Naşterea Domnului cu bine!

Cruce pentru martirii revoluţiei, reîntregită după 25 de ani

În ziua de 17 decembrie, la parohia Adormirea Maicii Domnului - Pitar Moş din Bucureşti, a fost adusă în biserică spre cinstire o frumoasă cruce de lemn cioplit cu modele tradiţionale şi purtând inscripţia "Eroilor României libere". Crucea aceasta şi-a cunoscut propriul calvar, iar descoperirea ei poate fi socotită o minune, o binecuvântare deosebită. Părintele paroh Mihail Spătărelu a văzut într-o curte din Valea Plopului un braţ orizontal de cruce şi l-a rugat pe părintele Nicolae Tănase - cunoscut prin activitatea sa de creştere şi îndrumare a sute de copii - să i-l dea lui. În podul bisericii bucureştene, părintele Mihail găsise cândva un braţ vertical, despre care nu ştia cum ajunsese acolo, dar care pe care voia să încerce să-l potrivească cu cel orizontal de la Valea Plopului. În cele din urmă însă, a ieşit la iveală că era vorba despre braţele aceleiaşi cruci.

Lemnul crucii a fost cioplit la puţin timp după evenimentele din decembrie 1989, iar jos, la o privire atentă se vede şi semnătura artistului, V. Ifrim, despre care însă nu am reuşit momentan să aflăm nimic. Pe 14-15 iunie 1990, minerii care martirizau Bucureştiul au aruncat această cruce, aflată într-un spaţiu public, pe foc. Părintele Nicolae Tănase era prin preajmă şi a salvat-o de flăcări - ale căror urme se văd însă până în ziua de astăzi. Braţul orizontal fiind mai scurt şi mai uşor putea fi transportat, însă pe cel vertical părintele l-a ascuns în podul unei biserici. Odată cu trecerea anilor, a uitat însă locul, ascunzătoarea. Şi abia acum, după 25 de ani de la evenimentele care au pricinuit realizarea crucii, printr-o întâmplare minunată, parohul de la Pitar Moş a descoperit bucata lipsă. Din cincisprezece cuie, paisprezece s-au potrivit perfect. Iar crucea a fost scoasă la iveală pentru prima dată după lungul ei exil pe 17 decembrie, când în biserică s-a slujit parastasul pentru eroii revoluţiei. Şi poate fi văzută şi cinstită în lumânărarul de iarnă al bisericii cu pricina. Slavă lui Dumnezeu şi veşnică le fie pomenirea celor care s-au jertfit pentru neam şi credinţă!

Joe Cocker (20 mai 1944 - 22 decembrie 2014)

Dumnezeu să-l ierte!

Un cântec pe săptămână - Johann Sebastian Bach, "Ach Herr, lass Dein lieb' Engelein" (Corul Monteverdi, dirijor Eliot Gardiner)

Despre Johann Sebastian Bach spun unii că, în ciuda rătăcirilor în mijlocul cărora a trăit, a avut măcar o intuiţie a lucrurilor duhovniceşti. Cum altfel s-ar explica faptul că, deşi luteran dintr-o perioadă în care mai-marii reformaţi controlau destul de strict orice abatere de la învăţăturile lui Luther, nu a ezitat să scrie cântări de laudă Preasfintei Născătoare de Dumnezeu? Cât priveşte tehnica muzicală a acestui mare compozitor, s-au scris volume întregi şi încă se vor mai scrie. Un dirijor spunea cândva că toate inovaţiile polifonice şi armonice din ultimele secole se găsesc undeva, în germene, la Bach. Că cea mai îndrăzneaţă găselniţă contemporană sau romantică sau jazzistică a apărut cel puţin odată, undeva în opera lui. Dar, cu adevărat, când vorbim despre el tehnica este ce trebuie să fie - un simplu mijloc, care nu devine niciodată scop în sine ci rămâne vehiculul prin care se transmit trăirile. Iar unul dintre cei mai importanţi muzicologi români contemporani, Dinu Ciocan, atrage atenţia asupra frumuseţii şi a riscului acestei muzici - în special a laturii ei sacre - deopotrivă: este o muzică frumoasă şi demnă de a fi iubită, dar trebuie să fim mereu atenţi ca nu cumva, fascinaţi de frumuseţea vitraliilor, să uităm să privim cerul.

