Un cântec (și ceva) pe săptămână - Andrei Pleșu și Johnny Răducanu, „Muzici retro”

O înregistrare inedită din primăvara lui 1989 îi aduce împreună pe răposatul Johhny Răducanu și pe Andrei Pleșu într-o ipostază cu totul surprinzătoare. Cu știința-i jazzistică, Răducanu – un om care vorbea adesea prost, dar cânta cam tot timpul bine – abordează într-o suită modulantă câteva cântece de lume din România, Franța și Italia cărora scriitorul le împrumută vocea sa plăcută și ușor recognoscibilă. După descrierea celui în cauză, lucrurile s-au petrecut cam așa:

Cu ani în urmă, la Tescani, m-am amuzat cântând, cu Johnny la pian, tot soiul de muzici retro. Am descoperit, cu acel prilej, cât de aplicat şi de serios poate fi prietenul meu, chiar când lucrurile pornesc de la o frivolitate. Crezusem că o să ne distrăm, pur şi simplu, dar Johnny a transformat totul în construcţie elaborată, în efect scenic: a gândit un acompaniament abil, cu treceri ingenioase de la o melodie la alta, mi-a dat sfaturi “tehnice”, pe scurt m-a obligat la un efort care a durat două nopţi. E unul din motivele pentru care îl asigur de amorul meu. El ştie să ia în serios ceea ce mai toţi iau în glumă şi să ia în glumă ceea ce mai toţi iau în serios. Iar aceasta e una din definiţiile clasice ale înţelepciunii…      

(Sursa: lastnightmusic.wordpress.com )

Deschideți linkul, apoi dați play. Audiție plăcută!

http://embed.trilulilu.ro/audio/verbiaj/e91d57ec7be0eb.swf

Siluan

(Sursa: sfantulmunteathos.wordpress.com )

Un cântec pe săptămână - Aerosmith, „Amazing”

Săptămâna asta vă propun ceva aparent mai ușurel. O baladă rock și încă una clasică. Însă „Amazing”, de pe albumul „Get A Grip” (1993) este una dintre cele mai reușite îmbinări de muzică și versuri din creația Aerosmith și, fără îndoială, coloana sonoră a multor amintiri. Prea multe nu sunt de adăugat. Pe mine mă duce cu gândul la clasa a zecea, dar observ că nu s-a prăfuit deloc nici până astăzi. Și prefer varianta cu versuri clipului (el însuși un „clasic”) pentru că, dincolo de scenariul haios și de prezența fermecătoare a Aliciei Silverstone (care încă de pe atunci îmi plăcea mai mult decât Liv Tyler, da, da, înjurați-mă!), accentul pus pe glume cu tentă erotică (totdeauna mi-am spus că Aerosmith e, de fapt, Eros Myth) abate atenția de la unele dintre cele mai reușite versuri scrise de Steven Tyler, rod al colaborării cu . Pentru pasaje ca „how high can you fly with broken wings?” sau „you have to learn to crawl before you learn to walk”, dar și pentru muzica ce însoțește structura vag neregulată a piesei, am preferat de la bun început „Amazing” celorlalte două cântece asemănătoare de pe album, „Cryin’” și „Crazy”. Cu care are în comun, firește, acel aer bluesy care lasă impresia de improvizație peste un „standard” mai mult sau mai puțin fix.

Componența:

Steven Tyler – voce, muzicuță

Joe Perry – chitară, voce

Brad Whitford – chitară

Tom Hamilton – bas

Joey Kramer – tobe

Colaboratori pe „Amazing”:

Richard Supa – clape

Don Henley – voce secundară

David Campbell – aranjament orchestral

Și, în cele din urmă, nu uitați: „from all of us at Aerosmith to all of you out there, wherever you are, remember: the light at the end of the tunnel may be you. Good night."

