Coloana sonoră a vieţilor noastre - Slayer, "Angel of Death" (live)

De ce iubesc unii oameni Slayer? De ce detestă unii oameni Slayer? Răspunsul cel mai sintetic este cântecul de mai jos. Cu versurile, schimbările de ritm, chitarele "gemene" şi solo-urile demente.

Călin Torsan, "Plasterca"

Ce legătură este între moartea unui iepure de casă şi o călătorie eşuată într-o ţară imaginară, un fel de insulă din ziua de ieri, izvorâtă din mintea zglobie a unui copil şi conversaţiile cu un tată sensibil şi dezabuzat? Dar între o slujbă fără strălucire şi transformarea metempsihotică, din scriitor al începutului de secol XXI în Arghezi? Ei bine, dacă tot am ajuns la poetul din Mărţişor, cred că, în subtext, subiectul romanului „Plasterca” de Călin Torsan este „jocul de-a ceva ciudat”. Moartea. Şi curgerea uniformă şi devoratoare de speranţe a timpului care duce invariabil spre ea. Dacă „dezbraci” naraţiunea de adaosurile cvasi-fantastice, te trezeşti în faţa unei imagini obişnuite de viaţă: un bărbat trăieşte într-o căsnicie funcţională (în termeni convenţionali, cel puţin, pentru că nu aflăm nimic despre cei doi, dincolo de gesturile obişnuite ale cotidianului), are o slujbă oarecare, un tată bătrân, o mamă moartă şi o fetiţă bine crescută, care îşi trăieşte farmecul frivol al copilăriei, adaptându-se din mers la eventualele disonanţe. Este de fapt alăturarea a două lumi – a adultului şi a copilului – dintre care una tinde evident să o înghită pe cealaltă, către care priveşte înapoi cu nostalgie. Personajul autobiografic al lui Călin Torsan pare să-şi fi tocit toate iluziile, iar durerea acestei pierderi e amplificată de o capacitate de observaţie acută: culorile naturii, înţelepciunea bătrânilor, măruntele mişcări ale frunzelor şi gesturile prevestitoare de furtună ale animalelor nu fac decât să mărturisească despre trecerea implacabilă a unui timp golit de sens. Şi din acest joc de-a v-aţi ascuns cu cuvintele creşte poetica unei scriituri postmoderne (corespondenţe cu „Nostalgia” lui Cărtărescu), definită de evadarea în locul imaginar, cu limbă, obiceiuri şi religie proprii al ţării Plasterca, ce se dovedeşte în cele din urmă la fel de amăgitoare ca viaţa din cenuşiul bucureştean. Iar întoarcerea la apartamentul de bloc pe cărarea Milenei (în fapt o banală trezire din somn şi din beţie) readuce conştiinţa dureroasă a faptului că fata trebuie pregătită pentru intrarea într-o lume de care tatăl ei încearcă să o mai ferească un pic, conştient de zădărnicia demersului.

Monologul dominat de imaginea mamei moarte – descrisă în tonuri foarte naturaliste dar, paradoxal, în acelaşi timp duioase –, cu momentele de poezie meditativă care alternează cu descrieri triviale ale mărunţişurilor vieţii de zi cu zi, este probabil bolta expresivă a romanului şi în acelaşi timp cheia ei. „Cum să clădeşti moartea cu elanul şi atributele vieţii? Cum să pictezi dumnezeii luând oamenii drept modele? Vorbim de soare, de lună, de aştri, dar pleoapele căzut-au peste sticla ochilor. Pomenim, în discuţiile noastre, de vânt, de ploaie şi ger, dar oasele uitat-au de greutatea cărnii care le-aduna laolaltă. Folosim cuvinte, dar buzele încreţite şi strânse au ferecat sufletul. Nu ştim nimic. Şi nu vom şti decât atunci când, patrulând pe fruntariu – întocmai soldaţilor care nu au cum să aleagă altfel şi care se lasă pradă crivăţului şi singurătăţii, numai pentru că aşa vrea cel care le este mai sus – vom ajunge să trecem dintr-o lume în alta, privind către acelaşi soare şi lăsând în urmă tărâmurile nimănui.”

În această lume pusă sub semnul părăsirii, cu „prea multe biserici şi prea puţini dumnezei”, cum meditează voit absurd protagonistul principal, aparenţa de dialog este de fapt doar o luptă, un joc al cuvintelor, poate tonic pentru moment, poate frumos privit din afară, dar care, în cele din urmă, nu ne arată decât că nu putem şti nimic unii despre alţii.

