Începuturi
Anii 80 reprezintă un punct de cotitură în istoria rock-ului. Trupele mari ale deceniului anterior se sting sau supravieţuiesc cu greu, în timp ce un nou curent, New Wave of British Heavy Metal, îşi croieşte drum printre punkeri minimalişti şi băieţi cu părul tapat, machiaj şi versuri despre sex, droguri şi rock’n’roll, a căror inspiraţie pare a se regăsi undeva între David Bowie şi ultima senzaţie scenică, Kiss. Dacă NWOBHM va rămâne mai ales în amintirea celor care i-au supravieţuit ca o mină de aur pentru marile trupe ce se nasc, Iron Maiden, Motörhead şi Judas Priest, în underground apare un nou stil, adăpat la aceleaşi izvoare. Despre origini se poate vorbi mult şi bine, iar numele Venom va reveni mereu, însă dintre cei care au dus noua energie şi agresivitate muzicală la vârfurile creativităţii şi succesului, lumea va reţine fără îndoială Metallica.
În 1981, în urma unui anunţ dintr-un ziar din Los Angeles, bateristului de origine daneză Lars Ulrich i se alătură James Hetfield, Dave Mustaine şi basistul Ron McGovney. Numele este luat de la jurnalistul Ron Quintana, prieten cu Hetfield, iar influenţele sunt clare: Tygers of Pan Tang, Diamond Head, Iron Maiden, Saxon, pe scurt, New Wave of British Heavy Metal, dar muzica noilor aspiranţi este mai dură, contribuind la naşterea unor noi termeni – speed şi thrash metal. Prima piesă, „Hit the Lights”, cu Hetfield cântând la bas, după ce McGovney fusese exclus, apare pe compilaţia Metal Massacre I, iar la scurt timp după aceea este cooptat basistul Cliff Burton, de la Trauma. Din cauza problemelor cu alcoolul şi drogurile şi a permanentelor conflicte cu Hetfield, Mustaine este dat afară din trupă şi înlocuit de Kirk Hammett, elev al lui Satriani şi până atunci membru în Exodus. Plecarea lui Dave Mustaine, care va fonda ulterior Megadeth, a generat discuţii care s-au prelungit de-a lungul anilor. Menţionat la compoziţia unor piese de pe primele două albume, fostul chitarist susţine că a contribuit mai mult la muzica Metallica, până la „Leper Messiah”, de pe albumul din 1986, „Master of Puppets”. Împăcarea se produce spre sfârşitul deceniului, când Mustaine urcă pe scenă cu foştii săi colegi pentru a cânta „Anarchy in the UK”.
După o serie de concerte cu Raven şi Venom, în 1983 apare albumul de debut, intitulat iniţial „Metal Up Your Ass”, dar cu titlul schimbat în „Kill’em All” la presiunile casei de discuri. Discul se impune rapid în comunitatea underground, printr-o muzică rapidă şi crudă şi vocalize agresive, toate pe un fundal armonic simplu, cu rădăcini în blues (vezi, de pildă, „Jump in the Fire”) şi piese precum „The Four Horsemen”, „Whiplash” sau „Seek and Destroy”, care devin imnuri ale noii generaţii de rockeri. Remarcabil este de asemenea stilul de a cânta la bas al lui Cliff Burton, care pe solo-ul „(Anesthesia) Pulling Teeth” foloseşte tehnici chitaristice, de la pedala wah-wah până la tapping-uri.
„Ride the Lightning”, apărut în 1984, arată deja semnele maturizării trupei. Deşi elementul thrash agresiv e păstrat pe piese precum „Fight Fire With Fire”, structurile devin mai progresive şi compoziţiile mai variate. Pe lângă „For Whom the Bell Tolls” sau „Creeping Death”, pietre de hotar în evoluţia trupei şi a genului, întâlnim şi prima baladă, „Fade To Black”, care devine heavy abia spre final, precum şi instrumentala „The Call of Ktulu”, inaugurând o tradiţie ce se va păstra pe următoarele două albume. Mustaine susţine că e compozitorul principal al acestei piese, a cărei succesiune armonică se aude de altfel pe „Hangar 18”. Succesul trupei creşte văzând cu ochii, iar în concertele cu WASP şi Armored Saint noua senzaţie îşi surclasează în câteva rânduri trupa cap de afiş, mai ales în ceea ce priveşte reacţiile publicului. Vârful activităţii concertistice este atins la Monsters of Rock unde Metallica apare, alături de Bon Jovi şi Ratt, în faţa a 70 000 de oameni.
Afirmarea, moartea lui Cliff Burton, Jason Newsted
1986 este anul afirmării noului curent, thrash-metal. Este pentru prima dată când conflictul imagistic şi conceptual cu scena celor „cu părul mare”, cum îi numea Kerry King pe glammeri, începe să răzbată insistent în presă, şi în acelaşi timp o perioadă când trupe din ambele zone scot albume memorabile. „Reign In Blood” al lui Slayer este considerat până astăzi cel mai bun album thrash al tuturor timpurilor şi, încet-încet se conturează acel „big four of thrash metal”, din care fac parte sus-numiţii Slayer, Metallica, Megadeth şi Anthrax. La toată această efervescenţă contribuie în mod decisiv şi albumul care a influenţat generaţii întregi şi care reprezintă fără îndoială vârful primei perioade creative Metallica: „Master of Puppets”. Maturizarea la nivelul versurilor este susţinută de o muzică din ce în ce mai solidă, foarte heavy şi cu aceleaşi structuri complexe ce începuseră să mijească pe „Ride the Lightning”. „Battery” deschide albumul cu furie thrash, „Master of Puppets” atinge vârful expresiei artistice şi conceptuale Metallica, şi apoi piesele se succed cu repeziciune, fiecare cu individualitate pregnantă, forţă şi mesaj. Balada se numeşte de această dată „Welcome Home (Sanitarium)”, iar piesa instrumentală „Orion”. „Master of Puppets” ajunge disc de aur, concertele curg. În timpul turneului cu Ozzy Osbourne, Hetfield îşi rupe mâna şi este înlocuit la chitară de tehnicianul John Marshall. Dar pe 27 septembrie trupa e lovită de tragedie. În timpul turneului alături de Anthrax, autocarul se răstoarnă, iar Cliff Burton moare în accident. Viitorul trupei este incert, dar, cu binecuvântarea familiei Burton, cei trei supravieţuitori se decid să continue şi, la scurt timp, îl cooptează pe Jason Newsted, de la Flotsam and Jetsam. Când află despre moartea lui Burton, Dave Mustaine compune „In My Darkest Hour”, care se regăseşte pe albumul Megadeth „So Far, So Good... So What?”
Acomodarea lui Jason Newsted cu noii săi colegi se face printr-un album de cover-uri, „The S 5.98 EP: Garage Days Re-Revisited”, pe care cei patru înregistrează preluări după câteva dintre trupele lor preferate din perioada NWOBHM, şi în acelaşi an, 1987, apare şi caseta video „Cliff’em All” cu material documentar ce îl are în centru pe Burton.
„...And Justice For All” are parte de reacţii combinate. Pe de o parte producţia subţire – pe care basul practic nu se aude – şi lungimea pieselor sunt criticate, pe de altă parte vânzările sunt excelente, iar prin „One”, balada-heavy complexă, socotită capodoperă a rock-ului, Metallica obţine prima nominalizare la Grammy Awards, titlu pierdut pe ultima sută de metri şi în ciuda tuturor aşteptărilor în favoarea celor de la Jethro Tull. „Harvester of Sorrow”, „Dyer’s Eve” sau „Eye of the Beholder” sunt alte piese de rezistenţă, în timp ce „To Live Is To Die”, cvasi-instrumentală, cuprinde riff-uri rămase de la Cliff Burton şi un scurt poem scris de acesta şi recitat de Hetfield pe final. Una dintre primele cruci din 1989 ale revoluţiei din Bucureşti purta pe ea această inscripţie. Tot pentru „One” Metallica face şi primul video-clip, ieşind din perioada în care, alături de Slayer, refuzase acest tip de promovare.
