Reproduc în traducere o scrisoare deschisă pe care Blackie Lawless, liderul formaţiei de heavy-metal Wasp, a postat-o pe site-ul trupei înaintea alegerilor prezidenţiale din Statele Unite. Cele scrise mai jos sunt menite să arunce lumină asupra unor fapte şi declaraţii şi să tempereze entuziasmul celor care văd în noul "număr 1 mondial" un apostol al libertăţii.
"A SE CITI ÎN CAZ DE STARE NAŢIONALĂ DE URGENŢĂ”
de Blackie Lawless
“Noi poporul Statelor Unite”. Acestea sunt primele cuvinte ale Constituţiei Statelor Unite ale Americii. Pe când stăteam în zona de recepţie a Pentagonului din Washington D. C. la începutul acestui an, o mare replică a acestei Constituţii era lipită pe perete. Este primul lucru pe care îl vezi când intri în clădire. “Noi Poporul Statelor Unite”, am privit la aceste cuvinte şi am spus: “Aş muri pentru această idee”!
Am scris în trecut că îmi iubesc ţara dar guvernul ei mă sperie de moarte. Această idee a luat pentru mine o nouă întorsătură în legătură cu următoarele alegeri.
Pentru început vreau să subliniez că nu sunt un susţinător al lui John McCain. Sunt critic la adresa guvernului Statelor Unite de ani de zile, şi, ca cei mai mulţi dintre concetăţenii mei americani, sunt furios şi frustrat de minciunile, manipularea şi atitudinea partizană a oficialilor aleşi, locali şi naţionali, democraţi şi republicani, ai acestei ţări.
Părinţii Întemeietori ai acestei ţări au scris această Constituţie cu toate amendamentele ei, pentru ca ea să fie Piatra Unghiulară pe baza căreia să fie condusă această ţară.
Noi, Americanii, ne aflăm astăzi, fără îndoială, în ajunul celor mai importante alegeri din viaţa noastră.
Într-o vreme de nesiguranţă mondială, cu volatilitatea pieţelor financiare globale, cu Orientul Mijlociu în război, Rusia invadând Georgia, Iranul şi Coreea de Nord care încearcă să dezvolte arme nucleare şi cu acest Iran care ameninţă să “şteargă Israelul de pe hartă”, întreaga lume se află într-un punct periculos al istoriei.
Am crescut şi am trăit cu idealurile şi cu filosofia generaţiei “contraculturii”. “Pace şi Iubire”, “Flower Power”, “Opriţi Războiul”, “Să nu ai niciodată încredere în cineva de peste 30 de ani”.
“Opriţi războiul” era absolut corect! Vietnamul a fost un dezastru şi mai mult de 50 000 de soldaţi americani au murit pentru această greşeală.
Dar restul a fost o grămadă de AIURELI naive, idealiste, de tipul “putem schimba lumea”!
Nu că unele dintre acele sentimente n-ar fi fost idei bune. Doar că această generaţie de puşti preocupaţi doar de ei, egoişti şi răsfăţaţi, a ajuns acum la maturitate. Ei sunt cei care acum au perpetuat lăcomia şi minciunile Răscumpărării Wall Street şi o listă lungă de alte atrocităţi politice, prea numeroase pentru a fi menţionate. Convingerile adevărate sunt prea slabe pentru ca să-i înveţe pe copiii lor despre valorile şi istoria acestei naţiuni. Copiii lor nu ştiu nimic despre Thomas Jefferson, John Adams, Washington, Lincoln şi nu au înţelegerea faptului că acestă Mare Naţiune s-a clădit pe Visele, Lacrimile, Munca istovitoare, jertfa nesfârşită şi Sângele vărsat de generaţiile dinaintea lor care au sacrificat totul, şi pe bărbaţii şi femeile care şi-au dat viaţa şi pe cei care şi-o vor da în apărarea acestui « mare experiment », acest mare Vis American. Dacă nu credeţi, mergeţi la aproape oricare dintre copiii lor şi întrebaţi-i de Părinţii Întemeietori. Foarte probabil vor crede că e vreo nouă formaţie de rap. Nu este doar o privire spre educaţia săracă. Este un indiciu asupra părinţilor lor.
Generaţia care urma să schimbe lumea cu siguranţă a făcut-o. Prin lăcomia lor pentru botox, trăitul pe cărţi de credit, preocuparea de a fi faimos şi totul ţine de mine, eu, eu, fiindcă sunt mai bun decât tine. « Dragostea e tot ce-ţi trebuie »… Îmi pare rău prietene, ai pierdut barca, tot ce-ţi trebuie cu adevărat e un pic de curaj şi caracter. Sunt dezgustat şi mi-e ruşine că sunt parte din toate acestea.
În schimb, această generaţie cu Visul-Strigăt „Woodstock/ Marxist“ este cea care acum controlează majoritatea media mainstream din această ţară. Aceasta include aproape toate televiziunile şi aproape toate ziarele. Ei sunt cei care aduc acum poporului american viziunea lor despre lume liberal extremă, radical-utopică a anilor ’60. Prejudecăţile liberal extreme ale media mainstream americană, controlată acum de aceşti “yuppies”, conspiră pentru a înşela, a manipula, a suprima adevărul, a-şi promova candidatul indiferent de preţ şi a îngropa orice poveste care nu pune o aură în jurul capului acestui candidat.
Prin acestea poporului american i-a fost adus Barack Obama.
Acest om este un produs al mişcării de extremă stânga marxistă care se clădeşte în această ţară de mai mult de 40 de ani. Este produsul stângii radicale de la Harvard. Este chipul şi portavocea unei mişcări determinată să spargă Constituţia SUA şi să o reasambleze conform viziunii ei. Este un avocat, un Johnny Cochran democrat, fiecare ocazie când vorbeşte fiind o pledoarie finală. Este întruparea Noii Maşinării Democratice.
Când eram puşti toată lumea pe care o cunoşteam era democrată, dar aceştia nu mai sunt democraţii părinţilor voştri. Sunt parte a unei elite liberale care priveşte de sus idealurile care au făcut această ţară mare.
Această maşinărie stângistă a ascuns adevărul de poporul American (şi de lume) şi continuă să înşele cu orice preţ.
Chiar în momentul în care scriu aceste rânduri, ziarul L.A. Times are o casetă video, pe care refuză să o arate poporului American, care îl arată pe Obama la o cină de rămas-bun pentru purtătorul de cuvânt al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Rashid Khalidi. Acesta a fost şi purtătorul de cuvânt al lui Yasser Arafat. Se pare că teroristul autohton Bill Ayres, care, ca membru al organizaţiei teroriste « Weather Underground » a bombardat mai multe ţinte din Statele Unite, inclusiv Pentagonul şi casa unui judecător american, ucigând doi poliţişti în acţiune, a fost şi el la această cină. Obama a fost prieten apropiat al lui Khalidi şi al lui Ayres timp de ani de zile. Jurământul preşedintelui cere ca preşedintele « să apere Statele Unite împotriva tuturor duşmanilor, străini ŞI autohtoni ».
Cred că partea asta n-a citit-o !
Ceea ce ar trebui să fie un motiv de maximă îngrijorare pentru poporul american sunt negările repetate ale lui Obama, care spune că nu are legături cu aceşti oameni. Dacă nu are nimic de ascuns, de ce să nu fie corect cu publicul american şi să ceară L.A. Times să facă publice acele casete, astfel încât să le putem vedea cu toţii. Dacă iese la iveală că nu e nimic de acest fel pe ele, măcar adevărul va fi slujit.
Obama a fost asociat timp de 20 de ani cu Reverendul Jeremiah Wright, care a spus în repetate rânduri : « Nu e Dumnezeu să binecuvânteze America, nu, nu, nu, e Dumnezeu să blesteme America ! »
Obama a stat în biserica lui Wright şi a ascultat această trădare timp de 20 de ani. Wright a slujit şi la căsătoria lui Obama şi i-a botezat amândoi copiii. Obama a fost organizator al lui Acorn, grupul acuzat acum de fraudă masivă de voturi. Unii dintre cei care lucrau pentru Acorn au fost deja închişi pentru acest lucru. Obama a fost şi avocatul Acorn pentru o vreme. Obama a donat recent 800 000 de dolari în contul Acorn.
El îi acuză pe americani că “se agaţă de armele şi de religia lor”.
Niciodată în istoria Statelor Unite nu a existat un candidat prezidenţial mai învăluit de controverse ca Obama. Dacă acum doi ani cineva mi-ar fi spus că cineva cu aceste asocieri va fi nominalizat de partidul lor, chiar ca hingher, dar cu atât mai mult ca preşedinte al Statelor Unite, aş fi spus că a înnebunit.
Motivul pentru care am început această scrisoare cu primul rând din Constituţie este pentru a face legătura cu un interviu pe care Obama l-a dat la radio, în care spunea că Curtea Supremă a SUA nu a mers destul de departe în încercarea de a le oferi reparaţii africanilor-americani şi că varianta Earl Warren a Curţii Supreme nu a fost destul de liberală. Acea Curte a fost probabil cea mai liberală din istoria SUA. Nu este sarcina Curţii Supreme să fie liberală sau conservatoare. Aceasta trebuie să interpreteze Constituţia… punct. Nu trebuie să dea legislaţie bazată pe “consensul general al poporului”, aşa cum se afirmă într-o hotărâre recent a Curţii Supreme, ci mai degrabă să ia hotărârile bazându-se pe formula precisă a Constituţiei. Dacă la un moment dat “poporul” vrea să aibă un nou amendament la Constituţie, bazat pe idealurile sale moderne, atunci toate cele 50 de state trebuie să-l ratifice… punct.
Acesta este citatul din Obama, din interviul cu postul de radio WBEY.FM din Chicago. Nu este scos din context. Este citatul întreg:
“Curtea Supremă nu a avut niciodată îndrăzneală în legătură cu problemele redistribuţiei bogăţiei şi cu probleme mai elementare, ca justiţia economică şi politică în societate. Din acest punct de vedere, oricât de radical mi se pare că încearcă oamenii să descrie Curtea Warren, ea nu a fost atât de radicală. Nu s-a eliberat de constrângerile esenţiale puse de Părinţii Întemeietori în Constituţie, cel puţin în măsura în care aceasta a fost interpretată – şi Curtea Warren a interpretat-o în acelaşi fel – ca fiind o cartă a libertăţilor negative. Spune ce nu îţi pot face statele. Spune ce nu îţi poate face guvernul federal, dar nu spune ce trebuie să facă guvernul federal sau guvernul statului în numele tău, iar acest lucru nu s-a schimbat. Şi una dintre – cred – tragediile mişcării pentru drepturi civile a fost, ăăă, că mişcarea pentru drepturi civile a devenit prea concentrată pe tribunal. Cred că a existat o tendinţă să piardă urma organizării şi activităţilor politice şi comunitare pe baze care să poată crea actuala coaliţie de puteri prin care să ducă la schimbul redistributiv. Într-un fel încă suferim de pe urma acestui lucru. »
Acestea sunt lucruri pe care nu le-ar spune NICIODATĂ în faţa unei audienţe naţionale. Spune şi face aceste lucruri doar când crede că-l ascultă grupul lui de bază. În acest interviu spune clar că dacă va fi ales va nominaliza conducători ai Curţii Supreme care să pună în practică agenda lui de « redistribuire a bogăţiei » şi de « schimb redistributiv », care sunt alte cuvinte pentru reparaţii pentru sclavie şi o redistribuire marxistă a bogăţiei, care nu este decât asistenţă socială.
Thomas Jefferson a scris în Declaraţia de Independenţă despre « Viaţă, Libertate şi URMĂRIREA Fericirii ». Această URMĂRIRE nu este o garanţie a averii sau a oricărui tip de fericire, ci şansa de a te ridica. Acest guvern nu a garantat, nici nu va garanta, nici nu trebuie să garanteze vreodată mai mult decât atât.
Este ironic că susţinătorii lui Obama vorbesc atât de des despre el ca despre noul John F. Kennedy.
Senatorului Obama ar trebui să i se reamintească faptul că în cuvântul său inaugural JFK a spus : « Nu vă întrebaţi ce poate ţara voastră să facă pentru voi, întrebaţi-vă ce puteţi face voi pentru ţara voastră ».
Acesta este ADEVĂRATUL spirit american !
În legătură cu taxele, în efortul de a “răspândi bogăţia”, el i-a definit întâi pe bogaţi ca pe cei care câştigă 300 000 de dolari, apoi a spus 250 000 de dolari, apoi a spus 200 000 de dolari, iar acum câteva zile John Biden a spus că vor fi 150 000 de dolari. Deci care e cifra reală? Acesta este încă un exemplu că nu-i spune publicului adevărul.
Poate schemele sale privitoare la taxarea tuturor celor care câştigă mai mult de 250 000 de dolari pe an (sau câţi or fi) vor distruge economia noastră, da, exact cum a făcut Jimmy Carter în anii ’70 şi Herbert Hoover înaintea lui. Nu indivizii fac atâţia bani, asta este problema. Dacă ar fi vorba doar despre indivizi, s-ar putea discuta. Dar ce nu vă spune este efectul pe care îl are asupra afacerilor. Aproape orice întreprindere care creează un asemenea venit TREBUIE să angajeze un număr de oameni. Dacă întreprinderea este impozitată cu mai mult de 30%, atunci acele locuri de muncă dispar… aşa de simplu e.
Au fost multe acuzaţii de rasism din partea lui Obama în aceste alegeri. Personal nu am fost niciodată rasist. Oricine dintre voi mă cunoaşte ştie că am spus de multe ori că, după tatăl meu, cea mai mare influenţă în viaţa mea a avut-o Muhammad Ali.
Dar cu siguranţă există rasism în aceste alegeri. 96-97% dintre africanii-americani cuprinşi în sondaje au spus că vor vota cu Obama. Niciodată în istoria acestei ţări nu a existat VREUN candidat care să aibă asemenea cifre copleşitoare venind din partea vreunui grup. Albi, negri, hispanici, asiatici sau alţii. Circul ambulant politic şi rasist numit Acorn, cu care Obama a lucrat ani de zile, creează şi sponsorizează fraude la vot în toată ţara, înregistrând emigranţi ilegali, pe Dallas Cowboys şi pe Mickey Mouse. Nu e o glumă. Acorn a făcut acestea şi multe, multe altele. Credinţa lor este câştigul… cu orice preţ… la naiba cu Constituţia! Dacă acesta nu e prejudiciu, nu ştiu ce e.
Cărţile pe care Obama le-a scris despre el însuşi sunt foarte clare în legătură cu adevăratele lui ambiţii legate de vederile sale stângiste, marxiste, dar omul obişnuit nu-şi face timp să le citească. În anii ’20, pe când era în închisoare, tânărul Adolf Hitler a scris “Mein Kampf” (lupta mea), care descria întregul lui plan de dominare a lumii şi de exterminare a rasei evreieşti. Nimeni nu l-a citit, iar când au făcut-o era prea târziu… orice carte pe care nu o aproba partidul nazist era arsă. “Manifestul communist” a lui Karl Marx era la un moment dat lectură obligatorie în şcolile noastre. Această carte este ghidul, « abc-ul » lui Obama pentru idealul său de « redistribuire a bogăţiei ». Dacă nu credeţi, recitiţi interviul radiofonic de mai sus. Undeva Karl Marx, cu viziunea lui utopică, fără Dumnezeu, râde încântat.
Dacă este adevărat că “trecutul este prolog” atunci nu trebuie să privim mai departe decât la cărţile lui Obama. Amprenta lui este acolo negru pe alb. La propriu şi la figurat.
Voi vota cu McCain nu pentru că aş crede în tot ce reprezintă el, ci ca vot împotriva lui Obama, pentru a-l împiedica să ajungă preşedinte. Da, mă voi agăţa de armele şi de religia mea şi voi continua să cred în Constituţie, piatra unghiulară a societăţii noastre şi să am încredere că este ÎNCĂ o « guvernare a poporului, prin popor, pentru popor ».
Ideea din toate acestea este că indiferent ce întâlnim în viaţă, oricare dintre noi, trebuie să căutăm adevărul. Adevărul poate şi va rezista în faţa oricui. Dacă acest adevăr nu rezistă în faţa unui examen minuţios atunci trebuie să vezi acest lucru şi să înţelegi ce este cu adevărat.
Dacă vreunul care ar vrea să fie Mesia apare şi arată aşa, acţionează aşa şi miroase aşa, atunci îl numeşti ceea ce este cu adevărat… un marxist în haine socialiste!
Îi îndemn pe toţi americanii să CITEASCĂ Constituţia Statelor Unite, să CITEASCĂ Declaraţia de Independenţă.
Decideţi pentru voi înşivă
Dumnezeu să ne ajute… Dumnezeu să binecuvânteze America
Îi încurajez pe toţi cei care înţeleg această scrisoare şi vor să treacă la acţiune să trimită un e-mail cu această scrisoare tuturor cunoscuţilor, tuturor celor dispuşi să asculte !
(Textul original, aici: http://www.waspnation.com/news.html )
Tuesday, September 29, 2009
Friday, September 18, 2009
Un om cât o civilizaţie: Părintele Sofian
„În ochii noştri de occidentali Părintele Sofian reprezintă o întreagă civilizaţie duhovnicească şi religioasă, cea a sfintei Românii”. Sunt cuvintele unui preot ortodox francez, Marc-Antoine Costa de Beauregard şi, vai, ce dulce şi ce aspru sună ele în urechile noastre, cei de aici, care zi de zi vedem cum ţara se degradează prin noi şi împrejurul nostru, atât de departe de orice ideal. Sfânta Românie! Când a existat oare aşa ceva? Şi totuşi, a existat. Iar părintele Sofian e dovada vie a acestui fapt. Căci uneori un singur om poartă în sine toate acele însuşiri care la ceilalţi nu există decât ca potenţial, un singur om străluceşte îndeajuns încât să risipească întunericul semenilor săi.