Un cântec pe săptămână - Bloodway, „Free Ends”

În spatele Bloodway se află muzicianul și artistul grafic Costin Chioreanu, cunoscut și sub pseudonimul 13. Avem de-a face cu un metal întunecat cu baze black, din care nu lipsesc riff-urile, adesea disonante și elaborate, deși, pe de altă parte, pânza sonoră ce caracterizează genurile mai mult sau mai puțin înrudite cu post-rock-ul este la rândul ei un element definitoriu. Chitara înșiră melodii deranjate, construcția e ciclică și repetitivă fără a cădea în monotonie. Secretul acestei muzici este crearea treptată a unei atmosfere specifice. Interesantă este abordarea mixtă între aceasta și elemente de rock tradițional, cum ar fi refrenul destul de clar identificabil pe piesa de față. Și, bineînțeles, acea patină sonoră de la începuturile unui curent al cărui extremism inițial conținea în germene numeroasele ramificații muzicale și poetice de astăzi.

Cântecul se găsește pe EP-ul de debut al trupei, „Sunstone Voyager and the Clandestine Horizon”. Componența: Costin Chioreanu – chitară, voce; Para – tobe; Mihai Andrei – bas. Contact: https://www.facebook.com/bloodways .

De ce nu (prea) cred în Lucian Boia ca istoric

     Dintru bun început trebuie să precizez – deși se vede de la o poștă – că nu sunt istoric. Și nici nu am citit tot ce a scris Lucian Boia. Însă cred că în urma celor citite pot să formulez o părere de profan pasionat, o altă perspectivă asupra unuia dintre subiectele care preocupă o parte din opinia publică de la noi și, în calitate de participant neînsemnat la viața neamului, și pe mine.

     E drept că, deja suferinzi de pe urma compromisurilor – unele aproape inevitabile, altele slugarnice – pe care le-au făcut cu regimul comunist și cu viziunea dominantă a diferitelor lui etape, istoricii noștri din ultima jumătate de veac se bucură de un prestigiu în scădere. Și, din păcate motive pentru această scădere unii dintre ei continuă să dea și astăzi. Este suficient să amintim că academicianul Dinu C. Giurescu, istoric și descendent al unei familii ilustre de istorici, s-a coborât până la a semna prefața cărții scrise de unul dintre cele mai toxice personaje post-1989, securistul nepocăit Dan Voiculescu. Totuși, tendința care se naște de aici e la fel de păguboasă: condamnarea în bloc a istoricilor și înlocuirea lor cu scepticii adulați astăzi în diverse cercuri intelectuale ca demolatori de idoli și deținători ai unei viziuni obiective. În acest sens, Lucian Boia (care, fie vorba între noi, scrie negru pe alb că nu există istorie sută la sută obiectivă) a devenit el însuși… un mit. Oameni care n-au deschis în viața lor o carte de Iorga, Gheorghe Brătianu, Xenopol, Vlad Georgescu sau Giurescu vorbesc cu emfază superioară despre istorie pentru că l-au parcurs pe Lucian Boia, care de acum nu mai este unul dintre cei mulți, ci the historian.

     Cartea de la care a pornit acest succes al lui Lucian Boia – succes despre care autorul scrie că l-a luat total pe nepregătite – este „Istorie și mit în conștiința românească”. Lansată prima dată un pic înainte de schimbarea (aparentă) de putere din 1996, lucrarea a stârnit de la început numeroase controverse. Până astăzi ea continuă să suscite discuții aprinse, adesea cu interlocutori – fie ei apărători, fie detractori – care nu au citit-o. Primii jubilează că în sfârșit cineva spune că România nu face doi bani, justificându-le astfel pretențiile intelectualiste și disprețul față de propriul popor, cei din urmă urlă „trădare!” și îl plasează pe autor în fruntea unei liste negre care, în funcție de umori și monomanii, îi cuprinde și pe Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu sau… Savatie Baștovoi.