"Metallica" şi noile direcţii de evoluţie
1991 aduce schimbări majore în sound-ul trupei, prin cooptarea producătorului Bob Rock, cunoscut mai ales în urma colaborării cu Mötley Crüe pe „Dr Feelgood”. Pe „Metallica” (cunoscut şi ca „The Black Album” sau, în România, „Metallica 91”) piesele capătă structuri mai simple, de tipul strofă-refren, sunetul este mai gras şi mai îngrijit iar compoziţiile devin mai accesibile. Discuţiile prelungite din jurul primei balade „autentice”, „Nothing Else Matters”, cu o orchestraţie realizată de Michael Kamen, cunoscut pentru colaborările mai vechi cu Pink Floyd, pun în umbră „The Unforgiven”, mai plină de substanţă şi mai solidă. În ciuda nemulţumirii cauzate de îndulcirea sound-ului, „Enter Sandman” devine un hit inconturnabil, iar „Sad But True” sau „The God That Failed” se impun la rândul lor în conştiinţa fanilor. Cu 5 video-clipuri, albumul devine cel mai promovat şi cel mai bine vândut din istoria trupei, care iese definitiv din underground. „A Year and A Half in the Life of Metallica” arată imagini filmate din timpul înregistrărilor. Urmează turnee lungi, cel din 1992, alături de Guns’n’Roses, ajunşi şi ei la apogeul succesului, incluzând şi concertul din Montreal unde, dintr-o greşeală a pirotehnicienilor, Hetfield se alege cu arsuri serioase pe mâini şi faţă. Cei patru cântă şi la Woodstock 2 în 1994, iar cu un an mai târziu evadează din studio pentru a resuscita celebrul Monsters of Rock de la Donnington.
În 1996, Hetfield, Ulrich, Hammett şi Newsted tunşi lansează „Load”, albumul care pentru mulţi fani reprezintă trădarea a tot ceea ce reprezentase Metallica. Cu un sunet îndreptat spre rock-ul clasic şi versuri personale, fără cele două tobe mari şi cu multă melodie, atât la nivelul compoziţiei în general cât şi la cel al vocii, „Load” reprezintă fără îndoială un punct de cotitură în istoria trupei. Nici mainstream-ul, pregătit să-i înghită pe californieni, nici thrasherii mânioşi care-i reneagă, nu par să observe că Metallica a evitat capcana autoparodierii şi a arătat izvoare nebănuite de creativitate. De la „Ain’t My Bitch”, cu rezonanţe NWOBHM, până la cinica „The House That Jack Built”, de la alternativa „Until It Sleeps” până la rezonanţele Zeppelin de pe „The Outlaw Torn”, trecând prin „Hero of the Day”, „Bleeding Me” şi balada country „Mama Said”, Metallica explorează un larg spectru expresiv şi reuşeşte să păstreze o marcă identitară chiar şi săpând la temeliile blues şi country ale muzicii americane (lucru pe care îl făcuseră în fond, într-un registru mai agresiv, şi cei de la Pantera, pe „The Great Southern Trendkill”). Prin „Load” Metallica se eliberează de orice constrângeri stilistice şi creează un album mare, dar în acelaşi timp pierde şi fani din prima perioadă.
„ReLoad”, apărut un an mai târziu şi mărturisind aceleaşi influenţe, totuşi cu un ton mai heavy (vezi, de pildă, piesa de deschidere, „Fuel”) lasă impresia de umplutură pentru „Load”. Câteva piese rămân însă şi de pe acest album, printre care „The Memory Remains”, cu un duet Hetfield – Marianne Faithfull, „The Unforgiven II”, care reuşeşte să capteze feeling-ul primei părţi, sau country-ul „Where the Wild Things Are”.
După această perioadă plină, cei patru fac o pauză creativă, pe care o umplu cu tot felul de proiecte ce-i ţin în atenţia publicului dar fac să planeze un semn de întrebare din ce în ce mai mare asupra viitorului lor. „Garage Inc.”, din 1998 conţine o reeditare a vechiului „Garage Days” şi o serie de noi preluări, după trupe precum Diamond Head, Mercyful Fate, The Misfits sau Black Sabbath. Cu „Whiskey in the Jar”, cover al variantei Thin Lizzy a unei piese tradiţionale, Metallica obţine un nou succes, în timp ce fanii vechi apreciază mai ales „Die, Die Darling”, preluare după Misfits. În 1999, cu Michael Kamen la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din San Francisco, Metallica realizează înregistrarea live „S & M”, cu piesele orchestrate în manieră clasică, alături de vechile hit-uri figurând şi două compoziţii noi, „No Leaf Clover” şi „Human”. Primit cu reacţii mixte, albumul conţine fără îndoială cel puţin un moment de referinţă, „The Call of Ktulu”.
Anii 2000-2001 sunt marcaţi de procesul intentat de trupă – căreia ulterior i se alătură şi Dr. Dre - împotriva reţelei internet Napster, care distribuia gratuit muzica Metallica. Muzicienii câştigă procesul şi în cele din urmă ajung la o înţelegere cu noii proprietari ai reţelei, dar o mare parte din comunitatea underground dezaprobă atitudinea lor.
Despărţiri, Robert Trujillo şi Metallica viitorului
Tot 2001 este anul despărţirii de Jason Newsted, care pleacă, după propriile afirmaţii, din cauza unor motive personale şi a sănătăţii şubrede. Basistul nu reuşise niciodată să se integreze sută la sută în trupă iar ideile sale erau adesea neglijate de cuplul Hetfield/ Ulrich. Afirmaţia lui Bob Rock din documentarul „Some Kind of Monster” („de la moartea lui Cliff nu aţi fost de fapt decât trei”) întăreşte ipoteza rupturii.
Înregistrările pentru noul album sunt întârziate de internarea lui Hetfield într-o clinică pentru dezalcoolizare. La întoarcere, terapeutul angajat de trupă pentru a trece peste criză îi recomandă să lucreze un număr limitat de ore pe zi cu trupa şi să-şi petreacă restul timpului în sânul familiei. Naşterea grea a noului album poate fi văzută pe documentarul „Some Kind of Monster” – care conţine, printre altele, imagini unice alături de Mustaine – pe care mulţi colegi de breaslă, de la Kerry King până la Jason Newsted l-au dezaprobat.
„Saint Anger” apare în 2003 şi arată încă o dată că Metallica rămâne o trupă imprevizibilă. Întoarcerea la un sunet dur, la compoziţii lungi cu structuri complexe şi vână thrash, este dublată de absenţa totală a solo-urilor de chitară şi de sunetul crud al bateriei lui Ulrich (în special premierul), care le-au atras celor patru în aceeaşi măsură critici şi aprecieri. Piesa titlu, cu un video-clip filmat la închisoarea Saint Quentin din California, unde trupa cântă în faţa câtorva zeci de deţinuţi entuziaşti, cîştigă un Grammy. Dacă pe album părţile de bas sunt înregistrate de Bob Rock, înlocuitorul lui Newsted se numeşte Robert Trujillo, excelentul basist al trupelor Suicidal Tendencies şi Infectious Grooves şi al lui Ozzy Osbourne. Concertele prin lume strâng în continuare zeci de mii de fani, iar în noiembrie 2005 Metallica deschide pentru Rolling Stones, însă în backstage britanicii nu-i bagă în seamă pe mai tinerii lor colegi.
După o lungă colaborare, Metallica renunţă la serviciile lui Bob Rock şi îl aduce la pupitru pe Rick Rubin, producătorul excentric renumit pentru contribuţia la albume extreme din ramuri muzicale diferite, de la „Reign In Blood” şi toate albumele Slayer care i-au urmat, până la „Blood Sugar Sex Magic” al lui Red Hot Chilli Peppers, Danzig, Public Enemy, Johnny Cash, sau pentru reinventarea sound-ului AC/DC. Cunoscut pentru austeritatea sa în ceea ce priveşte orice fel de artificii, Rubin pare să-i facă să transpire serios pe Hetfield and co., iar noul album se anunţă, în descrierea trupei „veriga lipsă dintre ...And Justice For All şi Metallica (Black Album)”. Între timp apare un cover după Ennio Morricone, „The Ecstasy of Gold”, piesă folosită de obicei de Metallica în deschiderea concertelor, prelucrată însă acum în varianta proprie. Concertele prin toată lumea continuă, cu un plus de dinamism dat de prezenţa scenică fantastică a lui Trujillo, iar noul album stă să apară. Un public ce depăşeşte orice graniţe geografice şi stilistice stă cu sufletul la gură în aşteptarea unui nou capitol din istoria... METALLICA!!!