Citind monografia publicată la Editura Bizantină acum doi ani, l-am cunoscut şi eu mai bine pe Părintele Sofian. Şi cu fiecare rând am înţeles că a fost cu adevărat reprezentantul şi, mai mult, purtătorul unei civilizaţii care s-a născut pe aceste locuri, în lumina lui Hristos Cel universal. Celui care încearcă să pătrundă un pic viaţa şi cuvintele duhovnicului supranumit apostol al Bucureştilor i se dezvăluie o erudiţie, o înţelepciune, o blândeţe şi o cultură de neegalat. Spun cultură în sensul cel mai autentic al cuvântului şi în lumina cugetării părintelui Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica: „ce cultivi, aceea e cultura ta”. Adică nu vorbim despre o sumă de cunoştinţe exterioare, ci despre interiorizarea lor, în aşa măsură încât să devină parte din tine. Este momentul de har la care ajung puţini dintre noi, când omul face din sine propria sa creaţie, cea mai de preţ şi singura care contează, conlucrând cu Creatorul tuturor, Dumnezeu Însuşi.
Nu insist asupra amănuntelor biografice ale Părintelui Sofian. Născut într-o familie de basarabeni – semn, cred, al unei tainice uniri duhovniceşti între două popoare ortodoxe, căci pe copilul român tatăl îl botează Serghie, în cinstea Sfântului Serghie de Radonej, ascetul patron al Rusiei – a mers la mânăstire şi a trecut prin toate treptele ascultării. Ajuns la Bucureşti, a făcut parte din mişcarea de reînnoire spirituală „Rugul aprins”, de la mănăstirea Antim, frecventată şi de poetul-călugăr Daniil Sandu Tudor, de medicul-poet Vasile Voiculescu, de compozitorul Paul Constantinescu sau de romancierul Ion Marin Sadoveanu, mişcare care a primit un puternic şi decisiv impuls de la preotul rus Ioan Kulighin, mare trăitor al Rugăciunii Inimii. Pentru această operă cultural-duhovnicească a fost arestat de comunişti şi a suferit în închisorile gulagului românesc, cu demnitate, credinţă şi nădejde, neosândind, fără să cârtească. Odată eliberat din temniţa mică pentru a se regăsi în marea închisoare care era pe atunci România, părintele Sofian s-a reîntors la Antim şi a strâns în jurul său toată căldura unui oraş deznădăjduit, arătându-le tuturor că libertatea în Hristos nu se împiedică nici de gratii, nici de orânduiri. Iar în 2002, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, a plecat lin, ca unul ce a fost Cruce vie în toate zilele vieţii sale.
Dacă Nicu Steinhardt şi, într-o anumită măsură, Bartolomeu Anania, sunt intelectuali deveniţi ulterior călugări, care şi-au pus toată bogăţia cunoştinţelor dinainte în slujba Bisericii, Părintele Sofian şi-a format cultura în interiorul ei, îmbinând de la început creşterea duhovnicească în ritmul ascezei şi al Liturghiei cu evoluţia culturală. Orizontul i s-a lărgit mereu. Fără a-şi face planuri pământeşti, lăsându-se mereu în voia lui Dumnezeu, monahul Sofian a citit, a călătorit, a învăţat meşteşugul picturii, a predicat, a spovedit, a văzut ţări şi oameni dintre cei mai diferiţi. Şi pe toate le-a înglobat în tabloul unei existenţe unitare prin credinţă şi uimitoare prin consecvenţă. Omul acesta inspiră admiraţie oricui se apropie de el. Intelectualului prin erudiţie, luptătorului prin lipsă de compromis, celui necăjit prin blândeţe, artistului prin talent, gânditorului prin profunzime. Iar credinciosului, prin aceea că a ştiut că toate acestea capătă valoare doar în şi prin Hristos. Un medic, Al. Carrel, pe care Părintele îl citează în jurnalul său, spune: „Omul are nevoie de Dumnezeu, aşa cum are nevoie de apă şi aer. Influenţa rugăciunii asupra corpului şi a sufletului uman este la fel de demonstrabilă ca şi secreţia glandelor. Rezultatul rugăciunii se măsoară după creşterea energiei fizice, a vigorii intelectuale, a forţei morale, a unei înţelegeri mult mai profunde a realităţilor fundamentale.” Iar Sofian arată, prin toate mişcările existenţei sale, că este omul rugăciunii. Am auzit odinioară voci care-l numeau aspru şi intransigent. Dar din mărturia oamenilor care i-au fost aproape aflăm că, oricât mustra, lăsa în cel din faţa lui mereu acel sentiment pregnant al dragostei învăluită în blândeţe. Şi învăţătura la care revenea mereu şi mereu era: să nu judecaţi. Şi este primul care aplică în viaţă acest îndemn, primul care-l apreciază la alţii, oricât de strâmb ar fi aceştia priviţi de restul lumii. Într-o călătorie, Părintele Sofian vede doi hippies. „Poate sunt studenţi. Înalţi, cu părul mare, ca nişte vechi prelaţi de mânăstire. Vorbesc englezeşte. Unul dintre ei are pantalonii rupţi la spate, iar la pantofi, în loc de şireturi, este legat cu sfoară de legat sacii. Ambii formează un mare contrast faţă de restul lumii, extrem de luxos şi uneori indecent îmbrăcată, care se uită cu milă la aceştia doi. Ei însă sunt foarte liniştiţi şi parcă nu osândesc şi nu sfidează pe nimeni. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!” Părintele Sofian, care a trăit abjecţia umană până în străfundurile ei, crede fără limite în om. Este o vedere de care cei mai mulţi dintre noi, dezamăgiţi de alţii şi de noi înşine, nu suntem în stare, dar acest monah întruchipează credinţa pe care o propovăduieşte. Pentru că dacă ne îndoim de nobleţea ce se naşte în inima curată, „locul cel sfânt” al omului, este de ajuns să privim la Sofian pentru a crede din nou. El a înţeles că, în faţa josniciei, singurul mod de a-ţi păstra încrederea în om este să devii tu ceea ce ai vrea să fie omenirea. Să întruchipezi valorile în care crezi, iată singura cale pentru a te convinge că nu este totul zadarnic. Şi doar astfel poţi fi şi pentru alţii far, în întunericul lumii şi al lor. Când trăind pe culmi devii deodată conştient de propria neputinţă, se naşte în tine dorul de Dumnezeu. Dar aceasta se întâmplă numai cu oamenii înaintaţi duhovniceşte. Pentru noi, ceilalţi, există darul acestor sfinţi care se plimbă printre noi. Nu l-am cunoscut faţă către faţă pe Părinte. Dar văzându-l prin ochii altora, dorul meu de Dumnezeu se întrupează, uşor, în dorul de Sofian. Spune Părintele: „Ura cere ură. Dragostea cere dragoste. Şi când pui dragoste peste ură, este o surpriză, este asemenea focului pe care-l pui pe cineva ca să ardă. Dacă răspunzi cu dragoste unui duşman al tău, acesta rămâne suprins, foarte surprins. Este ca şi cum l-ar arde. Este o noutate mare această dragoste. Şi pe mulţi îi transformă.” Punând lumina lui peste întunericul nostru, Părintele Sofian tinde spre transformarea mizeriei de fiecare zi în acea sfântă Românie care ni se pare atât de îndepărtată.
Creştinismul autentic e dincolo de orice convenţie şi de orice formalism. Ni se spune, de către cei din afara Bisericii, că suntem ipocriţi. Şi uneori pe bună dreptate, căci, mulţi dintre noi, suntem. Distanţa de la vorbă la faptă, sau chiar de la o vorbă la alta ne demască goliciunea interioară. Şi chiar de i-am înşela pe toţi, conştiinţa ne acuză. De aceea „orice aş fi eu şi oricum aş fi considerat de lumea aceasta în care trăiesc, important este cum sunt în realitate şi dacă sunt aşa cum vrea Dumnezeu să fiu”. Cuvântul Părintelui Sofian nu este doar pentru călugări şi, prin aceasta, umple un gol pe care mulţi dintre tinerii creştini de la oraşe îl resimt cu acuitate. Sigur, toţi putem trage folos din citirea Filocaliei sau a Patericului, dar parcă lipsesc sfaturile pentru cei care trăiesc în tumultul urban. Sau nu mai ştim să le citim ca cei de altădată. Blândeţea şi îngăduinţa unui părinte duhovnicesc se cer ca să ne îndrume să descifrăm semnele uitate. În cuvinte simple se găseşte cheia Împărăţiei: „Sigur, nu putem fi toţi Sfântul Antonie. Trebuie doar să nu fim hapsâni, să ne păstrăm mereu o parte din inima noastră acolo, sus. Fără această hrană sufletească murim! Murim, deşi trăim, devenim sterpi, uscaţi, împietriţi.” Îmi place Părintele Sofian pentru că este un artist vital, atât de îndepărtat de imaginea bigotului morocănos cu care mulţi confundă creştinismul. Îmi place pentru că în el se regăseşte cugetarea unui alt mare duhovnic, Porfirie, care spune că pentru a fi creştin trebuie să fii poet. Iar în cugetarea sa către Dumnezeu, Sofian ne vede devenind – splendid epitet! – „fiinţe nesingure”. Întotdeauna am socotit „carpe diem” ca fiind, de fapt, un îndemn profund creştinesc. Căci unde poţi trăi mai intens şi mai profund clipa decât în conştiinţa că este o fărâmă de eternitate? „Numai clipa de faţă este a noastră, fraţi creştini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat.” Numai ce suntem acum contează şi astfel omul devine mai important decât moştenirea lui, decât păcatele lui, decât orice l-ar putea întoarce din drumul său către infinit.
Călătoria noastră prin viaţă capătă un sens atunci când este însoţită de rugăciune. Sfaturile Părintelui Sofian vin dintr-o experienţă trăită şi asumată. „Două lucruri trebuie păstrate în rugăciune: faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este în inimă şi vede toate şi că eşti păcătos. Să te prihăneşti pe tine şi să nu te mândreşti.” Şi să mergi mai departe, indiferent de obstacole, de gândurile ce te-ar putea asalta. „Să nu le primeşti. Împotriveşte-te lor şi nu le lăsa să intre. Opreşte-te puţin şi spune: ‚Doamne, Tu vezi că nu sunt cu voia mea’ şi apoi spune mai departe rugăciunea.”
Părintele Sofian, în tradiţia mişcării Rugul aprins, vorbeşte mult despre Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, aceea pe care o poţi face oriunde şi oricând, scurtă şi lucrătoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”. La muncă, în metrou, pe stradă, oriunde, spuse măcar de câteva ori pe zi, aceste cuvinte care alcătuiesc rugăciunea neîncetată a călugărilor ne ajută în activitatea introspectivă al cărei ţel este centrul inimii noastre, unde se află ascuns Hristos. Este o rugăciune care cere concentrare, dar în care lucrează Numele lui Dumnezeu, prezenţa Lui şi mijlocirile Preasfintei Sale Maici, căci „se poate cere cu smerenie dobândirea rugăciunii inimii, mai ales Maicii Domnului”. Toate acestea, care omului contemporan îi pot părea o filosofie prea întortocheată, sunt însoţite la Părintele Sofian de un foarte dezvoltat simţ practic, de o diplomaţie şi o capacitate de adaptare la situaţiile vieţii de zi cu zi. Vorbind despre iertare, duhovnicul ne învaţă că este cu atât mai uşor de împlinit, cu cât apare imediat după ceartă, pentru că „o supărare veche este ca o boală cronică”. Iar pentru cei care nu au credinţa, nu trebuie să ne încuiem în formule evlavioase, dar pe care le lipsim de conţinut. „Dacă sunt oameni străini de Dumnezeu, luaţi-i cu binişorul şi cu limbajul pe care-l folosiţi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneţi-i ‚scuză-mă, dragă’, că poate de iertare nu ştie, înţelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeşte-i pe limba lui.” Părintele este departe de încrâncenarea cu care sunt tratate chiar în presa ortodoxă anumite provocări ale contemporaneităţii de către oameni neduhovniceşti, care într-o râvnă lipsită de discernământ se grăbesc să arunce anatema pe orice avatar al modernităţii. Pentru un duhovnic însă, acestea se cer tratate nuanţat şi cu înţelepciune. „Televizorul, această unealtă modernă de comunicare, este bun şi netrebnic. Este bun când ştii să alegi ce este bun din el şi este rău când transmite prin imagini nişte lucruri care ne tulbură, tulbură mai ales viaţa tinerilor. Mă refer la imaginile filmelor necuviincioase sau chiar pornografice. (...) Televizorul este folositor, căci putem afla nişte lucruri pe care nu le putem afla din presa obişnuită, n-avem timp s-o răsfoim. Găsim concentrate la televizor anumite comunicări ştiinţifice sau chiar duhovniceşti, însă găsim şi flori care n-au nici nectar nici polen, şi e bine să trecem peste ele, peste acele emisiuni vătămătoare pentru mintea, imaginaţia şi inima privitorilor.”
În ochii omului duhovnicesc, creaţia însăşi capătă valoare de simbol şi se arată în toată frumuseţea ei. „Marea întinsă, cu valurile ei legate unele de altele, sunt mereu simbolul vieţii cu ispitele şi necazurile ei, dar şi cu frumuseţile ei, mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui, când stihia apei pare că arde în vâlvătăi. (...) La munte sunt alte frumuseţi şi alte măreţii ale naturii, prin care Cel preaînalt îşi arată puterea Sa şi măreţiile Sale. Domnul fie lăudat!” Toate intuiţiile şi cunoaşterile preotului, pictorului, eruditului, spiritului poetic, sunt transpuse cu mare frumuseţe în predicile Părintelui Sofian, acolo unde se vede poate cel mai bine comoara de cultură şi civilizaţie creştină pe care o are în adâncul sufletului. „Aşa curge viaţa noastră, ca un râu năvalnic de munte, care vine la vale cu viteză multă, sau poate ca un râu de şes cu multe meandre care curge uneori năvalnic, alteori scad apele din el, la fel cum scad credinţa şi evlavia noastră. Deseori, aceste ape trec peste maluri – simbol al neorânduielii noastre lăuntrice... răbufnim şi noi adeseori şi dăm curs răzbunărilor noastre în afară... dar aşa cum se liniştesc apele, mai pe urmă ne liniştim şi noi şi mergem încet-încet pe acest drum al vieţii, pe care-l vom continua în eternitate.” O asemenea privire anulează meschinăriile noastre de zi cu zi, bârfa care ne cotropeşte sufletul, făcându-ne să vorbim mult şi fără rost. Părintele aminteşte mereu că între cele pe care le spunem „sunt vorbe de aur, sunt vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale”. Pentru că nu suntem aici ca să ne anulăm unul pe altul sau ca să ne irosim. Cuvintele Părintelui Sofian răsună ca un testament, ca o sinteză izvorâtă din înţelepciunea Părinţilor din vechime: „Suntem lăsaţi pe pământ ca să câştigăm cerul.”Şi oare câte am mai putea spune despre Părintele Sofian? Să vorbim despre teologul fin ce învaţă cu înţelepciune despre modurile de viaţă ale lui Hristos, despre cum trăieşte El în existenţa Sa istorică, în arătările de după Înviere, în Sfânta Împărtăşanie şi în slava Judecăţii de Apoi? Sau să ne amintim de cel care în cuvinte simple dar de mare frumuseţe ne povesteşte vieţile sfinţilor? Despre duhovnicul înţelept care caută în sufletul omului starea în care îi poate da Sfânta Împărtăşanie? Dar toate acestea ar fi puţine, pentru că blândul Sofian este izvor bogat de înţelepciune, cultură bisericească şi profană, dar, mai ales, de speranţă. Speranţa care merge dincolo de mormânt. În monografia de la Editura Bizantină sunt incluse şi câteva predici, în care Părintele intercalează citate ample din Sfinţii Părinţi. Şi citind, îţi dai seama cum trecerea de la vorba lui Sofian la cea a marelui Vasile sau a lui Ioan Gură de Aur se face firesc, ca într-un unic discurs ale cărui forme, deşi diferite, rodesc din acelaşi Duh. De multe ori, în timp ce citeam cartea, mă întrerupeam pentru a privi fotografia de pe copertă a acestui bătrân blând şi luminos. Pe fundal se află o icoană a Mântuitorului. Iar acestea mărturisesc taina unuia care a plecat doar pentru a rămâne pururea cu noi: în spatele lui Sofian se dezvăluie, negreşit, Hristos.
Citind monografia publicată la Editura Bizantină acum doi ani, l-am cunoscut şi eu mai bine pe Părintele Sofian. Şi cu fiecare rând am înţeles că a fost cu adevărat reprezentantul şi, mai mult, purtătorul unei civilizaţii care s-a născut pe aceste locuri, în lumina lui Hristos Cel universal. Celui care încearcă să pătrundă un pic viaţa şi cuvintele duhovnicului supranumit apostol al Bucureştilor i se dezvăluie o erudiţie, o înţelepciune, o blândeţe şi o cultură de neegalat. Spun cultură în sensul cel mai autentic al cuvântului şi în lumina cugetării părintelui Rafail Noica, fiul lui Constantin Noica: „ce cultivi, aceea e cultura ta”. Adică nu vorbim despre o sumă de cunoştinţe exterioare, ci despre interiorizarea lor, în aşa măsură încât să devină parte din tine. Este momentul de har la care ajung puţini dintre noi, când omul face din sine propria sa creaţie, cea mai de preţ şi singura care contează, conlucrând cu Creatorul tuturor, Dumnezeu Însuşi.