     Din perspectiva perioadei în care a fost scrisă, dar chiar și în contextul actual, „Istorie și mit în conștiința românească” este o carte utilă și onestă. Nici pe departe nu pot fi de acord cu tot ce scrie Lucian Boia – și voi detalia mai jos – însă lucrarea domniei sale are meritul de a arunca în aer tot felul de certitudini călduțe pe care ni le inculcase grijuliu istoriografia oficială a ultimilor ani de comunism. Kafka spune că o carte trebuie să fie toporul care sparge marea de gheață din noi. Din acest punct de vedere, demersul lui Lucian Boia este o reușită incontestabilă. Reușește să te pună pe gânduri, să te intrige, chiar să te revolte, să-ți clatine un pic confortul mental. După ce în școli (știu despre ce vorbesc, am început să învăț istoria la școală în 1988) și programe culturale ni s-a spus foarte clar că, la fel cum istoria României are o desfășurare lineară și lipsită de echivoc care duce de la Burebista la Ceaușescu, de la lupta pentru neatârnare a dacilor la marele ideal național-comunist (ce aberație conceptuală este această alăturare de termeni!), și istoricii români de prestigiu împărtășesc toți această viziune, Lucian Boia ne dezvăluie găunoșenia propagandei. Nu, istoricii noștri, ca orice istorici de oriunde, s-au contrazis adesea și rareori a domnit între ei consensul deplin în privința evoluției noastre ca popor și ca state/ stat. Exemplificarea prin referiri extinse la punctul de vedere al unor mari istorici români legat de evenimente, evoluții, motivații, este principalul merit al cărții lui Lucian Boia. Cine vrea să înțeleagă mai mult se duce la surse.

     După ce știința modernă ne-a arătat că, chiar și în cunoștințele despre natură există o doză de relativism, de influențare a fenomenului de către observator, devine cu atât mai clar că istoria este cu atât mai departe de o cunoaștere sută la sută pozitivă. Interpretarea ei ține mai degrabă de poziționarea filosofică a celui care o contemplă. Lucian Boia spune acest lucru încă din primele pagini ale cărții sale, ca parte a motivației scrierii ei. De aici încep contradicțiile interne ale operei. Pe de o parte relativismul este dus la extrem – ceea e înseamnă, practic, că despre istorie se poate spune orice și, prin urmare, atât „miturile” cât și „demolarea” lor sunt la fel de adevărate sau de false, în funcție de cine spune – pe de alta autorul vine și el cu propriul adevăr absolut, în funcție de care ar trebui privită toată evoluția și/ sau involuția noastră istorică: orientarea spre Vest și „valorile europene”. În funcție de acestea interpretează Lucian Boia tot trecutul și prezentul nostru istoric. „Singurul model de dezvoltare îl reprezintă astăzi lumea occidentală”[1], iată adevărul absolut al domnului Boia, unul cu origini în „negura timpului”, de vreme ce, după părerea autorului, Europa era un concept funcțional acum trei sute de ani, în timp ce despre românitate… nici vorbă. De fapt, dincolo de obsesia „europeană”, la domnul Boia, ca la mulți precursori de peste mări și țări, se remarcă o profundă lipsă de credință într-un sens al istoriei. Viziunea creștină – un exemplu, dar nu singurul, de concepție care dă istoriei un sens – este limpede: istoria este marcată de semne discrete sau evidente ale Providenței și se îndreaptă spre un eshaton, un final care este în același timp și începutul ei, Alfa și Omega. Sigur, este dreptul lui Lucian Boia să nu creadă în aceste lucruri sau în vreun altfel de sens. Problema apare în momentul în care judecă fapte și atitudini încadrându-le în șablonul strâmt al propriei gândiri filosofice. Când interpretează lucruri de acum câteva sute de ani din perspectiva zilelor noastre. E ca și cum l-am acuza de omor cu premeditare pe Carol cel Mare pentru că a spintecat vreun dușman cu sabia pe câmpul de luptă, pentru că astăzi nici un șef de stat nu spintecă pe nimeni. Părintele Dumitru Stăniloae a anticipat foarte bine această tendință a lui Lucian Boia când a scris, cu multe decenii în urmă: „Faptele mari, comportările personajelor și colectivităților din trecutul istoric, nu pot fi înțelese și prezentate în spirit adevărat când se elimină credințele ce le-au însuflețit și li se atribuie, pozitivist, motivații imanent politice și economice. E fals să ne închipuim că dacă motivele faptelor noastre de azi sunt de ordin material și imanent, aceleași au fost și motivele care au purtat și împuternicit în acțiunile lor epocile trecute.”[2] Cu alte cuvinte, deși o anumită demitizare e fără îndoială necesară (măcar ca să se dezbare omul de rând de istoria percepută prin filmele lui Nicolaescu), ea se radicalizează absurd și se risipește inutil dacă înlocuim și ce e de înlocuit și ce ar trebui să rămână pe loc cu propriile mituri ale contemporaneității.

