Ca o înviorare în acest început de săptămână mohorât, Gilbert Bécaud vine cu un cântec în care se bucură de viaţă. "De la cântecul cocoşului până la moartea lebedei", melodia simplă şi repetitivă, dar agăţătoare şi de impact cântă o poveste de dragoste între om şi fiecare zi care i-a fost hărăzită pe pământ. Nu e un mesaj de mare profunzime metafizică, ci doar o poezie despre recunoştinţă - pentru tot ce ne iese în cale. Îmi amintesc cântecul de când părinţii mei îl dădeau la Radio Vacanţa, la emisiunea în limba franceză. Şi mă bucur că rămâne la fel de proaspăt astăzi, la 33 de ani de când a fost înregistrat.
Sunday, September 29, 2013
Sunday, September 22, 2013
Un cântec pe săptămână - Ivan Rebrov, "Hei, Andriuşa"
Un impostor talentat, aşa ar putea fi descris la prima vedere Ivan Rebrov (1931-2008). Deşi impostura nu e de fapt decât îmbrăcarea în pielea unui personaj dintr-un alt tărâm. Căci cântăreţul nostru este de fapt neamţ get-beget, pe numele lui adevărat Hans-Rolf Rippert. Despre strămoşii ruşi pe care susţinea că-i are nu s-a putut afla niciodată mare lucru, însă artistul şi-a luat repede pseudonimul Ivan Rebrov (Rebroff, în varianta occidentalizată) şi a început să înregistreze şi să dea concerte cu cântece ruseşti – din folclorul urban şi rural şi nu numai. A ajuns repede foarte cunoscut, printre altele şi datorită ambitusului spectaculos, de patru octave şi jumătate stăpânite cu mare siguranţă. Şi, după o vreme, a înregistrat acele cântece ruseşti şi în alte limbi (germană şi engleză în special), dar cântate tot cu accent rusesc. În plus, Rippert-Rebrov a mai cântat piese clasice, arii din opere, cântece din folclorul altor ţări. Eu l-am descoperit pe un CD în limba germană, pe care de atunci l-am împrumutat şi... am uitat cui. Cântecul pe care vi-l propun – în varianta rusă, pentru savoarea limbii – are şi o variantă în limba germană.
Şi pentru a prinde
mai bine ironia, iată şi varianta în engleză, căreia îi ataşez şi versurile. Nu
este o traducere exactă a versurilor din rusă, dar ideea de bază rămâne
aceeaşi. Şi trebuie să vă avertizez – cântecul ironic, e o glumă, aşa că „don’t
try this at home”. Sau, cel puţin... don’t try it again!
Hey Andrushka
Music: Russian Folksong
English lyrics: M Mallows
Troubles every morning
It's getting very boring
I'm floored and I'm flustered
But I know one thing
Angry as my wife is
A pleasure still my life is
If I get the chance to take a little drink
Hey Andrushka
Please let me have a vodka
Cause all I want is just a tiny sip
If you say "it's okay" then it's my last one
I'll never ever let the bottle touch my lip
Hey Andrushka
How can you be so cruel?
How can you coldly watch me die of thirst?
I'd give the world for just a final vodka
Then bring the pledge and I promise to sign first
Yes, I admit it
Vodka can be heady
But vodka makes a hard life seem a better thing
Ach, she knows I love her
And nothing is above her
Well, nothing but a tiny tiny drink
Hey Andrushka
Let me have a vodka
Cause all I want is just a tiny sip
If you say "it's okay" then it's the last one
I'll never ever let the bottle touch my lip
Oh Hey Andrushka
How can you be so cruel?
How can you coldly watch me die of thirst?
I'd give the world for just a pint of vodka
Then bring the pledge and I promise to sign first
Why go on living?
Living should be laughing
And vodka is friends the way it used to be
But it is forbidden
My wife is like a warden
And she insists that vodka must be bad for me
Hey Andrushka
Just let me have a vodka
Cause all I want is just a tiny sip
If you say "it's okay" then it's the last one
I'll never ever let the bottle touch my lip
Hey Andrushka
How can you be so cruel?
How can you coldly watch me die of thirst?