Nu insist asupra amănuntelor biografice ale Părintelui Sofian. Născut într-o familie de basarabeni – semn, cred, al unei tainice uniri duhovniceşti între două popoare ortodoxe, căci pe copilul român tatăl îl botează Serghie, în cinstea Sfântului Serghie de Radonej, ascetul patron al Rusiei – a mers la mânăstire şi a trecut prin toate treptele ascultării. Ajuns la Bucureşti, a făcut parte din mişcarea de reînnoire spirituală „Rugul aprins”, de la mănăstirea Antim, frecventată şi de poetul-călugăr Daniil Sandu Tudor, de medicul-poet Vasile Voiculescu, de compozitorul Paul Constantinescu sau de romancierul Ion Marin Sadoveanu, mişcare care a primit un puternic şi decisiv impuls de la preotul rus Ioan Kulighin, mare trăitor al Rugăciunii Inimii. Pentru această operă cultural-duhovnicească a fost arestat de comunişti şi a suferit în închisorile gulagului românesc, cu demnitate, credinţă şi nădejde, neosândind, fără să cârtească. Odată eliberat din temniţa mică pentru a se regăsi în marea închisoare care era pe atunci România, părintele Sofian s-a reîntors la Antim şi a strâns în jurul său toată căldura unui oraş deznădăjduit, arătându-le tuturor că libertatea în Hristos nu se împiedică nici de gratii, nici de orânduiri. Iar în 2002, în ziua Înălţării Sfintei Cruci, 14 septembrie, a plecat lin, ca unul ce a fost Cruce vie în toate zilele vieţii sale.
Dacă Nicu Steinhardt şi, într-o anumită măsură, Bartolomeu Anania, sunt intelectuali deveniţi ulterior călugări, care şi-au pus toată bogăţia cunoştinţelor dinainte în slujba Bisericii, Părintele Sofian şi-a format cultura în interiorul ei, îmbinând de la început creşterea duhovnicească în ritmul ascezei şi al Liturghiei cu evoluţia culturală. Orizontul i s-a lărgit mereu. Fără a-şi face planuri pământeşti, lăsându-se mereu în voia lui Dumnezeu, monahul Sofian a citit, a călătorit, a învăţat meşteşugul picturii, a predicat, a spovedit, a văzut ţări şi oameni dintre cei mai diferiţi. Şi pe toate le-a înglobat în tabloul unei existenţe unitare prin credinţă şi uimitoare prin consecvenţă. Omul acesta inspiră admiraţie oricui se apropie de el. Intelectualului prin erudiţie, luptătorului prin lipsă de compromis, celui necăjit prin blândeţe, artistului prin talent, gânditorului prin profunzime. Iar credinciosului, prin aceea că a ştiut că toate acestea capătă valoare doar în şi prin Hristos. Un medic, Al. Carrel, pe care Părintele îl citează în jurnalul său, spune: „Omul are nevoie de Dumnezeu, aşa cum are nevoie de apă şi aer. Influenţa rugăciunii asupra corpului şi a sufletului uman este la fel de demonstrabilă ca şi secreţia glandelor. Rezultatul rugăciunii se măsoară după creşterea energiei fizice, a vigorii intelectuale, a forţei morale, a unei înţelegeri mult mai profunde a realităţilor fundamentale.” Iar Sofian arată, prin toate mişcările existenţei sale, că este omul rugăciunii. Am auzit odinioară voci care-l numeau aspru şi intransigent. Dar din mărturia oamenilor care i-au fost aproape aflăm că, oricât mustra, lăsa în cel din faţa lui mereu acel sentiment pregnant al dragostei învăluită în blândeţe. Şi învăţătura la care revenea mereu şi mereu era: să nu judecaţi. Şi este primul care aplică în viaţă acest îndemn, primul care-l apreciază la alţii, oricât de strâmb ar fi aceştia priviţi de restul lumii. Într-o călătorie, Părintele Sofian vede doi hippies. „Poate sunt studenţi. Înalţi, cu părul mare, ca nişte vechi prelaţi de mânăstire. Vorbesc englezeşte. Unul dintre ei are pantalonii rupţi la spate, iar la pantofi, în loc de şireturi, este legat cu sfoară de legat sacii. Ambii formează un mare contrast faţă de restul lumii, extrem de luxos şi uneori indecent îmbrăcată, care se uită cu milă la aceştia doi. Ei însă sunt foarte liniştiţi şi parcă nu osândesc şi nu sfidează pe nimeni. Dumnezeu să ne miluiască pe toţi!” Părintele Sofian, care a trăit abjecţia umană până în străfundurile ei, crede fără limite în om. Este o vedere de care cei mai mulţi dintre noi, dezamăgiţi de alţii şi de noi înşine, nu suntem în stare, dar acest monah întruchipează credinţa pe care o propovăduieşte. Pentru că dacă ne îndoim de nobleţea ce se naşte în inima curată, „locul cel sfânt” al omului, este de ajuns să privim la Sofian pentru a crede din nou. El a înţeles că, în faţa josniciei, singurul mod de a-ţi păstra încrederea în om este să devii tu ceea ce ai vrea să fie omenirea. Să întruchipezi valorile în care crezi, iată singura cale pentru a te convinge că nu este totul zadarnic. Şi doar astfel poţi fi şi pentru alţii far, în întunericul lumii şi al lor. Când trăind pe culmi devii deodată conştient de propria neputinţă, se naşte în tine dorul de Dumnezeu. Dar aceasta se întâmplă numai cu oamenii înaintaţi duhovniceşte. Pentru noi, ceilalţi, există darul acestor sfinţi care se plimbă printre noi. Nu l-am cunoscut faţă către faţă pe Părinte. Dar văzându-l prin ochii altora, dorul meu de Dumnezeu se întrupează, uşor, în dorul de Sofian. Spune Părintele: „Ura cere ură. Dragostea cere dragoste. Şi când pui dragoste peste ură, este o surpriză, este asemenea focului pe care-l pui pe cineva ca să ardă. Dacă răspunzi cu dragoste unui duşman al tău, acesta rămâne suprins, foarte surprins. Este ca şi cum l-ar arde. Este o noutate mare această dragoste. Şi pe mulţi îi transformă.” Punând lumina lui peste întunericul nostru, Părintele Sofian tinde spre transformarea mizeriei de fiecare zi în acea sfântă Românie care ni se pare atât de îndepărtată.
Creştinismul autentic e dincolo de orice convenţie şi de orice formalism. Ni se spune, de către cei din afara Bisericii, că suntem ipocriţi. Şi uneori pe bună dreptate, căci, mulţi dintre noi, suntem. Distanţa de la vorbă la faptă, sau chiar de la o vorbă la alta ne demască goliciunea interioară. Şi chiar de i-am înşela pe toţi, conştiinţa ne acuză. De aceea „orice aş fi eu şi oricum aş fi considerat de lumea aceasta în care trăiesc, important este cum sunt în realitate şi dacă sunt aşa cum vrea Dumnezeu să fiu”. Cuvântul Părintelui Sofian nu este doar pentru călugări şi, prin aceasta, umple un gol pe care mulţi dintre tinerii creştini de la oraşe îl resimt cu acuitate. Sigur, toţi putem trage folos din citirea Filocaliei sau a Patericului, dar parcă lipsesc sfaturile pentru cei care trăiesc în tumultul urban. Sau nu mai ştim să le citim ca cei de altădată. Blândeţea şi îngăduinţa unui părinte duhovnicesc se cer ca să ne îndrume să descifrăm semnele uitate. În cuvinte simple se găseşte cheia Împărăţiei: „Sigur, nu putem fi toţi Sfântul Antonie. Trebuie doar să nu fim hapsâni, să ne păstrăm mereu o parte din inima noastră acolo, sus. Fără această hrană sufletească murim! Murim, deşi trăim, devenim sterpi, uscaţi, împietriţi.” Îmi place Părintele Sofian pentru că este un artist vital, atât de îndepărtat de imaginea bigotului morocănos cu care mulţi confundă creştinismul. Îmi place pentru că în el se regăseşte cugetarea unui alt mare duhovnic, Porfirie, care spune că pentru a fi creştin trebuie să fii poet. Iar în cugetarea sa către Dumnezeu, Sofian ne vede devenind – splendid epitet! – „fiinţe nesingure”. Întotdeauna am socotit „carpe diem” ca fiind, de fapt, un îndemn profund creştinesc. Căci unde poţi trăi mai intens şi mai profund clipa decât în conştiinţa că este o fărâmă de eternitate? „Numai clipa de faţă este a noastră, fraţi creştini; viitorul este necunoscut, iar trecutul este consumat.” Numai ce suntem acum contează şi astfel omul devine mai important decât moştenirea lui, decât păcatele lui, decât orice l-ar putea întoarce din drumul său către infinit.
Călătoria noastră prin viaţă capătă un sens atunci când este însoţită de rugăciune. Sfaturile Părintelui Sofian vin dintr-o experienţă trăită şi asumată. „Două lucruri trebuie păstrate în rugăciune: faptul că Mântuitorul Iisus Hristos este în inimă şi vede toate şi că eşti păcătos. Să te prihăneşti pe tine şi să nu te mândreşti.” Şi să mergi mai departe, indiferent de obstacole, de gândurile ce te-ar putea asalta. „Să nu le primeşti. Împotriveşte-te lor şi nu le lăsa să intre. Opreşte-te puţin şi spune: ‚Doamne, Tu vezi că nu sunt cu voia mea’ şi apoi spune mai departe rugăciunea.”
Părintele Sofian, în tradiţia mişcării Rugul aprins, vorbeşte mult despre Rugăciunea inimii, sau Rugăciunea lui Iisus, aceea pe care o poţi face oriunde şi oricând, scurtă şi lucrătoare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)”. La muncă, în metrou, pe stradă, oriunde, spuse măcar de câteva ori pe zi, aceste cuvinte care alcătuiesc rugăciunea neîncetată a călugărilor ne ajută în activitatea introspectivă al cărei ţel este centrul inimii noastre, unde se află ascuns Hristos. Este o rugăciune care cere concentrare, dar în care lucrează Numele lui Dumnezeu, prezenţa Lui şi mijlocirile Preasfintei Sale Maici, căci „se poate cere cu smerenie dobândirea rugăciunii inimii, mai ales Maicii Domnului”. Toate acestea, care omului contemporan îi pot părea o filosofie prea întortocheată, sunt însoţite la Părintele Sofian de un foarte dezvoltat simţ practic, de o diplomaţie şi o capacitate de adaptare la situaţiile vieţii de zi cu zi. Vorbind despre iertare, duhovnicul ne învaţă că este cu atât mai uşor de împlinit, cu cât apare imediat după ceartă, pentru că „o supărare veche este ca o boală cronică”. Iar pentru cei care nu au credinţa, nu trebuie să ne încuiem în formule evlavioase, dar pe care le lipsim de conţinut. „Dacă sunt oameni străini de Dumnezeu, luaţi-i cu binişorul şi cu limbajul pe care-l folosiţi zilnic, în problemele de serviciu, nu în limbajul bisericesc. Spuneţi-i ‚scuză-mă, dragă’, că poate de iertare nu ştie, înţelege mai greu. Cere-i scuze, în loc de iertare, vorbeşte-i pe limba lui.” Părintele este departe de încrâncenarea cu care sunt tratate chiar în presa ortodoxă anumite provocări ale contemporaneităţii de către oameni neduhovniceşti, care într-o râvnă lipsită de discernământ se grăbesc să arunce anatema pe orice avatar al modernităţii. Pentru un duhovnic însă, acestea se cer tratate nuanţat şi cu înţelepciune. „Televizorul, această unealtă modernă de comunicare, este bun şi netrebnic. Este bun când ştii să alegi ce este bun din el şi este rău când transmite prin imagini nişte lucruri care ne tulbură, tulbură mai ales viaţa tinerilor. Mă refer la imaginile filmelor necuviincioase sau chiar pornografice. (...) Televizorul este folositor, căci putem afla nişte lucruri pe care nu le putem afla din presa obişnuită, n-avem timp s-o răsfoim. Găsim concentrate la televizor anumite comunicări ştiinţifice sau chiar duhovniceşti, însă găsim şi flori care n-au nici nectar nici polen, şi e bine să trecem peste ele, peste acele emisiuni vătămătoare pentru mintea, imaginaţia şi inima privitorilor.”
În ochii omului duhovnicesc, creaţia însăşi capătă valoare de simbol şi se arată în toată frumuseţea ei. „Marea întinsă, cu valurile ei legate unele de altele, sunt mereu simbolul vieţii cu ispitele şi necazurile ei, dar şi cu frumuseţile ei, mai ales la răsăritul şi la apusul soarelui, când stihia apei pare că arde în vâlvătăi. (...) La munte sunt alte frumuseţi şi alte măreţii ale naturii, prin care Cel preaînalt îşi arată puterea Sa şi măreţiile Sale. Domnul fie lăudat!” Toate intuiţiile şi cunoaşterile preotului, pictorului, eruditului, spiritului poetic, sunt transpuse cu mare frumuseţe în predicile Părintelui Sofian, acolo unde se vede poate cel mai bine comoara de cultură şi civilizaţie creştină pe care o are în adâncul sufletului. „Aşa curge viaţa noastră, ca un râu năvalnic de munte, care vine la vale cu viteză multă, sau poate ca un râu de şes cu multe meandre care curge uneori năvalnic, alteori scad apele din el, la fel cum scad credinţa şi evlavia noastră. Deseori, aceste ape trec peste maluri – simbol al neorânduielii noastre lăuntrice... răbufnim şi noi adeseori şi dăm curs răzbunărilor noastre în afară... dar aşa cum se liniştesc apele, mai pe urmă ne liniştim şi noi şi mergem încet-încet pe acest drum al vieţii, pe care-l vom continua în eternitate.” O asemenea privire anulează meschinăriile noastre de zi cu zi, bârfa care ne cotropeşte sufletul, făcându-ne să vorbim mult şi fără rost. Părintele aminteşte mereu că între cele pe care le spunem „sunt vorbe de aur, sunt vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale”. Pentru că nu suntem aici ca să ne anulăm unul pe altul sau ca să ne irosim. Cuvintele Părintelui Sofian răsună ca un testament, ca o sinteză izvorâtă din înţelepciunea Părinţilor din vechime: „Suntem lăsaţi pe pământ ca să câştigăm cerul.”Şi oare câte am mai putea spune despre Părintele Sofian? Să vorbim despre teologul fin ce învaţă cu înţelepciune despre modurile de viaţă ale lui Hristos, despre cum trăieşte El în existenţa Sa istorică, în arătările de după Înviere, în Sfânta Împărtăşanie şi în slava Judecăţii de Apoi? Sau să ne amintim de cel care în cuvinte simple dar de mare frumuseţe ne povesteşte vieţile sfinţilor? Despre duhovnicul înţelept care caută în sufletul omului starea în care îi poate da Sfânta Împărtăşanie? Dar toate acestea ar fi puţine, pentru că blândul Sofian este izvor bogat de înţelepciune, cultură bisericească şi profană, dar, mai ales, de speranţă. Speranţa care merge dincolo de mormânt. În monografia de la Editura Bizantină sunt incluse şi câteva predici, în care Părintele intercalează citate ample din Sfinţii Părinţi. Şi citind, îţi dai seama cum trecerea de la vorba lui Sofian la cea a marelui Vasile sau a lui Ioan Gură de Aur se face firesc, ca într-un unic discurs ale cărui forme, deşi diferite, rodesc din acelaşi Duh. De multe ori, în timp ce citeam cartea, mă întrerupeam pentru a privi fotografia de pe copertă a acestui bătrân blând şi luminos. Pe fundal se află o icoană a Mântuitorului. Iar acestea mărturisesc taina unuia care a plecat doar pentru a rămâne pururea cu noi: în spatele lui Sofian se dezvăluie, negreşit, Hristos.
Monday, September 7, 2009
"Liturghia ateului" (ultima parte)
În acel moment Bianchon şi marele om se găseau pe strada Quatre-Vents, una dintre cele mai îngrozitoare străzi din Paris. Desplein arătă etajul al şaselea al uneia dintre casele care seamănă cu un obelisc, a cărei uşă batantă dă într-o alee în capătul căreia e o scară întortocheată luminată în zilele numite pe bună dreptate zile de suferinţă. Era o casă verzuie, la parterul căreia locuia un negustor de mobilă, şi care părea să găzduiască la fiecare dintre etaje un alt fel de mizerie. Ridicând braţul printr-o mişcare plină de energie, Desplein îi spuse lui Bianchon:
-Am stat acolo doi ani!
-Ştiu, d’Arthez a stat acolo, am venit aici aproape în fiecare zi în prima tinereţe, o numeam pe atunci borcanul cu oameni mari! Apoi?
