Un cântec pe săptămână - Maicile de la Diaconeşti, "Colind bătrânesc"

Naşterea Domnului este în primul rând o sărbătoare a bucuriei lăuntrice. „Precum ai binevoit a Te culca în peşteră şi în ieslea necuvântătoarelor, aşa binevoieşte a intra şi în ieslea necuvântătorului meu suflet şi în spurcatul meu trup”, spune o rugăciune a Sfântului Ioan Gură de Aur. Astăzi suntem chemaţi, în ciuda slăbiciunilor şi a răutăţilor noastre să călătorim până la Betleem şi, mai mult decât atât, să devenim noi înşine Betleem. Toate cele exterioare ale sărbătorii – de la luminile cu care este împodobită biserica până la mesele pe care fiecare pune ce are mai bun – îşi au, desigur, rostul lor, însă sensul deplin al Crăciunului este în bucuria şi închinăciunea din sufletul fiecăruia. Am ales acest colind cântat de maicile mărturisitoare de la Diaconeşti tocmai pentru că, prin frumuseţea interiorizată, simplitatea şi discreţia lui, reflectă duhul sărbătorii. Căci tainică minune, ascunsă în inimă este aceea pe care o trăieşti când începi să înţelegi că Împăratul Lumii şi al tuturor timpurilor se naşte din Maica Fecioară umil şi neştiut într-o iesle dintr-o ţară mică şi neînsemnată şi că puterea Lui între oameni izvorăşte tocmai din această plăpândă slăbiciune. Mila Domnului cu noi toţi!



 

Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (VI)

     Napoli, în sfârşit! De duminică, prima zi a şederii noastre în Italia, visam la această zi când voi putea hoinări din nou pe străzile oraşului. Nu vreau să spun prin asta că nu mi-ar fi plăcut peregrinările pe Coastă, printre ruine străvechi şi uimitor de bine păstrate, pe vârful vulcanului ameninţător sau în Capri. Însă, citadin cum sunt, oraşul e mica mea delicatesă, lăsată la sfârşitul excursiei „pour la bonne bouche”. Îmi place să călătoresc prin locuri diferite, dar cumva, în orice oraş mai populat şi mai viu, mă simt acasă.

     Iau Napoli la pas la o oră când soarele nu a răsărit încă, pentru că Diana vrea totuşi să recupereze excursia ratată la Procida. De data aceasta nu o voi însoţi, urmând să ne reîntâlnim ceva mai târziu. Aşa că după ce o urc pe vaporaş, pornesc fără nicio ţintă pe străzile care mă aşteaptă ca pe un vechi cunoscut. Prima destinaţie e Piazza Dante, unde mă năpustesc spre prima tarabă cu cărţi – piaţa e înţesată de ele, iar pe o străduţă care dă în ea se succed librării şi alte tarabe. Privesc câteva clipe şi mă simt complet descumpănit şi descurajat: sute de titluri, literatură, teologie, istorie, filosofie, politică, divertisment şi câte şi mai câte. Dacă aş sta să mă uit la toate – sau doar la cele care mă interesează – ar trebui să-mi prelungesc sejurul cu câteva zile. În plus, după ce zăbovesc între clasici italieni, francezi şi englezi, simt deodată o chemare... a naturii, ca o ghiulea în pântece. Îmi spun că voi reveni la literatură după ce voi găsi o toaletă cât de cât curată şi o iau la pas pe străzi, fără să mă pot abţine să mai arunc câte o privire la bibliotecile stradale.

     Trec pe lângă Pizzeria Gino Sorbillo, închisă, şi observ că aşa sunt mai toate localurile la această oră matinală. Unele au deschis, dar sunt goale, şi n-aş vrea să fiu singurul client, care, în plus, să şi dispară după o comandă minimă şi două-trei vorbe. Jena aceasta stupidă mă face să hoinăresc vreo jumătate de oră şi să mă întorc de unde am plecat. Când forfota din stomac îmi dă un mic răgaz, intru într-o librărie, în căutarea unei Biblii în italiană – principalul obiectiv al sesiunii de cumpărături literare. Găsesc vreo două-trei variante ce par interesante, dar hotărăsc să mai cercetez terenul. În următorul magazin de cărţi, dau peste o Scriptură pe gustul meu, la modicul preţ de opt euro, şi hotărăsc să o cumpăr, alături de câteva piese de teatru. Cum Diana m-a rugat să-i schimb o bancnotă de cinci sute de euro, i-o întind vânzătorului care mi-o refuză. Plec furios, boscorodindu-l în gând („dacă nu-ţi plac banii, nu-ţi dau, tataie, clar, chiar dacă-i schimb nu mai cumpăr nimic de la tine!”) şi găsesc încântat un bar cu terasă şi mese la care stau mai mulţi adolescenţi. Îmi comand o bere mare, primesc bonus şi un bol de chipsuri, iar după două minute o iau la pas către subsolul unde sunt anunţat că se află mult-căutata toaletă. Dar... nu! E prea murdară şi fără colac, aşa că mă las păgubaş şi iau metroul spre gară, unde mă arunc spre wc-urile cu plată – dai un ban, dar stai în faţă!