I'd give the world for just a pint of vodka
Then bring the pledge and I promise to sign first
English lyrics: M Mallows
Troubles every morning
It's getting very boring
I'm floored and I'm flustered
But I know one thing
Angry as my wife is
A pleasure still my life is
If I get the chance to take a little drink
Hey Andrushka
Please let me have a vodka
Cause all I want is just a tiny sip
If you say "it's okay" then it's my last one
I'll never ever let the bottle touch my lip
Hey Andrushka
How can you be so cruel?
How can you coldly watch me die of thirst?
I'd give the world for just a final vodka
Then bring the pledge and I promise to sign first
Yes, I admit it
Vodka can be heady
But vodka makes a hard life seem a better thing
Ach, she knows I love her
And nothing is above her
Well, nothing but a tiny tiny drink
Hey Andrushka
Let me have a vodka
Cause all I want is just a tiny sip
If you say "it's okay" then it's the last one
I'll never ever let the bottle touch my lip
Oh Hey Andrushka
How can you be so cruel?
How can you coldly watch me die of thirst?
I'd give the world for just a pint of vodka
Then bring the pledge and I promise to sign first
Why go on living?
Living should be laughing
And vodka is friends the way it used to be
But it is forbidden
My wife is like a warden
And she insists that vodka must be bad for me
Hey Andrushka
Just let me have a vodka
Cause all I want is just a tiny sip
If you say "it's okay" then it's the last one
I'll never ever let the bottle touch my lip
Hey Andrushka
How can you be so cruel?
How can you coldly watch me die of thirst?
I'd give the world for just a pint of vodka
Then bring the pledge and I promise to sign first
Thursday, September 19, 2013
Tăcuta eroină
„Era cea mai
frumoasă femeie din Iaşi!” spunea soţul ei mândru. „Ei, nu ştiu dacă din Iaşi”,
răspundea ea cu prefăcută modestie, „dar din Bârlad...”
Dacă ne-am referi
doar la fapte şi întâmplări, nu am avea foarte multe de povestit despre ea.
Viaţa soţului ei, un adevărat „self-made man” român, a fost de sute de ori mai
aventuroasă. Fata din Bârlad i-a stat însă mereu alături, de când s-au luat, pe
la vreo 27 de ani, până când ea s-a retras discret de pe scena vieţii. După mai
bine de cincizeci de ani. N-am cunoscut-o tânără, iar frumuseţea din acei ani
i-am văzut-o doar în fotografii. Mie mi-a rămas întipărită în minte pe la
şaptezeci de ani, cu părul deja alb, păstrând doar câteva reflexe din şatenul
deschis spre blond de altădată.
Nu a fost o eroină
în sensul clasic al cuvântului, ci una dintre acele femei care şi-au purtat
crucea cum au putut, cu calităţi şi defecte, ca toată lumea, dar nu lipsită de
o anumită eleganţă a spiritului. O bunică obişnuită, care-şi răsfăţa nepotul,
îl îndopa şi îi dădea bani când lua note bune. O soţie ca multe altele, uneori
cicălitoare, uneori vorbăreaţă, mereu solidară. O mamă care şi-a iubit cei doi
copii, chiar dacă uneori, ca atâtea alte mame, părea să-l prefere pe băiat
fetei. Făcea supă cu găluşte, papanaşi (din brânză), cremă de zahăr ars şi
plăcinte mici şi pătrate cu mere, cu blatul subţire. Suferea şi ea în acei ani:
de frig, de lipsuri, de absenţa unui frate fugit peste mări şi ţări în
vâltoarea războiului, de greutăţile soţului, mutilat de acelaşi război.
Iar seara se
închina. Aşa cum o făceau şi o vor face milioane de alte femei. După o vreme,
am auzit că mai mergea şi la biserică, la spovedanie. Dar eu nu-mi amintesc
decât cum îşi făcea trei cruci înainte să se bage în pat. Soţul ei era mai
sceptic, deşi nu cu totul necredincios, iar nepotul o batjocorea de-a dreptul. Pare
o situaţie obişnuită, dar în acei ani absurzi, în care Dumnezeu era alungat din
spaţiul public de oficianţii ciumei roşii de la răsărit, a respecta şi cel mai
neînsemnat ritual de acest fel era semn al unei rezistenţe dârze şi tăcute.