-Liturghia pe care tocmai am ascultat-o este legată de evenimente ce au avut loc pe când locuiam în mansarda unde îmi spuneţi că a stat d’Arthez, cea la a cărei fereastră pluteşte o sfoară plină de rufe, deasupra unui ghiveci cu flori. Am avut nişte începuturi atât de grele, dragul meu Bianchon, încât pot să mă lupt cu oricine pentru cununa suferinţelor pariziene. Am îndurat totul: foame, sete, lipsă de bani, lipsă de haine, de încălţări şi de lenjerie, tot ce are mizeria mai aspru. Am suflat deasupra degetelor mele amorţite în borcanul cu oameni mari, pe care aş vrea să merg să-l revăd cu dumneata. Am lucrat timp de o iarnă văzându-mi capul scoţând aburi şi distingând aerul transpiraţiei mele aşa cum o vedem pe cea a cailor într-o zi de îngheţ. Nu ştiu de unde-ţi iei punctul de sprijin pentru a rezista la o astfel de viaţă. Eram singur, fără ajutor, fără o leţcaie pentru a-mi cumpăra cărţile sau pentru a plăti costurile educaţiei mele medicale; caracterul meu irascibil, umbros, neliniştit, îmi aducea deservicii. Nimeni nu vroia să vadă în iritările mele răul şi munca unui om care, din josul stării sociale în care este, se agită pentru a ajunge la suprafaţă. Dar aveam, pot să-ţi spun, dumitale, în faţa căruia nu am motive să mă ascund, aveam acel strat de sentimente bune şi de sensibilitate vie care va fi mereu apanajul oamenilor destul de puternici pentru a urca un oarecare vârf, după ce au călcat multă vreme prin mlaştinile Mizeriei. Nu puteam obţine nimic de la familia mea, nici de la ţara mea, dincolo de pensia insuficientă care mi se oferea. În sfârşit, în acea vreme, mâncam dimineaţa o pâinică pe care brutarul de pe strada Petit-Lion mi-o vindea mai ieftin, pentru că era veche de o zi sau două, şi o fărâmiţam în lapte; masa de dimineaţă nu mă costa astfel decât doi gologani. Nu mâncam seara decât odată la două zile într-o pensiune unde cina costa şaisprezece gologani. Nu cheltuiam astfel decât nouă gologani pe zi. Ştii la fel de bine ca mine ce grijă puteam să am de hainele mele şi de încălţămintea mea! Nu ştiu dacă mai târziu simţim atâta durere când un confrate ne trădează ca aceea pe care am simţit-o, dumneata şi cu mine, văzând grimasa batjocoritoare a unui pantof care se descoase, auzind cum crapă croiala unei redingote. Nu beam decât apă, aveam cel mai mare respect pentru cafenele. Zoppi îmi apărea ca un tărâm al făgăduinţei unde doar cei ca Luculus (15) din ţara latină aveau dreptul să fie prezenţi. –Putea-voi vreodată, îmi spuneam uneori, să iau acolo o cană de cafea cu frişcă, să joc o partidă de domino? În sfârşit, duceam în munca mea furia pe care mi-o inspira mizeria. Încercam să acaparez cunoştinţe pozitive pentru a avea o imensă valoare personală, pentru a merita locul la care aveam să ajung în ziua când aveam să fi ieşit din neantul meu. Consumam mai mult ulei decât pâine; flacăra care mă lumina în timpul acelor nopţi încăpăţânate mă costa mai mult decât mâncarea. Acest duel a fost lung, dârz, fără mângâiere. Nu trezeam nicio simpatie în jurul meu. Pentru a avea prieteni nu trebuie oare să te legi de anumiţi tineri, să ai câţiva bănuţi pentru a merge să bei un pahar cu ei, să mergeţi împreună peste tot unde merg studenţii? Nu aveam nimic. Şi nimeni la Paris nu-şi închipuie că nimic înseamnă nimic. Când era vorba să descopăr mizerii, simţeam în gâtlej acea contracţie nervoasă care-i face pe bolnavii noştri să creadă că li se urcă un ghemotoc din esofag în laringe. I-am întâlnit mai târziu pe acei oameni, născuţi bogaţi, care, nelipsindu-le niciodată nimic, nu cunosc problema acestei reguli de trei: Un tânăr ESTE pentru crimă ceea ce o monedă de o sută de gologani ESTE pentru X. Aceşti imbecili îmbrăcaţi în aur îmi spun:
-De ce făceaţi datorii? De ce contractaţi obligaţii oneroase?
Au asupra mea efectul acelei prinţese care, ştiind că poporul crapă de foame, spune:
-De ce nu-şi cumpără cozonac?
Tare aş vrea să-l văd pe unul dintre aceşti bogaţi, care se plânge că îi iau prea mult când trebuie să-l operez, singur în Paris, fără o para chioară, fără un prieten, fără credit şi obligat să muncească cu mâinile pentru a trăi? Ce ar face? unde ar merge să-şi potolească foamea? Bianchon, dacă m-ai văzut vreodată amar şi aspru, îmi suprapuneam atunci primele dureri peste insensibilitatea, peste egoismul care mi s-au dovedit de mii de ori în sferele înalte; sau mă gândeam la obstacolele pe care ura, invidia, gelozia, calomnia le-au ridicat între mine şi succes. La Paris, când anumiţi oameni văd că ai pus piciorul în scară, unii te trag de poala hainei, alţii desfac hamul ca să-ţi spargi capul căzând; unul îţi scoate potcoavele calului, altul îţi fură biciul; cel mai puţin trădător e cel pe care îl vezi venind ca să-ţi tragă un foc de pistol de aproape. Ai destul talent, dragul meu copil, pentru a cunoaşte curând lupta îngrozitoare, neîncetată, pe care mediocritatea o dă cu omul superior. Dacă pierzi într-o seară douăzeci şi cinci de ludovici, a doua zi vei fi acuzat că eşti un jucător şi cei mai buni prieteni vor spune că ai pierdut în ajun douăzeci şi cinci de mii de franci. Te doare capul, treci drept nebun. Eşti vivace, vei fi nesociabil. Dacă, pentru a rezista acestui batalion de pigmei, vei strânge în dumneata forţe superioare, cei mai buni prieteni ai dumitale vor striga că vrei să înghiţi totul, că ai pretenţia să domini, să tiranizezi. În cele din urmă calităţile dumitale vor deveni defecte, defectele vor deveni vicii, iar virtuţile vor fi crime. Dacă ai salvat pe cineva, îl vei fi omorât; dacă bolnavul dumitale îşi revine, se va spune mereu că ai asigurat prezentul cu preţul viitorului; dacă n-a murit, va muri. Cârteşte şi ai căzut! Inventează orice ar fi, cere-ţi drepturile, vei fi un om dificil, un om fin, care nu vrea să-i lase pe tineri să vină din urmă. Astfel, dragul meu, dacă nu cred în Dumnezeu, cred şi mai puţin în om. Nu cunoşti în mine un Desplein cu totul diferit de acel Desplein pe care toţi îl bârfesc? Dar să nu răscolim în noroiul acesta. Deci, locuiam în această casă, tocmai lucram pentru a putea trece de primul meu examen şi n-aveam o leţcaie. Ştii! ajunsesem la una dintre acele ultime extreme când îţi spui: Mă voi angaja! Aşteptam din ţara mea o ladă plină de lenjerie, un dar al acelor mătuşi bătrâne care, neştiind nimic despre Paris, se gândesc la cămăşile tale, închipuindu-şi că,dacă are treizeci de franci pe lună, nepotul lor mănâncă ortolani (16) . Lada ajunse pe când eram la Şcoală: costase patruzeci de franci transportul; cărăuşul, un croitor german care stătea într-o mansardă, îi plătise şi păstra lada. M-am plimbat pe strada Fossés-Saint-Germain-des-Prés şi pe strada Şcolii de Medicină, fără să pot inventa o stratagemă care să-mi aducă lada fără să dau cei patruzeci de franci pe care fireşte că i-aş fi plătit după ce vindeam lenjeria. Stupiditatea mea mă făcu să ghicesc că nu aveam altă vocaţie decât chirurgia. Dragul meu, sufletelor delicate, a căror forţă se exercită într-o sferă înaltă, le lipseşte acel spirit de intrigă, fertil în resurse, în combinaţii; geniul lor e întâmplarea; ele nu caută, ele întâlnesc. În sfârşit, am revenit noaptea, în momentul în care se întorcea vecinul meu, un cărăuş de apă numit Bourgeat, un om din Saint-Flour. Ne cunoşteam cum se cunosc doi locatari care-şi au fiecare camera pe acelaşi palier, care se aud dormind, tuşind, îmbrăcându-se, şi care ajung să se obişnuiască unul cu celălalt. Vecinul meu mă informă că proprietarul, căruia îi datoram trei chirii, mă dăduse afară: trebuia să o şterg a doua zi. El însuşi era gonit din cauza meseriei sale. Am petrecut cea mai dureroasă noapte a vieţii mele.
-Unde să găsesc un comisionar ca să iau biata mea gospodărie, cărţile mele? Cum să-i plătesc pe comisionar şi pe cărăuş? Unde să mă duc?
Aceste întrebări fără răspuns, le repetam în lacrimi, cum îşi repetă nebunii refrenele. Dormii. Mizeria are pentru ea un somn divin plin de vise frumoase. A doua zi de dimineaţă, pe când îmi mâncam castronul de pâine fărâmiţată în lapte, Bourgeat intră şi îmi spune într-o franceză proastă: „Dom student, io-s om sărac, copil găsit al spitalului Sân-Flour, fără tată sau mamă şi nu-s destul de bogat ca să mă-nsor. Nici dumneata nu eşti prea bogat în rude, nici n-ai ce trebuie din ce văz? Ascultă, am jos o căruţă de cărat pe care am închiriat-o cu doi golgani ora, toate lucrurile noastre pot să-ncapă; dacă vrei, o să căutăm să ne cazăm amândoi, fiincă ne gonesc de-aci. Pân la urmă nu-i raiul pe pământ. –O ştiu prea bine, îi spusei, bunul meu Bourgeat. Dar sunt foarte încurcat, am jos o ladă care conţine lenjerie de o sută de scuzi, cu care aş putea să-l plătesc pe proprietar şi ce-i datorez cărăuşului, dar n-am o sută de gologani. –Ei! am câţiva bănuţi, îmi răspunse vesel Bourgeat, arătându-mi un vechi portofel din piele murdară. Ţine-ţi lenjeria mata.” Bourgeat îmi plăti cele trei chirii, pe a sa, şi achită cărăuşului. Apoi puse mobila noastră şi lenjeria mea în căruţă şi o târî pe străzi oprindu-se în faţa fiecărei case unde atârna o inscripţie. Eu urcam pentru a vedea dacă locul de închiriat putea să ne încapă. La prânz rătăceam încă în cartierul latin fără să fi găsit nimic. Preţul era un mare obstacol. Bourgeat îmi propuse să prânzim la un negustor de vin, la uşa căruia lăsarăm căruţa. Spre seară am descoperit în curtea lui Rohan, pasajul Comerţului, în susul unei case, sub acoperiş, două camere despărţite de scară. Am avut fiecare găzduire pentru şaizeci de franci pe an. Iată-ne cazaţi, pe mine şi pe umilul meu prieten. Cinarăm împreună. Bourgeat, care câştiga în jur de cincizeci de gologani pe zi, avea în jur de o sută de scuzi, curând avea să-şi poată realiza ambiţia cumpărând un butoi şi un cal. Aflând despre situaţia mea, căci îmi iscodi secretele cu o profunzime şireată şi cu o cumsecădenie a căror amintire îmi mişcă până astăzi inima, renunţă pentru o vreme la ambiţia de o viaţă: Bourgeat era negustor de douăzeci şi doi de ani, şi-a sacrificat cei o sută de scuzi pentru viitorul meu.
Aici Desplein îi strânse violent braţul lui Bianchon.
-Mi-a dat banii necesari pentru examenele mele! Acest om, prietenul meu, a înţeles că aveam o misiune, că nevoile inteligenţei mele treceau înaintea alor lui. S-a ocupat de mine, mă numea micuţul său, mi-a împrumutat banii trebuincioşi pentru cumpărarea cărţilor, venea uneori încetişor să mă vadă lucrând; în sfârşit, se îngriji în mod matern să înlocuiesc hrana insuficientă şi proastă la care eram condamnat cu o hrană sănătoasă şi abundentă. Bourgeat, om în jur de patruzeci de ani, avea o figură burgheză din Evul Mediu, o frunte bombată, un cap pe care un pictor l-ar fi putut face să pozeze ca model pentru Lycurg (17). Bietul om îşi simţea inima plină de afecţiune pe care trebuia să o dăruiască; nu fusese iubit niciodată decât de un caniş mort de puţină vreme, şi despre care îmi vorbea mereu întrebându-mă dacă credeam că Biserica ar consimţi să spună Liturghii pentru odihna sufletului său. Câinele lui era, îmi spunea, un adevărat creştin, care, timp de doisprezece ani îl însoţise la biserică fără să fi lătrat vreodată, ascultând orga fără să deschidă botul şi stând ghemuit lângă el cu un aer care îl făcea să creadă că se ruga cu el. Acest om revărsă asupra mea întreaga sa afecţiune: mă acceptă ca pe o fiinţă singură şi suferindă; deveni pentru mine mama cea mai atentă, binefăcătorul cel mai delicat, în sfârşit idealul acelei virtuţi care se complace în opera sa. Când îl întâlneam pe stradă, îmi arunca o privire inteligentă plină de o nobleţe de neînchipuit; se prefăcea atunci că merge ca şi cum nu ducea nimic, părea fericit să mă vadă sănătos, bine îmbrăcat. A fost în cele din urmă devotamentul poporului, dragostea fetei uşuratice dusă într-o sferă înaltă. Bourgeat îmi făcea comisioanele; mă trezea noaptea la orele indicate, îmi curăţa lampa, freca palierul nostru; la fel de bun ca slujitor şi ca tată, şi curat ca o englezoaică. Făcea menajul. Ca Philopoemen (18) , tăia cu fierăstrăul lemnul nostru şi comunica tuturor acţiunilor sale simplitatea lucrului făcut, păstrându-şi demnitatea, căci părea să înţeleagă că scopul înnobila totul. Când l-am părăsit pe acest brav bărbat pentru a intra la Hôtel-Dieu ca intern, a simţit nu ştiu ce durere întunecată gândindu-se că nu va mai putea trăi alături de mine; dar se consolă în perspectiva de a strânge banii necesari cheltuielilor tezei mele, şi mă făcu să-i făgăduiesc că voi veni să-l văd în zilele libere. Bourgeat era mândru de mine, mă iubea pentru mine şi pentru el. Dacă vei căuta teza mea, vei vedea că îi este dedicată. În ultimul an al internatului meu, câştigasem destui bani ca să-i înapoiez tot ce-i datoram acestui demn locuitor din Auvergne cumpărându-i un cal şi un butoi; fu copleşit de furie aflând că mă lipseam de banii mei şi, cu toate acestea, era încântat să-şi vadă dorinţele împlinite; râdea şi mă certa; îşi privea butoiul, calul şi îşi ştergea o lacrimă spunându-mi: -E rău! Ah! ce butoi frumos! Aţi făcut rău! Calul e puternic ca unul din Auvergne. N-am văzut nimic mai mişcător decât această scenă. Bourgeat a vrut neapărat să-mi cumpere acea trusă garnisită cu argint pe care ai văzut-o în cabinetul meu şi care e pentru mine lucrul cel mai de preţ. Deşi îmbătat de primele mele succese, n-a lăsat niciodată să-i scape cel mai mic cuvânt, cel mai mic gest care ar fi vrut să spună: Mie mi se datorează acest om! Şi cu toate acestea fără el mizeria m-ar fi ucis. Bietul om se exterminase pentru mine: nu mâncase decât pâine frecată cu usturoi, pentru ca eu să am cafea suficientă pentru veghile mele. Se îmbolnăvi. Mi-am petrecut, cum îţi poţi închipui, nopţile la căpătâiul lui, l-am scos din încurcătură prima dată; dar a avut o recădere doi ani după aceea, şi în ciuda îngrijirilor celor mai temeinice, în ciuda celor mai mari strădanii ale ştiinţei, a trebuit să moară. Niciodată niciun rege nu a fost îngrijit ca el. Da, Bianchon, am încercat, pentru a zmulge morţii această viaţă, lucruri inimaginabile. Vroiam să-l fac să trăiască îndeajuns pentru a-l face martoru operei sale, pentru a-i împlini toate dorinţele, pentru a satisface singura recunoştinţă care mi-a umplut vreodată inima, pentru a stinge un foc care mă arde încă astăzi.
-Bourgeat, reluă după o pauză Desplein vădit emoţionat, al doilea meu tată a murit în braţele mele, lăsându-mi tot ce avea printr-un testament pe care îl făcuse la un notar public, şi datat în anul în care venisem să găzduim în curtea lui Rohan. Acest om avea credinţa cărbunarului. O iubea pe Sfânta Fecioară cum şi-ar fi iubit soţia. Catolic înflăcărat, nu-mi spusese niciodată vreun cuvânt despre ireligiozitatea mea. Când fu în pericol, mă rugă să nu preget cu nimic pentru ca să aibă ajutorul Bisericii. Am cerut să se citească în fiecare zi Liturghia pentru el. Adesea, în timpul nopţii, îmi mărturisea temerile pentru viitorul lui, se temea că nu trăise destul de sfânt. Bietul om! muncea de dimineaţă până seara. Al cui să fie oare paradisul, dacă este vreun paradis? A primit Tainele ca un sfânt ce era, şi moartea lui a fost demnă de viaţa lui. Când l-am pus în pământ pe singurul meu binefăcător, căutam cum să-l răsplătesc; am observat că nu avea nici familie, nici prieteni, nici soţie, nici copii. Dar credea! avea o convingere religioasă, aveam eu dreptul să o discut? Îmi vorbise timid despre slujbele pentru odihna morţilor, nu vroia să-mi impună această datorie, gândindu-se că ar fi însemnat să-şi ceară plata pentru servicii. Imediat cum am putut înfiinţa o fundaţie, am dat bisericii Saint-Sulpice suma necesară pentru a fi spuse patru Liturghii pe an. Cum singurul lucru pe care i-l pot oferi lui Bourgeat este împlinirea dorinţelor sale pioase, în ziua în care se spune această Liturghie, la începutul fiecărui anotimp, mă duc acolo în numele lui, şi spun pentru el rugăciunile dorite. Spun cu buna credinţă a celui care se îndoieşte: „Dumnezeul meu, dacă există o sferă unde îi pui după moartea lor pe cei care au fost perfecţi, gândeşte-Te la bunul Bourgeat; şi dacă este ceva de suferit pentru el, dă-mi mie suferinţele lui, ca să îl faci să intre mai repede în ceea ce se numeşte paradis.” Iată, dragul meu, tot ce îşi poate permite un om cu părerile mele. Dumnezeu trebuie să fie un drac cumsecade, nu mi-ar purta pică. Îţi jur, mi-aş da averea ca să-mi intre în căpăţână credinţa lui Bourgeat.