Monday, July 21, 2008
Tuesday, July 15, 2008
Poveste cu Iron Maiden
Cei care nu vor să ştie, până la concertul Iron Maiden de la Bucureşti, ce piese curpinde playlistul, sunt rugaţi să citească acest post după 4 august. Celorlalţi le urez bun venit de pe acum.
Încă mă uitam distrat prin tricourile, casetele şi accesoriile din târgul de metale ataşat festivalului de la Bologna când, la câţiva metri, unde era scena, a început să se audă celebrul discurs al lui Churchill care introduce „Aces High”. „Băăăă... A-nceput Maiden!” mi-am avertizat prietenii şi am dat fuga, din ce în ce mai aproape de decorurile din vremurile vechi, între care mi-a luat ceva timp să-l găsesc pe Bruce Dickinson.
Poate din cauza oboselii şi a drumului lung, sau cine ştie de ce, m-a cuprins o undă de tristeţe. Îmi doream să-i fi văzut altădată, când eram mai mic şi mai entuziast, şi, în nevoia de precizie a acelor vremi îi puneam foarte sus într-un clasament personal, pe locul 2, „imediat după Slayer”. „Maiden sunt la tine a doua trupă, nu?”, îmi răsuna în minte întrebarea prietenului meu, Oltin, iar acum, peste ani, răspundeam: „Atunci erau, acum nu mai ştiu, parcă nu mai am aceeaşi bucurie.” Totuşi, la „2 Minutes To Midnight” am început să cânt, iar „Revelations” m-a transpus în vremurile când începusem cu câţiva prieteni repetiţiile şi chinuiam chitara. „Take not Thy thunder from us, but take away our pride”. După trei piese, totul se schimbase. Lipsa entuziasmului se transformase în mirarea unei mari bucurii copilăreşti prin simplitatea ei. Nu dădeam din cap, nu ţopăiam. Doar mă uitam la scenă cu gura căscată.
Steve Harris foarte serios, transmiţînd sentimentul clar că ce face acolo e viaţa lui, munca, pasiunea, creaţia, convingerea. Dave Murray zâmbitor şi prietenos, Adrian Smith izolat, cu o aură artistică ieşită în evidenţă, principalul backing vocalist, un tip care ştie foarte bine ce are de făcut şi nu trebuie să demonstreze nimănui că a scris şi el o parte însemnată a acestei pagini de muzică. Nicko McBrain invizibil în spatele setului imens de tobe. „Uf, la Bucureşti tot ce vreau e să stau undeva de unde să-l văd pe Nicko”, îmi spun, dar după puţin timp apare şi el mai în faţă, la o pauză dintre piese. Janick Gers debordând de energie şi entuziasm, aproape prea agitat. Şi peste tot – la propriu – Bruce. Schimbând costume şi atitudini, urlându-şi celebrul „scream for me...”, în faţa publicului sau în fundul scenei, cu piciorul pe monitor sau sprijinit de tobe, transmiţând prin toată fiinţa ceea ce vocea exprimă cel mai bine. Nu ştiu cât s-or iubi Steve Harris şi Bruce Dickinson astăzi, dar ştiu că „air raid siren” e cel mai bun căpitan de echipă pe care şi-l poate dori basistul.
„Water, water everywhere and all the boards did shrink, water, water everywhere nor any drop to drink”. Ce-i toată povestea asta, cu „Rime of the Ancient Mariner”, „The Trooper”, „Powerslave” sau „Fear of the Dark” – „piesă nouă”, cum îi spun eu, „nouă tare, are peste 15 ani”, cum îmi atrage atenţia un prieten? E unul dintre basmele cele mai frumoase ale copilăriei mele, unul care şi acum mă mai poate face, pentru câteva clipe, copil. Iron Maiden e o trupă, mai mult decât orice, o unitate muzicală care se simte în toate mişcările şi în fiecare notă. Chitariştii nu sunt cei mai mari virtuozi, piesele acestea au fost cântate de nenumărate ori, dar povestea pe care o spun e atât de frumos închegată şi povestitorii atât de complementari... Îmi amintesc cum, în vremea liceului şi a clasamentelor, exista disputa în legătură cu cel mai slab album. Unii spuneau „No Prayer for the Dying”, alţii „Seventh Son of a Seventh Son”, menţionând totuşi: „îmi place mult, dar e sub celelalte”. Eu făceam parte din a doua categorie şi mi-a fugit gândul uimit la acest lucru când pe „The Clairvoyant” aproape mi-au dat lacrimile de emoţie. Iron Maiden e heavy-metal de vârf, dar altfel decât Judas Priest. În unele piese Priest recunoşti esenţa însăşi a genului, izvorul său şi în acelaşi timp cele mai izbutite roade. Glenn Tipton, K. K. Downing şi compania sunt heavy-metal-ul însuşi. Maiden e Maiden. Dincolo de textele mai degrabă serioase şi preocupate de realitatea dură a prostituţiei din seria „Charlotte the Harlot”, „22 Accacia Avenue”, „Bring Your Daughter to the Slaughter” şi de mai ironicul „From Here To Eternity”, în faţa noastră e una dintre puţinele mari trupe ale perioadei ei care nu a avut niciodată preocupări lirice legate de inimi frânte din dragoste sau sex. Când jumătate dintre rock staruri îşi cântau iubitele care-i părăsiseră sau nopţile de amor, când Motörhead amestecau printre cântece de război şi câteva brutale povestiri de alcov şi până şi Judas Priest se trezeau între două strigăte de răzbunare că sunt amorezi turbo, Steve Harris şi gaşca lui ne băteau la cap cu texte de obicei destul de serioase, ambalate în coperte între horror şi comics, şi rezistau... şi rezistă până astăzi în sufletele a mii de copii mari ce-şi zic rockeri.
Abia aştept să văd din nou Iron Maiden la Bucureşti, dar dacă Dumnezeu nu va vrea să ajung, voi fi mulţumit şi cu întâlnirea de la Bologna. Acasă m-am apucat să reascult fragmente de pe „Powerslave”, apoi am cotrobăit prin raftul de casete de unde am scos la iveală „Killers” şi „The Number of the Beast” şi, ascultând unele piese după ani buni, mi le reamintesc de parcă ieri aş fi ţinut în mâini pentru prima dată coperta xeroxată în alb-negru care înfăţişa un monstru sângeros cu cămaşa ruptă, acel Eddie care a devenit clovnul trist al generaţiei mele, creatura înfricoşătoare şi în acelaşi timp fragilă care schimba mereu ipostazele şi a cărei vedere ne stârnea atâta... bucurie.
În fond, e o poveste ca oricare alta. Unii o ştiu, alţii nu, şi asta nu împiedică lumea să-şi vadă de drumul ei. Însă muzica şi textele deloc naive, suprapuse peste o imagistică a cărei uşoară tentă de ridicol e intenţionată, ne ajută, pe unii dintre noi să fim, după cuvântul Apostolului, copii când e vorba de răutate, fără a rămâne prunci la minte. Şi când le vom zâmbi la rândul nostru copiilor noştri şi vom încerca să fim măcar pentru puţin timp ca ei, ne vom aminti cu siguranţă că, în ciuda ameninţării fiarei, a morţii, a nenumăratelor războaie şi a îndoielilor, „Iron Maiden can’t be sought, Iron Maiden can’t be fought”.
Încă mă uitam distrat prin tricourile, casetele şi accesoriile din târgul de metale ataşat festivalului de la Bologna când, la câţiva metri, unde era scena, a început să se audă celebrul discurs al lui Churchill care introduce „Aces High”. „Băăăă... A-nceput Maiden!” mi-am avertizat prietenii şi am dat fuga, din ce în ce mai aproape de decorurile din vremurile vechi, între care mi-a luat ceva timp să-l găsesc pe Bruce Dickinson.