     Odată rezolvată problema stringentă ce-mi tulbura orice reflecţii metafizice şi cum – apropo de metafizică – am terminat volumaşul de Bergson, intru într-un chioşc de ziare, de unde ies cu două episoade din „Dylan Dog”, o bandă desenată pe care o evitasem până acum, dar care se dovedeşte foarte simpatică. Şi tot de aici aflu că „fumetti” înseamnă benzi desenate – şi eu care trecusem pe lângă rafturile cu această inscripţie fără să le arunc măcar o privire. Dar vom recupera...

     Până una-alta, mă delectez cu o vizită prelungită la magazinul de CD-uri din gară, de unde plec cu un Megadeth („Youthanasia”), încă un Avenged Sevenfold, memorabilul „Live at Winterland” din 1968 al lui Janis Joplin cu ai săi Big Brother and the Holding Company,  un Deep Purple din era pre-Gillan şi – de când tot caut – cu un Genesis din perioada cu Peter Gabriel, „Nursery Cryme”. Destul de mulţumit de muzica pe care urmează să o ascult şi după ce Diana mă anunţă prin SMS că mai are de stat, întreb în dreapta şi în stânga, schimb metroul cu autobuzul, merg şi merg, până ajung la Museo di Capodimonte. Mă opresc întâi vizavi să mai beau o bere care mă binedispune total, apoi intru în lumea artei. Îmi propun o vizită cât mai tihnită. Nu ţin să văd totul, nu vreau să termin repede. Mă plimb pur şi simplu prin expoziţia temporară cu obiecte din „ottocento”, încerc să respir un pic din aerul acelor vremuri, fără să mă străduiesc să reţin detalii. La fel de relaxat păşesc şi în galeria de tablouri. Arunc priviri din mers, iar când ceva îmi reţine atenţia, mă opresc şi contemplu. Nu caut să-mi amintesc detalii biografice, nici măcar să-i plasez pe pictori într-o epocă anume sau să-i caut pe cei mai cunoscuţi (şi sunt câţiva pe aici – Rafael, Tiţian, El Greco şi alţii). Trec pe lângă picturi religioase vechi şi, acolo unde se păstrează încă aspectul iconografic, mă închin pe furiş. Un cuplu de francezi mai în vârstă se enervează că mă uit prea mult la o frescă, aşa că mă trag într-o parte şi îmi văd de privit. Pe lângă pictorii de care auzisem, îmi reţine atenţia Joachim Beuckelaer, un flamand din secolul al XVI-lea, ale cărui scene din piaţă şi bucătărie îmi insuflă un fel ciudat de linişte – liniştea oamenilor simpli, care-şi văd de mersul vieţii de zi cu zi, fără a fi totuşi abrutizaţi ca mulţi dintre cei de astăzi – îmbinată cu opusul ei, cu o teamă subversivă, de parcă în spatele fiecărei tarabe s-ar putea ascunde câte un Grenouille, personajul malefic din „Parfumul” lui Süskind. Poate sunt şi feste pe care mi le joacă pasiunea mea inconstantă pentru istoria ţărilor europene, însă îmi propun să citesc cândva mai mult despre acest pictor.

     Mă întorc la Piazza Dante, unde urmează să mă întâlnesc cu Diana şi, cum odată cu alte probleme mi-au pierit şi nervii, mă întorc la librăria de mai devreme şi îmi cumpăr Biblia de opt euro. În paranteză fie spus, Dumnezeu drăguţul m-a călăuzit şi de data aceasta: exemplarul cu pricina, tipărit în 1963, care poartă ştampila unui episcop şi i-a aparţinut la un moment dat unui profesor din Roma, pe numele său Forti Giorgio, este scris într-o italiană plăcută auzului, iar textele sunt însoţite de note de subsol cu explicaţii, comentarii şi interpretări ale Sfinţilor Părinţi, cam în genul traducerii româneşti a lui Bartolomeu Anania. Revin la lucruri mai lumeşti şi îmi iau o bere mare la terasa care mă amăgise de dimineaţă – de data aceasta nu mai am nicio presiune, dar nici nu mai primesc chipsuri. Între timp îşi face apariţia şi Diana, răvăşită de rău de mare, după o călătorie cam zgâlţâită pe apele din Campania. Dau o fugă la librăria la care văzusem „fumetti”, de unde îmi iau un album „poliţist”, al cărui personaj principal se numeşte Giordano Bruno. De-aş fi ştiut ce reuşite sunt aceste benzi desenate, îmi luam mai multe, deşi nu sunt tocmai ieftine.

     Prima biserică din periplul acestei după-amieze este San Domenico Maggiore. Mare, impunătoare, sprijinită pe coloane elegante, bazilica adăposteşte şi mormântul primului episcop catolic al New York-ului, Richard Luke Concanen, un irlandez care nu a apucat niciodată să ajungă în eparhia sa şi a murit la Napoli, în 1810.