     Însă contradicția și mai profundă se vădește în evoluția operei lui Lucian Boia. „Românii sunt români, dar dincolo de acest fapt ei nu pot fi reduși la un tip uman unic!”[3], aflăm din „Istorie și mit…” Absolut corect. În aceeași direcție ni se spune că „nu suntem nici mai buni, nici mai răi, nici mai capabili, nici mai puțin capabili. Suntem, pur și simplu, o națiune europeană ca toate celelalte”.[4] Sunt cuvinte scrise la sfârșitul anului 1999, în prefața ediției a treia a cărții. Iată însă că, la mai bine de zece ani, Lucian Boia și-a schimbat radical părerea, lucru de care ne convinge însuși titlul eseului său din 2012 (dacă nu mă înșel), „De ce este România altfel?” Aici autorul ne spune răspicat că românii sunt neguvernabili, că tot ce au bun le vine de la străini, că româna este limba cea mai îndepărtată de latină din toată familia lingvistică, că românii n-au opus (aproape) deloc rezistență comunismului, etc. Nu mai e vorba despre interpretări. Sunt minciuni in toată regula. Matei Udrea, un ziarist pur și simplu onest, le demontează pe toate cu date precise. Citiți aici: http://mateiudrea.wordpress.com/2013/02/08/de-ce-nu-este-romania-altfel-adevarurile-lui-lucian-boia/ . Articolul domnului Udrea trebuie citit cu mare atenție. Vom observa astfel că autorul nu face parte din tabăra oponenților radicali ai lui Boia, despre care spune că este un istoric „altfel rezonabil”. Însă „De ce este România altfel?” scoate la iveală o furie lipsită de orice onestitate științifică și greu explicabilă. Repet, vorbim despre date obiective și tocmai de aceea ușor demontabile. Lucian Boia se arată aici inexact (ca să folosesc un eufemism), se hazardează în afirmații filologice derizorii pentru orice filolog, asta când nu face și pe criticul literar pentru a ne explica presupusele slăbiciuni ale operei lui Eminescu. Nu este prima dată când în scrierile lui Lucian Boia întâlnim falsuri. Voi da în acest sens câteva exemple din aceeași lucrare definitorie, „Istorie și mit în conștiința românească”. Vorbind despre reacția românilor la conflictul din Serbia legat de regiunea Kosovo, domnul Boia susține că aceștia „s-au așezat, fără rezerve, fie de partea lui Miloșevici, fie de partea Occidentului, definindu-și astfel propriile opțiuni”.[5] Întâmplător, cu entuziasmul celor 20 de ani pe care îi aveam pe atunci, am participat la câteva proteste împotriva invaziei NATO din regiunea Kosovo – de la o demonstrație în fața diferitelor ambasade, până la o scrisoare furibundă și acid-critică pe care am trimis-o revistei „22” (care mi-a publicat-o). Pot spune cu conștiința împăcată că dintre cei cu care am intrat atunci în contact, nu a existat niciunul care să fie de partea lui Miloșevici. Era condamnată acțiunea NATO, privită ca o invazie ce-i favoriza pe teroriștii albanezi, dar Miloșevici era fie ignorat, fie socotit și el vinovat pentru tragedia poporului sârb. Dar afirmația lui Lucian Boia face parte falsa teorie pe care o profesează și conform căreia orice atitudine critică față de Occident înseamnă automat orientare spre Est (mai explicit, spre Rusia). Occident pe care, de altfel, Lucian Boia îl idolatrizează într-o asemenea măsură încât neagă (ca pe un mit) faptul că acesta a cedat fără remușcări în mâinile Uniunii Sovietice jumătate de continent. Că lucrul s-a petrecut sau nu prin acel celebru șervețel pe care Churchill ar fi împărțit Europa în zone de influență sau nu este neesențial. Trădarea Occidentului, la nivel umanitar cel puțin, e din plin ilustrată, printre altele, de sutele de prizonieri ruși eliberați de englezi din mâinile armatei germane și cedați apoi fără remușcări lui Stalin, deși se știa foarte bine ce soartă îi aștepta (Gulagul) și deși mulți dintre ei ceruseră cu disperare ajutorul Occidentului. Soljenițân zugrăvește foarte detaliat aceste întâmplări, dar probabil că nu este o sursă demnă de crezare pentru Lucian Boia, căci, scăpat din URSS, a fost critic și la adresa Vestului. Dacă ar fi să urmăm firul logic al autorului român, probabil că lui Soljenițân i se făcuse iar de lagărele comuniste, era orientat spre Est.

