Oliver Jens Schmitt şi rechizitoriul său la adresa Bisericii - Vasile Bănescu

 Public mai jos, fără nicio completare, punctul de vedere (la care subscriu) exprimat de domnul Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, în legătură cu recenta apariţie de la Humanitas.

„Biserica de stat sau Biserica în stat? O istorie a Bisericii Ortodoxe Române, 1918-2023”
Autor – Oliver Schmitt (istoric austriac)

Titlul cărții e transparent și spune totul. Nu doar tot ce ar vrea autorul, ci inclusiv ceea ce nu vrea: volumul e un rechizitoriu sumar construit de un „procuror” al cărui scop aprioric, exclusiv și impur este condamnarea, nu elucidarea.

Din acest motiv cartea nu poate prezenta o istorie obiectivă a BOR în perioada menționată, ci doar un colaj de informații decupate din anumite documente, acuzații și judecăți morale care, în prezența obiectivității, s-ar fi oprit onest la persoane real vinovate de compromisuri, analizându-le situația în context, și nu s-ar fi extins prin nedreaptă, absurdă generalizare la nivelul unei întregi instituții compuse din oameni cu scăderi, merite, culpe și responsabilități profund diferite. Oameni, nu îngeri.

Istoria unei Biserici dintr-o țară în care nu ai trăit, ca și o istorie a totalitarismului despre care doar ai auzit și citit, nu poate fi descifrată, înțeleasă și scrisă obiectiv doar în urma lecturării unor fragmente subiectiv alese din lunga și întortocheata frază a realei istorii pe care vrei să o descrii și să o publici cu orice preț și scop perfid.

Generalizarea rămâne mereu un „păcat” strigător la cerul logicii, o siluire a acesteia, iar inculparea in corpore prin generalizare a unei instituții fundamentale a unui popor este doar o ieftină și dezonorantă manipulare.

Cu adevărat onest intelectual și moral ar fi sunat un titlu care să indice istoria critică a unei perioade în care unele (!) persoane au făcut compromisuri imposibil de scuzat, nu un titlu ticluit ideologic care include denigrator o întreagă instituție din care fac parte în mod covârșitor, ca pretutindeni, oameni obișnuiți și cuminți ce au trăit și trăiesc mereu departe de complicitatea cu politicul totalitar sau doar cinic și vulgar.

Oare tot colaboratori ai regimurilor de sinistră amintire au fost și miile de clerici ortodocși arestați, mutilați și decimați în închisori?

Tot colaboratori au fost 99% dintre slujitorii Bisericii care erau defăimați public ca retrograzi, suspecți sau ostili „orânduirii socialiste”?

Oare supraviețuitorii închisorilor comuniste, clerici sau nu, au invocat altceva decât credința în Dumnezeu care i-a sprijinit la granița dintre viață și moarte când erau torturați de ideologii criminali, ai căror urmași scuipă azi, în varianta totalitarismului soft, pe istoria unei întregi Biserici în absența căreia nu putem vorbi despre cultura și spiritualitatea românească?

Există oare în istoria recentă a umanității popoare și instituții întregi care s-au ridicat ca unul împotriva totalitarismelor moderne și au luptat până la dispariție?

În încleștarea cu orice formă de demonism politic criminal idealul este oare extincția totală?

Cu ce drept omenesc poți reproșa cuiva, oricui, absența curajului de a fi (fost) martir, tu situându-te la antipodul oricărei forme de martiraj?

Frica omenească, desigur, nu trebuie confundată cu zelotismul colaborării cinice cu diavolul, ceea ce nimeni cu simțul realității nu face.

Neliniștitoarea, primejdioasa apropiere de Putere a Bisericii (context în care apare riscul real al instrumentalizării și manipulării acesteia) a debutat încă din secolul IV, după Constantin cel Mare, și este perfect valabilă în TOATE confesiunile creștine din cauza caracterului inevitabil instituțional al acestora.

Oare cu ce autoritate morală lapidează exclusiv Biserica Ortodoxă Română cineva vizibil aliniat ideologic sau cineva declarat anticlerical și cu fobie la noțiunea de Biserică?

Răspunsurile care contează vor crește de la sine, întrucât adevărul nu poate fi permanent trucat și nici definitiv îngropat.

Dumnezeu chiar există, Hristos este Fiul Său și El a întemeiat Biserica Sa ca spațiu al îndreptării și vindecării noastre morale, nu ca utopică oază a purității absolute și colective.

Dumnezeu nu ne ispitește. Nici măcar cu puritatea. Nu El face asta, ci diavolul ideologiei din ce în ce mai intens prezent în istorie.

Adevărul nu este o minciună albă atribuită recent și inept lui Iisus, ci o Persoană vie care iubește, eliberează, iartă, mântuiește.