     De o cu totul altă factură este următorul edificiu în care intru cu Diana: Capela Sansevero. Construită la sfârşitul secolului al XVI-lea, biserica şi-a căpătat aspectul de astăzi cu aproximativ două veacuri mai târziu, sub înrâurirea lui Raimondo di Sangro, un nobil erudit şi straniu. Practic, el a reconstruit edificiul, l-a umplut cu statui alegorice ale virtuţilor, în stil baroc dar uimitoare şi prin precizia detaliului anatomic, totul fiind impregnat de vădite influenţe masonice. Principala operă de artă este „Hristos cu văl” (Cristo velato) de Giuseppe Sanmartino, o reprezentare în marmură albă a trupului mort al Mântuitorului, acoperit cu un văl subţire şi aderent, ce lasă să I se vadă perfect detaliile chipului suferind şi postura mâinilor şi picioarelor, o operă de o frumuseţe stranie şi un pic înfricoşătoare. Misterul e sporit la subsol, unde Raimondo di Sangre l-a însărcinat pe anatomistul Giuseppe Salerno să facă, pe nişte schelete umane, o „hartă” (din ceară, după cum s-a aflat recent) a arterelor şi venelor, uimitoare prin precizie pentru acele vremuri. De altfel, despre Raimondo, care a stat la baza tuturor acestor lucruri, se spuneau şi se spun multe poveşti mai mult sau mai puţin întunecate, legate de pasiunea sa pentru alchimie şi ştiinţă în general, dar şi pentru ceea ce s-ar putea numi, cu un termen generic, ocultism. Mai târziu voi constata că şi benzile desenate cu „Giordano Bruno” sunt de fapt o poveste din secolul nostru, inspirată însă de personalitatea lui Raimondo. Mi-aş cumpăra o carte despre el, dar sunt cam scumpe, iar finanţele noastre pe sfârşite.

     Principalul punct de interes pentru mine este însă Catedrala sau Domul, cea mai însemnată biserică romano-catolică a oraşului. Aici se păstrează moaştele Sfântului Ianuarie, episcop creştin martirizat sub împăratul roman Diocleţian, în anul 305, cinstit în Ortodoxie pe 21 aprilie. Din păcate osemintele sfinte nu sunt la vedere, fiind scoase doar în zilele de sărbătoare, dar o rugăciune poate fi făcută oricând în preajma micului altar unde se află. Tot în Dom se găseşte şi sânge al acestui sfânt, patron al oraşului, sânge despre care se spune că devine lichid în zilele de prăznuire.

     Diana vrea să ajungem şi la o mănăstire situată pe un deal, însă, în ciuda indicaţiilor din ghid, dăm aici peste uşi închise şi coborâm pe străzi întortocheate şi pline de farmec înapoi spre centru. După cum lesne vă puteţi închipui, o pungă-două de chipsuri nu mi-au ajuns, aşa că atunci când, după ceva prospectare, ne hotărâm să ne aşezăm la o masă de pe terasa unui restaurant, mă aştept la unul dintre momentele cele mai plăcute ale zilei. Oamenii au fructe de mare de toate soiurile şi nu-mi ia mult să comand o salată, o porţie din amintita delicatesă şi nişte cartofi prăjiţi... „It’s too much!” mă atenţionează chelnerul. „Really?” mă mir eu, dar hotărăsc să-i dau ascultare şi renunţ la salată. Doar omul e pe teren propriu. Beau vreo două beri, iar când în sfârşit ni se pun în faţă farfuriile, văd cum pe faţa Dianei înfloreşte un zâmbet. Mâncarea e foarte bună, dar, evident, nu-mi ajunge. Dacă recomandarea de mai devreme ar fi venit de la vreun pirpiriu aş mai fi înţeles, dar chelnerul cu pricina este cel puţin la fel de umflat ca mine – deci cum şi-a putut închipui, chiar şi fără să ştie că nu am apucat să mănânc mare lucru toată ziua, că o să mă satur aşa repede?! Trec peste nedumerire şi îmi mai comand un „cocktail de fructe de mare”. Apoi o luăm la pas spre casă. Pentru o zi, am văzut suficiente ciudăţenii.

