi-a căzut
în mână o carte pentru copii în franceză, "Pollux et le chat bleu".
Îmbinarea de enigmă polițistă și povestire copilărească mi-a rămas multă vreme
în minte. Nu am citit vreo alta asemenea. Iar când am început să scriu la
rândul meu, mi-am spus că dacă mă voi apuca vreodată de un roman – nu s-a
întâmplat și nu știu dacă se va întâmpla vreodată – , trebuie să aibă legătură
cu lumea mea, cu cea de acum cel mult douăzeci de ani, cu orașul meu, cu oameni
de felul celor pe care îi întâlnesc în fiecare zi.
*
Câinele Pollux și
viața la oraș din România s-au întâlnit și s-au contopit la lectura romanului "Totul
numai pentru tata". Copilăria la bloc și misterul de la miezul nopții.
Viața cotidiană, anostul citadin și gingășia care ne face oameni, indiferent de
pustiul în care trăim. Accidentele tragice transformate în banal și gesturile
banale care sfințesc copilăria, viața, și transformă atașamentele firești în
iubiri. Călin Torsan scrie aici o poveste gata să fascineze orice copil –
pentru că țese o intrigă la care visează toți, din materialul cotidianului – și
să-i readucă oricărui adult o clipă de copilărie. Echilibrul scriiturii se
apropie de desăvârșire. O ciocolată mâncată seara, împotriva sfatului
părinților, deschide ușa către pericolul suprem – moartea – dar și spre unicul
lui antidot, dragostea. Viața școlarilor – mai buni, mai răi, mai chiulangii,
plictisiți de stereotipuri educaționale și captivați de amestecul de autoritate
și vocație – se mișcă aici în paralel cu planul lumii interlope, lume ridicolă
dar nu mai puțin ucigătoare. Peste toate, ca în orice operă de artă adevărată,
judecata este suspendată, impulsul moralizator abandonat sau lăsat, ca semn al
libertății, în seama cititorului. Scenele simple, descrise frust, sunt luminate
din când în când de poezie, de un firesc copleșitor, tocmai prin aceea că, spre
deosebire de o prefață găunoasă pe care personajul principal – un copil, de
fapt eu și tu – o citește cu dezgust, nu este defel construită, ci se ițește ca
o concluzie a cotidianului care, o știm dintotdeauna și poate mai bine de la
Eliade încoace, ascunde în tina sa luciri aurii. "Acea gălușcă fierbinte
zămislită din lumină, pe care bucuria o ascunde ghidușă în suflete",
afecțiune, sau "sorocul când" (leul îmbătrânit) "bine face dacă
o va apuca singur prin savană, încercând să descopere culcușul unde odihnește
soarele ruginit", iată două asemenea momente. Îmi notasem și altele, dar
cred că e păcat să fie citite într-o mizerabilă cronică și prefer să vă las să
le găsiți la locul lor.
Există un moment
unde narațiunea trenează vag (discuția la înghețată a celor doi copii). Pe de
altă parte, punctul de tensiune maximă este parcă atenuat într-un intermezzo
baroc despre cunoaștere, superba modulație în același timp morală (dar nu
moralizatoare) și măiastră despre lumea oglinzilor. Și toate acestea "numai
pentru tata".
*
Tudoran a fost, mi s-a povestit, cel mai bun elev al
bunicului meu – un profesor desăvârșit. Tot Tudoran îl cheamă și pe un
justițiar modern care apare spre finalul cărții. Și este exact ca cel despre
care știu doar din auzite: minunat, dar poate prea corect în calea bucuriilor
unui copil neastâmpărat, dar bun (cum aveam lipsa de smerenie să mă consider). "Totul
numai pentru tata" este noua carte a copilăriei mele. Abia aștept să o dau
copiilor din preajma mea. Știu că lor nu le prea place să plângă. Dar mie mi-a
plăcut tare mult că am făcut-o la sfârșitul ei.