Poate din cauza oboselii şi a drumului lung, sau cine ştie de ce, m-a cuprins o undă de tristeţe. Îmi doream să-i fi văzut altădată, când eram mai mic şi mai entuziast, şi, în nevoia de precizie a acelor vremi îi puneam foarte sus într-un clasament personal, pe locul 2, „imediat după Slayer”. „Maiden sunt la tine a doua trupă, nu?”, îmi răsuna în minte întrebarea prietenului meu, Oltin, iar acum, peste ani, răspundeam: „Atunci erau, acum nu mai ştiu, parcă nu mai am aceeaşi bucurie.” Totuşi, la „2 Minutes To Midnight” am început să cânt, iar „Revelations” m-a transpus în vremurile când începusem cu câţiva prieteni repetiţiile şi chinuiam chitara. „Take not Thy thunder from us, but take away our pride”. După trei piese, totul se schimbase. Lipsa entuziasmului se transformase în mirarea unei mari bucurii copilăreşti prin simplitatea ei. Nu dădeam din cap, nu ţopăiam. Doar mă uitam la scenă cu gura căscată.
Steve Harris foarte serios, transmiţînd sentimentul clar că ce face acolo e viaţa lui, munca, pasiunea, creaţia, convingerea. Dave Murray zâmbitor şi prietenos, Adrian Smith izolat, cu o aură artistică ieşită în evidenţă, principalul backing vocalist, un tip care ştie foarte bine ce are de făcut şi nu trebuie să demonstreze nimănui că a scris şi el o parte însemnată a acestei pagini de muzică. Nicko McBrain invizibil în spatele setului imens de tobe. „Uf, la Bucureşti tot ce vreau e să stau undeva de unde să-l văd pe Nicko”, îmi spun, dar după puţin timp apare şi el mai în faţă, la o pauză dintre piese. Janick Gers debordând de energie şi entuziasm, aproape prea agitat. Şi peste tot – la propriu – Bruce. Schimbând costume şi atitudini, urlându-şi celebrul „scream for me...”, în faţa publicului sau în fundul scenei, cu piciorul pe monitor sau sprijinit de tobe, transmiţând prin toată fiinţa ceea ce vocea exprimă cel mai bine. Nu ştiu cât s-or iubi Steve Harris şi Bruce Dickinson astăzi, dar ştiu că „air raid siren” e cel mai bun căpitan de echipă pe care şi-l poate dori basistul.
„Water, water everywhere and all the boards did shrink, water, water everywhere nor any drop to drink”. Ce-i toată povestea asta, cu „Rime of the Ancient Mariner”, „The Trooper”, „Powerslave” sau „Fear of the Dark” – „piesă nouă”, cum îi spun eu, „nouă tare, are peste 15 ani”, cum îmi atrage atenţia un prieten? E unul dintre basmele cele mai frumoase ale copilăriei mele, unul care şi acum mă mai poate face, pentru câteva clipe, copil. Iron Maiden e o trupă, mai mult decât orice, o unitate muzicală care se simte în toate mişcările şi în fiecare notă. Chitariştii nu sunt cei mai mari virtuozi, piesele acestea au fost cântate de nenumărate ori, dar povestea pe care o spun e atât de frumos închegată şi povestitorii atât de complementari... Îmi amintesc cum, în vremea liceului şi a clasamentelor, exista disputa în legătură cu cel mai slab album. Unii spuneau „No Prayer for the Dying”, alţii „Seventh Son of a Seventh Son”, menţionând totuşi: „îmi place mult, dar e sub celelalte”. Eu făceam parte din a doua categorie şi mi-a fugit gândul uimit la acest lucru când pe „The Clairvoyant” aproape mi-au dat lacrimile de emoţie. Iron Maiden e heavy-metal de vârf, dar altfel decât Judas Priest. În unele piese Priest recunoşti esenţa însăşi a genului, izvorul său şi în acelaşi timp cele mai izbutite roade. Glenn Tipton, K. K. Downing şi compania sunt heavy-metal-ul însuşi. Maiden e Maiden. Dincolo de textele mai degrabă serioase şi preocupate de realitatea dură a prostituţiei din seria „Charlotte the Harlot”, „22 Accacia Avenue”, „Bring Your Daughter to the Slaughter” şi de mai ironicul „From Here To Eternity”, în faţa noastră e una dintre puţinele mari trupe ale perioadei ei care nu a avut niciodată preocupări lirice legate de inimi frânte din dragoste sau sex. Când jumătate dintre rock staruri îşi cântau iubitele care-i părăsiseră sau nopţile de amor, când Motörhead amestecau printre cântece de război şi câteva brutale povestiri de alcov şi până şi Judas Priest se trezeau între două strigăte de răzbunare că sunt amorezi turbo, Steve Harris şi gaşca lui ne băteau la cap cu texte de obicei destul de serioase, ambalate în coperte între horror şi comics, şi rezistau... şi rezistă până astăzi în sufletele a mii de copii mari ce-şi zic rockeri.
Abia aştept să văd din nou Iron Maiden la Bucureşti, dar dacă Dumnezeu nu va vrea să ajung, voi fi mulţumit şi cu întâlnirea de la Bologna. Acasă m-am apucat să reascult fragmente de pe „Powerslave”, apoi am cotrobăit prin raftul de casete de unde am scos la iveală „Killers” şi „The Number of the Beast” şi, ascultând unele piese după ani buni, mi le reamintesc de parcă ieri aş fi ţinut în mâini pentru prima dată coperta xeroxată în alb-negru care înfăţişa un monstru sângeros cu cămaşa ruptă, acel Eddie care a devenit clovnul trist al generaţiei mele, creatura înfricoşătoare şi în acelaşi timp fragilă care schimba mereu ipostazele şi a cărei vedere ne stârnea atâta... bucurie.
În fond, e o poveste ca oricare alta. Unii o ştiu, alţii nu, şi asta nu împiedică lumea să-şi vadă de drumul ei. Însă muzica şi textele deloc naive, suprapuse peste o imagistică a cărei uşoară tentă de ridicol e intenţionată, ne ajută, pe unii dintre noi să fim, după cuvântul Apostolului, copii când e vorba de răutate, fără a rămâne prunci la minte. Şi când le vom zâmbi la rândul nostru copiilor noştri şi vom încerca să fim măcar pentru puţin timp ca ei, ne vom aminti cu siguranţă că, în ciuda ameninţării fiarei, a morţii, a nenumăratelor războaie şi a îndoielilor, „Iron Maiden can’t be sought, Iron Maiden can’t be fought”.
Monday, July 7, 2008
Biserica la răscruce - apel către ortodocşii care citesc aceste rânduri
În confuzia care ne înconjoară, cu vieţile trăite pe fugă şi fără timpul necesar să rămânem singuri cu conştiinţele noastre, tindem să trecem cu vederea lucruri dintre cele mai însemnate. Şi, uneori, dintre cele mai grave şi dureroase. Înalt Prea Sfinţitul Nicolae Corneanu, mitropolit al Banatului, s-a împărtăşit la o Liturghie greco-catolică, împreună cu clericii şi alţi reprezentanţi acestei credinţe, avându-l în frunte pe nunţiul papal Francisco Javier Lozano. Au început să curgă vorbele rostite de limbi de lemn, despre „minuni”, toleranţă şi înfrăţire. De fapt, ceea ce s-a întâmplat este o lovitură peste faţa Ortodoxiei române, una dintre cele mai dureroase din ultimii 300 de ani.
Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos, stă în centrul şi la baza cultului şi a vieţii creştine. După cum învaţă Sfântul Apostol Pavel, Paharul binecuvântării este împărtăşirea cu Sângele lui Hristos, iar Pâinea pe care o frângem împărtăşire cu Trupul lui Hristos. Prin aceasta noi devenim toţi una, prelungire a Trupului Mântuitorului în lume, şi Împărtăşania ţine Biserica în unitatea în care ne regăsim cu toţii, de pretutindeni, vii şi morţi, împreună cu sfinţii şi cu Însuşi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Sfânta Împărtăşanie e fundamentul Bisericii.