Abia când înțelegi asta poți ieși din ridicolul judecării creștinismului și Bisericii exclusiv cu instrumentar filozofic, ideologic sau contabil editorial.

Despre calendare şi patimi

 Hristos a înviat!

 

     În confuzia contemporană şi aşa agitată de relativism anticreştin şi, din păcate, uneori de reacţii venite din partea aşa-zis creştină vecine cu isteria, o nouă polemică face valuri. Şi cum controversele legate de calendar, date, eventuale schimbări, nu sunt deloc noi şi se ştie că răscolesc patimi, altele decât cele binecuvântate suferite de Mântuitorul nostru în calea Lui pământească, o primă observaţie ar fi că momentul ales pentru a lansa, pe un ton imperativ şi acuzator, discuţia în spaţiul public a fost cât se poate de nepotrivit. De parcă, indiferent de caracterul legitim sau nu al cerinţei, cei care vor să solicite schimbarea datei Paştelui au şi schimbat-o în propria conştiinţă, nemaiţinând seama de duhul care ar trebui să se coboare peste noi în Săptămâna Patimilor, pentru că ei ar fi trăit-o deja atunci când socotesc că se cuvine.

     Destul de repede au apărut şi replicile, unele echilibrate şi necăjite, altele la limita blestemului şi a anatemei, amestecând vechi frustrări politice cu dogme sau pseudo-dogme şi bătăi cu pumnul în piept. Şi astfel, discuţia începută oricum într-un moment nepotrivit (şi chiar, îndrăznesc să spun, în jurul unei probleme secundare în comparaţie cu alte sfâşieri contemporane) nu a făcut decât să creeze mai multă dezbinare şi posibilitatea pentru toate capetele încinse să-şi proclame micile fidelităţi atât de stângaci asimilate cu adevărul sau chiar.... Adevărul.

     Discuţia legată strict de problema calendarului este legitimă. Şi, cum am mai spus, nu este nouă. Deşi vorbim despre un instrument de măsurare a timpului – deci un mijloc de cunoaştere lumească, exterioară – prin legătura pe care o are cu prăznuirile din istoria mântuirii, generează pasiuni şi chiar schisme dureroase şi greu de reparat. Fără a intra în detaliile problemei, este suficient să spunem că trecerea la stilul nou – “îndreptarea” calendarului, cum este numită în mediile bisericeşti – s-a făcut într-o parte a lumii ortodoxe în 1923, cu aprobarea tuturor sau a celor mai multe Biserici ortodoxe autocefale, locale, etc. Din motive ce ţin de organizarea internă sau de reacţiile mai vehemente sau mai puţin vehemente ale populaţiilor, nu toate au şi adoptat modificarea, însă nu au contestat-o şi au păstrat comuniunea cu cele trecute la calendarul nou, respingându-i pe aşa-numiţii stilişti care s-au rupt de ei. (Exemplu: Sfântul Munte Athos, care încă foloseşte calendarul vechi, este în comuniune cu Biserica Ortodoxă Română, care îl foloseşte pe cel nou, nu cu diferitele grupări schismatice de “vechi-calendarişti”). Tot printr-un acord la care au subscris cei mai mulţi reprezentanţi ai Bisericilor ortodoxe autocefale, locale, etc., s-a stabilit că, pentru ca toate Bisericile ortodoxe să aibă principala sărbătoare creştină, Paştele (şi, implicit, pe celelalte, cu dată mobilă), în acelaşi timp, calculul pentru acesta se va face după stilul vechi.

     Trebuie spus că au existat voci care s-au împotrivit schimbării calendarului, unele ale unor oameni de vază ai acelor vremuri. De ele se prevalează astăzi unii dintre cei care se situează de partea unui tip militant de Ortodoxie, mai potrivit arenei politice. Însă, până la urmă, indiferent ce au spus unul sau altul, indiferent de calitatea lor morală, intelectuală sau duhovnicească, nu o opinie are întâietate în Ortodoxie, ci rânduiala adoptată în cele din urmă de Biserică. Nu există om infailibil (acesta este un sindrom foarte… catolic) în afară de Dumnezeu-Omul, Hristos, şi de Biserica Lui. Sau, ca să ne referim la speţa de faţă, faptul că Mircea Vulcănescu sau Nae Ionescu s-au împotrivit schimbării calendarului nu o face pe aceasta dubioasă. (În treacăt fie spus, cei doi, admirabile figuri ale unei intelectualităţi creştine, nu erau teologi în sensul propriu al cuvântului. Părintele Cleopa Ilie cu siguranţă a fost – nu teolog academic, ci om al rugăciunii, după definiţia filocalică – iar părerea lui despre îndreptarea calendarului este lipsită de echivoc, precum se poate citi aici: https://cleopasihastria.wordpress.com/2007/09/20/despre-calendar/ ).

