Un cântec pe săptămână - Whitesnake, "Judgement Day" (live)

David Coverdale, cel care a adus o infuzie serioasă de blues în Deep Purple când i-a luat locul lui Ian Gillan, şi-a continuat cariera pe coordonate asemănătoare şi în Whitesnake. Deşi asociată într-o vreme cu fenomenul glam / hair metal, trupa (prin care au trecut la un moment dat şi foştii colegi Jon Lord şi Ian Paice) a fost de la bun început adepta unui hard blues, a cărui forţă a fost uneori atenuată de producţia prea "curată" din anii '80. Dar Coverdale a mers mereu pe linia unui blues alb împănat cu elemente de hard rock, în care elementul principal rămâne vocea care cântă de câteva decenii bune doar cântece de inimă albastră, dorinţă nestăvilită şi toate combinaţiile posibile între cele două. Marele merit al solistului vocal este că şi-a însuşit atât de bine lecţia blues, încât i-a păstrat autenticitatea chiar când alte elemente muzicale vin să-i completeze compoziţiile. În ceea ce mă priveşte, pot spune că deşi nu sunt adeptul insistenţei pe aceleaşi veşnice teme, Coverdale este, pentru mine, unul dintre puţinii oameni absolut credibili când cântă la infinit despre ele. Dincolo de tehnica excelentă, această autenticitate vine din feeling, dintr-o interpretare care nu lasă loc niciunei îndoieli.

"Judgement Day" a apărut pentru prima dată pe albumul "Slip of the Tongue" din 1989. Piesa este compusă de Coverdale şi chitaristul Adrian Vandenberg, care însă a suferit un accident la mână, astfel încât pe înregistrarea respectivă la chitară apare Steve Vai. Însă timpul a trecut peste această compoziţie şi a făcut-o să se "coacă", astfel încât varianta în concert de pe acest "Live... In the Still of the Night" mi se pare că îi scoate la iveală mai bine potenţialul. Dacă riff-ul-temă sacadat aduce pe undeva cu "Kashmir" al celor de la Led Zeppelin (am făcut această comparaţie în prezenţa lui Reb Beach, care a apreciat-o mult), ansamblul este mult mai bluesy şi baladesc. Caracterul improvizatoric se aude de la primele măsuri; chitara solo enunţă mici motive pe care vocea urmează să le reia în momentul bridge-ului, iar vocea repetă aceeaşi melodie, o dată pe chitara ciupită, altădată pe riff-ul sacadat. Temele par să curgă dintr-una într-alta, mici pasaje instrumentale rup bridge-ul - aici aproape la fel de important ca refrenul însuşi, şi prezent mai des în piesă - iar vocea improvizează, lungeşte silabele, plânge, se tânguieşte, ţipă victorioasă. Latura agresivă şi cea "dulce" se echilibrează precum temele versurilor, înaintarea cu paşi repezi spre Ziua Judecăţii - deci o temă eshatologică, prezentă şi ea în vechile cântece ale negrilor de pe plantaţii - la lumina iubirii erotice privită ca dar de sus. Dacă la tobe se află, ca şi pe "Slip of the Tongue", Tommy Aldridge, David Coverdale beneficiază în plus de sprijinul excelentului cuplu de chitarilşti Doug Aldrich şi Reb Beach, al basistului Marco Mendoza şi al clăparului Timothy Drury. Ansamblul este de o omogenitate fenomenală, toţi instrumentiştii cu excepţia bateristului îl susţin cu vocea pe Coverdale - când la acelaşi volum, când pe fundal, ca o completare armonică şi mai ales timbrală perfect coordonată - şi toată această îmbinare face din concertul susţinut la Londra în 2004 una dintre cele mai bune realizări live din rock-ul ultimelor decenii.

Un cântec pe săptămână - Troparul Sfintei Cruci în mai multe limbi

Fiecare pe limba lui, fiecare în tradiţia proprie sau în limbaj sonor împrumutat şi asumat de la alţii, se pleacă în faţa marii taine care a schimbat din temelii lumea şi care, deşi încă ascunsă de ochii multora, dospeşte în timpul istoric descoperirea unui nou ev nesfârşit.

Un cântec pe săptămână - Corul Shira, "Im Hashem Lo Yivneh Bayis"

Cântarea de faţă are loc cu ocazia unei ceremonii de Bar Miţva, ceremonie religioasă iudaică de trecere, cu origini post-biblice. Cuvintele sunt din Psalmii lui David, astfel: "De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte." (Psalm 126, 1); "Iată nu va dormita, nici nu va adormi Cel ce-l păzeşte pe Israel." (Psalm 120, 4). Muzica îi lui Shlomo Yehuda Rechnitz, autor al multor cântece tradiţionale evreieşti. Corul Shira a luat naştere în 2003, sub bagheta lui Shraga Gold, are astăzi în jur de 30 de membri şi a ajuns cunoscut în toată lumea. Este un cor profesionist, care cântă la tot felul de evenimente legate de tradiţia şi credinţa mozaică.