Iernile, înghesuită
cu soţul şi nepotul într-o singură cameră în care mergea radiatorul clandestin,
asculta Radio Europa Liberă, ca sute de mii de alţi români. Soţul ei devenea
uneori impetuos, îi înjura pe Ceauşescu şi pe comuniştii lui. Ea se alarma şi
striga la el: „Taci, e copilul de faţă!” Şi continua să asculte radioul, cu
volumul scăzut.
Când, din ce în ce
mai rar, se dădea vreun film bun, se uita la televizorul alb-negru din
sufrageria numită pe atunci „camera mare”. Videoul primit târziu de la fratele
redescoperit nu se potrivea cu aparatul vechi, dar ea se bucura totuşi că era
acolo şi că-i mergea ceasul. Iar când se simţea rău, de orice durere ar fi
suferit, îşi făcea o frecţie cu spirt.
Citea. Îmi amintesc
două romane. „Regii blestemaţi”, poate în amintirea faptului că fusese
profesoară de istorie, deşi renunţase repede la catedră, şi Daphne du Maurier, „Verişoara
mea Rachel”, pe care l-a luat şi pe patul de spital. Mergea adesea vara la
Vatra Dornei şi Covasna, la tratament, iar ultima dată se întorsese şi ajunsese
în câteva zile pe masa de operaţie. Prima operaţie din viaţa ei, dacă nu punem
la socoteală naşterea celor doi copii. A plecat dintre noi în ziua Naşterii
Maicii Domnului, al cărei nume îl purta. În 1989, la câteva luni înainte ca
fratele ei plecat de mai bine de patruzeci de ani să se poată întoarce în ţară
odată cu căderea unui zid.
A fost o femeie
obişnuită şi în acelaşi timp fără seamăn. Una dintre atâtea românce care au
trecut prin întunecatul veac douăzeci şi pe care lumea noastră cuprinsă de grabă
le-a uitat. S-a bucurat de viaţă, aşa cum a fost ea, iar acum se bucură de
fiecare rugăciune pentru sufletul ei. Maria Simionică, născută Teodosiu, ar fi
împlinit astăzi, 20 septembrie, 103 ani.
Monday, September 16, 2013
Un cântec pe săptămână - The Ruts, "Babylon's Burning"
Anul 1979. Tinerii muzicieni de la The Ruts,
şcoliţi prin alte trupe şi în alte genuri, se pregătesc de lansarea albumului
de debut, „The Crack”. „Babylon’s Burning” a apărut deja pe piaţă ca single,
iar trupa a fost promovată de un admirator celebru, DJ-ul BBC
John Peel, unul dintre primii oameni de radio care au difuzat rock psihedelic
şi progresiv, dar şi trupe extreme, precum Napalm Death sau Carcass. The Ruts
practică un punk în care înglobează pasaje experimentale – în special de reggae
şi dub – cu o ştiinţă a melodiilor simple şi agăţătoare. Aici auzim o temă
excelentă de bas, preluată şi de chitară, iar echilibrul şi evoluţia melodică
firească dintre strofă şi refren fac din acest cântec unul memorabil.
Muzicienii se numesc Malcolm Owen (voce), Paul
Fox (chitară), John „Segs” Jennings (bas) şi Dave Ruffy (tobe). „The Crack” e
practic singurul album lansat în această componenţă. Coperta albumului, care
apare în filmarea pe care v-o propun, este realizată de pictorul şi
ilustratorul englez John H. Howard. Încă o trupă pe care am descoperit-o prin
prietenul şi colegul meu de trupă Matei.
Sunday, September 8, 2013
Un cântec pe săptămână; şi o invitaţie la concert - Lost Society, "Lost Society"
Săptămâna asta avem concert, pe 12 septembrie, ca şi anul trecut. Cu ocazia aceasta puteţi face cunoştinţă cu trupa noastră, Lost Society, al cărei album omonim se găseşte încă la librăriile Cărtureşti. Ca să nu existe confuzii, trebuie precizat că ce vă propun aici, pe blog, nu este o interpretare live, ci varianta de pe album, sincronizată cu imagini din primul nostru concert, din care am păstrat şi prezentarea piesei.