Un cântec pe săptămână - W. A. S. P., "Godless Run"

Sălbăticia şi cruzimea – în sens de energie dezlănţuită – unor piese W. A. S. P. a fost totdeauna echilibrată de talentul lui Blackie Lawless pentru baladele din care străbate simţul său melodic. De la „Sleeping in the Fire” până la „Hold On To My Heart”, vocea răguşită cu timbrul atât de individualizat şi de recognoscibil a dat viaţă expresiei măiestrite a tristeţii, melancoliei, dorului, toate în registru heavy metal. Din acest punct de vedere, „Godless Run”, de pe albumul „Babylon” (2009), e doar un alt punct de reper. Trăirea e însă parcă mai dureroasă, prin aceea că exprimă întoarcerea la o chemare pe care Blackie alesese o vreme să o ignore. Dar despre acestea să-l lăsăm chiar pe el să vorbească. Fragmentul următor e extras dintr-un interviu pe care am avut plăcerea să i-l iau în 2009 la Bucureşti: “Când aveam 11 ani am devenit practicant şi foarte implicat în Biserică. În adolescenţă am mers la biserică pentru că aşa am vrut, nimeni nu m-a obligat. Apoi m-am îndepărtat, foarte dezamăgit de multe lucruri pe care le auzeam în Biserică. E vorba despre doctrină şi despre îndoctrinarea de care ai parte când stai într-o Biserică ani de zile. Am fost foarte nefericit din cauza acestor lucruri, aşa că am părăsit Biserica. M-am îndepărtat cât am putut de mult şi am studiat ocultismul timp de trei ani. Am fost membru practicant al unei biserici oculte, cu pentagrame pe jos şi tot restul. Asta se întâmpla în anii ’70, înainte ca rock-ul să descopere aceste lucruri. De altfel, la câţiva ani după aceea, Chris (Holmes, primul chitarist W.A.S.P. – n. n.) şi cu mine am avut o trupă numită Sister, şi din câte ştiu am fost primii care am folosit o pentagramă. Deci m-am ocupat cu asemenea lucruri timp de trei ani, apoi mi-am dat seama că schimbasem o religie organizată cu alta. Deci am părăsit şi acele lucruri. Au trecut 20 de ani. Am început să-mi pun întrebări la care nu găseam răspuns. Eram din nou în călătorie, bâjbâind prin întuneric, orb. În aceşti 20 de ani am rătăcit precum copiii lui Israel, pierduţi în deşert timp de 40 de ani. În tot acest timp am crezut că sunt mânios pe Dumnezeu, dar într-o zi am avut o revelaţie: nu eram mânios pe Dumnezeu, ci pe oameni, din cauza îndoctrinării. Pentru că ceea ce citeam şi ceea ce auzeam erau două lucruri diferite. Seara trecută citeam din Noul Testament, 1 Tesaloniceni, ce le scrie Pavel celor din Tesalonic în prima epistolă. Şi îi avertizează chiar împotriva acestui lucru. Le spune să citească, să cerceteze ei înşişi, să nu asculte ce le spun alţii, să nu se lase influenţaţi din exterior. Pentru că oamenii încep să-şi amestece ideile lor în învăţătură. Dacă te uiţi la ce a spus Hristos, e o oră şi jumătate de convorbiri. Nu e atât de mult, într-o oră şi jumătate se cuprinde tot ce a spus El în Noul Testament. De unde au apărut toate celelalte? Catolicii spun că n-ai voie să mănânci carne vinerea, mormonii au ideile lor, iar toate acestea sunt religii creştine, bazate pe Noul Testament. De unde aceste idei diferite? Sunt ideile oamenilor. Deci, după 20 de ani, când mi-am dat seama că de fapt nu fusesem mânios pe Dumnezeu, m-am simţit mult mai bine. Mi-am spus că e posibil să mă întorc la credinţa mea şi asta am făcut. Dar trebuie să fii foarte atent la oameni. Oamenii amestecă puţin adevăr cu multe minciuni. Sună bine când îi auzi, dar apoi te întrebi dacă e corect. Dacă tu însuţi nu ştii ce spune Scriptura, nu poţi judeca cum trebuie. Când timp de secole slujbele catolice s-au ţinut în latină, pe care oamenii nu o înţelegeau, parcă lucrurile nu sunt în ordine. Vezi despre ce vorbeşte Hristos în Biblie şi tot ce spune e foarte clar. Dacă cineva încearcă să învăluie aceste vorbe, să le împacheteze într-un ambalaj astfel încât să nu le mai poţi înţelege, ar trebui să cauţi altă Biserică. ‚Godless Run’ a fost despre fuga mea de toate acestea. Dacă te uiţi la refrene, primele două spun ‚n-am alergat la Tine’ (I did not run to You), iar ultimul ‚nu voi fugi de Tine’ (I will not run from You). Din nou, toate acestea sunt descoperirea de sine.”

Peripeţiile unui cuplu de români în Napoli şi împrejurimi (V)