Părintele Iustin Pârvu, unul dintre marii noştri duhovnici, supravieţuitor al închisorilor comuniste, îndurerat de acest act al mitropolitului, spune: „Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe”. Or către aceasta se tinde acum. Biserica Catolică nu este în comuniune cu Ortodoxia. Ecumenismul, spune Bartolomeu Anania, Mitropolit al Clujului, începe de la politeţe. Astfel trebuie să-i tratăm pe ne-ortodocşi, nu însă cu ipocrizie şi cu atât mai puţin cu slugărncie. Biserica Catolică propovăduieşte inovaţii şi învăţături contrare celor în care credem noi. Vorba de clacă răspândită între ignoranţi şi răuvoitori că „ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu” este un fals. Dumnezeul nostru, al ortodocşilor, e prezent în Biserică şi în viaţa fiecăruia dintre noi, nu are nevoie de locţiitor, aşa cum spune papa că ar fi. Şi acesta e doar un exemplu de diferenţă fundamentală. Vorbim aici despre doctrină, nu despre oameni. Nu negăm existenţa oamenilor de valoare în toate religiile lumii, nici nu ne punem în locul lui Dumnezeu, osândind şi judecând oameni. Dar Îi urmăm Lui, atunci când nu acceptăm să ne fie călcată în picioare credinţa. Greco-catolicismul a pătruns cu forţa în România, a făcut martiri – unii dintre ei prăznuiţi de ani buni în Biserica noastră, cum ar fi Sfinţii Nicolae Oprea Mucenicul, Visarion şi Sofronie Mărturisitorii sau preotul Ioan din Galeş – alţii canonizaţi în ultimele luni, ca Atanasie Tudoran, schingiuit pînă la moarte pentru că nu a acceptat să se lepede de Ortodoxie. Dacă vrem să fim oneşti, trebuie să recunoaştem că, într-un dialog în care cele două părţi susţin puncte de vedere contrare, una are dreptate, iar alta nu. Politica struţului şi ignorarea diferenţelor nu duc decât la confuzii, ca cea în care se zbat acum credincioşii bănăţeni, derutaţi de gestul mitropolitului lor. Însă lucrurile sunt pe cât de dureroase, pe atât de limpezi. Ceea ce a făcut mitropolitul Nicolae e apostazie, lepădare de credinţă. După cum spune Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, „prin ce a făcut, mitropolitul Corneanu s-a exclus singur din comunitatea bisericească, a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Universale”. Împărtăşania este fundamentul unităţii noastre în Hristos. Orice comuniune cu alţii, care propovăduiesc alt hristos, este cădere din unitatea întru Dumnezeu. Acelaşi lucru pe care l-a făcut, acum 300 de ani, episcopul Atanasie Anghel, primul ierarh greco-catolic de la noi, începător a „sute de ani de suferinţe şi prigoană a credincioşilor ortodocşi din Transilvania”.
Repet, nu vorbim despre lapidarea unui om, ci despre apărarea credinţei. Nimeni nu-i ia mitropolitului Nicolae dreptul la pocăinţa care, în cele din urmă, poate duce până la sfinţenie. Dar nu se poate persista într-o greşeală care nu ajută cu nimic apropierea umană dintre catolici şi ortodocşi. Când ai un frate căzut în greşeală, cauţi să-l îndrepţi, nu te arunci şi tu în aceeaşi greşeală sub pretextul dragostei.
Se cuvine ca fiecare dintre noi să stea astăzi drept în apărarea Ortodoxiei. Măcar prin rugăciune, dar şi mărturisind, oricând e nevoie. Căci orice altă comuniune decât cea cu Hristos Cel adevărat, în Biserica strămoşească, ne face următori ai lui Iuda, cel care a ieşit de la Cina cea de Taină spre a-L vinde pe Mântuitorul lumii. Să spunem dar şi noi, alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea: „Nici Dumnezeu nu o vrea, nici românii nu o îngăduie”.
Marţi, 8 iulie şi miercuri, 9 iulie, Sfântul Sinod se întruneşte în şedinţă şi trebuie să ia o hotărâre în privinţa Mitropolitului Nicolae, dar şi a episcopului Sofronie Drincec al Oradei, care a făcut la rândul său abuzuri în favoarea greco-catolicilor. Membri ai aşa-numitei societăţi civile, ai altor culte religioase (de pildă Laszlo Tökes, care a depus recent şi o plângere la organismele europene, în care vorbeşte despre persecuţii împotriva altor confesiuni decât cea ortodoxă în România) şi ai altor religii, atei declaraţi şi anti-tradiţionalişti cu mare influenţă pun presiune asupra Prea Fericitului Daniel şi a Sinodului, pentru ca atitudinea celor doi ierarhi să rămână fără urmări. Părinţii din toată ţara şi din Muntele Athos ne recomandă, tuturor ortodocşilor români, post şi rugăciune în cele două zile, pentru ca voia lui Dumnezeu să nu fie călcată în picioare de duşmanii credinţei şi pentru ca, prin mila Lui, să rămânem uniţi în Biserica noastră.
Sfânta Împărtăşanie, Trupul şi Sângele lui Hristos, stă în centrul şi la baza cultului şi a vieţii creştine. După cum învaţă Sfântul Apostol Pavel, Paharul binecuvântării este împărtăşirea cu Sângele lui Hristos, iar Pâinea pe care o frângem împărtăşire cu Trupul lui Hristos. Prin aceasta noi devenim toţi una, prelungire a Trupului Mântuitorului în lume, şi Împărtăşania ţine Biserica în unitatea în care ne regăsim cu toţii, de pretutindeni, vii şi morţi, împreună cu sfinţii şi cu Însuşi Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Sfânta Împărtăşanie e fundamentul Bisericii.
Părintele Iustin Pârvu, unul dintre marii noştri duhovnici, supravieţuitor al închisorilor comuniste, îndurerat de acest act al mitropolitului, spune: „Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe”. Or către aceasta se tinde acum. Biserica Catolică nu este în comuniune cu Ortodoxia. Ecumenismul, spune Bartolomeu Anania, Mitropolit al Clujului, începe de la politeţe. Astfel trebuie să-i tratăm pe ne-ortodocşi, nu însă cu ipocrizie şi cu atât mai puţin cu slugărncie. Biserica Catolică propovăduieşte inovaţii şi învăţături contrare celor în care credem noi. Vorba de clacă răspândită între ignoranţi şi răuvoitori că „ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu” este un fals. Dumnezeul nostru, al ortodocşilor, e prezent în Biserică şi în viaţa fiecăruia dintre noi, nu are nevoie de locţiitor, aşa cum spune papa că ar fi. Şi acesta e doar un exemplu de diferenţă fundamentală. Vorbim aici despre doctrină, nu despre oameni. Nu negăm existenţa oamenilor de valoare în toate religiile lumii, nici nu ne punem în locul lui Dumnezeu, osândind şi judecând oameni. Dar Îi urmăm Lui, atunci când nu acceptăm să ne fie călcată în picioare credinţa. Greco-catolicismul a pătruns cu forţa în România, a făcut martiri – unii dintre ei prăznuiţi de ani buni în Biserica noastră, cum ar fi Sfinţii Nicolae Oprea Mucenicul, Visarion şi Sofronie Mărturisitorii sau preotul Ioan din Galeş – alţii canonizaţi în ultimele luni, ca Atanasie Tudoran, schingiuit pînă la moarte pentru că nu a acceptat să se lepede de Ortodoxie. Dacă vrem să fim oneşti, trebuie să recunoaştem că, într-un dialog în care cele două părţi susţin puncte de vedere contrare, una are dreptate, iar alta nu. Politica struţului şi ignorarea diferenţelor nu duc decât la confuzii, ca cea în care se zbat acum credincioşii bănăţeni, derutaţi de gestul mitropolitului lor. Însă lucrurile sunt pe cât de dureroase, pe atât de limpezi. Ceea ce a făcut mitropolitul Nicolae e apostazie, lepădare de credinţă. După cum spune Înalt Prea Sfinţitul Bartolomeu Anania, „prin ce a făcut, mitropolitul Corneanu s-a exclus singur din comunitatea bisericească, a Bisericii Ortodoxe Române şi a Bisericii Ortodoxe Universale”. Împărtăşania este fundamentul unităţii noastre în Hristos. Orice comuniune cu alţii, care propovăduiesc alt hristos, este cădere din unitatea întru Dumnezeu. Acelaşi lucru pe care l-a făcut, acum 300 de ani, episcopul Atanasie Anghel, primul ierarh greco-catolic de la noi, începător a „sute de ani de suferinţe şi prigoană a credincioşilor ortodocşi din Transilvania”.