Mitropolitul Antonie Bloom scria undeva că omul care nu-L are pe Dumnezeu şi care îşi asumă acest lucru trăieşte cea mai sfâşietoare tragedie. Cu alte cuvinte, cel care înţelege această condiţie cu toate consecinţele ei va fi copleşit de suferinţă. Am citit în „Plasterca” lui Călin Torsan un strop din această suferinţă. Pentru cel care nu crede – şi cei mai mulţi dintre noi au momente când nu cred, chiar cei care cred – frumuseţea copleşitoare a lumii şi a vieţii se transformă într-o durere cu atât mai acută. În context apare naturală corespondenţa cu Arghezi, omul sfâşiat între atâtea tendinţe contrare şi în acelaşi timp autorul unuia dintre cele mai rafinate limbaje poetice din literatura română. Sentimentul – postmodern şi el – al lumii golite de sens sau al incapacităţii noastre de a percepe vreunul, ne striveşte permanent în conflictul iremediabil între iubirea (de mamă, de fiică, de noi înşine, de viaţă) şi jocul inevitabil căruia nu-ţi rămâne decât să-i arunci blestemul inutil, „arde-l-ar focul”.

Ultimul concert

Îmi amintesc scene disparate din anii de liceu – cumva, la mine, totul pare să pornească din acei ani. O casetă nouă, poloneză. Fără versuri. Şi ploaia de la începutul albumului. Au fost multe altele de atunci, dar ţin minte, nu foarte clar la nivel vizual, ce simţeam uneori în burtă când ascultam unele trupe, printre care şi Black Sabbath. E o legătură astăzi confuză între naşterea unei zile în apartamentul nostru din Piaţa Romană, becul din camera mea în dimineţile de iarnă, gândul la şcoală; o iubire de pe atunci, sentimentul că ascult ceva vechi, consacrat, mai respectabil într-un fel decât Slayer, Metallica sau Iron Maiden – peisajul meu muzical cotidian – şi totuşi la fel de familiar, la fel de al meu. Trei note, apoi trei acorduri construite pe ele... „oh, no, no, please, God help me!” DOOOONG.... DAAAANG..... DOOOONG.... Trec chiar acum în revistă discografia şi, cumva, tot primul album e cel mai prezent în memoria emoţională. Şi „tributul”, „Nativity In Black”, cu „After Forever” cântat hardcore şi atât de bine de Biohazard, şi iar crâmpeie de amintire, baticul pe care o rugasem pe mama să mi-l cumpere ca să i-l dau Ralucăi şi pe care, dezamăgit, l-am dăruit altcuiva. Clasa a XII-a. Revistele „Hard Rock” şi „Hard’n’Heavy” pe care le primeam din Franţa îmi aduceau interviuri cu membrii răspândiţi care-ncotro. Geezer Butler cânta cu Ozzy pe „Ozzmosis”, dar spunea că i se pare că albumul e foarte soft, „un fel de tribut Beatles”, aşa că venea cu proiectul lui, G//Z/R, cu Burton C. Bell de la Fear Factory la voce şi piesa pe care am ascultat-o probabil de cel mult două ori, dar din care îmi amintesc şi acum un crâmpei de refren, „time to give up the ghost”. Şi m-am uitat o vreme la „Perry Mason” doar pentru că îmi plăcea cântecul lui Ozzy. Şi iarăşi ascultam tributul. „Sabotage” e un album care parcă a curs în mine la vremea lui, cred că eram la Bacău când l-am ascultat prima dată. Ce şuvoi de imagini sonore şi vizuale. Oarecum previzibil, când a murit tatăl meu am ascultat de mai multe ori „Junior Eyes”. Şi în vara lui 2016 i-am văzut, în sfârşit. Sau la sfârşit. Ceva din ei va rămâne mereu în fibra mea. Ceva de dincolo de suişuri şi coborâşuri, ceva pe care nu l-am asociat niciodată cu discurile de aur sau cu excesele. Poate o parte din puterea dată de sus de a nu te teme nici de întunericul din afară, nici de cel dinăuntru. Ceva pierdut sau risipit într-o poezie scrisă în drum spre Muntele Athos, când, în microbuz, în tăcerea nopţii, m-am trezit speriat de premierul lui Bill Ward care se auzea în surdină din casetofon. Sper că până la urmă mergem toţi în aceeaşi direcţie. Aici nu suntem decât trecători. Acum o săptămână, Black Sabbath a dat ultimul concert.