Din punct de vedere tehnic, avem de-a face cu o compoziţie în măsura de patru pătrimi, cu două teme care se repetă ciclic. Se porneşte de la unison şi se adaugă pe parcurs şi alte voci, dintre care una (aproape) în permanenţă la octavă. Vorbim deci în special despre amplificarea sonorităţii, care rezultă şi din armonicele vocilor bărbăteşti - fără să se audă distinct, acestea creează bogăţia timbrală a sonorităţii de ansamblu. Un aspect foarte interesant, care apare undeva după măsura a 8-a, este reprezentat de sunetele mute emise de o singură persoană şi care aduc ca sonoritate cu o chitară bas. Organizarea sunetelor e modală, orientală, lucru care se aude clar în scurtele momente solistice, cu microintervale (intervale mai mici de semiton). Deşi abordarea corală este modernă, acest modalism, ca şi forma simplă şi uşor de încadrat în schema strofă-refren păstrează legătura cu muzica tradiţională din regiune. Este practic o interpretare cu mijloace moderne, dar în spirit şi limbaj tradiţionale, chiar cu iz folcloric. Muzica este spirituală, un imn de laudă şi în acelaşi timp - şi aici cred că e marea valoare a lucrării - ilustrarea bucuriei depline pe care o are omul aflat în relaţie personală cu Dumnezeu. 

Un cântec pe săptămână - Phoenix, "În umbra marelui U. R. S. S."

Albumul "În umbra marelui U. R. S. S." (variantă: "În umbra marelui urs") este un fel de sinteză de piese şi abordări stilistice vechi şi noi. Muzicienii coordonaţi de Nicu Covaci sub numele Phoenix nu mai scoseseră practic nimic nou de prin 1992, iar între timp se succedaseră şi schimbările de componenţă. Veteranul rock-ului românesc a strâns pe acest album editat iniţial (şi, pare-se, distribuit defectuos) de Cat Music în 2000 compoziţii mai vechi şi titluri noi, muzică proprie şi orchestraţii ale unor piese tradiţionale, influenţe folk şi balade clasice rock. Piesa-titlu face parte din această ultimă categorie şi este una dintre puţinele pe care liderul trupei face şi vocea principală. Alături de deja obişnuitul Mani Neumann la vioară şi de basistul Volker Vaessen, Covaci i-a adus alături de el pe bateristul grupului Taxi, Lucian Cioargă, şi pe Alin Oprea (voce, chitară) şi Tavi Colen (voce) de la Talisman. Pe vechii admiratori alegerea ultimilor doi i-a contrariat. Şi pe bună dreptate: Talisman a fost de-a lungul întregii cariere una dintre acele mostre de muzică în care talentul, inspiraţia şi originalitatea sunt sacrificate de dragul comercialului, al câştigării facile a unui public numeros şi superficial. Dulcegăraie şi bălăceală în noroiul cu iz de tabloid al lumii locale a spectacolului, talent instrumental pus în slujba unor piese fără miez, compromis şi kitsch, aşa se caracterizează acest grup. Deci opusul a tot ceea ce a reprezentat vreodată Phoenix. Trupa pe care sistemul o ura pentru că nu se pliase pe propaganda vremii şi-i alătura pe doi muzicanţi care îndoiseră spatele la primul semn, fără a fi ameninţaţi, ci doar de dragul banului şi al publicităţii. Şi, totuşi, Nicu Covaci a avut dreptate. Pentru că Oprea şi Colen chiar ştiu să cânte, chiar dacă au ales să îngroape talantul. Şi la Phoenix au făcut o treabă foarte bună. Ironic - şi meritat - peste câteva zeci de ani s-ar putea ca singurul lucru care va dăinui din activitatea celor doi să fie acest album.

Altfel, "În umbra marelui U. R. S. S." este o piesă de rock clasic cu structură standard, al cărei aer melancolic îmbină în el ecouri din viaţa lui Nicu Covaci cu propriile noastre amintiri dureroase. Dintr-o eroare (sau nu), prima variantă a discului, editată de Cat Music, a apărut sub titlul "În umbra marelui urs". Acest lucru a fost rectificat pe reeditarea din 2003, de sub egida Electrecord, la insistenţele lui Nicu Covaci. Astăzi, versurile par să capete o nouă actualitate ameninţătoare. Chiar şi fără să credem în maniheismul discursului oficial (ruşii răi şi occidentalii buni), chiar şi acceptând nuanţe, un asemenea cântec ne împiedică să cădem în cealaltă extremă, în idealizarea unui vecin care, deşi a scos la iveală de-a lungul timpului monumente de trăire şi artă din care a avut de învăţat o lume întreagă, deşi e legat din noi prin mai multe fire vizibile şi invizibile, şi-a păstrat mereu acea latură care nouă, românilor, nu ne-a vrut niciun bine. Iar anii crânceni prin care am trecut în veacul trecut şi îndoielile celui nou au venit peste noi, în parte, şi pentru că ne-am aflat... în umbra marelui "urs". Uitându-mă la clipul făcut de cel care a postat cântecul pe youtube, îmi vine să spun că "În umbra marelui U. R. S. S." e "Wind of Change" a României. Desigur, un pic mai tristă. Pentru că noi am privit din partea cealaltă a zidului.