     Până aici lucrurile par în mare măsură lămurite. Ce este clar este că funcţionăm parţial cu un calendar actualizat, parţial pe cel vechi; că o facem din iconomie, pentru a fi în anumite momente în celebrare alături de toată Ortodoxia; că acest lucru creează anumite inconveniente (care însă nu au împiedicat pe nimeni să se mântuiască şi să se sfinţească) şi că, de aceea, cel puţin la nivel teoretic, lucrurile pot fi discutate fără a leza credinţa. Mai mult decât atât, faptul că există comunităţi ortodoxe care sărbătoresc Paştele după calendarul nou fără ca acest lucru să ducă la ruperea de celelalte aduce noi nuanţe. De aici încolo însă, par să înceapă smintelile.

     Domnul Adrian Papahagi, care a lansat discuţia, spune că trebuie să serbăm Paştele alături de ceilalţi creştini (adică de catolici şi de protestanţii “clasici”) şi că “bulgarii, grecii şi ceilalţi” “n-au decât să ne urmeze exemplul dacă vor comuniune”. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne despărţim de comunităţi mari care mărturisesc aceeaşi credinţă cu noi de dragul unei presupuse împreună-celebrări a Paştelui cu “fraţii noştri” rupţi din trupul Ortodoxiei şi tot mai îndepărtaţi de credinţa noastră. Iată un “ecumenism” găunos şi relativist, o amalgamare prin sfâşiere din care, mărturisesc, nu înţeleg mai nimic. În aceeaşi direcţie zis ecumenistă – care amestecă politică şi teologie, Ortodoxie latină şi “sfinţi” pe care Biserica Ortodoxă nu i-a recunoscut niciodată –, domnul Papahagi este secondat de domnul Teodor Baconschi, care ne vorbeşte despre universalitatea mesajului Evangheliei în baza căreia, scrie domnia sa, ar trebui să serbăm şi Paştele alături de catolici şi protestanţi, pentru a ne reconfirma vocaţia de creştini universali. Întrebarea care se pune este: despre ce comuniune sau despre ce universalitate vorbim aici? Cum ar putea o dată calendaristică să refacă o unitate spulberată prin poziţii făţiş eretice (nu are rost să ne ascundem după termeni diplomatici), ca aşa-zisa purcedere a Duhului Sfânt din Fiul sau infailibilitatea papală? Prin negarea preoţiei harice, lipsa de cinstire a Maicii Domnului şi, în general printr-o formă continuă şi susţinută de iconoclasm, comune formelor de protestantism clasic? Cum crede domnul Baconschi – care, atenţie, are studii teologice! – că îi va apropia o dată calendaristică pe ortodocşi de catolicii a căror teologie a diluat până aproape de desfiinţare postul şi a căror trăire, pentru a nu mai lungi vorba, este atât de diferită de cea a creştinismului primar încât, după observaţia unuia dintre marii sfinţi ai contemporaneităţii, Cuviosul Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul, ortodocşii şi catolicii au început să se deosebească până şi din punctul de vedere al înfăţişării fizice? Cu protestanţii care nici nu mai mărturisesc Crezul, ci tot felul de forme mai mult sau mai puţin “adaptate”? Schimbăm data Paştelui şi suntem mai apropiaţi? Serbăm împreună Pogorârea Sfântului Duh, deşi Înseşi Persoanele Sfintei Treimi sunt acoperite de o confuzie duhovnicească printr-o teologie care pune esenţa deasupra persoanei (este una dintre cauzele şi în acelaşi timp consecinţele dogmei “Filioque”)?

     Cred că întrebările de mai sus sunt legitime. La fel cum cred că izbucnirile de furie care amestecă – exact ca şi cei cărora pretind că li se opun – teologia cu politica nu fac nimic pentru a limpezi lucrurile. Una este a vedea aspectele profund îndoielnice ale unei poziţii, alta a desfiinţa prin invective o discuţie în sine care are, după cum am spus, temeiurile ei. Înalt Prea Sfinţitul Andrei a încercat să lămurească însăşi întrebarea legată de Sfânta Lumină de la Ierusalim, devenită în discursul unora principalul pilon al credinţei noastre, temelia adevărului în funcţie de care se defineşte ortodoxia sau eterodoxia cuiva. Ierarhul de la Cluj a spus că odată cu schimbarea calendarului s-ar schimba probabil şi data manifestării minunii. Iar acest lucru se poate sprijini pe alte minuni (vezi şerpii din Kefalonia). “Anatema!” au strigat vocile unui tradiţionalism găunos, pentru care însăşi contestarea caracterului ştiinţific al calendarului – formulată, de pildă, de domnul Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al Patriarhiei – are miros de erezie. Problema este că aceste critici virulente vin adesea, cum spuneam, din frustrări politice (ce caută într-o discuţie despre credinţă, dogmă, închinare, menţiunea obsesivă a asocierii unora sau altora cu “Petrov”?) şi sunt formulate uneori de persoane a căror cultură teologică ridică multe semne de întrebare.