Comisia Europeană a validat o iniţiativă pentru familia tradiţională

Referendumul pentru familie din România, departe de a fi o iniţiativă extremistă sau homofobă, are corespondenţe la nivelul Uniunii Europene. Mai exact, „Mum, Dad and Kids” este o iniţiativă cetăţenească ce aşteaptă încă până la data limită, 3 aprilie, strângerea numărului necesar de semnături pentru a putea intra în discuţia forurilor superioare europene. Iniţiativa cetăţenească europeană este, conform paginii oficiale a Comisiei Europene, un fel de referendum: o propunere semnată de cel puţin UN MILION de cetăţeni poate deveni parte a politicii europene, prin apelul adresat Comisiei de a face o propunere legislativă. Cu alte cuvinte, dacă un milion de oameni – nu trei milioane, ca în România – semnează o asemenea petiţie, măsurile propuse în ea pot deveni lege comunitară. „Mud, Dad and Kids” este o iniţiativă cetăţenească validată de Comisia Europeană, care propune adoptarea de către Europa a următoarei definiţii a familiei: „căsătoria este uniunea durabilă între un bărbat şi o femeie, iar familia se bazează pe căsătorie şi / sau pe urmaşi”. Toate detaliile despre această iniţiativă pot fi găsite la adresa http://www.mumdadandkids.eu/ , unde puteţi de asemenea să semnaţi electronic în favoarea ei.

După cum se vede, iniţiativa Coaliţiei pentru Familie nu este o manifestare izolată şi retrogradă, cum încearcă să o prezinte oponenţii, ci o poziţie recunoscută şi acceptată la nivel european. Mai mult decât atât, pentru forurile superioare ale UE este nevoie de un număr de trei ori mai mic de semnături decât cele adunate în România pentru ca o asemenea iniţiativă să poată deveni propunere legislativă.

Proteste, antene şi ştiri fierbinţi: cine suntem şi cine profită

Îmi amintesc până astăzi o scenă care mi-a provocat o repulsie violentă din timpul manifestaţiilor din 2012. Mircea Badea, unul dintre cei mai slugarnici, mai vulgari şi mai netalentaţi angajaţi ai unui trust de propagandă, ajunsese în Piaţa Universităţii şi cânta: „Mai bine haimana decât trădător / Mai bine ciumpalac decât dictator”. Lăsând la o parte mica modificare de text, provocată de un apelativ lansat în acele zile de unul dintre adversarii pieţei, revolta şi tristeţea mi-au fost pricinuite de faptul în sine: un cântec, naiv în felul lui, dar purtător de speranţă, care fusese cândva imn al uneia dintre cele mai curate mişcări de protest anticomuniste din secolul trecut, ajunsese acum în gura unuia dintre cei mai virulenţi apărători ai celor împotriva cărora se ridicase, în 1990, Piaţa Universităţii. Mircea Badea nu ştia şi următoarele versuri – de unde le-ar fi ştiut?! – aşa că le repeta pe primele două, sub privirile mute şi consternate ale fotografiei de pe crucea lui Cristian Paţurcă.

Nu discutăm aici de ce ieşiseră oamenii atunci în stradă. Cert este că multe dintre nemulţumirile lor erau legitime. În acelaşi timp, câştigătorul politic al acestor mişcări era PSD. Plus asociaţii, adică Voiculescu şi tot restul reţelei. Pentru că PSD nu mai este demult un partid, ci o reţea naţională de interese şi de presiune, care are şi o aripă politică. În politică, ba sunt unii în prim-plan, ba alţii. Cândva la butoane a fost Hrebenciuc, iar lider-purtător de cuvânt Năstase, mai târziu locul celui din urmă a fost luat de Ponta, acum amândouă poziţiile sunt ocupate de Liviu Dragnea. La vârf şi la vedere, în aripa politică, au uneori loc lupte, unii oameni sunt înlăturaţi, se schimbă figurile publice. Dar în reţea rămân cu toţii, pentru că, dincolo de orgolii şi ambiţii politice, stau interesele care îi leagă ca pe numeroasele iţe ale pânzei de păianjen. Iar Antena 3 a fost permanent instrumentul odios de propagandă al reţelei. Minciuni făţişe, exagerări, linşaje publice şi, mai presus de toate, osanalele înălţate permanent propriilor ocrotitori şi finanţatori. Aşa s-a transformat un securist-profitor în „dom’ profesor”, martir suprem al noii persecuţii politice. Aşa a devenit Victor Ponta „salvatore della patria”, singurul apărător împotriva liftelor păgâne reprezentate de Klaus Iohannis. Şi tot aşa, atunci când strada nu a mai strigat ce voia stăpânirea, „oamenii cinstiţi”, „cetăţenii care muncesc”, „poporul” s-au transformat în „putori”, „pierde-vară”, „haimanale”... iar Mircea Badea a uitat partea cu „mai bine haimana”. Nu vorbesc despre mişcările de stradă de astăzi. Amintiţi-vă de reacţiile lui Gâdea and co. în momentul demonstraţiilor „Uniţi salvăm Roşia Montană”.