Repet, nu vorbim despre lapidarea unui om, ci despre apărarea credinţei. Nimeni nu-i ia mitropolitului Nicolae dreptul la pocăinţa care, în cele din urmă, poate duce până la sfinţenie. Dar nu se poate persista într-o greşeală care nu ajută cu nimic apropierea umană dintre catolici şi ortodocşi. Când ai un frate căzut în greşeală, cauţi să-l îndrepţi, nu te arunci şi tu în aceeaşi greşeală sub pretextul dragostei.
Se cuvine ca fiecare dintre noi să stea astăzi drept în apărarea Ortodoxiei. Măcar prin rugăciune, dar şi mărturisind, oricând e nevoie. Căci orice altă comuniune decât cea cu Hristos Cel adevărat, în Biserica strămoşească, ne face următori ai lui Iuda, cel care a ieşit de la Cina cea de Taină spre a-L vinde pe Mântuitorul lumii. Să spunem dar şi noi, alături de Sfinţii Visarion, Sofronie şi Oprea: „Nici Dumnezeu nu o vrea, nici românii nu o îngăduie”.
Marţi, 8 iulie şi miercuri, 9 iulie, Sfântul Sinod se întruneşte în şedinţă şi trebuie să ia o hotărâre în privinţa Mitropolitului Nicolae, dar şi a episcopului Sofronie Drincec al Oradei, care a făcut la rândul său abuzuri în favoarea greco-catolicilor. Membri ai aşa-numitei societăţi civile, ai altor culte religioase (de pildă Laszlo Tökes, care a depus recent şi o plângere la organismele europene, în care vorbeşte despre persecuţii împotriva altor confesiuni decât cea ortodoxă în România) şi ai altor religii, atei declaraţi şi anti-tradiţionalişti cu mare influenţă pun presiune asupra Prea Fericitului Daniel şi a Sinodului, pentru ca atitudinea celor doi ierarhi să rămână fără urmări. Părinţii din toată ţara şi din Muntele Athos ne recomandă, tuturor ortodocşilor români, post şi rugăciune în cele două zile, pentru ca voia lui Dumnezeu să nu fie călcată în picioare de duşmanii credinţei şi pentru ca, prin mila Lui, să rămânem uniţi în Biserica noastră.
Wednesday, July 2, 2008
Interviu cu Glenn Hughes (aparut in numarul pe iulie al revistei Maximum Rock)
A fost unul dintre pionierii îmbinării rock-ului cu elemente funk şi soul, influenţat de sound-ul „negru” Motown încă din perioada primei sale trupe cu o oarecare notorietate, Trapeze. A venit în Deep Purple în locul lui Roger Glover, dar a împărţit şi sarcinile vocale cu bluesman-ul alb David Coverdale, contribuind la sound-ul a trei albume memorabile, într-o componenţă rămasă în istorie ca Deep Purple Mark III şi Mark IV. Drogurile au fost la un pas să-l doboare, dar şi-a revenit când a descoperit ajutorul lui Dumnezeu. De atunci a participat la zeci de proiecte, alături de muzicieni ca Joe Lynn Turner, Tony Iommi sau David Coverdale, având şi o importantă carieră solo. După 40 de ani, a ajuns şi în România, la Sibiu. Iată ce mi-a povestit:
Ai spus mereu că Glenn Hughes este o îmbinare de rock, soul şi funk. Cu „First Underground Nuclear Kitchen” ai lansat cel mai funk album al tău. Ce stare de spirit te-a determinat să mergi în această direcţie?
E un album foarte cinstit. Am încercat mereu să fiu onest. Şi acest album nou e pentru mine ca o deschidere completă a trupului meu, ca să poţi vedea cine sunt. Glenn Hughes are multe laturi, dar elementele-cheie ale muzicii mele – dacă asculţi Deep Purple, Trapeze, dacă asculţi atent groove-ul şi felul în care cânt – sunt soul şi funk. Trebuie să accepţi acest lucru. Fanii mei l-au îmbrăţişat, am o mulţime de fani noi. E minunat. Cineva din Deep Purple are un public format din oameni de 20 de ani. Cred că e extraordinar că pot să cânt un rock funky plin de soul. Nu o fac pentru a-i înstrăina pe oameni. Pur şi simplu cresc. Cu toţii trebuie să creştem, şi tu creşti, şi toată lumea.
Ai avut timpul să priveşti albumul de la o oarecare distanţă? Ai piese preferate?
Da. „Satellite” e una dintre preferatele mele. „We Shall Be Free”, „Love Communion”. Sunt piese foarte bine scrise. „Imperfection”...
„Imperfection” e preferata mea.
E o piesă clasică pentru stilul meu. O piesă foarte matură a cuiva care a trăit o viaţă uimitoare.
Ne-am obişnuit cu colaborarea dintre tine şi J. J. Marsh, dar ce ne poţi spune despre Luis Carlos Maldonado?
E un tip nou, e din Los Angeles şi vine dintr-o familie de chitarişti flamenco. E foarte funky, are ceva din Tommy Bolin. Am vrut în trupa mea pe cineva care să înţeleagă funk-ul şi căruia să-i placă să cânte cu mine.
Să ne întoarcem un pic la perioada Deep Purple. Ai ajuns în trupă împreună cu David Coverdale. Dacă ar fi să spui povestea cuiva care nu o ştie, ce cuvânt ai alege pentru a-l caracteriza pe David şi ce cuvânt pentru tine?
David e amuzant, iar Glenn Hughes e furios.
Chiar era atât de dificil de lucrat cu Ritchie Blackmore?
Da! Da!
Ce a adus Tommy Bolin nou în Deep Purple?
Culoare, complexitate şi un sentiment copilăresc, care a întinerit trupa, pentru că Tommy era foarte copilăros. Sensibilitate, delicateţe şi formă liberă.
Când ai lansat „Hughes/Turner Project II” ai spus că e albumul pe care Deep Purple şi-ar dori să-l compună, fără a fi în stare. Cum ţi se pare astăzi Deep Purple?
Sincer, nu am ascultat nimic din ce au făcut în ultimii cinci ani. Nu e acel Deep Purple pe care îl ştiu eu. Nu sună ca ceva care să mă atingă din prima. Nu e nimic personal, pentru că îmi plac băieţii din trupă, dar acest Deep Purple nu este adevăratul Deep Purple. Chiar nu e, nu e acelaşi lucru.
Ai spus că „Blues” este primul tău album după ce ţi-ai descoperit „puterea superioară”. Ce influenţă a avut această descoperire asupra vieţii şi a muzicii tale?
Fără Dumnezeu nu aş fi aici astăzi. Am ales să-L numesc Dumnezeu, pentru că El m-a salvat. Am încercat să renunţ la droguri, dar nu am putut fără ajutorul unei puteri superioare. Ceva ce nu poţi vedea, dar poţi simţi. Nici un doctor, nici un poliţist, nici un avocat nu m-a putut face să mă las de droguri. Singurul lucru care a reuşit a fost o cunoaştere mai profundă şi legătura spirituală cu ceva mai mare decât tine şi decât mine. Am ales să-I spun Dumnezeu. Tu poţi să-i spui altfel, dar ştiu că românii sunt oameni foarte religioşi. Nu vreau să-i ofensez pe cei care nu sunt religioşi, dar eu cred în Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel Care m-a ajutat.
Când oamenii te numesc „vocea rock-ului” sau „zeul vocii”, cum reuşeşti să rămâi smerit?