     Aşa se face că, în stilul nevredniciei noastre tot mai vizibile în ultima vreme, o discuţie lansată la momentul nepotrivit şi cu baze îndoielnice, ca să folosesc un eufemism, dar care în sine este legitimă şi ar trebui purtată cu argumente teologice şi istorice, s-a transformat rapid într-o bălăcăreală publică legată de Putin şi Soros, de Ucraina şi Băsescu şi, evident, de Covid.

     Domnul Baconschi se plânge de un anti-occidentalism filetist. Desigur, există aşa ceva. Dar “uită” să menţioneze, altfel decât în treacăt şi ca pe un lucru până la urmă nesemnificativ, criza profundă a unei lumi occidentale care lucrează asiduu la desfiinţarea valorilor pe care s-a construit. (Poate că ar trebui, înainte să ne ridice în slăvi calea Occidentului, să arunce o privire la poziţia Poloniei faţă de deriva ideologică la care asistăm – cu atât mai mult cu cât acolo sunt fraţi catolici dintre cei cu care îşi doreşte atât de mult comuniunea.)  Contestatarii vocali ai oricărei discuţii (pentru că există şi voci coerente şi de bun-simţ care s-au opus “reformatorilor”, dar sunt ale unor oameni care nu ştiu să… ţipe) se plâng de idolatrizarea Occidentului şi au dreptate. Dar “uită” la rândul lor să spună că naţionalismul dus la idolatrie sau cochetăria cu ideologia dughinistă nu au nicio legătură cu soluţia ortodoxă. În partea cealaltă, domnul Baconschi duce discuţia în ridicol. Acum ceva timp, a avut loc un act cultural şi teologic extraordinar: apariţia în condiţii bibliofile a unei ediţii bilingve a Noului Testament, în greacă şi română, tipărită la mănăstirea athonită Vatopedu şi tradusă de un grup coordonat de părintele-profesor Constantin Coman. Domnul Baconschi a pomenit de ea, concluzionând că este foarte importantă pentru că e făcută cu teologii greci, deci ne apropie de NATO şi UE şi ne ţine departe de ruşi. Credeţi că glumesc? Convingeţi-vă singuri: https://www.libertatea.ro/opinii/un-eveniment-cultural-si-spiritual-editia-bilingva-a-noului-testament-de-la-vatoped-4419115 . Acelaşi gânditor – care, repet, are studii teologice, deci nu poate fi bănuit că nu ar sesiza unele nuanţe –, afirmă în recenta dispută: Cu toate astea, mergem cu rușii - și calendarul lor iulian, neîndreptat. Adică taman cu cei care au sabotat unitatea panortodoxă atât prin războiul inter-ortodox din Ucraina, cât și prin neparticiparea arogantă la Sinodul din Creta. Aici aveam de-a face de-a dreptul cu o fraudă morală şi intelectuală. Celebrarea Sfintelor Paşti în funcţie de calendarul vechi nu înseamnă că “mergem cu ruşii”, de vreme ce şi alte Biserici încă îl păstrează. Printre ele şi Sfântul Munte, acela despre care se afirma că ne apropie de UE şi NATO… În plus, Biserica Ortodoxă Rusă nu înseamnă nici Putin, nici patriarhul Kiril, nici invazia din Ucraina. Suntem în comuniune cu ruşii ortodocşi, fără a-l susţine câtuşi de puţin pe Putin. În schimb îi avem ca repere pe stareţii de la Optina, pe Sfânta Matrona din Moscova sau pe Sfântul Siluan Athonitul. Ar trebui să renunţăm la ei ca să nu cumva să ne trădăm vocaţia de punte?

     Toate acestea sunt ridicole şi, în fond, secundare. Nu trebuie să ne smintim. Până la urmă, în istoria Bisericii au mai existat controverse şi multe dintre ele au fost însoţite de aceleaşi patimi. Poate că, în fond, singura lecţie care se cuvine învăţată de pe urma acestei penibile furtuni este să ne întoarcem cât mai mult ochii de la deşertăciuni smintitoare – nu neapărat retrăgându-ne în mănăstire, ci, chiar rămaşi în lume, aplecându-ne personal şi comunitar prin mărturisire de credinţă ortodoxă spre lăuntrul nostru cel mai adânc, unde ne aşteaptă tăcut Hristos Cel Înviat.

     Luminează-te, luminează-te, Noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane, iar tu, Curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui născut al tău!