Şi acum vă rog pe voi, dragi cititori, să faceţi un efort de memorie. În 1989, oamenii s-au revoltat. Pe bună dreptate, împotriva uneia dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei României, dar şi împotriva foamei, a sărăciei, a frigului, a fricii. Ceauşescu trebuia să cadă. Bine informaţi, câţiva oameni, unii dintre ei cândva apropiaţi de cel ce stătea să se prăbuşească, au încurajat mişcările de stradă – născute, repet, din cea mai firească şi mai legitimă revoltă – au creat diversiuni, au lansat zvonuri false care au dus la morţi reali şi, în cele din urmă, au confiscat revolta. Cine sunt? O ştiţi la fel de bine ca mine – cei despre care am vorbit mai sus, atunci FSN, azi PSD. Înseamnă acest lucru că revolta populară nu ar fi trebuit să aibă loc, că ar fi fost mai bine dacă Ceauşescu rămânea la putere? Nicidecum. Dar cineva a profitat de ignoranţa noastră şi ne-a confiscat revoluţia, a transformat-o în lovitură de stat. Nu întâmplător am făcut acest exerciţiu de memorie. Astăzi, cu ajutorul lui, putem fi mai puţin ignoranţi.

Ordonanţele nou-instalatului guvern sunt un abuz făţiş. Atât de brutal, încât îţi vine să te întrebi dacă oamenii ăştia sunt proşti sau chiar se cred invincibili. De pe vremea lui Năstase, care se băga nestingherit, cu picioarele, în conţinutul jurnalelor radio, n-am avut parte de atâta aroganţă. Însă, pe atunci, Năstase era cu adevărat cvasi-invincibil. Acum situaţia s-a schimbat, dar majoritatea din alegeri pare să-l fi orbit pe noul artizan al manevrelor reţelei, Liviu Dragnea. Nici măcar nu contează litera acestor hotărâri – decisiv e principiul, acela al unei domnii samavolnice. Şi de aceea reacţia străzii este justificată. Revolta este legitimă. Dar, ca şi în 1989, există cineva care aşteaptă la cotitură.

Ion Iliescu spunea, în febra lui decembrie 1989, că mişcarea era îndreptată doar împotriva unei familii dictatoriale, cea care, vă amintiţi, ar fi „întinat nobilele idealuri ale socialismului”. În timp a încercat să-şi atenueze vorbele, dar continuarea a demonstrat că a continuat să creadă nelimitat în ele. Acesta a fost şi mecanismul care a declanşat Piaţa Universităţii: nu pentru schimbarea regimului Ceauşescu cu o „democraţie originală” au murit tinerii din decembrie 1989, ci pentru o libertate care avea printre condiţiile sine quibus non „jos comunismul!”

De o asemenea conştiinţă au nevoie astăzi cei care ies în stradă. Instituţiile justiţiei transformate în instrumente de presiune politică, imixtiunea serviciilor secrete şi, ulterior, compromiterea lor, au fost fie promovate, fie sprijinite, fie pur şi simplu acceptate de „ceilalţi”. De cei care se prezintă astăzi ca alternativă, dar care nu sunt decât o altă reţea. Dincolo de ce se vede, se dă astăzi o luptă internă între instituţii şi reprezentanţi ai statului care îşi dispută controlul. Niciuna dintre cele două părţi nu are în vizor interesul naţional. Măsurile abuzive se ciocnesc şi una dintre părţi încearcă să dirijeze şi să confişte revolta legitimă a oamenilor. Nici anticorupţia ridicată la rang de unică prioritate şi pusă în practică prin călcarea în picioare a vieţii private, nici amestecul între puterile statului nu sunt alternativa la samavolnicia PSD.