     Există și o serie de interpretări transparent de tendențioase. Deși corupția clasei politice e binecunoscută (și citată, când slujește argumentației), Lucian Boia pune faptul că în aprilie 1996 (deci la finalul apoteotic al guvernării PDSR, în vremea așa-numitului „patrulater roșu”) doar 28% din români aveau încredere în Parlament pe seama… lipsei noastre de aderență la democrație. Mai ales că, la polul opus, Armata și Biserica beneficiau încă de încrederea unei mari majorități a românilor. Și, evident, în cele din urmă, în plină consonanță cu legea supremă a corectitudinii politice, domnul Boia identifică în atitudinea românilor față de homosexualitate unul dintre motivele pentru care suntem încă departe de Europa. În treacăt fie spus, Polonia catolică are o atitudine mult mai tranșantă în această privință, lucru care nu o împiedică deloc să fie unul dintre modelele cele mai reușite (dacă nu cel mai reușit) de integrare dintre fostele țări estice. În cele din urmă, acea pată pe obrazul de istoric al domnului Boia: bagatelizarea rezistenței anticomuniste, afirmația că România a adoptat modelul sovietic „într-o manieră chiar mai servilă și mai completă decât alte țări ale Europei centrale și sud-estice”[6]. Cine a citit măcar câteva pagini despre rezistența din munți, despre „experimentul Pitești” – socotit de Soljenițân  „cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane” –, despre traiectoria părintelui Gheorghe Calciu, va fi pe bună dreptate revoltat de ușurința cu care tratează Lucian Boia acest capitol.