     Iată-ne şi pe 10 octombrie, zi cu o anumită semnificaţie pentru noi doi, pe care hotărâm – în funcţie şi de planurile mai vechi – să o petrecem în Insula Capri. Vaporul ne duce lin până la destinaţie, Diana face fotografii, în timp ce eu, fermecat de priveliştea minunată, dorm cu suspine. Nici nu apucăm să punem bine piciorul pe insulă că urcăm într-o altă ambarcaţiune, ce urmează să ne ducă la Grota Albastră, primul obiectiv al zilei. Preţul acestei mici excursii, în care ni se alătură un grup eterogen de asiatici, pe care avem timp să-i studiem pe îndelete şi să ne dăm cu părerea în privinţa ţării lor de origine, este destul de piperat. Ne spunem însă că priveliştea trebuie să merite toţi banii. Cât nu ne uităm la vecinii noştri de bărcuţă, ochii ne fug spre pereţii abrupţi de stâncă şi pe micile bucăţi de pământ care intră în mare. Diana se gândeşte la posibilităţi de cocoţ, în timp ce eu îmi spun că, în ciuda afluenţei de turişti din zonă, vreun pustnic ar putea trăi destul de liniştit pe o limbă de pământ, atât de inaccesibilă e zona, altfel decât cu vreo bărcuţă. Ajungem şi la locul căutat, unde ne transferăm, doi câte doi, în bărci cu vâsle. Vâslaşul nostru ne spune să ne lăsăm pe spate la intrarea în grotă, însă cu toate acestea, când se trage de lanţul de la intrare, acesta mă loveşte delicat pe scăfârlie – nimic grav, totuşi. Apa cu luciri albastre de la razele soarelui este într-adevăr o privelişte frumoasă, dar „excursia”, care durează aproximativ două minute, ni se pare acum cam scumpă, mai ales că barcagiul a şi cântat două măsuri, motiv pentru care ne spune că, „dacă vrem”, putem să-i lăsăm şi lui de o sticlă de vin. Ne executăm, mai ales că aflăm că am fost foarte norocoşi, „nu mereu e lumină aşa de bună”, iar serviciile sunt complete, căci la ieşire apa îmi sare pe haine şi îmi mai iau un tradiţional lanţ peste faţă.

     Luăm autobuzul şi urcăm pantele abrupte spre Anacapri, orăşel situat în partea superioară a insulei, la cam 150 de metri mai sus de Capri. Locul e foarte frumos, cu tenta rustică şi aerul comercial îmbinate armonios pe străduţe şi piaţete, între magazine şi biserici mai mari şi mai mici. Facem o oprire la Casa Rossa, care ne aminteşte amândurora vag de Casa Battló din Barcelona. Aici mă conving, datorită indicaţiilor din ghid, că acea culoare iubită de prietenul meu Bogdan Ciociu, cu care şi-a vopsit apartamentul din Bucureşti, făcându-l să arate ca un bar rău famat, este într-adevăr, aşa cum trâmbiţează de ceva vreme împricinatul, roşu de Pompei. Îmi recunosc greşeala – am contestat mereu această denumire pompoasă – printr-un SMS şi îmi primesc cuvenitele ironii, apoi urc pe treptele acestui mic edificiu (aici culoarea respectivă arată bine) şi admir din mers colecţia de vestigii arheologice strânse de un colonel american (John Clay MacKowen) căruia i-a plăcut părticica aceasta de lume, unde a stat o vreme, până când s-a întors în 1901 în Louisiana şi a fost – după obiceiul acelor locuri – împuşcat.

     La o aruncătură de băţ se află biserica San Michele, unde poţi vedea tot felul de obiecte religioase, dar al cărei principal punct de atracţie este podeaua de faianţă, cu o pictură minunată, luată parcă dintr-o frumoasă carte ilustrată pentru copii, cu alungarea protopărinţilor din Rai. Pomul vieţii cu şarpele încolăcit în jurul lui, îngerul cu sabia (în tradiţie occidentală, destul de musculos, dar lipsit de accentul pe detaliu anatomic al unora dintre picturile renascentiste), dar mai ales animalele de toate soiurile – între ele şi un unicorn – îmi reţin privirea minute în şir pe această pictură, pe care la început, din nebăgare de seamă, am călcat, în ciuda inscripţiilor ce roagă lumea să nu facă acest lucru. Dacă la intrarea în San Michele i-am detectat imediat, cu coada ochiului, pe cerşetorii „noştri”, la ieşire observăm că şi-au văzut de drum, aşa că putem vorbi în română.

     O librărie ieşită în cale îmi dă ocazia să răsfoiesc îndelung o carte cu gânduri ale lui Bob Marley – unele dintre ele subliniind ataşamentul lui faţă de Biserica în care s-a botezat spre sfârşitul vieţii –, însă în cele din urmă îmi spun că un jamaican care a scris în engleză chiar n-ar trebui citit tocmai în italiană, aşa că renunţ la achiziţie.

     La capătul unor străzi înguste, cu câte un local îmbietor pe colţ, o piaţetă străjuieşte biserica Santa Sofia. Reţin de aici o pictură cu sfânta ce dă numele locaşului, alături de cele trei fiice ale ei, Pistis, Elpis şi Agapis, şi una cu Francesco din Paola, întemeietorul Ordinului Fraţilor Minoriţi, venerat ca sfânt în catolicism. Acesta este înfăţişat cu Hristos arătându-i-se, în felul în care sunt pictaţi la noi sfinţii văzători de Dumnezeu, de pildă Sfântul Siluan Athonitul sau Sfântul Nicodim de la Tismana. Pe un mic analog este deschisă Cartea Psalmilor, cu numerotaţia apuseană însoţită, în paranteze, de cea răsăriteană. Iar pereţii sunt împodobiţi cu imagini din viaţa lui Antonie de Padova, patronul Anacapri, sfânt catolic venerat însă şi de unii dintre concetăţenii noştri mai mult sau mai puţin iluştri.