Şi nici Hotnews nu este alternativa la Antena 3. Singura diferenţă între cele două este tonul civilizat, venit din partea unor ziarişti profesionişti, al site-ului de ştiri. Altfel, avem aici parte de aceleaşi relatări tendenţioase, doar cu semn opus. Şi asta nu de ieri, de azi. Tendinţa jurnaliştilor de la Hotnews este evidentă de ani de zile, chiar dacă, în mod şiret, articolele nu susţin până în pânzele albe oameni (deşi Traian Băsescu până la un punct sau Monica Macovei au fost descrişi timp de ani de zile ca apostoli ai purităţii), ci doar direcţia politică ce slujeşte perfect celei de-a doua reţele, la fel de străină de interesele româneşti ca cea dintâi. Un exemplu concret ne-a fost servit chiar zilele trecute, când Cristian Pantazi anunţa într-un editorial că măsurile guvernului Dragnea ne pun în pericol apartenenţa la UE şi NATO. Exagerarea nu este cu nimic mai prejos decât istericalele lui Badea şi Gâdea despre „dictatura” lui Băsescu. Judecaţi singuri: Uniunea Europeană încearcă să depăşească şocul provocat de Brexit şi negocierile care, dacă planurile Theresei May decurg normal, vor începe pe 9 martie. Negocieri în care partea britanică promite un Brexit dur. În acelaşi timp, noul preşedinte american, Donald Trump, lansează periodic acuzaţii la adresa liderilor europeni şi ameninţă cu schimbări majore în sistemul de cooperare politică, economică şi militară. Anul acesta urmează alegeri în mai multe state UE, cu posibilitatea ca unele dintre ele să fie câştigate de partide eurosceptice de dreapta, asimilate chiar extremei drepte. E la mintea cocoşului că, în acest context, a spune că cineva din structurile de conducere ale Uniunii se gândeşte în acest moment la excluderea României – una dintre puţinele ţări fără partide anti-europene – e pur şi simplu o minciună sfruntată. O încercare de manipulare. Sigur că există şi vor exista în continuare semne dinspre Bruxelles care atrag atenţia asupra problemei statului de drept şi a încălcării ce riscă să se nască din abuzurile actualului guvern. Dar de aici până la excludere, distanţa este imensă – cât de la o ştire obiectivă la un articol de propagandă. Asta trebuie să înţelegem: că în presă, în lumina reflectoarelor şi în clasa politică există oameni care încurajează aceste manifestaţii de stradă doar pentru a orienta lucrurile înspre reţeaua lor.

Până la urmă, omul fără interese politice, cel care nu-şi doreşte decât stropul de libertate promis, este victima unui suprem dispreţ. Dispreţul afişat de pseudo-elita urbană, susţinătoare a tehnocraţilor şi a DNA sau a partidului hipsteresc USR faţă de oamenii simpli, „ţărani”, „needucaţi”, „cocalari”. Şi dispreţul actualilor guvernanţi pentru noile generaţii, „putori”, „răgălii”, „drogaţi” şi, ei da, doar n-aţi uitat de Colectiv, „satanişti”. Din păcate, acelaşi dispreţ vine mai nou şi din partea unor platforme zise conservatoare, care au căzut în cumplita capcană a vorbelor patriotice mincinoase ale PSD şi acuză de orbire diaspora, tineretul din corporaţii – tratat ‚ la grămadă ca dispreţuitor al tradiţiilor – şi, în cele din urmă, pe protestatari. Da, este adevărat că între timp s-au săvârşit şi multe alte abuzuri, unele poate mai mari, multe de către „ceilalţi”, dar a spune că fiindcă atunci nu s-a protestat nu trebuie să se protesteze nici acum este ca şi cum ai susţine că ar trebui să lăsăm zăpada să blocheze străzile pentru că în trecut n-am strâns gunoaiele care au provocat epidemii.

În tot acest tumult, poziţia cea mai echilibrată a venit din partea Patriarhiei. Este amuzant cum, în funcţie de orientări, diferitele organe de presă au accentuat o parte sau alta a mesajului venit de la reprezentanţii Bisericii. Dar valoarea lui constă tocmai în echilibru: lupta împotriva corupţiei „trebuie continuată”, dar „nu trebuie folosită în scopuri politice partinice”. O condamnare elegantă a ambelor reţele. Şi care ar putea şi ar trebui să devină manifestul asumat al mişcărilor de stradă: împotriva abuzurilor PSD-ului şi în acelaşi timp împotriva folosirii statului de drept ca pretext pentru presiunile exercitate de o politică antinaţională care, în cele din urmă, încalcă nonşalant, când propriile interese o cer, acelaşi stat de drept în numele căruia susţine că luptă. Trebuie să ieşim în stradă cu conştiinţa curată, dar ştiind că cineva din spate ne încurajează acum pentru a profita mai târziu. Dar nu suntem, aşa cum a spus-o un lider PSD, arogant şi dispreţuitor după cum le e firea celor ca el, „poporul lui Iohannis”. Şi bine ar fi să nu uităm niciodată acest lucru şi să-l înţeleagă şi guvernanţii noştri abuzivi, şi preşedintele Klaus Iohannis însuşi.