Wednesday, September 3, 2014

Virtuţi cinematografice şi slăbiciuni omeneşti în "Groapa"



Despre Eugen Barbu pot spune, după ce i-am citit cele trei romane importante, acelaşi lucru pe care îl scria acum mai bine de douăzeci de ani N. Steinhardt în „Escale în timp şi spaţiu”: un individ odios, dar autor al unor romane de o incontestabilă frumuseţe, intrate definitiv în patrimoniul spiritual al culturii române. Steinhardt vorbea despre „Groapa” şi „Săptămâna nebunilor”, eu le adaug acestora şi „Princepele”, deşi, fără îndoială, dacă vorbim despre o distilare, despre o rafinare în sens decadent-baudelairian-matein a materialului literar, „Săptămâna...” este nu restul „Princepelui” ci desăvârşirea poetică întru spleen a acestuia.
Cred că s-a scris suficient despre principalele trei romane ale lui Eugen Barbu – în toate direcţiile. Cele două aspecte pe care vreau să le subliniez se leagă de „Groapa” şi pot fi privite ca observaţii de pe margine, mici adaosuri şi remarci la cele deja spuse până acum. Eugen Barbu a fost şi scenarist. Şi deşi realizările sale în această privinţă nu sunt câtuşi de puţin remarcabile – mediocre, supuse unei reţete estetice împănate de clişee, deşi nu fără o anumită „hâtroşenie” – cred că-i putem observa o vocaţie cinematografică. Pe măsură ce înaintezi în lectura „Gropii”, descoperi acea însuşire tipică artei cinematografice de a „sculpta în timp”, aşa cum spune Andrei Tarkovski. Sigur, episoadele apar în ordine cronologică, însă desfăşurarea lor nu ţine cont de evoluţia temporară lineară. Timpul lui Stere cârciumarul şi al hoţilor de sub conducerea lui Bozoncea este dilatat şi contractat după bunul plac al autorului ŞI al cititorului, transformând gesturi şi rostiri nesemnificative – nu doar aparent, ci şi efectiv, dacă am judeca printr-o utopică prismă a obiectivităţii – în lovituri de daltă care modelează configuraţia unei lumi, a lumii în esenţă, în măsura în care orice formă de viaţă conţine în ea însăşi viaţa lumii. „Groapa” rămâne o operă literară şi de aceea nu putem găsi în ea toate acele criterii pe care Tarkovski le socoteşte ca esenţiale pentru a individualiza arta cinematografică. Sculptura în timp este relativă. Dar apropierea vizuală şi experimentală dintre cuvânt şi imagine la Eugen Barbu sunt semne al unei corespondenţe între arte caracteristice pentru perioadele de apogeu şi declin ale unei culturi, cum este cea pe care o trăim. Un film după „Groapa” ar fi tocmai de aceea mai greu de făcut decât unul după o operă literară bine încadrată, ca „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (deşi, o, ce capodoperă ar ieşi dintr-o bună prelucrare a romanului lui Camil Petrescu). Tocmai pentru că, „Groapa” având în text atâtea elemente cinematice, un film autentic – şi nu o reproducere dramatică dar „nefilmică” a romanului – ar trebui să se îndepărteze şi mai mult decât în mod obişnuit de cartea în sine.
O a doua observaţie se leagă de caracterul uman al romanului. La vremea apariţiei, îm plin proletcultism şi realism socialist, i s-a reproşat lui Eugen Barbu simpatia faţă de personaje declasate ca tâlharii Cuţaridei sau locuitorii de o i/amoralitate profundă a mahalalei. Se cerea pe atunci un scris angajat, doctrinar, propagandistic, şi exact această capacană a reuşit să o evite scriitorul. Nu s-a făcut în niciun chip moralist, respectând aici principiul înalt artistic conform căruia într-o operă literară părerea scriitorului nu trebuie exprimată explicit, evitând astfel transformarea unei nuvele, a unui roman, a unei poezii în predică. Eugen Barbu nu condamnă decadenţa gropii – iată principalul reproş al comuniştilor – dar nici nu îşi exprimă nicăieri vreo simpatie explicită pentru alde-Bozoncea, Paraschiv, Stere sau Marin Pisică. Dacă lasă undeva o vagă impresie de simpatie, aceasta e rezultatul unui umanism adânc, care se limitează însă la a nu condamna şi – eventual – la a înţelege. Într-o lume în care judecata asupra celuilalt a devenit normă, o privire lipsită de judecată e percepută ca simpatie. Marele merit al lui Barbu este că a reuşit să zugrăvească lumea sordidă a mahalalei din exterior – deci fără să o menajeze, fără urmă de orbire – şi din interior ÎN ACELAŞI TIMP. Aşa-zisa simpatie a lui pentru personaje e doar o compătimire sobră (dar nu mai puţin sfâşietoare, în sensul de împreună-pătimire) care nu ascunde suferinţa doar pentru a condamna abjecţia. E, păstrând proporţiile, o atitudine hristică. (O atitudine artistică similară se poate observa în filmele „4, 3, 2” şi „După dealuri” ale lui Cristian Mungiu).
S-a vorbit adesea despre autenticitatea „Gropii”. În fond, în lipsa unei educaţii urbane, în mahala pasiunile (citeşte „patimile”) şi trăirile se manifestă necizelat şi într-un fel mai apropiat de realitatea condiţiei umane. Un bun examen de conştiinţă pentru fiecare dintre noi ar fi să vedem în ce măsură ne regăsim în pornirile sălbatice ale unuia sau altuia dintre personaje, porniri pe care, desigur, le ascundem sub masca civilizaţiei urbane. Nu fac aici o apologie a impoliteţii. Sunt convins că o anumită stăpânire, chiar şi la nivel superficial, e o condiţie a convieţuirii (cel puţin în mediul urban) şi se poate transforma (deşi nu o face decât arareori) în premisa unei îmbunătăţiri lăuntrice. Dar în esenţă, adâncurile sunt similare. Dacă ne gândim la Predica de pe Munte şi la cuvântul care ne învaţă că cine priveşte cu poftă la o femeie a şi preacurvit cu ea în sinea lui, vom descoperi că josnicia locuitorilor mahalalei Cuţaridei e de fapt definitorie LĂUNTRIC pentru cei mai mulţi dintre noi. Şi aici revin la ideea atitudinii hristice. La această omenire a venit Hristos. Pe aceşti oameni i-a iubit Hristos. Pentru El nu contează că abjecţiile sunt ascunse sub zâmbete ocazionale şi formule de politeţe ipocrite, căci El ştie ce este înlăuntrul omului. Şi, din această perspectivă, „Groapa” e o imagine incredibil de universală a decadenţei omeneşti, a naturii noastre căzute. Iar aşa-zisa simpatie pentru declasaţi nu e decât com-pătimire cu cei aflaţi în aceeaşi stare, în aceeaşi animalică frică de moarte pe care fiecare încearcă să o biruiască prin bine, prin iubire sau, când acestea nu-i sunt la îndemâna, prin jalnice surogate ale lor.