"Lost Society" este un cântec compus de prietenul şi colaboratorul meu, Matei Tibacu-Blendea, care pe înregistrare cântă la chitară, bas, tobe, clape şi voce secundă. Versurile sunt scrise de mine, care mă ocup şi de vocea principală. Dacă vă place, joi, de la ora 20.00, ne puteţi vedea în clubul Panic!, din pasajul ce dă dinspre Facultatea de Arhitectură spre Calea Victoriei. Adresa exactă: Pasajul Victoriei, strada Academiei nr. 19. Noi vom fi invitaţii grupului de death-metal progresiv Illuminati, care îşi lansează albumul de debut, "The Core", iar înaintea noastră vor cânta cei de la Flesh Rodeo.
"Lost Society" este un cântec compus de prietenul şi colaboratorul meu, Matei Tibacu-Blendea, care pe înregistrare cântă la chitară, bas, tobe, clape şi voce secundă. Versurile sunt scrise de mine, care mă ocup şi de vocea principală. Dacă vă place, joi, de la ora 20.00, ne puteţi vedea în clubul Panic!, din pasajul ce dă dinspre Facultatea de Arhitectură spre Calea Victoriei. Adresa exactă: Pasajul Victoriei, strada Academiei nr. 19. Noi vom fi invitaţii grupului de death-metal progresiv Illuminati, care îşi lansează albumul de debut, "The Core", iar înaintea noastră vor cânta cei de la Flesh Rodeo.
Monday, September 2, 2013
Economia modernă şi valorile morale - compatibile?
De ceva vreme şi economiştii români sau
adepţii diferitelor abordări economice au început să-l citeze generos pe Adam
Smith, socotit de mulţi unul dintre întemeietorii gândirii economice moderne. Gânditorul
scoţian a trăit în secolul al XVIII-lea, în zorii revoluţiei industriale,
într-o ţară foarte cultivată pentru acea vreme, cu patru universităţi (Anglia
avea doar două) şi cu majoritatea populaţiei alfabetizată, avându-i printre
alţi contemporani pe David Hume şi Voltaire. Snith este unul dintre
teoreticienii cei mai însemnaţi ai economiei de piaţă şi scrierile sale sunt
folosite ca argument de toţi adepţii unei libertăţi totale a pieţei, deci
inclusiv de cei care vorbesc despre acea „democraţie orientată în funcţie de
piaţă” pomenită în ultima vreme de cancelarul german Angela Merkel. Iată însă
că în Occident opera lui Smith este obiectul unor eforturi concentrate de
reinterpretare. În contextul în care recentele valuri de recesiune economică
pun sub semnul întrebării modelele economice curente, o discuţie despre
valorile general umane ia amploare – de unde până de curând se discuta în
termeni strict tehnici, mai nou cuvinte precum „compasiune” şi „lăcomie” apar
frecvent în discursul despre starea economiei după ultimele evenimente. Dar au
loc valorile morale în economie? Iată o întrebare la care încearcă să răspundă
articolul de faţă. Trebuie dintru început să avertizăm că noţiunile de „dreapta”
şi „stânga” sunt aici privite din perspectivă pur economică. Simplificând,
dreapta este socotită cea care pune accentul pe piaţă şi capital, iar stânga
insistă pe o intervenţie mai puternică a statului. Socotim această interpretare
greşită (şi urmând, chiar pe nesimţite, teoriilor marxiste), însă ea este
curentă în dezbaterile occidentale şi şi-a găsit un loc şi pe scena noastră
politică şi ideologică. Ţinând cont de această particularitate de limbaj şi
fără a adera sută la sută la detaliile prezentate în articol, socotim că acesta
reprezintă o bună introducere în problematică. Iar în contextul evenimentelor
recente de la noi – de pildă pregnanta opoziţie care ni se flutură pe la nas
între profit şi valori morale în cazul exploatării miniere de la Roşia Montană –
şi cât se poate de actual.
În căutarea lui Adam Smith
de Pierre-Christian Fink
La început a fost
Adam Smith. Născut în 1723 la Kirkcaldy, în Scoţia, autor al operei Avuţia naţiunilor, creator al economiei
politice, mort şi îngropat la Edinburgh în 1790. Opera lui trăieşte mai
departe, răspândită în lume de ucenici ca Gregory Mankiw, autor al manualului The Principle of Economics, cartea de
căpătâi a studenţilor din primul an din toată lumea. Capitolul întâi: „Smith
explică felul în care ‚mâna invizibilă a pieţei’ transformă egoismul
indivizilor în prosperitate generală.” Amin.