Bianchon, care l-a îngrijit pe Desplein în timpul ultimei sale boli, nu îndrăzneşte să afirme azi că ilustrul chirurg ar fi murit ateu. Credincioşilor nu le-ar plăcea oare să cugete că umilul locuitor din Auvergne va fi venit să-i deschidă uşa cerului, cum i-a deschis odinioară uşa templului terestru pe frontispiciul căruia se poate citi: Marilor oameni, Patria recunoscătoare! (19)
(15) Aristocrat roman pomenit în toate scrierile despre oamenii de seamă ai Romei
(16) Specie de păsări migratoare
(17) Lycurg (800? – 730 înainte de Hristos), legiuitor legendar al Spartei, care a impus reforma de orientare militară a societăţii spartane
(18) Philopoemen (253-183 înainte de Hristos), general şi om de stat grec
(19) Inscripţie de pe frontispiciul Panteonului din Paris
-Am stat acolo doi ani!
-Ştiu, d’Arthez a stat acolo, am venit aici aproape în fiecare zi în prima tinereţe, o numeam pe atunci borcanul cu oameni mari! Apoi?
-Liturghia pe care tocmai am ascultat-o este legată de evenimente ce au avut loc pe când locuiam în mansarda unde îmi spuneţi că a stat d’Arthez, cea la a cărei fereastră pluteşte o sfoară plină de rufe, deasupra unui ghiveci cu flori. Am avut nişte începuturi atât de grele, dragul meu Bianchon, încât pot să mă lupt cu oricine pentru cununa suferinţelor pariziene. Am îndurat totul: foame, sete, lipsă de bani, lipsă de haine, de încălţări şi de lenjerie, tot ce are mizeria mai aspru. Am suflat deasupra degetelor mele amorţite în borcanul cu oameni mari, pe care aş vrea să merg să-l revăd cu dumneata. Am lucrat timp de o iarnă văzându-mi capul scoţând aburi şi distingând aerul transpiraţiei mele aşa cum o vedem pe cea a cailor într-o zi de îngheţ. Nu ştiu de unde-ţi iei punctul de sprijin pentru a rezista la o astfel de viaţă. Eram singur, fără ajutor, fără o leţcaie pentru a-mi cumpăra cărţile sau pentru a plăti costurile educaţiei mele medicale; caracterul meu irascibil, umbros, neliniştit, îmi aducea deservicii. Nimeni nu vroia să vadă în iritările mele răul şi munca unui om care, din josul stării sociale în care este, se agită pentru a ajunge la suprafaţă. Dar aveam, pot să-ţi spun, dumitale, în faţa căruia nu am motive să mă ascund, aveam acel strat de sentimente bune şi de sensibilitate vie care va fi mereu apanajul oamenilor destul de puternici pentru a urca un oarecare vârf, după ce au călcat multă vreme prin mlaştinile Mizeriei. Nu puteam obţine nimic de la familia mea, nici de la ţara mea, dincolo de pensia insuficientă care mi se oferea. În sfârşit, în acea vreme, mâncam dimineaţa o pâinică pe care brutarul de pe strada Petit-Lion mi-o vindea mai ieftin, pentru că era veche de o zi sau două, şi o fărâmiţam în lapte; masa de dimineaţă nu mă costa astfel decât doi gologani. Nu mâncam seara decât odată la două zile într-o pensiune unde cina costa şaisprezece gologani. Nu cheltuiam astfel decât nouă gologani pe zi. Ştii la fel de bine ca mine ce grijă puteam să am de hainele mele şi de încălţămintea mea! Nu ştiu dacă mai târziu simţim atâta durere când un confrate ne trădează ca aceea pe care am simţit-o, dumneata şi cu mine, văzând grimasa batjocoritoare a unui pantof care se descoase, auzind cum crapă croiala unei redingote. Nu beam decât apă, aveam cel mai mare respect pentru cafenele. Zoppi îmi apărea ca un tărâm al făgăduinţei unde doar cei ca Luculus (15) din ţara latină aveau dreptul să fie prezenţi. –Putea-voi vreodată, îmi spuneam uneori, să iau acolo o cană de cafea cu frişcă, să joc o partidă de domino? În sfârşit, duceam în munca mea furia pe care mi-o inspira mizeria. Încercam să acaparez cunoştinţe pozitive pentru a avea o imensă valoare personală, pentru a merita locul la care aveam să ajung în ziua când aveam să fi ieşit din neantul meu. Consumam mai mult ulei decât pâine; flacăra care mă lumina în timpul acelor nopţi încăpăţânate mă costa mai mult decât mâncarea. Acest duel a fost lung, dârz, fără mângâiere. Nu trezeam nicio simpatie în jurul meu. Pentru a avea prieteni nu trebuie oare să te legi de anumiţi tineri, să ai câţiva bănuţi pentru a merge să bei un pahar cu ei, să mergeţi împreună peste tot unde merg studenţii? Nu aveam nimic. Şi nimeni la Paris nu-şi închipuie că nimic înseamnă nimic. Când era vorba să descopăr mizerii, simţeam în gâtlej acea contracţie nervoasă care-i face pe bolnavii noştri să creadă că li se urcă un ghemotoc din esofag în laringe. I-am întâlnit mai târziu pe acei oameni, născuţi bogaţi, care, nelipsindu-le niciodată nimic, nu cunosc problema acestei reguli de trei: Un tânăr ESTE pentru crimă ceea ce o monedă de o sută de gologani ESTE pentru X. Aceşti imbecili îmbrăcaţi în aur îmi spun:
-De ce făceaţi datorii? De ce contractaţi obligaţii oneroase?
Au asupra mea efectul acelei prinţese care, ştiind că poporul crapă de foame, spune:
-De ce nu-şi cumpără cozonac?
Tare aş vrea să-l văd pe unul dintre aceşti bogaţi, care se plânge că îi iau prea mult când trebuie să-l operez, singur în Paris, fără o para chioară, fără un prieten, fără credit şi obligat să muncească cu mâinile pentru a trăi? Ce ar face? unde ar merge să-şi potolească foamea? Bianchon, dacă m-ai văzut vreodată amar şi aspru, îmi suprapuneam atunci primele dureri peste insensibilitatea, peste egoismul care mi s-au dovedit de mii de ori în sferele înalte; sau mă gândeam la obstacolele pe care ura, invidia, gelozia, calomnia le-au ridicat între mine şi succes. La Paris, când anumiţi oameni văd că ai pus piciorul în scară, unii te trag de poala hainei, alţii desfac hamul ca să-ţi spargi capul căzând; unul îţi scoate potcoavele calului, altul îţi fură biciul; cel mai puţin trădător e cel pe care îl vezi venind ca să-ţi tragă un foc de pistol de aproape. Ai destul talent, dragul meu copil, pentru a cunoaşte curând lupta îngrozitoare, neîncetată, pe care mediocritatea o dă cu omul superior. Dacă pierzi într-o seară douăzeci şi cinci de ludovici, a doua zi vei fi acuzat că eşti un jucător şi cei mai buni prieteni vor spune că ai pierdut în ajun douăzeci şi cinci de mii de franci. Te doare capul, treci drept nebun. Eşti vivace, vei fi nesociabil. Dacă, pentru a rezista acestui batalion de pigmei, vei strânge în dumneata forţe superioare, cei mai buni prieteni ai dumitale vor striga că vrei să înghiţi totul, că ai pretenţia să domini, să tiranizezi. În cele din urmă calităţile dumitale vor deveni defecte, defectele vor deveni vicii, iar virtuţile vor fi crime. Dacă ai salvat pe cineva, îl vei fi omorât; dacă bolnavul dumitale îşi revine, se va spune mereu că ai asigurat prezentul cu preţul viitorului; dacă n-a murit, va muri. Cârteşte şi ai căzut! Inventează orice ar fi, cere-ţi drepturile, vei fi un om dificil, un om fin, care nu vrea să-i lase pe tineri să vină din urmă. Astfel, dragul meu, dacă nu cred în Dumnezeu, cred şi mai puţin în om. Nu cunoşti în mine un Desplein cu totul diferit de acel Desplein pe care toţi îl bârfesc? Dar să nu răscolim în noroiul acesta. Deci, locuiam în această casă, tocmai lucram pentru a putea trece de primul meu examen şi n-aveam o leţcaie. Ştii! ajunsesem la una dintre acele ultime extreme când îţi spui: Mă voi angaja! Aşteptam din ţara mea o ladă plină de lenjerie, un dar al acelor mătuşi bătrâne care, neştiind nimic despre Paris, se gândesc la cămăşile tale, închipuindu-şi că,dacă are treizeci de franci pe lună, nepotul lor mănâncă ortolani (16) . Lada ajunse pe când eram la Şcoală: costase patruzeci de franci transportul; cărăuşul, un croitor german care stătea într-o mansardă, îi plătise şi păstra lada. M-am plimbat pe strada Fossés-Saint-Germain-des-Prés şi pe strada Şcolii de Medicină, fără să pot inventa o stratagemă care să-mi aducă lada fără să dau cei patruzeci de franci pe care fireşte că i-aş fi plătit după ce vindeam lenjeria. Stupiditatea mea mă făcu să ghicesc că nu aveam altă vocaţie decât chirurgia. Dragul meu, sufletelor delicate, a căror forţă se exercită într-o sferă înaltă, le lipseşte acel spirit de intrigă, fertil în resurse, în combinaţii; geniul lor e întâmplarea; ele nu caută, ele întâlnesc. În sfârşit, am revenit noaptea, în momentul în care se întorcea vecinul meu, un cărăuş de apă numit Bourgeat, un om din Saint-Flour. Ne cunoşteam cum se cunosc doi locatari care-şi au fiecare camera pe acelaşi palier, care se aud dormind, tuşind, îmbrăcându-se, şi care ajung să se obişnuiască unul cu celălalt. Vecinul meu mă informă că proprietarul, căruia îi datoram trei chirii, mă dăduse afară: trebuia să o şterg a doua zi. El însuşi era gonit din cauza meseriei sale. Am petrecut cea mai dureroasă noapte a vieţii mele.
-Unde să găsesc un comisionar ca să iau biata mea gospodărie, cărţile mele? Cum să-i plătesc pe comisionar şi pe cărăuş? Unde să mă duc?
Aceste întrebări fără răspuns, le repetam în lacrimi, cum îşi repetă nebunii refrenele. Dormii. Mizeria are pentru ea un somn divin plin de vise frumoase. A doua zi de dimineaţă, pe când îmi mâncam castronul de pâine fărâmiţată în lapte, Bourgeat intră şi îmi spune într-o franceză proastă: „Dom student, io-s om sărac, copil găsit al spitalului Sân-Flour, fără tată sau mamă şi nu-s destul de bogat ca să mă-nsor. Nici dumneata nu eşti prea bogat în rude, nici n-ai ce trebuie din ce văz? Ascultă, am jos o căruţă de cărat pe care am închiriat-o cu doi golgani ora, toate lucrurile noastre pot să-ncapă; dacă vrei, o să căutăm să ne cazăm amândoi, fiincă ne gonesc de-aci. Pân la urmă nu-i raiul pe pământ. –O ştiu prea bine, îi spusei, bunul meu Bourgeat. Dar sunt foarte încurcat, am jos o ladă care conţine lenjerie de o sută de scuzi, cu care aş putea să-l plătesc pe proprietar şi ce-i datorez cărăuşului, dar n-am o sută de gologani. –Ei! am câţiva bănuţi, îmi răspunse vesel Bourgeat, arătându-mi un vechi portofel din piele murdară. Ţine-ţi lenjeria mata.” Bourgeat îmi plăti cele trei chirii, pe a sa, şi achită cărăuşului. Apoi puse mobila noastră şi lenjeria mea în căruţă şi o târî pe străzi oprindu-se în faţa fiecărei case unde atârna o inscripţie. Eu urcam pentru a vedea dacă locul de închiriat putea să ne încapă. La prânz rătăceam încă în cartierul latin fără să fi găsit nimic. Preţul era un mare obstacol. Bourgeat îmi propuse să prânzim la un negustor de vin, la uşa căruia lăsarăm căruţa. Spre seară am descoperit în curtea lui Rohan, pasajul Comerţului, în susul unei case, sub acoperiş, două camere despărţite de scară. Am avut fiecare găzduire pentru şaizeci de franci pe an. Iată-ne cazaţi, pe mine şi pe umilul meu prieten. Cinarăm împreună. Bourgeat, care câştiga în jur de cincizeci de gologani pe zi, avea în jur de o sută de scuzi, curând avea să-şi poată realiza ambiţia cumpărând un butoi şi un cal. Aflând despre situaţia mea, căci îmi iscodi secretele cu o profunzime şireată şi cu o cumsecădenie a căror amintire îmi mişcă până astăzi inima, renunţă pentru o vreme la ambiţia de o viaţă: Bourgeat era negustor de douăzeci şi doi de ani, şi-a sacrificat cei o sută de scuzi pentru viitorul meu.
Aici Desplein îi strânse violent braţul lui Bianchon.
-Mi-a dat banii necesari pentru examenele mele! Acest om, prietenul meu, a înţeles că aveam o misiune, că nevoile inteligenţei mele treceau înaintea alor lui. S-a ocupat de mine, mă numea micuţul său, mi-a împrumutat banii trebuincioşi pentru cumpărarea cărţilor, venea uneori încetişor să mă vadă lucrând; în sfârşit, se îngriji în mod matern să înlocuiesc hrana insuficientă şi proastă la care eram condamnat cu o hrană sănătoasă şi abundentă. Bourgeat, om în jur de patruzeci de ani, avea o figură burgheză din Evul Mediu, o frunte bombată, un cap pe care un pictor l-ar fi putut face să pozeze ca model pentru Lycurg (17). Bietul om îşi simţea inima plină de afecţiune pe care trebuia să o dăruiască; nu fusese iubit niciodată decât de un caniş mort de puţină vreme, şi despre care îmi vorbea mereu întrebându-mă dacă credeam că Biserica ar consimţi să spună Liturghii pentru odihna sufletului său. Câinele lui era, îmi spunea, un adevărat creştin, care, timp de doisprezece ani îl însoţise la biserică fără să fi lătrat vreodată, ascultând orga fără să deschidă botul şi stând ghemuit lângă el cu un aer care îl făcea să creadă că se ruga cu el. Acest om revărsă asupra mea întreaga sa afecţiune: mă acceptă ca pe o fiinţă singură şi suferindă; deveni pentru mine mama cea mai atentă, binefăcătorul cel mai delicat, în sfârşit idealul acelei virtuţi care se complace în opera sa. Când îl întâlneam pe stradă, îmi arunca o privire inteligentă plină de o nobleţe de neînchipuit; se prefăcea atunci că merge ca şi cum nu ducea nimic, părea fericit să mă vadă sănătos, bine îmbrăcat. A fost în cele din urmă devotamentul poporului, dragostea fetei uşuratice dusă într-o sferă înaltă. Bourgeat îmi făcea comisioanele; mă trezea noaptea la orele indicate, îmi curăţa lampa, freca palierul nostru; la fel de bun ca slujitor şi ca tată, şi curat ca o englezoaică. Făcea menajul. Ca Philopoemen (18) , tăia cu fierăstrăul lemnul nostru şi comunica tuturor acţiunilor sale simplitatea lucrului făcut, păstrându-şi demnitatea, căci părea să înţeleagă că scopul înnobila totul. Când l-am părăsit pe acest brav bărbat pentru a intra la Hôtel-Dieu ca intern, a simţit nu ştiu ce durere întunecată gândindu-se că nu va mai putea trăi alături de mine; dar se consolă în perspectiva de a strânge banii necesari cheltuielilor tezei mele, şi mă făcu să-i făgăduiesc că voi veni să-l văd în zilele libere. Bourgeat era mândru de mine, mă iubea pentru mine şi pentru el. Dacă vei căuta teza mea, vei vedea că îi este dedicată. În ultimul an al internatului meu, câştigasem destui bani ca să-i înapoiez tot ce-i datoram acestui demn locuitor din Auvergne cumpărându-i un cal şi un butoi; fu copleşit de furie aflând că mă lipseam de banii mei şi, cu toate acestea, era încântat să-şi vadă dorinţele împlinite; râdea şi mă certa; îşi privea butoiul, calul şi îşi ştergea o lacrimă spunându-mi: -E rău! Ah! ce butoi frumos! Aţi făcut rău! Calul e puternic ca unul din Auvergne. N-am văzut nimic mai mişcător decât această scenă. Bourgeat a vrut neapărat să-mi cumpere acea trusă garnisită cu argint pe care ai văzut-o în cabinetul meu şi care e pentru mine lucrul cel mai de preţ. Deşi îmbătat de primele mele succese, n-a lăsat niciodată să-i scape cel mai mic cuvânt, cel mai mic gest care ar fi vrut să spună: Mie mi se datorează acest om! Şi cu toate acestea fără el mizeria m-ar fi ucis. Bietul om se exterminase pentru mine: nu mâncase decât pâine frecată cu usturoi, pentru ca eu să am cafea suficientă pentru veghile mele. Se îmbolnăvi. Mi-am petrecut, cum îţi poţi închipui, nopţile la căpătâiul lui, l-am scos din încurcătură prima dată; dar a avut o recădere doi ani după aceea, şi în ciuda îngrijirilor celor mai temeinice, în ciuda celor mai mari strădanii ale ştiinţei, a trebuit să moară. Niciodată niciun rege nu a fost îngrijit ca el. Da, Bianchon, am încercat, pentru a zmulge morţii această viaţă, lucruri inimaginabile. Vroiam să-l fac să trăiască îndeajuns pentru a-l face martoru operei sale, pentru a-i împlini toate dorinţele, pentru a satisface singura recunoştinţă care mi-a umplut vreodată inima, pentru a stinge un foc care mă arde încă astăzi.
