Un cântec pe săptămână - Whitesnake, "Judgement Day" (live)

David Coverdale, cel care a adus o infuzie serioasă de blues în Deep Purple când i-a luat locul lui Ian Gillan, şi-a continuat cariera pe coordonate asemănătoare şi în Whitesnake. Deşi asociată într-o vreme cu fenomenul glam / hair metal, trupa (prin care au trecut la un moment dat şi foştii colegi Jon Lord şi Ian Paice) a fost de la bun început adepta unui hard blues, a cărui forţă a fost uneori atenuată de producţia prea "curată" din anii '80. Dar Coverdale a mers mereu pe linia unui blues alb împănat cu elemente de hard rock, în care elementul principal rămâne vocea care cântă de câteva decenii bune doar cântece de inimă albastră, dorinţă nestăvilită şi toate combinaţiile posibile între cele două. Marele merit al solistului vocal este că şi-a însuşit atât de bine lecţia blues, încât i-a păstrat autenticitatea chiar când alte elemente muzicale vin să-i completeze compoziţiile. În ceea ce mă priveşte, pot spune că deşi nu sunt adeptul insistenţei pe aceleaşi veşnice teme, Coverdale este, pentru mine, unul dintre puţinii oameni absolut credibili când cântă la infinit despre ele. Dincolo de tehnica excelentă, această autenticitate vine din feeling, dintr-o interpretare care nu lasă loc niciunei îndoieli.

"Judgement Day" a apărut pentru prima dată pe albumul "Slip of the Tongue" din 1989. Piesa este compusă de Coverdale şi chitaristul Adrian Vandenberg, care însă a suferit un accident la mână, astfel încât pe înregistrarea respectivă la chitară apare Steve Vai. Însă timpul a trecut peste această compoziţie şi a făcut-o să se "coacă", astfel încât varianta în concert de pe acest "Live... In the Still of the Night" mi se pare că îi scoate la iveală mai bine potenţialul. Dacă riff-ul-temă sacadat aduce pe undeva cu "Kashmir" al celor de la Led Zeppelin (am făcut această comparaţie în prezenţa lui Reb Beach, care a apreciat-o mult), ansamblul este mult mai bluesy şi baladesc. Caracterul improvizatoric se aude de la primele măsuri; chitara solo enunţă mici motive pe care vocea urmează să le reia în momentul bridge-ului, iar vocea repetă aceeaşi melodie, o dată pe chitara ciupită, altădată pe riff-ul sacadat. Temele par să curgă dintr-una într-alta, mici pasaje instrumentale rup bridge-ul - aici aproape la fel de important ca refrenul însuşi, şi prezent mai des în piesă - iar vocea improvizează, lungeşte silabele, plânge, se tânguieşte, ţipă victorioasă. Latura agresivă şi cea "dulce" se echilibrează precum temele versurilor, înaintarea cu paşi repezi spre Ziua Judecăţii - deci o temă eshatologică, prezentă şi ea în vechile cântece ale negrilor de pe plantaţii - la lumina iubirii erotice privită ca dar de sus. Dacă la tobe se află, ca şi pe "Slip of the Tongue", Tommy Aldridge, David Coverdale beneficiază în plus de sprijinul excelentului cuplu de chitarilşti Doug Aldrich şi Reb Beach, al basistului Marco Mendoza şi al clăparului Timothy Drury. Ansamblul este de o omogenitate fenomenală, toţi instrumentiştii cu excepţia bateristului îl susţin cu vocea pe Coverdale - când la acelaşi volum, când pe fundal, ca o completare armonică şi mai ales timbrală perfect coordonată - şi toată această îmbinare face din concertul susţinut la Londra în 2004 una dintre cele mai bune realizări live din rock-ul ultimelor decenii.