În aceste zile ne pregătim de praznicul Naşterii Domnului şi în acelaşi timp îi pomenim pe cei căzuţi acum 25 de ani, în decembrie 1989, purtând în suflete acea deviză vizionară care i-a rămas întipărită în cuget actorului-mărturisitor Dan Puric: "Vom muri şi vom fi liberi." De aceea am ales coralul cu care se încheie oratoriul bachian "Patimile după Ioan" (Johannespassion), o rugăciune a celor care se pregătesc să moară. Fragmentul, în Mi bemol major, se bazează pe o melodie simplă, ca cele cântate în bisericile protestante (ulterior şi catolice) cu acompaniament de orgă. Forma este AAB (aşa-numita formă bar), obişnuită pentru acest tip de compoziţie, iar armonizarea e clară şi luminoasă, cu o potenţare a fundamentalei acordului de dominantă prin folosirea sensibilei ei şi uneori cu tonica anunţată de contrasensibilă, procedee elementare care nu fac decât să îmbogăţească o sonoritate lipsită de orice fel de ambiguitate. Tonalitatea majoră subliniază la rândul ei o trăire a speranţei în înviere, aşa cum reiese din text. Simplu, cu vaga nuanţă sentimentală sublimată în măreţia trăirii, senin în faţa marii treceri - Bach îmbină religiozitatea populară cu măreţia teologică transpusă sonor. 

 

Ach, Herr, laß Dein´ lieb´ Engelein

Am letzten End´ die Seele mein

In Abrahams Schoß tragen!

Der Leib in sein´m Schlafkämmerlein

Gar sanft, ohn´ ein´ge Qual und Pein,

Ruh´ bis am Jüngsten Tage.

Daß meine Augen sehen Dich

In aller Freud´, o Gottes Sohn,

Mein Heiland und Genadenthron!

Herr Jesu Christ,

Erhöre mich, erhöre mich,

Ich will Dich preisen ewiglich!

O, Doamne, fie ca bunul tău înger

Să-mi ducă-n ceasul cel din urmă

Sufletul în sânul lui Avraam.

Iar trupul în cămara somnului

În pace, fără durere şi chin

Să se odihnească până în ziua judecăţii!

Ca ochii mei să Te vadă

În toată bucuria, o, Fiul lui Dumnezeu,

Mântuitorul meu şi tron al slavei!

Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă, auzi-mă,

Vreau să te laud în veci!

Un cântec pe săptămână - Ulver, "Son of Man" (cu Orchestra de Cameră din Tromsø)

Ulver este unul dintre cele mai creative ansamble muzicale contemporane şi dacă nu aţi ascultat până acum nimic din creaţia atât de versatilă a acestor norvegieni, veţi rămâne poate surprinşi aflând că au început ca trupă de folk/ black-metal. Acest lucru în sine este inedit, dar în peisajul norvegian asemenea experimente s-au mai întâlnit. Evoluţia grupului a fost însă surprinzătoare, pentru că dacă după un album acustic, în 1997 am avut parte de o mostră de raw black-metal, încet-încet Kristoffer Rygg şi compania s-au îndreptat către sonorităţi experimentale, electronice, coloane sonore şi îmbinări cu muzica simfonică din zilele noastre. În această direcţie a mers albumul de pe care vă fac astăzi o propunere, "Messe I. X. - VI. X." (2013), o lucrare comandată de Casa de Cultură a oraşului norvegian Tromsø şi realizată în colaborare cu orchestra de cameră a aceluiaşi oraş. Albumul a fost adesea socotit - chiar de înşişi creatorii săi - un fel de missă pentru pacea din Liban, însă muzica acoperă o arie de sentimente şi trăiri ce depăşeşte cu mult cadrul istoric şi geografic. Krystoffer Rygg, vorbind despre influenţele de pe "Messe...", pomeneşte de compozitorul polonez de muzică (sacră) contemporană Henryk Górecki, de romanticul Gustav Mahler şi contemporanul tono-modal Gustav Holst, de muzica electronică a anilor '70 şi de pop-ul anilor '80, de minimalistul Terry Riley şi de... Sfântul Ioan al Crucii. Ulver a colaborat la acest proiect cu compozitorul norvegian Martin Romberg, care s-a ocupat şi de orchestraţie.