-Bourgeat, reluă după o pauză Desplein vădit emoţionat, al doilea meu tată a murit în braţele mele, lăsându-mi tot ce avea printr-un testament pe care îl făcuse la un notar public, şi datat în anul în care venisem să găzduim în curtea lui Rohan. Acest om avea credinţa cărbunarului. O iubea pe Sfânta Fecioară cum şi-ar fi iubit soţia. Catolic înflăcărat, nu-mi spusese niciodată vreun cuvânt despre ireligiozitatea mea. Când fu în pericol, mă rugă să nu preget cu nimic pentru ca să aibă ajutorul Bisericii. Am cerut să se citească în fiecare zi Liturghia pentru el. Adesea, în timpul nopţii, îmi mărturisea temerile pentru viitorul lui, se temea că nu trăise destul de sfânt. Bietul om! muncea de dimineaţă până seara. Al cui să fie oare paradisul, dacă este vreun paradis? A primit Tainele ca un sfânt ce era, şi moartea lui a fost demnă de viaţa lui. Când l-am pus în pământ pe singurul meu binefăcător, căutam cum să-l răsplătesc; am observat că nu avea nici familie, nici prieteni, nici soţie, nici copii. Dar credea! avea o convingere religioasă, aveam eu dreptul să o discut? Îmi vorbise timid despre slujbele pentru odihna morţilor, nu vroia să-mi impună această datorie, gândindu-se că ar fi însemnat să-şi ceară plata pentru servicii. Imediat cum am putut înfiinţa o fundaţie, am dat bisericii Saint-Sulpice suma necesară pentru a fi spuse patru Liturghii pe an. Cum singurul lucru pe care i-l pot oferi lui Bourgeat este împlinirea dorinţelor sale pioase, în ziua în care se spune această Liturghie, la începutul fiecărui anotimp, mă duc acolo în numele lui, şi spun pentru el rugăciunile dorite. Spun cu buna credinţă a celui care se îndoieşte: „Dumnezeul meu, dacă există o sferă unde îi pui după moartea lor pe cei care au fost perfecţi, gândeşte-Te la bunul Bourgeat; şi dacă este ceva de suferit pentru el, dă-mi mie suferinţele lui, ca să îl faci să intre mai repede în ceea ce se numeşte paradis.” Iată, dragul meu, tot ce îşi poate permite un om cu părerile mele. Dumnezeu trebuie să fie un drac cumsecade, nu mi-ar purta pică. Îţi jur, mi-aş da averea ca să-mi intre în căpăţână credinţa lui Bourgeat.
Bianchon, care l-a îngrijit pe Desplein în timpul ultimei sale boli, nu îndrăzneşte să afirme azi că ilustrul chirurg ar fi murit ateu. Credincioşilor nu le-ar plăcea oare să cugete că umilul locuitor din Auvergne va fi venit să-i deschidă uşa cerului, cum i-a deschis odinioară uşa templului terestru pe frontispiciul căruia se poate citi: Marilor oameni, Patria recunoscătoare! (19)
(15) Aristocrat roman pomenit în toate scrierile despre oamenii de seamă ai Romei
(16) Specie de păsări migratoare
(17) Lycurg (800? – 730 înainte de Hristos), legiuitor legendar al Spartei, care a impus reforma de orientare militară a societăţii spartane
(18) Philopoemen (253-183 înainte de Hristos), general şi om de stat grec
(19) Inscripţie de pe frontispiciul Panteonului din Paris
Friday, September 4, 2009
"Liturghia ateului" (II)
O nuvelă de Honoré de Balzac; traducerea şi notele de subsol de Paul Slayer Grigoriu; consultant-corector: Rodica Simionică
Bianchon nu vru să pară că îl spionează pe primul chirurg de la Hôtel-Dieu şi plecă. Din întâmplare, Desplein îl invită în chiar aceeaşi zi să cineze împreună, la un restaurator.
Între pară şi brânză Bianchon ajunse, prin pregătiri abile, să vorbească despre mesă(9), numind-o ipocrizie şi farsă.
-O farsă, spuse Desplein, care a costat creştinătatea mai mult sânge decât toate bătăliile lui Napoleon şi toate lipitorile lui Broussais (10)! Mesa este o invenţie papală, nu mai veche decât secolul VI şi pe care au bazat-o pe Hoc est corpus(11) . Câte râuri de sânge n-au trebuit vărsate pentru a înfiinţa Sărbătoarea Sfântului Sacrament prin instituirea căreia curtea de la Roma a vrut să constate victoria în chestiunea Prezenţei Reale, schismă care timp de trei secole a tulburat Biserica! Războaiele contelui de Toulouse şi albigensii (12) sunt coada acestei afaceri. Valdenzii şi albigensii refuzau să recunoască această inovaţie.
În sfârşit Desplein îşi folosi cu plăcere întreaga sa vervă de ateu şi fu un flux de glume voltairiene sau, pentru a fi mai exacţi, o detestabilă contrafacere a Citatorului.
-Mda, îşi spuse Bianchon în sinea sa, unde e credinciosul meu de azi dimineaţă.
Păstră tăcerea, se îndoi că îl văzuse pe şeful său la Saint-Sulpice. Desplein nu s-ar fi ostenit să-l mintă pe Bianchon; se cunoşteau prea bine amândoi, schimbaseră deja gânduri în legătură cu puncte la fel de grave, discutaseră sistemele natura rerum sondându-le sau disecându-le cu cuţitele şi bisturiul Incredulităţii. Trecură trei luni. Bianchon nu dădu niciun fel de urmare acestui fapt, deşi rămăsese gravat în memoria sa. În acel an, într-o zi, unul dintre medicii de la Hôtel-Dieu îl luă pe Desplein de braţ în faţa lui Bianchon, ca pentru a-l interoga.
-Oare ce făceaţi la Saint-Sulpice, dragul meu maestru? îi spuse.
-Mergeam să văd un preot care are o carie la genunchi şi pe care doamna ducesă de Angoulême mi-a făcut onoarea să mi-l recomande, spuse Desplein.
Medicul înghiţi această înfrângere, nu însă şi Bianchon.
-Ah! Merge să vadă genunchi bolnavi în biserică! Mergea să-şi asculte Liturghia, îşi spuse internul.
Bianchon îşi promise să-l iscodească pe Desplein; îşi reaminti ziua, ora la care îl surprinsese intrând în Saint-Sulpice şi îşi promise să vină anul următor în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, pentru a şti dacă-l va surprinde din nou. În acest caz, periodicitatea devoţiunii sale ar fi autorizat o investigaţie ştiinţifică, căci nu trebuia să se întâlnească la un asemenea om o contradicţie directă între gândire şi acţiune. Anul următor, în ziua şi la ora cu pricina, Bianchon, care deja nu mai era internul lui Desplein, văzu cabrioleta chirurgului oprindu-se la colţul străzii Tournon cu strada Petit-Lion, de unde prietenul său o porni ca un iezuit de-a lungul zidurilor la Saint-Sulpice, unde îşi ascultă din nou Liturghia la altarul Fecioarei. Era cu adevărat Desplein! chirurgul-şef, ateul in petto, cucernicul întîmplător. Intriga devenea încurcată. Persistenţa acestui ilustru savant complica totul. Când Desplein ieşi, Bianchon se apropie de paracliserul care venise să se ocupe de capelă şi îl întrebă dacă acest domn era un obişnuit.
-S-au făcut douăzeci de ani de când sunt aici, spuse paracliserul, şi de atunci domnul Desplein vine de patru ori pe an să asculte această mesă; el a fondat-o.
-O mesă fondată de el! spuse Bianchon îndepărtându-se. Asta valorează cât misterul Imaculatei Concepţii (13), lucru care, el singur, trebuie să-l facă pe un medic incredul.
Trecu ceva timp fără ca doctorul Bianchon, deşi prieten cu Desplein, să fie în poziţia de a-i vorbi despre această particularitate a vieţii sale. Dacă se întâlneau la o consultaţie sau în lume, era greu de găsit acel moment de încredere şi de singurătate în care stai cu picioarele în faţa căminului, cu capul sprijinit de un fotoliu, şi în timpul căruia doi oameni îşi spun unul altuia secretele. În sfârşit, la şapte ani distanţă, după revoluţia din 1830, când poporul se arunca pe Arhiepiscopie, când inspiraţiile republicane îl împingeau să distrugă crucile aurite care răsăreau, ca nişte fulgere, în imensitatea acestui ocean de case; când Necredinţa, cot la cot cu Răzmeriţa, se întindea pe străzi, Bianchon îl surprinse pe Desplein intrând din nou în Saint-Sulpice. Doctorul îl urmă, se puse lângă el, fără ca prietenul său să-i facă cel mai mic semn sau să arate cea mai mică surpriză. Amândoi ascultară mesa.
-Îmi veţi spune, dragul meu, îi zise Bianchon lui Desplein când ieşiră din biserică, motivul capucinadei(14)voastre? V-am surprins deja de trei ori mergând la Liturghie, pe Domnia Voastră! Îmi veţi lămuri acest mister, şi îmi veţi explica acest dezacord flagrant între părerile şi purtarea Domniei Voastre. Nu credeţi în Dumnezeu şi mergeţi la Liturghie! Dragă maestre, trebuie să-mi răspundeţi.
-Semăn cu mulţi credincioşi, cu oameni profund religioşi în aparenţă, dar la fel de atei pe cât suntem dumneata şi cu mine.
Şi urmă un fluviu de epigrame despre câteva personaje politice, dintre care cel mai cunoscut ne oferă în acest secol o nouă ediţie a lui „Tartuffe” de Molière.
-Nu vă întreb despre toate acestea, spuse Bianchon, vreau să ştiu motivul pentru ceea ce aţi făcut aici, de ce aţi fondat această mesă.
-Fie, dragul meu prieten, spuse Desplein, sunt pe marginea mormântului, deci pot foarte bine să-ţi vorbesc despre începuturile vieţii mele.
(9) Mesa este Liturghia la catolici şi protestanţi; există însă mai multe deosebiri faţă de Ortodoxie; printre altele, la catolici se pot săvârşi în aceeaşi biserică mai multe mese în aceeaşi zi, unele chiar mese particulare, „comandate” de câte un credincios; am tradus „Liturghie” atunci când a fost vorba despre sensul general şi „mesă” atunci când contextul este pur catolic
(10) François Broussais (1772-1838), medic şi chirurg francez, cu o influenţă importantă asupra folosirii lipitorilor în tratarea diferitelor afecţiuni
(11) „Acesta este trupul” (latină) – fragment din citatul nou-testamentar „Acesta este trupul Meu” (Matei 26, 26), prin care Hristos instituie Taina Euharistiei (Împărtăşaniei); speculaţiile lui Desplein sunt trunchiate şi ignoră tradiţia Bisericii înainte de schisma din 1054
(12) Lupte ale papalităţii împotriva unor erezii, în special catarii şi valdenzii; una dintre regiunile unde se grupau aceşti eretici era cea numită Albi, de unde şi numele unei cruciade (1208-1249) împotriva albigensilor
(13) Inovaţie dogmatică catolică, care susţine că Maica Domnului s-a născut fără păcatul strămoşesc; respinsă de Ortodoxie
(14) Act de credinţă nesincer
Bianchon nu vru să pară că îl spionează pe primul chirurg de la Hôtel-Dieu şi plecă. Din întâmplare, Desplein îl invită în chiar aceeaşi zi să cineze împreună, la un restaurator.
Între pară şi brânză Bianchon ajunse, prin pregătiri abile, să vorbească despre mesă(9), numind-o ipocrizie şi farsă.
-O farsă, spuse Desplein, care a costat creştinătatea mai mult sânge decât toate bătăliile lui Napoleon şi toate lipitorile lui Broussais (10)! Mesa este o invenţie papală, nu mai veche decât secolul VI şi pe care au bazat-o pe Hoc est corpus(11) . Câte râuri de sânge n-au trebuit vărsate pentru a înfiinţa Sărbătoarea Sfântului Sacrament prin instituirea căreia curtea de la Roma a vrut să constate victoria în chestiunea Prezenţei Reale, schismă care timp de trei secole a tulburat Biserica! Războaiele contelui de Toulouse şi albigensii (12) sunt coada acestei afaceri. Valdenzii şi albigensii refuzau să recunoască această inovaţie.
În sfârşit Desplein îşi folosi cu plăcere întreaga sa vervă de ateu şi fu un flux de glume voltairiene sau, pentru a fi mai exacţi, o detestabilă contrafacere a Citatorului.
-Mda, îşi spuse Bianchon în sinea sa, unde e credinciosul meu de azi dimineaţă.
Păstră tăcerea, se îndoi că îl văzuse pe şeful său la Saint-Sulpice. Desplein nu s-ar fi ostenit să-l mintă pe Bianchon; se cunoşteau prea bine amândoi, schimbaseră deja gânduri în legătură cu puncte la fel de grave, discutaseră sistemele natura rerum sondându-le sau disecându-le cu cuţitele şi bisturiul Incredulităţii. Trecură trei luni. Bianchon nu dădu niciun fel de urmare acestui fapt, deşi rămăsese gravat în memoria sa. În acel an, într-o zi, unul dintre medicii de la Hôtel-Dieu îl luă pe Desplein de braţ în faţa lui Bianchon, ca pentru a-l interoga.
-Oare ce făceaţi la Saint-Sulpice, dragul meu maestru? îi spuse.
-Mergeam să văd un preot care are o carie la genunchi şi pe care doamna ducesă de Angoulême mi-a făcut onoarea să mi-l recomande, spuse Desplein.
Medicul înghiţi această înfrângere, nu însă şi Bianchon.
-Ah! Merge să vadă genunchi bolnavi în biserică! Mergea să-şi asculte Liturghia, îşi spuse internul.
Bianchon îşi promise să-l iscodească pe Desplein; îşi reaminti ziua, ora la care îl surprinsese intrând în Saint-Sulpice şi îşi promise să vină anul următor în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, pentru a şti dacă-l va surprinde din nou. În acest caz, periodicitatea devoţiunii sale ar fi autorizat o investigaţie ştiinţifică, căci nu trebuia să se întâlnească la un asemenea om o contradicţie directă între gândire şi acţiune. Anul următor, în ziua şi la ora cu pricina, Bianchon, care deja nu mai era internul lui Desplein, văzu cabrioleta chirurgului oprindu-se la colţul străzii Tournon cu strada Petit-Lion, de unde prietenul său o porni ca un iezuit de-a lungul zidurilor la Saint-Sulpice, unde îşi ascultă din nou Liturghia la altarul Fecioarei. Era cu adevărat Desplein! chirurgul-şef, ateul in petto, cucernicul întîmplător. Intriga devenea încurcată. Persistenţa acestui ilustru savant complica totul. Când Desplein ieşi, Bianchon se apropie de paracliserul care venise să se ocupe de capelă şi îl întrebă dacă acest domn era un obişnuit.
-S-au făcut douăzeci de ani de când sunt aici, spuse paracliserul, şi de atunci domnul Desplein vine de patru ori pe an să asculte această mesă; el a fondat-o.
-O mesă fondată de el! spuse Bianchon îndepărtându-se. Asta valorează cât misterul Imaculatei Concepţii (13), lucru care, el singur, trebuie să-l facă pe un medic incredul.
Trecu ceva timp fără ca doctorul Bianchon, deşi prieten cu Desplein, să fie în poziţia de a-i vorbi despre această particularitate a vieţii sale. Dacă se întâlneau la o consultaţie sau în lume, era greu de găsit acel moment de încredere şi de singurătate în care stai cu picioarele în faţa căminului, cu capul sprijinit de un fotoliu, şi în timpul căruia doi oameni îşi spun unul altuia secretele. În sfârşit, la şapte ani distanţă, după revoluţia din 1830, când poporul se arunca pe Arhiepiscopie, când inspiraţiile republicane îl împingeau să distrugă crucile aurite care răsăreau, ca nişte fulgere, în imensitatea acestui ocean de case; când Necredinţa, cot la cot cu Răzmeriţa, se întindea pe străzi, Bianchon îl surprinse pe Desplein intrând din nou în Saint-Sulpice. Doctorul îl urmă, se puse lângă el, fără ca prietenul său să-i facă cel mai mic semn sau să arate cea mai mică surpriză. Amândoi ascultară mesa.