9 comments:

pseudokinematikos said...

Subscriu. Și aștept republicarea acestor thoughts despre cinema (și vocația cinematografică a GROPII) în volum.
S-a făcut un film, chiar două, după ULTIMA NOAPTE. Mă refer la ÎNTRE OGLINZI PARALELE de Mircea Veroiu, unde regizorul-scenarist a preluat motive, personaje și idei nu doar din acest roman. N-a mai apucat să facă un film după PATUL LUI PROCUST, că Mircea Veroiu a devenit Mircea V Roiu și s-a cărat - prin 1986 - în occident. L-a făcut altcineva, se pare după concepția lui. Filmul se cheamă CEI CE PLĂTESC CU VIAȚA. Celălalt film după ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE chiar așa se numește. E de Sergiu Nicolaescu. Ajunge, nu?
Faine apropieri între viziunea com-pătimitoare a „odiosului” Eugen Barbu și cea a lui Mungiu din 432 și DUPĂ DEALURI. Ar fi mișto de văzut un film de Mungiu după GROAPA. :)

Donkeypapuas said...

Uite aici filmul lui Nicolaescu:
https://www.youtube.com/watch?v=wSiWtG-urg0
Între altele, cu o anume Joanna Pacula, românizat în Ioana Pacula, actriţă poloneză ce mai apoi a jucat peste ocean, la Hollywood.
Şi că tot ai pomenit de SCENARISUL Eugen Barbu, să nu uităm că seriile de mare succes la public "Haiducii" şi "Mărgelatul" sunt rodul colaborării sale cu Nicolae Paul Mihail. Aceeaşi echipă de scenarişti colabora la adaptarea pentru micul ecran a volumului 1 din "Icognito" rezultând serialul "Un august în flăcări". Toate acestea fiind pe gustul publicului, fiind prin urmare mai apropiate felului "capitalist" de a face film (adică pentru a satisface gustul publicului) evident că a stârnit invidii mari de tot printre "confraţii" de breaslă.
Mărturisesc, nu am citit romanul "Groapa" dar pot să afirm că acesta împreună cu "Moromeţii" lui Preda semnalau micul dezgheţ ideologic de la jumătatea anilor '50.

Anonymous said...

Deci, Slayer, după ce vezi filmul lui SN, după ce (re)vezi filmele cu haiduci "de mare succes la public", realizate la modul "capitalist" (spre ofticarea "confraţilor de breaslă"), aşteptăm să te aşterni la scris cu mea culpa. Meritele de scenarist ale lui Eugen Barbu, de regizor-scenarist-actor-producător-politician ale lui Sergiu Nicolaescu trebuie subliniate, tovarăşu. Mai lasă-ne cu Mungiu al tău şi cu derbedeii ăştia nerecunoscători la filmele cărora nu intră nici câinii. Să fi văzut boboru la Mărgelaţi şi Comisari. Aia artă, nene!...
Serios acum, pe când volumul de cronică de film? :)

Paul Slayer Grigoriu said...

