Coloana sonoră a vieţilor noastre - (Very old and very young) Metallica, "Bass solo & Whiplash" (live)

Acum câteva zile s-au împlinit 30 de ani de la moartea lui Clifford Lee - Cliff - Burton, basistul Metallica alături de care au fost înregistrate primele trei albume. Mai mare decât colegii săi de trupă, Cliff Burton a fost un fel de figură paternă pentru Lars Ulrich, James Hetfield, Dave Mustaine şi, mai târziu, Kirk Hammett. Deşi primii doi erau şefii trupei, căutau mereu aprobarea lunganului cu pletele în vânt, îmbrăcat cu evazaţi şi cu o alură hippie atât de atipică pentru noua scenă americană ce abia se năştea. Cliff Burton nu era un ascet - fuma "iarbă" şi lua ocazional LSD - însă toţi cei din jurul său îi apreciau integritatea şi atitudinea lipsită de compromis. Din momentul în care s-a apucat de muzică, şi-a dedicat toată viaţa artei, decis să nu lase nimic şi pe nimeni să-l distragă. În plină febră New Wave of British Heavy Metal, curent cu o mare influenţă asupra lui Lars şi James, Cliff Burton asculta mai degrabă Rush, Lynyrd Skynyrd şi... Johann Sebastian Bach, modelul lui absolut în materie de muzică. Pe scenă a devenit repede inconfundabil datorită staturii, a îmbrăcăminţii şi a stilului haotic de a da din cap. Şi în primul rând datorită stilului său de a cânta, care poate fi sintetizat spunând că folosea basul ca pe o chitară. Cu noţiuni clare de teorie şi armonie, Burton a încercat să impună încetul cu încetul noi progresii în riff-urile colegilor săi şi cu siguranţă trupa ar fi arătat cu totul altfel dacă basistul ar fi supravieţuit momentului "Master of Puppets". De altfel moartea lui a declanşat o criză profundă la nivel personal în Metallica, care printre altele a făcut ca Jason Newsted să nu se integreze niciodată şi să plece dezamăgit după 14 ani.

Cliff Burton iese cel mai bine în evidenţă pe piese precum "Anesthesia (Pulling Teeth)", "For Whom the Bell Tolls" sau "Orion". Pe toate acestea le găsiţi uşor. Am optat pentru o filmare istorică, în care basistul apare alături de Lars, James şi Dave Mustaine, undeva la începuturile trupei. Piesa propriu-zisă e precedată de un scurt interviu definitoriu (şi amuzant).  Sunetul este prost, filmarea de amator. Dar Cliff, abia venit în trupă în locul lui Ron McGovney, începea deja să facă solouri live. Avem ocazia unică să vedem un James Hetfield timid şi cu vocea încă fluctuantă, un Lars ale cărui probleme de ritm aveau să dea multe bătăi de cap trupei în anii următori şi un lider incontestabil în persoana lui Dave Mustaine - veţi vedea, el vorbeşte între piese, deşi nu e solist vocal. O bucăţică din povestea rock-ului modern şi un omagiu adus unuia dintre basiştii definitorii pentru noul val de metal. Dumnezeu să-l odihnească pe Cliff Burton.

Guest post: Diana Grigoriu, Oameni şi maratoane

Pe 9 octombrie va avea loc cel mai important concurs de alergare al capitalei – Maratonul Internaţional Bucureşti, însoţit de logistică, bucurii şi neplăceri. Încă o dată, amatorii vor trece prin acelaşi start şi finiş ca şi elitele, spectatorii vor admira naturaleţea atleţilor africani, iar Piaţa Constituţiei va fi animată de o mare vânzoleală. Şi încă o dată, o bucată a centrului bucureştean va fi blocată traficului (auto şi, parţial, pietonal), motiv de comentarii şi nemulţumiri; aşa îmi spun amintirile curselor din trecut, dar cât mi-aş dori să fie altfel... (Continuarea la link-ul de mai jos)

Oameni şi maratoane

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Iron Maiden, "Run Silent Run Deep"