     Dincolo de toate însă, revin la ce spuneam mai devreme: nu e cazul ca Lucian Boia să fie supus unui linșaj mediatic, așa cum încearcă tot felul de bloggeri sau jurnaliști agitați. Iar unele dintre cărțile domniei sale sunt utile pentru o înțelegere mai nuanțată a unor fenomene și desfășurări istorice. Lucian Boia este onorabil atunci când nu e necinstit, util atunci când nu e ideologic. Din păcate, pentru mulți tocmai această înclinație ideologică face din el istoricul cel mai demn de a fi citat cu orice ocazie (într-un articol despre „naționala” de fotbal, într-un discurs la aniversarea Senatului, etc., etc.). Nu caracterul propriu-zis istoric al scrierilor domniei sale îi atrage, ci faptul că își pot baza pe ele afirmațiile tranșante la adresa bietei noastre mizerii românești la care ei, evident, privesc cu scârbă. Dar pentru a reține ce trebuie din scrierile lui Lucian Boia, nu trebuie să așteptăm de la ele mai mult decât pot oferi, cu alte cuvinte să nu facem din autorul lor un mit contemporan. Pentru că, în cele din urmă, Lucian Boia nu este istoric decât în sensul tehnic al cuvântului. Face o operă aplicată și uneori admirabilă (alteori tendențioasă) de selecție și compilație, strânge date și surse, dar, în fond, nu spune nimic esențialmente nou. Și, mult mai important decât atât, îi lipsește ceea ce ar trebui să definească un istoric în sensul deplin al cuvântului: viziunea. Pentru că, s-a spus, a spus-o și domnul Boia însuși, istoria nu e o știință obiectivă, nici o colecție de date și întâmplări și personalități. Istoricul trebuie să aibă capacitatea să le aranjeze pe acestea, să caute în ele un sens, să le interpreteze. Cu alte cuvinte, să facă și ceva muncă de filosof. Istoricul francez Alain Besançon scrie despre unul dintre maeștrii săi, Martin Malia: „El însă respecta valoarea evenimentelor, misterul lor propriu. Propunea anumite conexiuni, anumite legături logice între ele, fără să le forțeze, și, pornind de la ele, se întorcea tot la ele, punându-le într-o ordine inteligibilă. Valoarea cursurilor sale nu era dată de arta de a nara, ci de analiză. Construirea unei analize care să lămurească derularea evenimentelor, care să convingă în chip elegant că ele s-au produs cu adevărat în cutare sau cutare mod, care să aducă o explicație asupra lor și, prezentându-le ca pe o problemă, să conducă firesc la rezolvare.”[7] Nimic din toate acestea nu se găsește la Lucian Boia. Acesta se rezumă la asocieri conjuncturale, dezvăluiri din arhive, corecturi, citate din surse variate – utile, fără îndoială, dar nu esențiale. În acest sens, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, ale cărui exagerări și deducții uneori fantasmagorice sunt binecunoscute, este în mult mai mare măsură istoric decât Lucian Boia: pentru că, deși nu oferă o analiză exactă și strict obiectivă (de altfel imposibilă), reușește o sinteză cu care poți sau nu să fii de acord, dar care constituie material de reflecție pentru înțelegerea istoriei, dincolo de simpla înșiruire de date și interpretări într-o ordine mai mult sau mai puțin tendențioasă. Repet, putem sau nu să fim de acord cu o viziune istorică. Dar dacă îi studiem, fie și în treacăt, pe Iorga, Xenopol, Toynbee, Renan, Gibbon sau chiar și pe mult-hulitul (în mare parte pe nedrept) Neagu Djuvara, vom găsi la ei o viziune de ansamblu. La fel cum există în Vechiul Testament o viziune care face din diferitele războaie, biruințe și năpaste prin care trece poporul lui Israel o evoluție coerentă a relației sale cu Dumnezeul revelat. Oricare ar fi țesătura, de orice coloratură ideologică, coerența ei internă și construcția dau măsura unui adevărat istoric, la fel cum coerența internă a sistemului de idei – mereu perfectibilă – dă valoarea unui filosof.

     De aceea cred că se cuvine să luăm de la Lucian Boia ceea ce merită reținut – și nu e puțin – și să lăsăm interpretările vădit ideologice deoparte. Sigur că în timp s-au construit legende în jurul anumitor personalități și evenimente, sigur că unele au fost complet deformate. Dar nu tot ce s-a scris până acum e minciună (apropo, ați observat cum domnul Boia citează masiv mai ales din lucrările coordonate de domnia sa sau chiar din propriile scrieri?), nu orice raportare la trecut e mitologie nefondată și, mai important decât orice, nu este o rușine, nici un anacronism să-ți iubești strămoșii, care sunt, totuși, ceva mai mult decât pure ficțiuni. Poate pentru o sinteză mai coerentă ar fi nevoie în România de o istorie spirituală, care să urmărească evoluția ideilor și a credințelor în paralel cu evenimentele și personalitățile și evoluțiile sociale. „Nu avem ce învăța de la Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, nici măcar de la oamenii politici ai perioadei interbelice”, ne asigură Lucian Boia. Dacă raportăm totul la imediat – obsesia prezentului, a „omului recent”, atât de bine scoasă în evidență de Horia-Roman Patapievici – poate că nu. Dar dacă reușim să privim totul în căutarea unui sens mai presus de vremuri, căruia să nu-i lipsească dimensiunea eshatologică, cu siguranță avem de învățat de la ei. Poate chiar mai mult decât din cărțile domnului Boia.