În fiecare dimineaţă mă trezesc şi sunt Glenn Hughes, un tip obişnuit. Fac duş, îmi fac patul, mă duc la studio, îmi compun piesele. Şi uneori managerul trebuie să-mi amintească, sau presa îmi aminteşte că sunt „vocea rock-ului”, am mulţi fani şi trebuie să fiu la înălţimea unui „titlu” foarte serios. Deci, clar: fără droguri, fără alcool, fără ţigări, multe exerciţii yoga, mult jogging, opt ore de somn. Am şase octave, o să vezi în seara asta, iar pentru un bărbat e foarte mult. Şi de asemenea sunt o persoană foarte emotivă, pe scenă şi în afara ei. Sunt foarte spontan, nu ştii niciodată ce voi face pe scenă. Şi e un lucru mare pentru mine. Treaba mea e să transmit prin muzică mesajul renunţării la droguri şi să fie cel mai bun cântăreţ de rock şi soul văzut vreodată. Nu e vorba că eu spun că sunt grandios, cel mai tare. Dar treaba mea e să urc pe scenă în fiecare seară şi să mătur tot.
Despre starurile rock se spune adesea: „tipul ăsta crede că totul se învârte în jurul lui”. De fapt, în jurul a ce se învârte?
În cazul meu, eu sunt un om care a primit de la Dumnezeu un dar de viaţă. În 1991, când L-am lăsat pe Dumnezeu să intre în viaţa mea, eram aproape mort. Cam mort! Şi am luat o hotărâre cu Dumnezeu, că dacă mă va ajuta să scap de droguri şi alcool, voi munci şi le voi arăta oamenilor acest lucru prin muzica mea. Vei vedea în seara asta un cântăreţ care transmite multă emoţie. Asta vine de la Dumnezeu. În Europa mulţi tineri mă privesc ca pe cântăreţul lor legat de o putere superioară. Sper ca acesta să fie sentimentul şi în România.
Colaborarea cu Chad Smith a scos la iveală latura ta foarte soul. Cum a contribuit el la evoluţia muzicii tale?
Chad mă împinge de la spate. Îi place Glenn cel acustic, cel funky, cel rock. Chad este într-o trupă care nu are limite şi, după cum ştii, nici eu nu am limite muzicale. Pot merge în orice direcţie. Nu sunt ca Metallica sau Iron Maiden, care sunt tradiţionale – şi foarte bune, de altfel! – dar eu sunt Glenn Hughes şi mă mişc altfel. Iar fanii adevăraţi se mişcă şi ei cu mine. Sunt unii care nu vor decât asta (arată semnul „horns up” şi dă din cap), dar aceia nu au prins ideea. Ideea e că eu vreau asta („horns up”), şi asta (semnul victoriei) şi asta (pune mîna la inimă). Vreau ca tinerii să audă ce cânt. Sunt unii care vor să asculte „Burn”. „Burn” e „Satisfaction” al meu, „Stairway To Heaven” al meu, o piesă imensă. Aşa că ei primesc ce vor şi eu pot cânta pe lângă asta acele cântece minunate.
Şi tu, şi John Paul Jones, v-aţi declarat mereu influenţaţi de sound-ul Motown. Crezi că a avut un impact important asupra rock-ului din anii 70?
Ne-a influenţat pe mine şi pe John Paul Jones, şi de asemenea, pe Paul Rodgers. Iar blues-ul i-a influenţat pe David Coverdale şi Robert Plant. Dar, omule, iubesc ceea ce vine din Detroit. Mi-a plăcut dintotdeauna la nebunie, îmi place în continuare şi încă ascult acele albume. Le pun în vestiar, ca să-mi amintesc cine sunt.
Vorbeai mai devreme despre muzica fără limite. Ai acea latură dură, ca de pildă pe „Fused”, cu Tony Iommi, ai o latură soul, una rock’n’roll... Unde se întâlnesc toate acestea?
Ştii care e treaba? Mă deschid către proiectul la care lucrez. Când am făcut „KLF”, o mare piesă, în anii nouăzeci, a fost o chestie cu totul diferită. Când am lucrat cu Tony Iommi a fost extrem de heavy, în schimb cu John Frusciante era mai degrabă un rock californian. Anul acesta am colaborat cu o trupă foarte cunoscută din Cehia, apoi cu un cântăreţ slovac, cu unul australian. Pur şi simplu îmi pun pălăria potrivită...
Ai avut un album „Return of Crystal Karma” (R. O. C. K.), acum „First Underground Nuclear Kitchen” (F. U. N. K.), ce urmează? „S. O. U. L.”?
Nu cred. Cred că s-a terminat partea cu funk şi rock. Tot ce-ţi pot spune e că n-am nici cea mai vagă idee cum va fi următorul album. Ştiu că tocmai compun şi e ceva foarte diferit. E groovy, foarte groovy. E rock. Dar, cum am spus mai devreme, eu n-am creat un stil muzical. Iei funk, rock, soul, le combini şi ăsta e Glenn Hughes.
Pe site îi mulţumeşti lui Steven Tyler. Cum te-a ajutat în „primele zile de sobrietate”?
A fost foarte atent cu mine, o persoană foarte iubitoare, bun. Şi-a petrecut ceva timp cu mine când tocmai renunţasem la droguri. Îl privesc ca pe un model, pentru că a fost dependent de droguri, ca mine, şi a renunţat. Oameni de acest fel au avut răbdare cu mine când eram mai tânăr, pentru a mă ajuta să supravieţuiesc.
În România circulă un zvon. E adevărat că ar putea exista o reuniune Deep Purple Mark III?
O să-ţi spun un lucru: am fost ofertaţi să venim aici şi se tot vorbeşte că acest lucru se va întâmpla. Dacă aşa va fi? Dumnezeu ştie. Jur că n-am idee. Mi-ar plăcea la nebunie să cânt. Mulţi promotori din Europa oferă bani pentru ca acest lucru să aibă loc. Însă nu vreau ca banii să fie singurul motiv. Dar, evident, când arunci mulţi bani în ceva, îl faci să se întâmple. Vom vedea. Mie mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea mult să cântăm în România.
Ai spus mereu că Glenn Hughes este o îmbinare de rock, soul şi funk. Cu „First Underground Nuclear Kitchen” ai lansat cel mai funk album al tău. Ce stare de spirit te-a determinat să mergi în această direcţie?
E un album foarte cinstit. Am încercat mereu să fiu onest. Şi acest album nou e pentru mine ca o deschidere completă a trupului meu, ca să poţi vedea cine sunt. Glenn Hughes are multe laturi, dar elementele-cheie ale muzicii mele – dacă asculţi Deep Purple, Trapeze, dacă asculţi atent groove-ul şi felul în care cânt – sunt soul şi funk. Trebuie să accepţi acest lucru. Fanii mei l-au îmbrăţişat, am o mulţime de fani noi. E minunat. Cineva din Deep Purple are un public format din oameni de 20 de ani. Cred că e extraordinar că pot să cânt un rock funky plin de soul. Nu o fac pentru a-i înstrăina pe oameni. Pur şi simplu cresc. Cu toţii trebuie să creştem, şi tu creşti, şi toată lumea.
Ai avut timpul să priveşti albumul de la o oarecare distanţă? Ai piese preferate?
Da. „Satellite” e una dintre preferatele mele. „We Shall Be Free”, „Love Communion”. Sunt piese foarte bine scrise. „Imperfection”...
„Imperfection” e preferata mea.
E o piesă clasică pentru stilul meu. O piesă foarte matură a cuiva care a trăit o viaţă uimitoare.
Ne-am obişnuit cu colaborarea dintre tine şi J. J. Marsh, dar ce ne poţi spune despre Luis Carlos Maldonado?
E un tip nou, e din Los Angeles şi vine dintr-o familie de chitarişti flamenco. E foarte funky, are ceva din Tommy Bolin. Am vrut în trupa mea pe cineva care să înţeleagă funk-ul şi căruia să-i placă să cânte cu mine.
Să ne întoarcem un pic la perioada Deep Purple. Ai ajuns în trupă împreună cu David Coverdale. Dacă ar fi să spui povestea cuiva care nu o ştie, ce cuvânt ai alege pentru a-l caracteriza pe David şi ce cuvânt pentru tine?
David e amuzant, iar Glenn Hughes e furios.
Chiar era atât de dificil de lucrat cu Ritchie Blackmore?