     Dar locul pe care vreau să îl văd cel mai mult este Villa San Michele. Şi iată de ce. Pe la 3-4 ani am observat pentru prima dată în biblioteca bunicii mele „Cartea de la San Michele”, al cărei nume îl citeam – francofon de mic – San Mişel. Bunica încerca să mă corecteze, dar în zadar (îi recomandam, obraznic, să mai înveţe franceză). După mulţi ani, anume prin 2011-2012, mă aflam în casa profesorului Mihai Vornicu. Acesta, matematician şi om de cultură de mare inteligenţă şi farmec, după o viaţă în care îi meditase pe copiii lui Arghezi („băiatul lui era cel mai tâmpit elev pe care l-am avut la matematică”) şi cunoscuse pe propria piele zgârcenia poetului, căruia îi făcuse cunoştinţă cu scriitorul Valeriu Anania (viitorul mitropolit Bartolomeu, care consemnează episodul în memoriile sale), după ce văzuse jumătate de lume şi cunoscuse oameni de toate felurile, îşi trăia ultimii ani sărac şi foarte bolnav într-o garsonieră de lângă Piaţa Muncii. Îl vizitam uneori şi îi ascultam amintirile, epigramele pe care continua să le scrie, părerile despre literatură şi muzică sau etimologiile pe care le descoperise de-a lungul vieţii, până când, anul trecut în iarnă, a murit. Stând odată de vorbă cu el, mi-a povestit următorul episod. Avea un prieten în Italia, pe care trebuia să-l viziteze. Avea scrisă adresa pe o bucată de hârtie şi, căutând din casă în casă, a ajuns la locul unde se gândea că trebuie să-şi găsească amicul. A intrat în curte, însă a fost întâmpinat de un necunoscut, care l-a lămurit că strada avea acelaşi număr pe două părţi, apoi l-a poftit la un ceai. Profesorul Vornicu – pe atunci june – i-a întins mâna, dar celălalt nu i-a răspuns cu acelaşi gest. „Asta e o lecţie pe care a vrut să mi-o dea”, s-a gândit tânărul. „Şi are dreptate. Nu cel mai tânăr întinde primul mâna.” S-a prezentat stânjenit, iar celălalt a răspuns: „Eu sunt medicul Axel Munthe”. Profesorul Vornicu a crezut că l-a trăsnit ceva în moalele capului. Stătea faţă în faţă cu autorul „Cărţii de la San Michele” şi a înţeles şi gestul de mai înainte. În acea perioadă, medicul-scriitor era aproape orb (ulterior a fost operat şi vederea i-a revenit parţial).

     Cu această povestire în gând, mă bucur nespus când aud că aici, în Anacapri, este vila care a inspirat cartea, mai ales că nu ştiuserăm acest lucru la plecarea din Bucureşti. Urcăm treptele, plătim biletul şi ajungem la o locuinţă impunătoare, cu încăperile străjuite de curţi interioare, coloane şi o grădină imensă, cu copaci exotici şi o privelişte ce-ţi taie răsuflarea. Muntele abrupt şi acoperit pe ici, pe colo, de vegetaţie, coboară maiestuos în marea parcă infinită. În casă se păstrează obiecte de-ale doctorului Munthe şi peste tot inscripţiile te introduc în universul lui. Aflăm astfel că, printre alţii, Munthe a fost medicul personal al reginei Victoria a Suediei, care petrecea câteva luni pe an în Anacapri şi cu care se zvonea – fără ca zvonul să fie vreodată dovedit – că ar fi avut o aventură amoroasă. Filantrop şi iubitor de animale, Munthe nu se socotea un medic foarte bun – „am avut prea puţin timp să studiez” – ci mai degrabă intuitiv. Eu mă bucur nespus când aflu că printre câinii săi a fost şi un şoricar, îi admir medicului devotamentul şi îi contest opţiunea pentru eutanasie în cazurile disperate (la oameni, nu la câini) şi, în cele din urmă, cumpăr un exemplar din celebra carte – una dintre cele mai citite din Europa, unii spun chiar că a doua după Biblie – în engleză, limba în care a fost scrisă, deşi autorul era suedez. Luăm apoi o gustare pe terasa vilei şi pornim la pas spre Capri.

     Fie că rătăcim undeva drumul, fie că explicaţiile de pe indicatoare sunt neclare, cert este că până jos mergem pe o şosea foarte îngustă, iar când trec maşinile pe lângă noi, trebuie să ne lipim de balustrada ce mărgineşte strada sau de perete. Pentru că cei din zonă sunt însă obişnuiţi cu traficul haotic, nici un şofer nu se enervează că trebuie să mai încetinească în dreptul nostru – la noi probabil că am fi ajuns jos în cel mai bun caz înjuraţi, în cel mai rău bătuţi măr.