-Îmi veţi spune, dragul meu, îi zise Bianchon lui Desplein când ieşiră din biserică, motivul capucinadei(14)voastre? V-am surprins deja de trei ori mergând la Liturghie, pe Domnia Voastră! Îmi veţi lămuri acest mister, şi îmi veţi explica acest dezacord flagrant între părerile şi purtarea Domniei Voastre. Nu credeţi în Dumnezeu şi mergeţi la Liturghie! Dragă maestre, trebuie să-mi răspundeţi.
-Semăn cu mulţi credincioşi, cu oameni profund religioşi în aparenţă, dar la fel de atei pe cât suntem dumneata şi cu mine.
Şi urmă un fluviu de epigrame despre câteva personaje politice, dintre care cel mai cunoscut ne oferă în acest secol o nouă ediţie a lui „Tartuffe” de Molière.
-Nu vă întreb despre toate acestea, spuse Bianchon, vreau să ştiu motivul pentru ceea ce aţi făcut aici, de ce aţi fondat această mesă.
-Fie, dragul meu prieten, spuse Desplein, sunt pe marginea mormântului, deci pot foarte bine să-ţi vorbesc despre începuturile vieţii mele.
(9) Mesa este Liturghia la catolici şi protestanţi; există însă mai multe deosebiri faţă de Ortodoxie; printre altele, la catolici se pot săvârşi în aceeaşi biserică mai multe mese în aceeaşi zi, unele chiar mese particulare, „comandate” de câte un credincios; am tradus „Liturghie” atunci când a fost vorba despre sensul general şi „mesă” atunci când contextul este pur catolic
(10) François Broussais (1772-1838), medic şi chirurg francez, cu o influenţă importantă asupra folosirii lipitorilor în tratarea diferitelor afecţiuni
(11) „Acesta este trupul” (latină) – fragment din citatul nou-testamentar „Acesta este trupul Meu” (Matei 26, 26), prin care Hristos instituie Taina Euharistiei (Împărtăşaniei); speculaţiile lui Desplein sunt trunchiate şi ignoră tradiţia Bisericii înainte de schisma din 1054
(12) Lupte ale papalităţii împotriva unor erezii, în special catarii şi valdenzii; una dintre regiunile unde se grupau aceşti eretici era cea numită Albi, de unde şi numele unei cruciade (1208-1249) împotriva albigensilor
(13) Inovaţie dogmatică catolică, care susţine că Maica Domnului s-a născut fără păcatul strămoşesc; respinsă de Ortodoxie
(14) Act de credinţă nesincer
Wednesday, September 2, 2009
"Liturghia ateului" (I)
O nuvelă de Honoré de Balzac; traducerea şi notele de subsol de Paul Slayer Grigoriu; consultant-corector: Rodica Simionică
Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă teorie fiziologică şi care, încă tânăr fiind, era una dintre celebrităţile Şcolii din Paris, centru al luminilor, căruia medicii din Europa îi aduc cu toţii omagii, doctorul Bianchon a practicat multă vreme chirurgia, înainte de a se dedica medicinei. Primele sale studii au fost îndrumate de unul dintre cei mai mari chirurgi francezi, ilustrul Desplein, care a trecut prin ştiinţă ca un meteorit. După mărturisirea duşmanilor, a luat cu sine în mormânt o metodă netransmisibilă. Ca toţi oamenii de geniu, nu avea moştenitori: ducea şi lua totul cu sine. Gloria chirurgilor se aseamănă cu cea a actorilor, care nu există decât în timpul vieţii şi al căror talent nu mai poate fi apreciat din momentul în care au dispărut. Actorii şi chirugii, ca şi marii cântăreţi, ca virtuozii care transmit prin execuţia lor puterea muzicii, sunt toţi eroi ai momentului. Desplein face dovada similitudinii destinelor acestor genii tranzitorii. Numele său, atât de celebru ieri, astăzi aproape uitat, va rămâne în cadrul disciplinei sale, fără a-i depăşi graniţele. Dar nu sunt oare necesare împrejurări neobişnuite pentru ca numele unui savant să treacă din ştiinţă în istoria generală a umanităţii? Desplein avea oare acea universalitate a cunoştinţelor care face dintr-un om verbul sau figura unui secol? Desplein avea o privire dumnezeiască: îl pătrundea pe bolnav şi boala lui printr-o intuiţie dobândită sau naturală, care îi permitea să îmbrăţişeze diagnosticul particular al individului, să determine momentul precis, ora, minutul în care trebuia operat, ţinând cont de condiţiile atmosferice şi de particularităţile temperamentului. Pentru a merge astfel în pas cu Natura, studiase el oare joncţiunea neîncetată a fiinţelor şi a substanţelor elementare din atmosferă sau pe care pământul le dă oamenilor care le absorb şi le prepară pentru a obţine o expresie particulară? Proceda el prin acea putere de deducţie şi de analogie căreia i se datorează geniul lui Cuvier? Oricum ar fi fost, acest om devenise confidentul Cărnii, o cuprindea în trecut ca şi în viitor, sprijinindu-se pe prezent. Dar a rezumat el toată ştiinţa în persoana sa, aşa cum au făcut Hipocrate, Galenus, Aristotel? A condus o şcoală întreagă către lumi noi? Nu. Dacă este cu neputinţă să-i refuzăm acestui observator constant al chimiei umane antica ştiinţă a Magismului, adică cunoaşterea principiilor în fuziune, cauzele vieţii, viaţa dinainte de viaţă, ce va fi ea prin pregătirile dinainte de a fi; din nefericire totul în el a fost personal: izolat în viaţa sa prin egoism, egoismul îi ucide astăzi faima. Deasupra mormântului său nu se află statuia răsunătoare care spune mai departe viitorului tainele pe care Geniul le caută pe cheltuiala sa. Dar poate că talentul lui Desplein era solidar cu credinţa sa şi, prin urmare, muritor. Pentru el, atmosfera terestră era un sac generator: vedea pământul ca pe un ou în coaja sa şi neputând şti cine dintre ou şi găină începuse totul, nu admitea nici cocoşul nici oul. Nu credea nici în animalul anterior nici în spiritul posterior omului. Desplein nu avea îndoieli, el afirma. Ateismul său pur şi cinstit semăna cu cel al multor savanţi, cei mai buni oameni din lume, dar atei în mod invincibil, atei cum oamenii religioşi nu recunosc că pot exista atei. Această părere nu trebuia să fie altfel la un om obişnuit de la vârsta tinereţii să disece fiinţa prin excelenţă, înainte, în timpul şi după viaţă, s-o scotocească în toate aparatele sale fără să găsească acel suflet unic, atât de necesar teoriilor religioase. Recunoscând un centru cerebral, un centru nervos şi un centru aero-sanguin, dintre care primele două se suplinesc atât de bine unul pe celălalt, încât în ultimele zile a avut convingerea că simţul auzului nu era absolut necesar pentru a auzi, nici simţul văzului absolut necesar pentru a vedea, şi că plexul solar le înlocuia şi pe unul şi pe celălalt fără putinţă de îndoială; Desplein, găsind două suflete în om, a coroborat ateismul său cu acest fapt, cu toate că el nu-i aduce încă niciun prejudiciu lui Dumnezeu. Acest bărbat a murit, se spune, în lipsa finală a pocăinţei în care mor din nefericire multe genii, pe care fie ca Dumnezeu să le poată ierta.
Viaţa acestui om atât de mare înfăţişa multe meschinării, pentru a folosi expresia de care se serveau duşmanii săi, vrând în invidia lor să-i micşoreze faima, dar pe care ar fi mai potrivit să le numim contradicţii aparente. Neavând niciodată cunoştinţă de determinările prin care acţionează spiritele superioare, invidioşii sau proştii se înarmează pe loc cu câteva contradicţii superficiale, pentru a întocmi un act de acuzare pe baza căruia le judecă pentru moment. Dacă, mai târziu, succesul încoronează combinaţiile atacate, arătând corelaţia pregătirilor cu rezultatele, mereu subzistă câteva calomnii de avangardă. Astfel, în zilele noastre, Napoleon a fost condamnat de contemporanii noştri când a desfăşurat aripile vulturului său deasupra Angliei: a fost nevoie de 1816 pentru a-l explica pe 1804 şi vapoarele plate din Boulogne.
La Desplein, faima şi ştiinţa fiind inatacabile, duşmanii săi se legau de temperamentul său ciudat, de caracterul său; în vreme ce el avea pur şi simplu acea însuşire pe care englezii o numesc excentricity. Când îmbrăcat superb precum Crébillon(1) tragicul, când afecta o curioasă indiferenţă în materie de haine; era văzut când în trăsură, când pe jos. Pe rând repezit şi bun, în aparenţă aspru şi zgârcit, dar în stare să-şi dăruiască averea maeştrilor săi exilaţi care i-au făcut onoarea să-l accepte pentru câteva zile, niciun om nu a inspirat mai multe judecăţi contradictorii. Deşi capabil, căci avea un cordon negru pe care medicii nu ar fi trebuit să-l râvnească, să lase în faţa curţii un ceaslov să-i cadă din buzunar, fiţi convinşi că în sinea lui îşi râdea de toate; nutrea un dispreţ profund pentru oameni, după ce îi observase de sus şi de jos, după ce îi surprinsese în adevărata lor expresie, în mijlocul actelor cele mai solemne şi cele mai meschine ale existenţei. La un mare om, însuşirile sunt adesea solidare. Dacă, printre aceşti coloşi, unul are mai mult talent decât spirit, spiritul său este totuşi mai vast decât cel despre care se spune pur şi simplu: are spirit. Orice geniu presupune o privire morală. Această privire se poate aplica vreunei specialităţi; dar cine vede floarea trebuie să vadă soarele. Cel care l-a auzit pe un diplomat salvat de el întrebând : „Ce face Împăratul?” şi care a răspuns: „Curtezanul se întoarce, omul îi va urma!”, acela nu e doar chirurg sau medic, e şi deosebit de spiritual. Astfel, observatorul răbdător şi asiduu al umanităţii va legitima pretenţiile exorbitante ale lui Desplein şi îl va crede, aşa cum se credea el însuşi, capabil să fie un ministru la fel de mare ca şi chirurgul.
Printre enigmele pe care le înfăţişează mai multor contemporani viaţa lui Desplein, am ales-o pe una dintre cele mai interesante, căci cuvântul se va regăsi în concluzia istorisirii şi îl va răzbuna împotriva unor acuzaţii prosteşti.
Dintre toţi elevii pe care i-a avut Desplein în spitalul său, Horace Bianchon a fost unul dintre cei de care s-a legat în modul cel mai viu. Înainte de a fi intern la Hôtel-Dieu(2) , Horace Bianchon era student în medicină, găzduit într-o pensiune mizerabilă din cartierul latin, cunoscută sub numele de Casa Vauquer(3) . Acest sărman tânăr simţea atingerile mizeriei arzătoare, un fel de creuzet din care marile talente trebuie să iasă pure şi incoruptibile, ca diamantele care pot fi supuse tuturor şocurilor fără să se spargă. În focul violent al pasiunilor dezlănţuite, dobândesc probitatea cea mai inalterabilă şi se obişnuiesc cu luptele care aşteaptă geniul, prin munca neîntreruptă în care şi-au circumscris poftele amăgite. Horace era un tânăr drept, incapabil să tergiverseze în chestiunile de onoare, mergând fără ocolişuri la ţintă, gata să-şi pună paltonul gaj pentru prietenii, precum şi să le dăruiască timpul şi veghea sa. Horace era în sfârşit unul dintre acei prieteni care nu-şi fac griji în legătură cu ce primesc în schimb pentru ceea ce dau, încredinţaţi că vor primi la rândul lor mai mult decât au dăruit. Cei mai mulţi dintre prietenii lui aveau pentru el acel respect interior pe care îl inspiră o virtute fără emfază şi mai mulţi dintre ei se temeau de cenzura sa. Dar Horace desfăşura aceste calităţi fără pedanterie. Nici puritan nici moralist, dădea un sfat cu inima deschisă şi nu se sfia să se veselească atunci când se ivea prilejul. Bun tovarăş, nu mai afectat decât un cuirasier, hotărât şi cinstit, nu ca un marinar, căci marinarul de astăzi e un diplomat viclean, ci ca un brav tânăr care nu are nimic de ascuns în viaţa sa, mergea cu capul sus şi cu cugetul vesel. În sfârşit, pentru a exprima totul într-un cuvânt, Horace era Pyladul mai multor Oreşti (4), creditori socotiţi astăzi figura cea mai reală a Furiilor artistice. Îşi purta mizeria cu veselia care este poate unul dintre cele mai mari elemente ale curajului şi, ca toţi cei care nu au nimic, făcea puţine datorii. Sobru ca o cămilă, alert ca un cerb, era ferm în idei şi în purtare. Viaţa fericită a lui Bianchon a început în ziua în care ilustrul chirurg a dobândit dovada calităţilor şi a defectelor care, unele în aceeaşi măsură ca şi celelalte, îl fac de două ori preţuit de prietenii săi pe doctorul Horace Bianchon. Când un şef de clinică ia sub aripa sa un tânăr, acest tânăr are, cum se spune, piciorul în scară (5) . Desplein îl lua nu odată pe Bianchon pentru a-l asista în casele opulente unde aproape mereu câte o recompensă cădea în desaga internului şi unde provincialului i se arătau în mod insensibil misterele vieţii pariziene; îl ţinea în cabinetul său în timpul consultaţiilor şi îl folosea; uneori îl trimitea să însoţească un bolnav bogat la Băi; în sfârşit, îi pregătea o clientelă. Rezultă din acestea că, după o vreme, tiranul chirurgiei a avut un ucenic. Aceşti doi bărbaţi, unul în culmea onorurilor şi a ştiinţei sale, bucurându-se de o avere imensă şi de o faimă imensă; celălalt, modest Omega, neavând nici avere nici faimă, au devenit apropiaţi. Marele Desplein îi spunea totul internului său; internul ştia dacă cutare femeie se aşezase pe un scaun lângă maestrul său, sau pe celebra canapea ce se găsea în cabinet şi pe care dormea Desplein; Bianchon cunoştea tainele acestui temperament de leu şi de taur, care în cele din urmă a lărgit, a mărit peste măsură pieptul marelui om şi i-a pricinuit moartea prin dezvoltarea inimii. A studiat ciudăţeniile acestei vieţi atât de ocupate, proiectele acestei zgârcenii atât de sordide, speranţele omului politic ascuns în savant; a putut prevedea decepţiile care aşteptau singurul sentiment învelit în această inimă mai mult bronzată decât de bronz.
Într-o zi, Bianchon îi spuse lui Desplein că un biet sacagiu din cartierul Saint-Jacques avea o boală îngrozitoare pricinuită de oboseli şi de mizerie; acest biet locuitor din Auvergne nu mâncase decât cartofi în marea iarnă din 1821. Desplein îşi lăsă toţi bolnavii. Cu riscul de a-şi ucide calul, zbură, urmat de Bianchon, la bietul om şi îl transportă el însuşi în casa de sănătate înfiinţată de Dubois în cartierul Saint-Denis. Merse să-l îngrijească pe acest om, căruia îi dădu, după ce îl pusese pe picioare, suma necesară pentru a cumpăra un cal şi un butoi. Acest locuitor din Auvergne ieşi în evidenţă printr-o trăsătură originală. Un prieten al său se îmbolnăveşte, îl aduce prompt la Desplein, spunându-i binefăcătorului său: „N-aş fi suferit să se ducă la altul”. Încărcat cum era, Desplein îi strânse mâna sacagiului şi îi spuse: „Adu-mi-i pe toţi.” Şi îl internă pe copilul regiunii Cantal la Hôtel-Dieu, unde avu cea mai mare grijă de el. Bianchon remarcase deja de mai multe ori la şeful său o predilecţie pentru cei din Auvergne şi mai ales pentru sacagii; dar cum Desplein punea un fel de orgoliu în tratamentele de la Hôtel-Dieu, elevul nu vedea în aceasta nimic prea ciudat.
Într-o zi, traversând Piaţa Saint-Sulpice, Bianchon îl observă pe maestrul său intrând în biserică în jur de ora nouă dimineaţa. Desplein, care pe atunci nu făcea nici un pas fără cabrioletă, era pe jos şi se strecura pe uşa din strada Petit-Lion, ca şi cum ar fi intrat într-o casă suspectă. Cuprins în mod firesc de curiozitate, internul care cunoştea părerile maestrului său, şi care era Cabanist (6) dyavolesc cu un y grec (ceea ce pare la Rabelais un grad superior al diavolescului)(7) , Bianchon se strecură în Saint-Sulpice şi nu mică îi fu mirarea să îl vadă pe marele Desplein, acest ateu fără milă pentru îngerii care nu oferă deloc priză bisturiului şi nu pot avea nici fistule nici gastrite, în sfârşit, pe acest îndrăzneţ zeflemitor, smerit îngenuncheat, şi unde?... la capela Fecioarei unde ascultă o Liturghie, dădu ceva pentru cheltuielile cultului, ceva pentru săraci, rămânând serios, ca şi când ar fi fost vorba despre o operaţie.
-Cu siguranţă nu venea să clarifice probleme legate de naşterea Fecioarei, spunea Bianchon, a cărui uimire fu fără margini. Dacă l-aş fi văzut, la Sărbătoarea Sfântului Sacrament (8) , ţinând unul dintre colţurile acoperământului, ar fi fost doar de râs; dar la ora aceasta, singur, fără martori, te pune cu siguranţă pe gânduri!