---

[1] Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, ediția a șasea, Humanitas, București 2011, pag. 370, nota

[2] Dumitru Stăniloae, Creștinism și tradiție în viața națională, în Națiune și creștinism, Editura Elion, București 2004, pag. 130

[3] Op. cit., pag. 249

[4] Ibidem, pag. 51

[5] Op. cit., Introducere la ediția a II-a, pag. 23

[6] Op. cit., pag. 121

[7] Alain Besançon, Eseuri despre lumea de azi, traducere din franceză de Adina Cobuz, Editura Humanitas, București 2007, pp. 335-336

Un cântec pe săptămână - Baguette Quartette, „Dalinette”

Poate veți rămâne surprinși de aparenta contradicție, dar Baguette Quartette este un grup din San Francisco, compus din muzicieni americani. Însă muzica celor patru se învârte în jurul cântecelor ce răsunau în cafenelele pariziene în anii 1920-1940. Bazele trupei au fost puse, e drept, de o franțuzoaică, Odile Lavault, acordeonistă și „guristă” din Paris, care s-a mutat în 1992 la Berkeley. Cu o fină cunoaștere a șansonetelor franceze, a muzicii țigănești de cabaret și a armoniilor de jazz, Baguette Quartette recreează și îmbogățește o muzică aparent „ușoară”, dar ale cărei valențe armonice și expresive ni se descoperă mereu noi. Bun-venit în Parisul interbelic!

Virtuţi cinematografice şi slăbiciuni omeneşti în "Groapa"

Despre Eugen Barbu pot spune, după ce i-am citit cele trei romane importante, acelaşi lucru pe care îl scria acum mai bine de douăzeci de ani N. Steinhardt în „Escale în timp şi spaţiu”: un individ odios, dar autor al unor romane de o incontestabilă frumuseţe, intrate definitiv în patrimoniul spiritual al culturii române. Steinhardt vorbea despre „Groapa” şi „Săptămâna nebunilor”, eu le adaug acestora şi „Princepele”, deşi, fără îndoială, dacă vorbim despre o distilare, despre o rafinare în sens decadent-baudelairian-matein a materialului literar, „Săptămâna...” este nu restul „Princepelui” ci desăvârşirea poetică întru spleen a acestuia.

Cred că s-a scris suficient despre principalele trei romane ale lui Eugen Barbu – în toate direcţiile. Cele două aspecte pe care vreau să le subliniez se leagă de „Groapa” şi pot fi privite ca observaţii de pe margine, mici adaosuri şi remarci la cele deja spuse până acum. Eugen Barbu a fost şi scenarist. Şi deşi realizările sale în această privinţă nu sunt câtuşi de puţin remarcabile – mediocre, supuse unei reţete estetice împănate de clişee, deşi nu fără o anumită „hâtroşenie” – cred că-i putem observa o vocaţie cinematografică. Pe măsură ce înaintezi în lectura „Gropii”, descoperi acea însuşire tipică artei cinematografice de a „sculpta în timp”, aşa cum spune Andrei Tarkovski. Sigur, episoadele apar în ordine cronologică, însă desfăşurarea lor nu ţine cont de evoluţia temporară lineară. Timpul lui Stere cârciumarul şi al hoţilor de sub conducerea lui Bozoncea este dilatat şi contractat după bunul plac al autorului ŞI al cititorului, transformând gesturi şi rostiri nesemnificative – nu doar aparent, ci şi efectiv, dacă am judeca printr-o utopică prismă a obiectivităţii – în lovituri de daltă care modelează configuraţia unei lumi, a lumii în esenţă, în măsura în care orice formă de viaţă conţine în ea însăşi viaţa lumii. „Groapa” rămâne o operă literară şi de aceea nu putem găsi în ea toate acele criterii pe care Tarkovski le socoteşte ca esenţiale pentru a individualiza arta cinematografică. Sculptura în timp este relativă. Dar apropierea vizuală şi experimentală dintre cuvânt şi imagine la Eugen Barbu sunt semne al unei corespondenţe între arte caracteristice pentru perioadele de apogeu şi declin ale unei culturi, cum este cea pe care o trăim. Un film după „Groapa” ar fi tocmai de aceea mai greu de făcut decât unul după o operă literară bine încadrată, ca „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (deşi, o, ce capodoperă ar ieşi dintr-o bună prelucrare a romanului lui Camil Petrescu). Tocmai pentru că, „Groapa” având în text atâtea elemente cinematice, un film autentic – şi nu o reproducere dramatică dar „nefilmică” a romanului – ar trebui să se îndepărteze şi mai mult decât în mod obişnuit de cartea în sine.