     Trecând prin magazine de suveniruri în care mai intrăm, parţial din curiozitate, parţial pentru a ne adăposti de stropii de ploaie răzleţi care cad din când în când, ajungem în Piazza Umberto I sau Piazzetta, loc unde agenţiile de turism se înghesuie alături de terase şi chioşcuri, având în mijloc un impunător turn cu ceas. E o privelişte plăcută, fără a ieşi cu nimic în evidenţă, dar eu văd aici ocazia perfectă pentru a ne aşeza la o masă şi a lenevi. Diana vrea însă neapărat să vadă Villa Jovis şi încă un punct de atracţie găsit prin vreun ghid, aşa că, bombănind despre lăcomie şi nevoia de a bifa obiective doar pentru că le pomeneşte cine ştie ce descriere turistică, o iau alături de ea pe panta ascendentă ce ne duce pe uliţele din Capri. Mergem o vreme, trecând şi pe lângă o şcoală din care ies veseli zeci de prichindei, ajungem pe un fel de drum de ţară împrejmuit de terenuri acoperite de iarbă şi, în cele din urmăm, la micul castel construit de împăratul roman Tiberius. Însă paznicul tocmai închide porţile metalice şi ne spune că programul i s-a terminat... apoi i se face milă de noi şi ne dă voie să dăm o tură. Ruinele sunt într-adevăr frumoase şi plimbarea printre ziduri dărâmate şi terase altădată bogate e revigorantă. Spre punctul cel mai înalt găsim şi o statuie pe care eu o bănuiesc a fi a vreunei zeităţi păgâne a fertilităţii, dar aflu mai târziu că este o reprezentare – „falsă”, dacă mă întrebaţi – a Maicii Domnului cu Pruncul. Dar cea mai frumoasă e priveliştea, cu aceeaşi îmbinare de stâncă abruptă şi mare. Nu pot să mă plâng, a meritat să bat drumul, m-am bucurat şi de amabilitatea paznicului, însă mai departe o las pe Diana să-şi potolească singură setea de noi privelişti şi cobor spre Piazzetta. Pe drum dau de nişte trepte pe care le văzusem şi mai devreme, cu un indicator, „spre cartierul medieval”. Bun, o iau pe aici, atent să reţin drumul ca să mă pot întoarce, şi mă plimb pe uliţe înguste şi abrupte, cu magazine, bisericuţe şi câte un muzeu. De intrat intru doar într-un mic magazinaş de unde plec bucuros cu două beri bavareze tari. Dau şi de o librărie, în care zăbovesc cât să văd că romanul pe care tocmai l-am tradus, „The Tender Bar”, al lui J. R. Moehringer, se numeşte în italiană „Il bar delle grandi speranze” (în română e „Dulcele bar” şi vi-l recomand călduros). Mă bucur mult când paşii mă duc direct în căutata Piazzetta (nu mai trebuie deci să fac cale întoarsă), unde mă aşez pe o băncuţă cu faţa la mare, desfac o bere şi mă cufund în lectura lui Bergson. Din când în când privesc apele şi ascult muzica făcută de clopotele câte unei biserici, mă gândesc la Diana care trebuie să apară şi îmi spun că trebuie să-I fiu veşnic mulţumitor lui Dumnezeu pentru toate cele pe care mi le-a dat şi pe care, cu siguranţă, nu le merit. După o vreme începe să plouă, aşa că îmi strâng într-o sacoşă cartea şi sticlele şi, după ce mă adăpostesc lângă un chioşc de ziare, când stropii devin din ce în ce mai deşi şi mai mari, mă retrag în apropiata biserică Santo Stefano. Ca să nu deranjez slujba de seară, mă aşez pe o bancă de lângă intrare şi când citesc, când ciulesc urechea la rugăciunile localnicilor. Printre stihuri, repetă mereu şi mereu „Bucură-te, Marie” şi îmi spun că, oricât de rătăcită ar fi credinţa catolică în sine, trebuie că, dacă sunt sinceri şi probabil neştiutori de dogme, Dumnezeu  îşi pleacă măcar un pic urechea şi la aceşti credincioşi.

     La întoarcerea Dianei plouă de parcă n-ar avea de gând să se oprească niciodată, însă într-o mică pauză o pornim spre port. Ajungem când întunericul a căzut cu totul, iar apa curge din cer măturând străzile pustii şi parcă părăsite. Nu ne mai arde să intrăm în niciun restaurant, luăm câte ceva dintr-un magazin de unde eu mă aprovizionez, evident, cu bere. Ploaia s-a transformat în furtună, vaporul întârzie şi începem deja să ne gândim că s-ar putea să fim nevoiţi să închiriem o cameră aici pentru noapte. Însă una dintre vânzătoarele de bilete din port ne asigură – pe noi şi pe alţi pasageri, din ce în ce mai numeroşi – că în cele din urmă vom porni spre destinaţie. Toarnă atât de tare încât stropii fini pătrund prin acoperământul de pânză, asta când nu sunt aruncaţi spre noi de rafalele furioase de vânt. Dar totul se termină cu bine – pe drumul de întoarcere, probabil că aţi intuit deja, eu dorm ca un prunc – şi ajungem în port la Napoli şi apoi în locuinţa noastră temporară.