(1) Prosper Jolyot de Crébillon (1674-1762), poet şi autor de tragedii francez
(2) Cel mai vechi şi unul dintre cele mai renumite spitale din Paris, înfiinţat în 651 de Sfântul Landericus, episcop al Parisului; fiinţează până în zilele noastre, cu acelaşi renume în ceea ce priveşte calitatea serviciilor
(3) Cunoscută şi din romanul publicat de Balzac cu un an înainte, „Moş Goriot”
(4) Oreste, fiul lui Agamemnon, şi Pylade, vărul său, sunt în mitologia greacă modele ale celei mai strânse prietenii
(5) Expresie, se referă la scara cu ajutorul căruia un călăreţ urcă pe cal; are un început bun
(6) Adept al lui Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808), medic, fiziolog şi filosof, cu o viziune materialistă asupra existenţei în prima parte a operei; citat, adesea trunchiat, de materialiştii radicali, în sprijinul teoriilor lor; în contextul de faţă, materialist
(7) Joc stilistic pe marginea ortografiei variabile din vremea lui Rabelais
(8) Sărbătoarea Sfântului Sacrament sau Corpus Christi, sărbătoare religioasă catolică şi anglicană, celebrată la şaizeci de zile după Paşte
Un medic căruia ştiinţa îi datorează o frumoasă teorie fiziologică şi care, încă tânăr fiind, era una dintre celebrităţile Şcolii din Paris, centru al luminilor, căruia medicii din Europa îi aduc cu toţii omagii, doctorul Bianchon a practicat multă vreme chirurgia, înainte de a se dedica medicinei. Primele sale studii au fost îndrumate de unul dintre cei mai mari chirurgi francezi, ilustrul Desplein, care a trecut prin ştiinţă ca un meteorit. După mărturisirea duşmanilor, a luat cu sine în mormânt o metodă netransmisibilă. Ca toţi oamenii de geniu, nu avea moştenitori: ducea şi lua totul cu sine. Gloria chirurgilor se aseamănă cu cea a actorilor, care nu există decât în timpul vieţii şi al căror talent nu mai poate fi apreciat din momentul în care au dispărut. Actorii şi chirugii, ca şi marii cântăreţi, ca virtuozii care transmit prin execuţia lor puterea muzicii, sunt toţi eroi ai momentului. Desplein face dovada similitudinii destinelor acestor genii tranzitorii. Numele său, atât de celebru ieri, astăzi aproape uitat, va rămâne în cadrul disciplinei sale, fără a-i depăşi graniţele. Dar nu sunt oare necesare împrejurări neobişnuite pentru ca numele unui savant să treacă din ştiinţă în istoria generală a umanităţii? Desplein avea oare acea universalitate a cunoştinţelor care face dintr-un om verbul sau figura unui secol? Desplein avea o privire dumnezeiască: îl pătrundea pe bolnav şi boala lui printr-o intuiţie dobândită sau naturală, care îi permitea să îmbrăţişeze diagnosticul particular al individului, să determine momentul precis, ora, minutul în care trebuia operat, ţinând cont de condiţiile atmosferice şi de particularităţile temperamentului. Pentru a merge astfel în pas cu Natura, studiase el oare joncţiunea neîncetată a fiinţelor şi a substanţelor elementare din atmosferă sau pe care pământul le dă oamenilor care le absorb şi le prepară pentru a obţine o expresie particulară? Proceda el prin acea putere de deducţie şi de analogie căreia i se datorează geniul lui Cuvier? Oricum ar fi fost, acest om devenise confidentul Cărnii, o cuprindea în trecut ca şi în viitor, sprijinindu-se pe prezent. Dar a rezumat el toată ştiinţa în persoana sa, aşa cum au făcut Hipocrate, Galenus, Aristotel? A condus o şcoală întreagă către lumi noi? Nu. Dacă este cu neputinţă să-i refuzăm acestui observator constant al chimiei umane antica ştiinţă a Magismului, adică cunoaşterea principiilor în fuziune, cauzele vieţii, viaţa dinainte de viaţă, ce va fi ea prin pregătirile dinainte de a fi; din nefericire totul în el a fost personal: izolat în viaţa sa prin egoism, egoismul îi ucide astăzi faima. Deasupra mormântului său nu se află statuia răsunătoare care spune mai departe viitorului tainele pe care Geniul le caută pe cheltuiala sa. Dar poate că talentul lui Desplein era solidar cu credinţa sa şi, prin urmare, muritor. Pentru el, atmosfera terestră era un sac generator: vedea pământul ca pe un ou în coaja sa şi neputând şti cine dintre ou şi găină începuse totul, nu admitea nici cocoşul nici oul. Nu credea nici în animalul anterior nici în spiritul posterior omului. Desplein nu avea îndoieli, el afirma. Ateismul său pur şi cinstit semăna cu cel al multor savanţi, cei mai buni oameni din lume, dar atei în mod invincibil, atei cum oamenii religioşi nu recunosc că pot exista atei. Această părere nu trebuia să fie altfel la un om obişnuit de la vârsta tinereţii să disece fiinţa prin excelenţă, înainte, în timpul şi după viaţă, s-o scotocească în toate aparatele sale fără să găsească acel suflet unic, atât de necesar teoriilor religioase. Recunoscând un centru cerebral, un centru nervos şi un centru aero-sanguin, dintre care primele două se suplinesc atât de bine unul pe celălalt, încât în ultimele zile a avut convingerea că simţul auzului nu era absolut necesar pentru a auzi, nici simţul văzului absolut necesar pentru a vedea, şi că plexul solar le înlocuia şi pe unul şi pe celălalt fără putinţă de îndoială; Desplein, găsind două suflete în om, a coroborat ateismul său cu acest fapt, cu toate că el nu-i aduce încă niciun prejudiciu lui Dumnezeu. Acest bărbat a murit, se spune, în lipsa finală a pocăinţei în care mor din nefericire multe genii, pe care fie ca Dumnezeu să le poată ierta.
Viaţa acestui om atât de mare înfăţişa multe meschinării, pentru a folosi expresia de care se serveau duşmanii săi, vrând în invidia lor să-i micşoreze faima, dar pe care ar fi mai potrivit să le numim contradicţii aparente. Neavând niciodată cunoştinţă de determinările prin care acţionează spiritele superioare, invidioşii sau proştii se înarmează pe loc cu câteva contradicţii superficiale, pentru a întocmi un act de acuzare pe baza căruia le judecă pentru moment. Dacă, mai târziu, succesul încoronează combinaţiile atacate, arătând corelaţia pregătirilor cu rezultatele, mereu subzistă câteva calomnii de avangardă. Astfel, în zilele noastre, Napoleon a fost condamnat de contemporanii noştri când a desfăşurat aripile vulturului său deasupra Angliei: a fost nevoie de 1816 pentru a-l explica pe 1804 şi vapoarele plate din Boulogne.
La Desplein, faima şi ştiinţa fiind inatacabile, duşmanii săi se legau de temperamentul său ciudat, de caracterul său; în vreme ce el avea pur şi simplu acea însuşire pe care englezii o numesc excentricity. Când îmbrăcat superb precum Crébillon(1) tragicul, când afecta o curioasă indiferenţă în materie de haine; era văzut când în trăsură, când pe jos. Pe rând repezit şi bun, în aparenţă aspru şi zgârcit, dar în stare să-şi dăruiască averea maeştrilor săi exilaţi care i-au făcut onoarea să-l accepte pentru câteva zile, niciun om nu a inspirat mai multe judecăţi contradictorii. Deşi capabil, căci avea un cordon negru pe care medicii nu ar fi trebuit să-l râvnească, să lase în faţa curţii un ceaslov să-i cadă din buzunar, fiţi convinşi că în sinea lui îşi râdea de toate; nutrea un dispreţ profund pentru oameni, după ce îi observase de sus şi de jos, după ce îi surprinsese în adevărata lor expresie, în mijlocul actelor cele mai solemne şi cele mai meschine ale existenţei. La un mare om, însuşirile sunt adesea solidare. Dacă, printre aceşti coloşi, unul are mai mult talent decât spirit, spiritul său este totuşi mai vast decât cel despre care se spune pur şi simplu: are spirit. Orice geniu presupune o privire morală. Această privire se poate aplica vreunei specialităţi; dar cine vede floarea trebuie să vadă soarele. Cel care l-a auzit pe un diplomat salvat de el întrebând : „Ce face Împăratul?” şi care a răspuns: „Curtezanul se întoarce, omul îi va urma!”, acela nu e doar chirurg sau medic, e şi deosebit de spiritual. Astfel, observatorul răbdător şi asiduu al umanităţii va legitima pretenţiile exorbitante ale lui Desplein şi îl va crede, aşa cum se credea el însuşi, capabil să fie un ministru la fel de mare ca şi chirurgul.
Printre enigmele pe care le înfăţişează mai multor contemporani viaţa lui Desplein, am ales-o pe una dintre cele mai interesante, căci cuvântul se va regăsi în concluzia istorisirii şi îl va răzbuna împotriva unor acuzaţii prosteşti.
Dintre toţi elevii pe care i-a avut Desplein în spitalul său, Horace Bianchon a fost unul dintre cei de care s-a legat în modul cel mai viu. Înainte de a fi intern la Hôtel-Dieu(2) , Horace Bianchon era student în medicină, găzduit într-o pensiune mizerabilă din cartierul latin, cunoscută sub numele de Casa Vauquer(3) . Acest sărman tânăr simţea atingerile mizeriei arzătoare, un fel de creuzet din care marile talente trebuie să iasă pure şi incoruptibile, ca diamantele care pot fi supuse tuturor şocurilor fără să se spargă. În focul violent al pasiunilor dezlănţuite, dobândesc probitatea cea mai inalterabilă şi se obişnuiesc cu luptele care aşteaptă geniul, prin munca neîntreruptă în care şi-au circumscris poftele amăgite. Horace era un tânăr drept, incapabil să tergiverseze în chestiunile de onoare, mergând fără ocolişuri la ţintă, gata să-şi pună paltonul gaj pentru prietenii, precum şi să le dăruiască timpul şi veghea sa. Horace era în sfârşit unul dintre acei prieteni care nu-şi fac griji în legătură cu ce primesc în schimb pentru ceea ce dau, încredinţaţi că vor primi la rândul lor mai mult decât au dăruit. Cei mai mulţi dintre prietenii lui aveau pentru el acel respect interior pe care îl inspiră o virtute fără emfază şi mai mulţi dintre ei se temeau de cenzura sa. Dar Horace desfăşura aceste calităţi fără pedanterie. Nici puritan nici moralist, dădea un sfat cu inima deschisă şi nu se sfia să se veselească atunci când se ivea prilejul. Bun tovarăş, nu mai afectat decât un cuirasier, hotărât şi cinstit, nu ca un marinar, căci marinarul de astăzi e un diplomat viclean, ci ca un brav tânăr care nu are nimic de ascuns în viaţa sa, mergea cu capul sus şi cu cugetul vesel. În sfârşit, pentru a exprima totul într-un cuvânt, Horace era Pyladul mai multor Oreşti (4), creditori socotiţi astăzi figura cea mai reală a Furiilor artistice. Îşi purta mizeria cu veselia care este poate unul dintre cele mai mari elemente ale curajului şi, ca toţi cei care nu au nimic, făcea puţine datorii. Sobru ca o cămilă, alert ca un cerb, era ferm în idei şi în purtare. Viaţa fericită a lui Bianchon a început în ziua în care ilustrul chirurg a dobândit dovada calităţilor şi a defectelor care, unele în aceeaşi măsură ca şi celelalte, îl fac de două ori preţuit de prietenii săi pe doctorul Horace Bianchon. Când un şef de clinică ia sub aripa sa un tânăr, acest tânăr are, cum se spune, piciorul în scară (5) . Desplein îl lua nu odată pe Bianchon pentru a-l asista în casele opulente unde aproape mereu câte o recompensă cădea în desaga internului şi unde provincialului i se arătau în mod insensibil misterele vieţii pariziene; îl ţinea în cabinetul său în timpul consultaţiilor şi îl folosea; uneori îl trimitea să însoţească un bolnav bogat la Băi; în sfârşit, îi pregătea o clientelă. Rezultă din acestea că, după o vreme, tiranul chirurgiei a avut un ucenic. Aceşti doi bărbaţi, unul în culmea onorurilor şi a ştiinţei sale, bucurându-se de o avere imensă şi de o faimă imensă; celălalt, modest Omega, neavând nici avere nici faimă, au devenit apropiaţi. Marele Desplein îi spunea totul internului său; internul ştia dacă cutare femeie se aşezase pe un scaun lângă maestrul său, sau pe celebra canapea ce se găsea în cabinet şi pe care dormea Desplein; Bianchon cunoştea tainele acestui temperament de leu şi de taur, care în cele din urmă a lărgit, a mărit peste măsură pieptul marelui om şi i-a pricinuit moartea prin dezvoltarea inimii. A studiat ciudăţeniile acestei vieţi atât de ocupate, proiectele acestei zgârcenii atât de sordide, speranţele omului politic ascuns în savant; a putut prevedea decepţiile care aşteptau singurul sentiment învelit în această inimă mai mult bronzată decât de bronz.
Într-o zi, Bianchon îi spuse lui Desplein că un biet sacagiu din cartierul Saint-Jacques avea o boală îngrozitoare pricinuită de oboseli şi de mizerie; acest biet locuitor din Auvergne nu mâncase decât cartofi în marea iarnă din 1821. Desplein îşi lăsă toţi bolnavii. Cu riscul de a-şi ucide calul, zbură, urmat de Bianchon, la bietul om şi îl transportă el însuşi în casa de sănătate înfiinţată de Dubois în cartierul Saint-Denis. Merse să-l îngrijească pe acest om, căruia îi dădu, după ce îl pusese pe picioare, suma necesară pentru a cumpăra un cal şi un butoi. Acest locuitor din Auvergne ieşi în evidenţă printr-o trăsătură originală. Un prieten al său se îmbolnăveşte, îl aduce prompt la Desplein, spunându-i binefăcătorului său: „N-aş fi suferit să se ducă la altul”. Încărcat cum era, Desplein îi strânse mâna sacagiului şi îi spuse: „Adu-mi-i pe toţi.” Şi îl internă pe copilul regiunii Cantal la Hôtel-Dieu, unde avu cea mai mare grijă de el. Bianchon remarcase deja de mai multe ori la şeful său o predilecţie pentru cei din Auvergne şi mai ales pentru sacagii; dar cum Desplein punea un fel de orgoliu în tratamentele de la Hôtel-Dieu, elevul nu vedea în aceasta nimic prea ciudat.
Într-o zi, traversând Piaţa Saint-Sulpice, Bianchon îl observă pe maestrul său intrând în biserică în jur de ora nouă dimineaţa. Desplein, care pe atunci nu făcea nici un pas fără cabrioletă, era pe jos şi se strecura pe uşa din strada Petit-Lion, ca şi cum ar fi intrat într-o casă suspectă. Cuprins în mod firesc de curiozitate, internul care cunoştea părerile maestrului său, şi care era Cabanist (6) dyavolesc cu un y grec (ceea ce pare la Rabelais un grad superior al diavolescului)(7) , Bianchon se strecură în Saint-Sulpice şi nu mică îi fu mirarea să îl vadă pe marele Desplein, acest ateu fără milă pentru îngerii care nu oferă deloc priză bisturiului şi nu pot avea nici fistule nici gastrite, în sfârşit, pe acest îndrăzneţ zeflemitor, smerit îngenuncheat, şi unde?... la capela Fecioarei unde ascultă o Liturghie, dădu ceva pentru cheltuielile cultului, ceva pentru săraci, rămânând serios, ca şi când ar fi fost vorba despre o operaţie.
-Cu siguranţă nu venea să clarifice probleme legate de naşterea Fecioarei, spunea Bianchon, a cărui uimire fu fără margini. Dacă l-aş fi văzut, la Sărbătoarea Sfântului Sacrament (8) , ţinând unul dintre colţurile acoperământului, ar fi fost doar de râs; dar la ora aceasta, singur, fără martori, te pune cu siguranţă pe gânduri!
(1) Prosper Jolyot de Crébillon (1674-1762), poet şi autor de tragedii francez
(2) Cel mai vechi şi unul dintre cele mai renumite spitale din Paris, înfiinţat în 651 de Sfântul Landericus, episcop al Parisului; fiinţează până în zilele noastre, cu acelaşi renume în ceea ce priveşte calitatea serviciilor
(3) Cunoscută şi din romanul publicat de Balzac cu un an înainte, „Moş Goriot”
(4) Oreste, fiul lui Agamemnon, şi Pylade, vărul său, sunt în mitologia greacă modele ale celei mai strânse prietenii
(5) Expresie, se referă la scara cu ajutorul căruia un călăreţ urcă pe cal; are un început bun
(6) Adept al lui Pierre Jean Georges Cabanis (1757-1808), medic, fiziolog şi filosof, cu o viziune materialistă asupra existenţei în prima parte a operei; citat, adesea trunchiat, de materialiştii radicali, în sprijinul teoriilor lor; în contextul de faţă, materialist
(7) Joc stilistic pe marginea ortografiei variabile din vremea lui Rabelais
(8) Sărbătoarea Sfântului Sacrament sau Corpus Christi, sărbătoare religioasă catolică şi anglicană, celebrată la şaizeci de zile după Paşte
Subscribe to:
Posts (Atom)