Prin 1994 ne certam ca să stabilim care e cel mai slab album Iron Maiden. Cel mai slab însemnând, fireşte, cel mai puţin bun, pentru că toate ne plăceau foarte mult. Poate veţi rămâne surprinşi auzind că principalul candidat la coada clasamentului era "Seventh Son of a Seventh Son", dar pe vremea aceea Maiden însemna pentru noi piesele cu structuri clar definite de pe "Piece of Mind". Acela era modelul, restul era în regulă, dar sub standard. Dar să lăsăm în urmă ale copilăriei patimi şi să spunem că, în cele din urmă, am concluzionat cu toţii - probabil alături de membrii trupei - că cel mai slab album de până atunci (Dickinson era încă în trupă şi abia ieşise "Fear of the Dark") era "No Prayer for the Dying" (1990). "Cred că şi primele demouri Dream Theater au un sunet mai bun", spunea Bruce Dickinson. Însă, cum spuneam, cel mai slab însemna cel mai puţin bun. Iar pentru mine "No Prayer..." a fost totdeauna un album special, poate şi pentru că e primul disc Maiden pe care l-am ascultat şi primul album de metal din colecţia mea; înregistrat pe o casetă virgină TDK de Mosh din Piaţa Romană, care îi spunea "nopreăru'". Nefiind niciodată foarte interesat de sunet, am auzit de la început piesele de rezistenţă - "Holy Smoke", "Bring Your Daughter... To the Slaughter", "Mother Russia" - , apoi umplutura. Cu timpul, m-am îndrăgostit de umplutura respectivă. Şi, nebăgate în seamă, "Public Enema Number One", "Fates Warning" sau "Hooks In You" au devenit cu adevărat coloana sonoră a acelor zile de adolescenţă. După 25 de ani mi-am dat seama cât iubesc acest album. Şi am ales una dintre piesele neglijate, "Run Silent Run Deep" - structura e simplă, construită în jurul cupletului strofă-refren, dar acesta din urmă e atât de agăţător, modulaţia de la solo atât de reprezentativă, mersul basului un simbol atât de perfect al stilului Steve Harris, încât ar fi chiar păcat ca un asemenea cântec să intre în uitare. Inspirat din romanul căpitanului de marină Edward L. Beach Jr. şi din adaptarea lui cinematografică (cu Clark Gable în rolul principal), cântecul coboară din înaltul versurilor despre aviaţie în lumea luptelor submarine din Al Doilea Război Mondial: avem dramatism, moarte, curaj, disperare, onoare, luptă. Poate o definiţie heavy-metal. Cu siguranţă o piesă memorabilă.

Coloana sonoră a vieţilor noastre - Joe Williams, Count Basie and His Orchestra, "Going to Chicago"

Probabil că cele două elemente care definesc întreaga muzică scrisă şi/ sau cântată de Count Basie sunt caracterul versatil şi orchestraţiile de mare fineţe, pentru care maestrul de ceremonii a ştiut mereu să-şi aleagă oamenii potriviţi. Count Basie, pianist şi compozitor de marcă al jazz-ului, poate fi auzit şi pe albume de muzică uşoară, chiar cu o tentă pop, şi pe coloane sonore, dar şi pe câteva interpretări remarcabile de blues. Joe Williams a fost solistul vocal al orchestrei lui Basie între 1954 şi 1961 şi a avut şi ulterior nenumărate apariţii cu ea. Cântecul pe care vi-l propun astăzi apare pe albumul solo al lui Joe Williams, "Everyday I Have the Blues" (1959), însă acompaniatorii lui sunt tot membrii Count Basie Orchestra, iar compoziţia îi aparţine lui Basie însuşi, în colaborare cu un mai vechi solist vocal, Jimmy Rushing. Avem de-a face cu o îmbinare contrastantă şi expresivă între blues şi musical: dacă prima parte este un fragment de blues tradiţional improvizatoric, punctat de bas şi de invenţiile melodice ale pianului, pe care doar trombonul insinuant sugerează o orchestraţie mai complexă,  de la un moment dat, odată cu schimbarea timbrală a solistului vocal, trecem într-un alt registru. În timp ce basul continuă să puncteze armonia tipică, susţinut discret de pian, suflătorii, solistul şi vocile adiţionale intră într-un dialog antifonic caracteristic mai degrabă teatrului muzical. Chiar şi toba subliniază accentele dramatice ale unei poveşti de inimă-albastră şi dor de plaiurile natale, altfel tipică, dar pusă în valoare într-un mod ce depăşeşte graniţele stilistice iniţiale.