Însă de când în cea mai recentă criză
economică prosperitatea generală a scăzut, există o presiune pe o asemenea
interpretare „ortodoxă” a operei lui Smith. Vocali, ereticii iau cuvântul:
economişti de stânga, care nu au încredere în piaţă şi cer un stat mai
puternic. Vor să-l reinterpreteze în lumina ideilor lor pe părintele economiei
politice.
Cel mai cunoscut eretic din Germania este
profesorul de economie Peter Bofinger. În noua ediţie a manualului său, Trăsături fundamentale ale economiei politice
a introdus după criza financiară un pasaj care poate fi interpretat ca
declaraţie de război la adresa puriştilor. Bofinger susţine că Smith nu ar fi
afirmat niciodată că egoismul aduce mereu cu sine prosperitatea – ci că face
acest lucru doar când atitudinea în interesul personal este orientată pe termen
lung. Maximizarea pe termen scurt a profitului, ca înaintea crizei financiare,
duce în schimb la „efecte autodistructive”.
Între „eretici” se numără şi laureatul
american al Premiului Nobel pentru Economie Paul Krugman. Pe blogul său de la New York Times a cerut la un moment dat o
reglementare mai strictă pentru bănci – argumentând cu un citat din Adam Smith,
conform căruia reglementarea prin intermediul legilor limitează libertatea
individuală, însă este uneori necesară, dacă altfel indivizii pun în pericol
siguranţa întregii societăţi făcând ce vor.
Partizanii „ortodoxiei” au contraatacat pe
internet: Krugman ar fi scos citatul din context. Cel în cauză este în tot
cazul una dintre ţintele preferate ale entuziaştilor combativi ai pieţei. Când,
acum un an, BBC a transmis o dezbatere amplă cu Paul Krugman, directorul pentru
politici al unei fabrici de idei din Londra numită Adam Smith Institute a
trimis o plângere pe adresa postului în care susţinea că BBC ar fi dedicat prea
mult spaţiu opiniilor de stânga ale lui Krugman, încălcându-şi astfel datoria
de a fi imparţial.
Disputa privind autoritatea de a
interpreta opera lui Adam Smith are momente amuzante, însă acestea nu ating
aspectele ei profunde. Adâncimile sunt explorate de cercetători care, departe
de atenţia publicului, se ocupă cu adevărat intens de aceste opere. Emma
Rotschild, de pildă, profesoară la universităţile Cambridge şi Harvard,
cunoaşte mai bine decât oricine scrierile lui Adam Smith. Însă nu are nici
blog, nici nu trimite plângeri pe adresa televiziunilor, ci scrie articole
pentru reviste de specialitate. Răspunde la întrebări după pauze de reflecţie
de cinci secunde, iar răspunsurile sunt lungi şi cu voce scăzută. Acest lucru
nu are priză la public, însă ceea ce spune Rothschild deschide o nouă
perspectivă asupra părintelui economiei politice – o perspectivă ce depăşeşte
vechea dispută între dreapta şi stânga.
Cum stau de pildă lucrurile cu mâna
invizibilă? Generaţii întregi de economişti politici au citat în acest sens
acelaşi pasaj din Avuţia naţiunilor.
De la un moment dat s-a creat impresia că acesta ar fi punctul unghiular în
jurul căruia se roteşte toată gândirea lui Smith. Când însă Rothschild s-a
apucat să numere, a descoperit că Smith foloseşte această formulare o singură
dată în 1097 de pagini. Spre deosebire de ceea ce s-a afirmat adesea, nu el a
inventat mâna invizibilă. Răscolind sute de cărţi şi de broşuri din vremea lui
Smith, cercetătoarea a dat peste tot de acest concept. Era adesea folosit de
predicatori, pentru a descrie acţiunea lui Dumnezeu în lume. De ce ar fi
preluat Smith, un critic vehement al Bisericii, o asemenea formulare?
Rotshschild crede că nu ar fi putut să o facă decât ca ironie.