E un pic pretentios spus "cronica de film". Volumul sugerat de cativa buni prieteni va fi (daca va aparea), o colectie de ganduri pe care le-am asternut pe ecran in urma corespondentei cu prietenul si "profesorul meu de film" Marian Radulescu. Mai trebuie sa vad niscaiva filme si apoi, cu voia lui Dumnezeu, ne ocupam si de treaba asta.

Donkeypapuas said...

Domnule "Anonim",
Spre surpriza dumitale şi a altora ca dumnaata, au existat şi ALŢI regizori cu succes la public în afară de răposatul Sergiu Nicolaescu. Unul dintre ei este Dinu Cocea (Dumnezeu să-l odihnească şi pe el) creatorul seriei "Haiducilor". Un altul, tot răposat şi el, Doru Năstase, realizatorul primelor filme din seria "Mărgelatu", care sunt şi cele mai bune din serie.
Şi domnule "anonim" cu pretenţii cinefile, mai înainte de a-ţi etala fumuri elitarde, opreşte-te din vizionat producţiile "putredului Occident", mai ales la cele ale "canibalilor americani" mă refer.
Mai există o chestiune. Scifosiţii precum "anonimul" cinefil de mai sus o evită. Cum naiba se face că exact filme precum cele ale lui Nicolaescu, ale lui Dinu Cocea, Doru Năstase nu se încadrau în tiparele rigide ale "artei" socialiste multi-lateral dezvoltate, evitau propaganda proletară sau progresismul triumfător. Pentru că se realizau pe placul publicului românesc (şi nu numai), un public care are repulsie la voma ideologică ce i se servea şi i se serveşte( cu pretenţia că ar fi "artă". O "artă" conformă cu dicatatul ideologic al extremei stângi, să ne înţelegem.

Paul Slayer Grigoriu said...

Marii regizori ai acelei perioade nu au fost Nicolaescu sau Cocea. Cel putin primul e undeva intre mediocru si dubios. Regizorii care si-au respectat cu adevarat arta - cel putin din cat am vazut eu - s-au numit Dan Pita, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Iosif Demian etc.

Donkeypapuas said...

Şi uite um ajungem tot la vorba mea! Şi asta pentu că prolificii comentatori şi arhicinefili s-au aruncat cu capul înainte gândidu-se, pesemne, ce upercut intelectualo-elitist o să mă pocnească. Numai că aţi dat-o în bară, ca în comediile cu Benny Hill. Ia să ne uităm noi la altă serie celebră, a "Ardelenilor". Oare cine o semna regia? Cum! Dan Piţa şi Mircea Veroiu! Vai, ce urât din partea lor! Da' ce să-i faci, aşa e când te arunci repede la CELEBRITATEA NUMELUI şi mai puţin la cât de mult îţi place sau nu cutare ori cutare film.
Mă rog, ce puteam să mă aştept de la un fan al seriei "Asterix şi Obelix" (şi nu mă refer la benzile desenate ori animaţia cu acelaşi nume, încântătoare de altminteri) ci la kitsch-ul filmat în ultimul deceniu.

Paul Slayer Grigoriu said...

:) Nici vorba de upercut. Filmele mari ale epocii sunt, din punctul meu de vedere, "Concurs", "Nunta de piatra", "Croaziera", "Meandre" etc. N-am nicio problema cu "Ardelenii", doar ca nu mi se par cine stie ce reprezentativi - nici pentru regizori, nici pentru cinematografie. Dar altfel sunt simpatici. N-am nimic nici cu filmul de actiune in sine, doar ca incerc sa caut (si) altceva. Si alde-Nicolaescu nu e pe gustul meu. Asta-i tot.

Donkeypapuas said...

Reiese că nu ai văzut nimic din Serge Nicolas (după cum îşi francizase numele pe genericul serialului francez ante-revoluţionar "Francois Villon"). Şi spun asta pentru că la răposatul Nicolaescu nu există o amprentă anume, un stil. Mai degrabă vorbim de genuri abordate. Pe de altă parte mi se pare o lipsă să nu vezi până acum "Nemuritorii", "Mihai Viteazul" (neapărat în panoramic), "Nea Mărin miliardar" (făcut cu un buget destul de mic parcă), "OSÂNDA".
Pentru că în fond despre ce vorbim? După umila mea părere, despre regretul de a-ţi fi pierdut timpul şi banii urmârind timp de aproape două ore (chiar şi trei) un anume film. Despre un divertisment pe care însă comuniştii (şi mă refer aici în principal la aceia care erau ocupanţi) şi MARXIŞTII îl vroiau necesarmente ideologizat şi îmbâcsit cu şabloane de acest tip.