O a doua observaţie se leagă de caracterul uman al romanului. La vremea apariţiei, îm plin proletcultism şi realism socialist, i s-a reproşat lui Eugen Barbu simpatia faţă de personaje declasate ca tâlharii Cuţaridei sau locuitorii de o i/amoralitate profundă a mahalalei. Se cerea pe atunci un scris angajat, doctrinar, propagandistic, şi exact această capacană a reuşit să o evite scriitorul. Nu s-a făcut în niciun chip moralist, respectând aici principiul înalt artistic conform căruia într-o operă literară părerea scriitorului nu trebuie exprimată explicit, evitând astfel transformarea unei nuvele, a unui roman, a unei poezii în predică. Eugen Barbu nu condamnă decadenţa gropii – iată principalul reproş al comuniştilor – dar nici nu îşi exprimă nicăieri vreo simpatie explicită pentru alde-Bozoncea, Paraschiv, Stere sau Marin Pisică. Dacă lasă undeva o vagă impresie de simpatie, aceasta e rezultatul unui umanism adânc, care se limitează însă la a nu condamna şi – eventual – la a înţelege. Într-o lume în care judecata asupra celuilalt a devenit normă, o privire lipsită de judecată e percepută ca simpatie. Marele merit al lui Barbu este că a reuşit să zugrăvească lumea sordidă a mahalalei din exterior – deci fără să o menajeze, fără urmă de orbire – şi din interior ÎN ACELAŞI TIMP. Aşa-zisa simpatie a lui pentru personaje e doar o compătimire sobră (dar nu mai puţin sfâşietoare, în sensul de împreună-pătimire) care nu ascunde suferinţa doar pentru a condamna abjecţia. E, păstrând proporţiile, o atitudine hristică. (O atitudine artistică similară se poate observa în filmele „4, 3, 2” şi „După dealuri” ale lui Cristian Mungiu).

S-a vorbit adesea despre autenticitatea „Gropii”. În fond, în lipsa unei educaţii urbane, în mahala pasiunile (citeşte „patimile”) şi trăirile se manifestă necizelat şi într-un fel mai apropiat de realitatea condiţiei umane. Un bun examen de conştiinţă pentru fiecare dintre noi ar fi să vedem în ce măsură ne regăsim în pornirile sălbatice ale unuia sau altuia dintre personaje, porniri pe care, desigur, le ascundem sub masca civilizaţiei urbane. Nu fac aici o apologie a impoliteţii. Sunt convins că o anumită stăpânire, chiar şi la nivel superficial, e o condiţie a convieţuirii (cel puţin în mediul urban) şi se poate transforma (deşi nu o face decât arareori) în premisa unei îmbunătăţiri lăuntrice. Dar în esenţă, adâncurile sunt similare. Dacă ne gândim la Predica de pe Munte şi la cuvântul care ne învaţă că cine priveşte cu poftă la o femeie a şi preacurvit cu ea în sinea lui, vom descoperi că josnicia locuitorilor mahalalei Cuţaridei e de fapt definitorie LĂUNTRIC pentru cei mai mulţi dintre noi. Şi aici revin la ideea atitudinii hristice. La această omenire a venit Hristos. Pe aceşti oameni i-a iubit Hristos. Pentru El nu contează că abjecţiile sunt ascunse sub zâmbete ocazionale şi formule de politeţe ipocrite, căci El ştie ce este înlăuntrul omului. Şi, din această perspectivă, „Groapa” e o imagine incredibil de universală a decadenţei omeneşti, a naturii noastre căzute. Iar aşa-zisa simpatie pentru declasaţi nu e decât com-pătimire cu cei aflaţi în aceeaşi stare, în aceeaşi animalică frică de moarte pe care fiecare încearcă să o biruiască prin bine, prin iubire sau, când acestea nu-i sunt la îndemâna, prin jalnice surogate ale lor.