Disputa privind exegeza corectă a lui
Smith este aproape la fel de veche ca opera lui Snith. La puţin timp după
moartea lui, parlamentarii din camera inferioară a parlamentului de la Londra
s-au certat în privinţa salariului minim – şi ambele părţi l-au adus pe Smith
ca argument în favoarea lor. Aşa a început o ceartă fără sfârşit. Unii au
vorbit despre Avuţia naţiunilor ca
despre scrierea programatică a unei pieţe fără reglementări. Ceilalţi s-au
referit la a doua operă importantă a lui Smith, mai puţin cunoscută astăzi: Teoria sentimentelor morale. În aceasta
Smith l-a descris pe om ca pe o fiinţă care tânjeşte după dreptate şi
compasiune.
Părea că fiecare îl putea avea pe propriul
său Smith, în funcţie de nevoi: cu principalul punct de greutate fiind ba
interesul propriu, ba cel comun. Însă între timp cercetătorii renunţă la aceste
interpretări arbitrare. În acest scop, unii dintre ei au scos la iveală chiar
notiţele luate de studenţii lui Smith. Acestea dovedesc că Smith şi-a dezvoltat
ideile pentru ambele cărţi în acelaşi timp.
De aceea Christopher Berry de la
Universitatea Glasgow afirmă cu convingere: „Teoria economică din Avuţia naţiunilor porneşte de la
imaginea omului din Teoria sentimentelor
morale.” Când Smith vorbeşte în Avuţia
naţiunilor despre interesul personal, se referă la interesul personal
luminat al comercianţilor scoţieni din secolul al XVIII-lea, nu la egoismul
unui Gordon Gekko modern, care spune în filmul Wall Street: „Lăcomia e bună.” Acest lucru ne este sugerat de
critica îndreptată de Smith împotriva unui Gordon Gekko al secolului al
XVIII-lea. Acesta, pe nume Bernard de Mandeville, a publicat în 1714 o Fabulă a albinelor cu morala: dacă
fiecare se gândeşte la sine, atunci cineva se gândeşte la toată lumea. În Teoria sentimentelor morale Smith l-a
atacat chiar nominal pentru această teorie – împotriva practicii ştiinţifice a
acelor vremuri.
În urma cercetărilor filologice este pe
cale să apară o nouă imagine a gândirii lui Smith. Aceasta nu mai poate fi
redusă la dihotomia mai multă piaţă sau mai mult stat. În schimb apare
întrebarea: ce valori se aplică unei economii politice?
Această imagine ia naştere mai ales
dincolo de ştiinţele economice. Rotschild, Berry şi colegii lor sunt aproape
fără excepţie istorici, specialişti în politică sau filozofi. În timp ce
aceştia îl redescoperă pe părintele economiei politice, economiştii rămân pe
dinafară.
Economiştii moderni nu mai răsfoiesc cărţi
vechi, nu mai cotrobăiesc prin arhive, nu mai citesc fabule. Preferă să se ocupe
de statistici, modele, experimente. „Cei mai mulţi colegi ai mei nu prezintă o
istorie a ideilor în prezentările lor, ci o colecţie de formule”, spune Birger
Priddat, profesor de economie la Universitatea Witten/ Herdecke. Şi socoteşte
că acest lucru e o greşeală. Economiştii ar trebui să-şi însuşească rezultatele
noilor cercetări în privinţa lui Smith şi apoi „să gândească mai departe cu
Smith”.
Dar cum ar arăta aşa ceva? Unul dintre
puţinele exemple este Deirdre McCloskey, economistă la Universitatea Illinois
din Chicago. O preocupă întrebarea: de ce unele ţări sunt atât de bogate şi
altele atât de sărace? McCloskey a analizat toate abordările economiştilor
politici convenţionali, fie ei de dreapta sau de stânga. Niciunul nu a
convins-o. Şi atunci l-a scos pe Adam Smith din raft.
Între timp McCloskey e convinsă: este
vorba despre valori. Numai acestea pot explica de ce oamenii de afaceri cei mai
inteligenţi creează în unele locuri companii de care profită toată societatea,
iar în alte locuri devin oligarhi care pradă ţara. De ce în unele state
funcţionarii fiscului lucrează corect, iar în altele închid ambii ochi în
schimbul mitei. De ce managerii din unele ţări luptă pentru companiile lor, iar
cei din alte ţări doar pentru ei înşişi.