Da! Da!
Ce a adus Tommy Bolin nou în Deep Purple?
Culoare, complexitate şi un sentiment copilăresc, care a întinerit trupa, pentru că Tommy era foarte copilăros. Sensibilitate, delicateţe şi formă liberă.
Când ai lansat „Hughes/Turner Project II” ai spus că e albumul pe care Deep Purple şi-ar dori să-l compună, fără a fi în stare. Cum ţi se pare astăzi Deep Purple?
Sincer, nu am ascultat nimic din ce au făcut în ultimii cinci ani. Nu e acel Deep Purple pe care îl ştiu eu. Nu sună ca ceva care să mă atingă din prima. Nu e nimic personal, pentru că îmi plac băieţii din trupă, dar acest Deep Purple nu este adevăratul Deep Purple. Chiar nu e, nu e acelaşi lucru.
Ai spus că „Blues” este primul tău album după ce ţi-ai descoperit „puterea superioară”. Ce influenţă a avut această descoperire asupra vieţii şi a muzicii tale?
Fără Dumnezeu nu aş fi aici astăzi. Am ales să-L numesc Dumnezeu, pentru că El m-a salvat. Am încercat să renunţ la droguri, dar nu am putut fără ajutorul unei puteri superioare. Ceva ce nu poţi vedea, dar poţi simţi. Nici un doctor, nici un poliţist, nici un avocat nu m-a putut face să mă las de droguri. Singurul lucru care a reuşit a fost o cunoaştere mai profundă şi legătura spirituală cu ceva mai mare decât tine şi decât mine. Am ales să-I spun Dumnezeu. Tu poţi să-i spui altfel, dar ştiu că românii sunt oameni foarte religioşi. Nu vreau să-i ofensez pe cei care nu sunt religioşi, dar eu cred în Dumnezeu şi Dumnezeu este Cel Care m-a ajutat.
Când oamenii te numesc „vocea rock-ului” sau „zeul vocii”, cum reuşeşti să rămâi smerit?
În fiecare dimineaţă mă trezesc şi sunt Glenn Hughes, un tip obişnuit. Fac duş, îmi fac patul, mă duc la studio, îmi compun piesele. Şi uneori managerul trebuie să-mi amintească, sau presa îmi aminteşte că sunt „vocea rock-ului”, am mulţi fani şi trebuie să fiu la înălţimea unui „titlu” foarte serios. Deci, clar: fără droguri, fără alcool, fără ţigări, multe exerciţii yoga, mult jogging, opt ore de somn. Am şase octave, o să vezi în seara asta, iar pentru un bărbat e foarte mult. Şi de asemenea sunt o persoană foarte emotivă, pe scenă şi în afara ei. Sunt foarte spontan, nu ştii niciodată ce voi face pe scenă. Şi e un lucru mare pentru mine. Treaba mea e să transmit prin muzică mesajul renunţării la droguri şi să fie cel mai bun cântăreţ de rock şi soul văzut vreodată. Nu e vorba că eu spun că sunt grandios, cel mai tare. Dar treaba mea e să urc pe scenă în fiecare seară şi să mătur tot.
Despre starurile rock se spune adesea: „tipul ăsta crede că totul se învârte în jurul lui”. De fapt, în jurul a ce se învârte?
În cazul meu, eu sunt un om care a primit de la Dumnezeu un dar de viaţă. În 1991, când L-am lăsat pe Dumnezeu să intre în viaţa mea, eram aproape mort. Cam mort! Şi am luat o hotărâre cu Dumnezeu, că dacă mă va ajuta să scap de droguri şi alcool, voi munci şi le voi arăta oamenilor acest lucru prin muzica mea. Vei vedea în seara asta un cântăreţ care transmite multă emoţie. Asta vine de la Dumnezeu. În Europa mulţi tineri mă privesc ca pe cântăreţul lor legat de o putere superioară. Sper ca acesta să fie sentimentul şi în România.
Colaborarea cu Chad Smith a scos la iveală latura ta foarte soul. Cum a contribuit el la evoluţia muzicii tale?
Chad mă împinge de la spate. Îi place Glenn cel acustic, cel funky, cel rock. Chad este într-o trupă care nu are limite şi, după cum ştii, nici eu nu am limite muzicale. Pot merge în orice direcţie. Nu sunt ca Metallica sau Iron Maiden, care sunt tradiţionale – şi foarte bune, de altfel! – dar eu sunt Glenn Hughes şi mă mişc altfel. Iar fanii adevăraţi se mişcă şi ei cu mine. Sunt unii care nu vor decât asta (arată semnul „horns up” şi dă din cap), dar aceia nu au prins ideea. Ideea e că eu vreau asta („horns up”), şi asta (semnul victoriei) şi asta (pune mîna la inimă). Vreau ca tinerii să audă ce cânt. Sunt unii care vor să asculte „Burn”. „Burn” e „Satisfaction” al meu, „Stairway To Heaven” al meu, o piesă imensă. Aşa că ei primesc ce vor şi eu pot cânta pe lângă asta acele cântece minunate.
Şi tu, şi John Paul Jones, v-aţi declarat mereu influenţaţi de sound-ul Motown. Crezi că a avut un impact important asupra rock-ului din anii 70?
Ne-a influenţat pe mine şi pe John Paul Jones, şi de asemenea, pe Paul Rodgers. Iar blues-ul i-a influenţat pe David Coverdale şi Robert Plant. Dar, omule, iubesc ceea ce vine din Detroit. Mi-a plăcut dintotdeauna la nebunie, îmi place în continuare şi încă ascult acele albume. Le pun în vestiar, ca să-mi amintesc cine sunt.
Vorbeai mai devreme despre muzica fără limite. Ai acea latură dură, ca de pildă pe „Fused”, cu Tony Iommi, ai o latură soul, una rock’n’roll... Unde se întâlnesc toate acestea?
Ştii care e treaba? Mă deschid către proiectul la care lucrez. Când am făcut „KLF”, o mare piesă, în anii nouăzeci, a fost o chestie cu totul diferită. Când am lucrat cu Tony Iommi a fost extrem de heavy, în schimb cu John Frusciante era mai degrabă un rock californian. Anul acesta am colaborat cu o trupă foarte cunoscută din Cehia, apoi cu un cântăreţ slovac, cu unul australian. Pur şi simplu îmi pun pălăria potrivită...
Ai avut un album „Return of Crystal Karma” (R. O. C. K.), acum „First Underground Nuclear Kitchen” (F. U. N. K.), ce urmează? „S. O. U. L.”?
Nu cred. Cred că s-a terminat partea cu funk şi rock. Tot ce-ţi pot spune e că n-am nici cea mai vagă idee cum va fi următorul album. Ştiu că tocmai compun şi e ceva foarte diferit. E groovy, foarte groovy. E rock. Dar, cum am spus mai devreme, eu n-am creat un stil muzical. Iei funk, rock, soul, le combini şi ăsta e Glenn Hughes.
Pe site îi mulţumeşti lui Steven Tyler. Cum te-a ajutat în „primele zile de sobrietate”?
A fost foarte atent cu mine, o persoană foarte iubitoare, bun. Şi-a petrecut ceva timp cu mine când tocmai renunţasem la droguri. Îl privesc ca pe un model, pentru că a fost dependent de droguri, ca mine, şi a renunţat. Oameni de acest fel au avut răbdare cu mine când eram mai tânăr, pentru a mă ajuta să supravieţuiesc.
În România circulă un zvon. E adevărat că ar putea exista o reuniune Deep Purple Mark III?
O să-ţi spun un lucru: am fost ofertaţi să venim aici şi se tot vorbeşte că acest lucru se va întâmpla. Dacă aşa va fi? Dumnezeu ştie. Jur că n-am idee. Mi-ar plăcea la nebunie să cânt. Mulţi promotori din Europa oferă bani pentru ca acest lucru să aibă loc. Însă nu vreau ca banii să fie singurul motiv. Dar, evident, când arunci mulţi bani în ceva, îl faci să se întâmple. Vom vedea. Mie mi-ar plăcea. Mi-ar plăcea mult să cântăm în România.
Subscribe to:
Posts (Atom)