Un cântec pe săptămână - Íon, "Believe"

Duncan Patterson, născut în Liverpool, jumătate englez, jumătate irlandez, este basistul şi unul dintre membrii fondatori ai trupei Anathema. “Pentecost III” este primul album pe care apare şi în calitate de compozitor, jucând şi un rol important în noua direcţie  pe care o ia trupa după plecarea solistului vocal Darren White. Pe „Alternative 4” semnează cea mai mare parte a muzicii, dar acesta este şi ultimul său album alături de Anathema. După o perioadă petrecută în Antimatter, Patterson înfiinţează grupul Íon („pur” în gaelică), de fapt un proiect pe care se înconjoară de muzicieni de diferite naţionalităţi pentru a crea compoziţii în care un filon de muzică tradiţională (irlandeză, dar nu numai) se îmbină cu sentimentul tristeţii, al unui dor din care nu lipseşte însă speranţa.

Duncan Patterson defineşte Íon ca pe expresia artistică a căutării şi regăsirii propriei spiritualităţi. Din acest punct de vedere, cred că „Believe” este una dintre piesele cele mai reprezentative, iar versurile reflectă la rândul lor o trezire din întunericul „adversităţii” spre credinţă. Foarte „economică” din punctul de vedere al mijloacelor, piesa este tocmai de aceea caracterizată printr-o atenţie foarte mare la detalii. Se porneşte de la o bază peste care se adaugă progresiv alte elemente – întâi separat, apoi suprapuse, dând naştere unei forme mixte. Linia vocală este simplă şi repetitivă, cu mici variaţii, foarte importante expresiv. Astfel versul „as I watch over you” modifică un pic tiparul regulat, în timp ce modul în care este cântat cuvântul „heart”, cu o emisie un pic mai deschisă, luminează imediat întreaga atmosferă. Muzica aceasta intimă şi introspectivă caracterizează de altfel tot albumul de pe care este luat acest cântec, „Madre, Protégenos” (2006).

Un cântec pe săptămână - Lacrimosa, "Hohelied der Liebe"

Astăzi vă propun un mic poem rock orchestral semnat de duetul Lacrimosa, compus din germanul Tilo Wolff şi finlandeza Anne Nurmi şi caracterizat adesea ca reprezentant al unui gothic dublat de elemente metal. „Hohelied der Liebe” încheie albumul din 2005 al trupei, „Lichtgestalt”, pe care l-am ascultat de 5-6 ori la rând într-o noapte rece în care aşteptam în graniţă nişte oaspeţi de departe, şi care a rămas până astăzi preferatul meu. Alături de predecesorul său, „Echos”, „Lichtgestalt” este un disc pe care instrumentele clasice joacă un rol uneori chiar mai important decât chitarele, iar „Hohelied der Liebe” este cântecul care abundă cel mai mult în pasaje orchestrale. Structura piesei este narativă, iar forma sugerează pe undeva un arc. După introducerea orchestrei apare pentru prima dată vocea lui Tilo Wolff, care enunţă una dintre ipostazele temei iubirii. Urmează un intermezzo coral preponderent omofon(cu scurte intervenţii solistice ale tenorului), care rămâne în linia clasic-romantică, cu vagi influenţe gregoriene, iar în partea mediană apar tobele şi chitarele, cu Tilo dublat de vocea feminină a Annei Nurmi. Solo-ul de chitară este susţinut de armonia orchestrei, iar după o altă intervenţie vocii solistului cu cor în spate, vioara are un scurt pasaj solistic (şi acesta de evidentă factură romantică), iar evoluţia duce spre reluarea temei de orchestră, care atinge aici punctul culminant de intensitate a muzicii. Urmează în succesiune logică – încă parte a unui moment prelungit de culminaţie - un nou pasaj cu instrumente rock şi voce (plus corul care se adaugă mai târziu), care duce spre concluzia versurilor. Apoi totul cunoaşte un diminuendo pe care rămân doar corul şi orchestra, ce accentuează pe final, prin pauze, cuvintele „Glauben”, „Hoffnung”, „Liebe”, după care, pe o nuanţă mică, vocile corului se distanţează, iar sopranul merge spre partea superioară a ambitusului pentru cuvântul „Amen”, cu care se încheie piesa.

Versurile, în slujba cărora e pus compoziţia – cu punctele ei de creştere şi descreştere – sunt luate din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, anume capitolul 13, celebrul imn adus iubirii, marea şi suprema virtute creştină, singura care se prelungeşte în veşnicie.