McCloskey lucrează acum la o explicaţie a
măririi şi decăderii valorilor în economie. Cea mai importantă concluzie:
societăţile prospere se bazează pe şapte virtuţi. Interesul personal este una
dintre ele – însă e doar un ingredient. Pentru ca omul să nu devină lup pentru
om, măsura, iubirea şi simţul dreptăţii trebuie să echilibreze interesul
propriu. Pentru apariţia inovaţiilor acestora trebuie să li se adauge curajul
şi speranţa. Pentru a putea găsi căi noi, trebuie să ştim de unde venim – avem
nevoie de credinţa într-o identitate.
Propriul interes, măsura, iubirea,
dreptatea, curajul, credinţa: dacă într-o societate aceste şapte virtuţi ar
exista laolaltă, explică McCloskey, atunci piaţa ar acţiona într-adevăr ca o
mână invizibilă, care ar armoniza deciziile individuale şi binele comun.
Sună cam ca în Biblie. Dar unde se găsesc
aceste şapte virtuţi laolaltă? O societate complet lipsită de afacerişti fără
scrupule, funcţionari publici corupţi şi manageri lacomi nu va exista
niciodată. De aceea despre mâna invizibilă nu se poate vorbi decât ironic:
piaţa nu poate duce la o societate ideală.
Dar se poate apropia de ea. Pentru prima
dată la scară largă acest lucru s-a întâmplat în Marea Britanie în secolul al
XVIII-lea. Pe atunci Smith a fost martor ocular al înfloririi valorilor în
societate. Comercianţii britanici din vremea lor se întâlneau de la egal la
egal, se ţineau de obicei de cuvânt, încercau noi idei de afaceri. Într-o
asemenea societatea piaţa putea avea într-adevăr efecte benefice.
În spatele acestei poveşti de succes nu se
afla o lege naturală, ea a depins de contextul istoric şi de coincidenţe
fericite. McCloskey se teme că astăzi valorile tind să se dezechilibreze în
societăţile occidentale. Propriul interes a luat prim-planul. Pentru că, spre
deosebire de vremurile lui Smith, economia nu mai este pusă în mişcare de
oameni de afaceri cinstiţi care se cunosc între ei. Tonul este dat mai degrabă
de concerne ale căror distribuitori ramificaţi se întind prin toată lumea. Nu
mai este clar cine este partener într-o mare afacere. Nu e de mirare că într-o
asemenea lume economică anonimă virtuţile sociale trec în plan secund.
Dar nu numai globalizarea schimbă cultura
economică. Şi ştiinţele economice îşi pun amprenta pe obiectul lor de studiu.
Generaţii întregi de manageri au învăţat la facultate că egoismul este bun,
pentru că mâna invizibilă face ca totul să meargă cum trebuie. Această
interpretare unilaterală a lui Smith în universităţi importante a dăunat
probabil şi acelei viziuni a valorilor fără care, conform lui Smith, o economie
de piaţă nu poate funcţiona pe termen lung.
(Articol apărut în
numărul 34/ 2013 al publicaţiei germane Die
Zeit; traducerea şi adaptarea: PSG)
Sunday, September 1, 2013
Un cântec pe săptămână - Anathema, "Comfortably Numb" (live acustic)
Încă sub impresia concertului Roger Waters, vă propun una dintre cele mai frumoase preluări de pe "The Wall". Atenţie, filmarea e cam lungă, cântecul începe în jur de minutul 1.50. Este vorba despre concertul acustic ce a avut loc la Cisnădioara în 2007, organizat de Artmania şi ai cărui protagonişti au fost Vincent Cavanagh (chitară, voce), Danny Cavanagh (chitară, voce) şi fostul lor coleg Duncan Patterson (bas).
Concertul se desfăşoară într-o fostă bisericuţă fortificată săsească, în timp ce afară plouă sonor, iar două tunete marchează mijlocul şi finalul piesei. Există cu siguranţă variante mai curate cântate de Anathema, însă aceasta este una dintre cele mai încărcate de emoţie.
Concertul se desfăşoară într-o fostă bisericuţă fortificată săsească, în timp ce afară plouă sonor, iar două tunete marchează mijlocul şi finalul piesei. Există cu siguranţă variante mai curate cântate de Anathema, însă aceasta este una dintre cele mai încărcate de emoţie.
Subscribe to:
Posts (Atom)