Fragmentul "Son of Man", măreţ, dramatic şi cu o undă de tristeţe, începe cu o sonoritate minoră a coardelor, ce aminteşte de un Recviem, pentru ca apoi să se adauge treptat trianglul cu efect de clopote, zgomotele electronice şi cele două tipuri de voci - cea tenorală, cu o clară tentă de rock progresiv şi apropiată ca timbru de Mikael Åkerfeldt (Opeth), şi basul pedalist ce repetă "Oh, Father, heavenly Father". Pe prima parte se creează o acumulare de tensiune, cu corzile în ostinato şi linia vocală aparent senină, dar cu o undă clar sesizabilă de resemnare şi tristeţe, totul menit să sporească dramatismul. Viorile creează la un moment dat texturi atonale pe fundal şi în momentul culminant se produce o rupere dinamică ce ne readuce la un peisaj sonor liniştit, pe care se desfăşoară simplă melodia sintetizatorului. Este un echilibru precar, plutind peste haosul de durere şi sugerând o profundă ruptură existenţială, eşecul tragic în faţa universului şi a forţei creatoare din el. Schimbarea de ritm ne duce apoi către un tempo marţial şi o nouă creştere dinamică, iar încheierea reia începutul minor, încheie ciclul. Este o muzică grea de semnificaţii şi de mijloace expresive, cinematică în sensul opririi şi disecării timpului care se contractă şi se dilată în funcţie de intensitatea momentului şi a trăirii. Recomand şi variantele live disponibile online, pentru o mai clară percepţie a dimensiunii orchestrale a acestei muzici.

Un cântec pe săptămână - Pantera, "Floods"

Astăzi, 8 decembrie, se împlinesc 71 de ani de la naşterea lui Jim Morrison, 34 de la asasinarea lui John Lennon şi 10 de la uciderea lui "Dimebag" Darrell Abbott. Cum The Doors şi John Lennon am mai avut între propunerile noastre muzicale, astăzi vom asculta Pantera. Însă nu una dintre piesele devenite celebre şi între cei mai puţin familiarizaţi cu activitatea trupei - "Cowboys from Hell", "I'm Broken", "Cemetary Gates" sau "Walk" - ci una de pe albumul meu preferat, "The Great Southern Trendkill" (1996). "Floods" mi-a rămas în minte de la prima ascultare atât prin versul melodios ce constituie un fel de refren cât şi prin structura uşor atipică, cu pasajele de clean bluesy şi sunetul metalic al corzilor de chitară îmbinat cu riff-urile tip apogiatură care au făcut Pantera cunoscută odată cu "Cowboys from Hell". Ideea potopului se suprapune peste o descriere a relelor pe care acesta le acoperă, imagine potenţată de tonul plângăcios al unor pasaje vocale sau de momentul care întrerupe succesiunea temă-(pseudo)refren prin repetarea obsesivă a unei note foarte distorsionate. Într-un fel, "Floods" poate fi privit ca o variantă mai pesimistă şi mai întunecată a lui "Black Hole Sun", cântecul celor de la Soundgarden, mai ales că o anumită tentă de sunet tipic "Seattle" se simte şi în voce. Trebuie notat de asemenea că avem aici evidenţiate calităţile muzicale ale tuturor membrilor: Anselmo îşi demonstrează versatilitatea trecând de la stilul de bluesman chinuit la pasaje plângăcioase dar şi la cântatul în forţă, metal, iar toba face dovadă acelei calităţi tipice pentru Pantera, anume o foarte bună integrare în ansamblul pe care îl completează organic. Solo-ul de chitară este socotit de multă lume cel mai bun al lui Dimebag, dar, cum lămureşte chiar el, acest lucru se datorează şi excelentei părţi de bas, bazică dar cu o contribuţie evidentă la armonie şi nu doar ca o chitară ritmică, şi chiar cu completări ale părţii solistice. 

Deşi în perioada respectivă ceilalţi membri erau deja în relaţii extrem de reci cu Phil Anselmo - care a înregistrat părţile vocale în alt studio, departe de colegii săi - avem aici o mostră a uneia dintre cele mai bune formule ale istoriei metal:

Phil Anselmo - voce

Dimebag Darrell - chitară, backing vocals

Rex Brown - bas, backing vocals

Vinnie Paul - tobe

În amintirea lui Darrell Abbott. Dumnezeu să-l ierte!