În zilele noastre, definite de o
ideologie „corectă politic”, pare desuet să vorbești despre identitate
națională și – cu atât mai mult – despre dragoste de neam. Toate acestea ar
aparține unei concepții politice și unei ideologii bune pentru secolul XIX, dar
cu totul depășite de evoluția gândirii. Cu toate acestea, în ciuda ideologiei
dominante, în fața eșecului multiculturalismului, vedem la tot pasul o
resurgență a naționalismului. Pentru că, să fim clari, multiculturalismul este
un abuz intelectual, care introduce pe „piața ideilor” un relativism furibund.
Și când până și mai marii Europei (cei care contează în jocul puterii, în
frunte cu Germania și Franța) își exprimă deschis îndoielile în privința lui,
omul obișnuit, cu „common sense”, are cu atât mai multe motive să-l pună sub
semnul întrebării. Așadar, în fața unei gândiri ce neagă identitatea – politică
și/ sau culturală – răspunsul pe care îl auzim din ce în ce mai des este o
întoarcere la valorile naționale și la cultura (în sensul mai larg, de regulă a
vieții) națională.
În cele ce urmează voi încerca
să plasez naționalismul (sau diferitele sale tipuri) într-un cadru cultural
care să-i pună în evidență anumite afinități și contradicții. Precizez că voi
folosi termenii „naționalism” și „iubire de neam” ca pe niște sinonime
relative. Nuanța apare din aceea că în timp ce primul e mai degrabă un concept
politic (și, ca atare, o creație relativ nouă a culturii europene), al doilea
își întinde rădăcinile până în metafizică, fiind de altfel termenul preferat de
marele teolog român Dumitru Stăniloae.
În context european (ortodox,
dar nu numai), naționalismul apare mai mereu legat de tradiție. Nu voi insista
asupra naționalismelor ce se revendică din diferite credințe precreștine, mai
mult sau mai puțin reale. În contextul Bătrânului Continent, dominanta culturii
tradiționale este creștinismul. Dar există oare compatibilitate între acesta și
iubirea de neam? Unii merg până la a le confunda, alții văd între ele o
opoziție ireconciliabilă. Cei din urmă se bazează pe caracterul universal al
creștinismului, din care s-a născut, de altfel, și ideea universală umanistă.
Altfel spus, pe faptul că despărțirea în neamuri nu ar putea fi decât o siluire
a caracterului universal al omului. În viziunea ortodoxă, „toate aceste
dezbinări naționaliste nu au fost decât urmarea căderii în păcat”,
pentru că „noi nicăieri nu vedem o propovăduire creștină a urii”.
Cred că este destul de clar ce vrea să spună arhimandritul athonit. Vreau însă
să atrag atenția asupra a două cuvinte: dezbinare
și ură. Când naționalismul duce
la aceste lucruri – sau, mai rău, se naște din ele – poate fi socotit de-a
dreptul păcat. Acest fel de iubire de neam e o formă extinsă la scară largă a
ceea ce Părinții Bisericii numesc „iubire pătimașă de sine”, adică, într-un
cuvânt, a egoismului. Există însă și un alt fel de naționalism?
Dacă dezbinarea e consecința
căderii în păcat, în schimb diversitatea neamurilor e o expresie a bogăției
firii omenești. Bogăția însușirilor sădite de Dumnezeu în cuplul primordial se
găsește răspândită în toate neamurile, familiile și persoanele, fiecare scoțând
în prim plan anumite forme de manifestare ale universalității umane. Așa se
face că la Cincizecime, care pentru creștini este actul de naștere a Bisericii,
Sfântul Duh le-a unit pe cele despărțite, lucru exprimat prin aceea că
apostolii au vorbit în limbile neamurilor din Ierusalimul acelor vremuri. Trebuie
reținut: i-a unit pe toți în înțelegere, dar nu a abolit limbile ca
forme de expresie, nu a instituit un soi de „esperanto sacru”, ci le-a lăsat în
diversitatea lor. Ceea ce de la Turnul Babel încoace fusese pricină de
dezbinare devine de acum bogăție comună tuturor. Cu alte cuvinte, ideea
(izvorâtă din teologia trinitară) că fiecare om exprimă în sine întreaga
omenire, dar într-o formă proprie, se aplică și neamurilor. Iar unicitatea nu
(mai) este pricină de dezbinare.
Folosind o imagine familiară, vom
spune că, pentru a putea realiza o compatibilitate între universal și
particular, trebuie să privim neamurile ca pe instrumentele unei orchestre
simfonice: fiecare își are rolul bine definit și inconfundabil (și nu doar
instrumentele singure, ci și partidele, grupurile de instrumente) și doar
cultivându-și caracteristicile proprii poate, împreună cu celelalte, să
dea naștere unei simfonii. Privită din această perspectivă, cultivarea
identității naționale contribuie la îmbogățirea întregii omeniri. Sfântul
Dionisie Areopagitul, important Părinte și teolog din primele veacuri creștine,
atestă faptul că fiecare neam are un înger păzitor. Cum îngerii Îl slăvesc
împreună pe Dumnezeu, e firesc să tragem concluzia că viața naturală a
neamurilor este în armonie, dar nu în confuzie.
Privite în dimensiunea lor
universală (și creștină), neamurile ar trebui să ilustreze principiul unității
în diversitate. De fiecare dată când unul dintre cele două elemente este
accentuat în dauna celuilalt, echilibrul se pierde și se ajunge la distorsiune.
Excesul de unitate duce la uniformizare și dictatură, excesul de diversitate la
anarhie. Se cuvine aici făcută distincția între personalism – viziune prin
excelență creștină - și individualismul glorificat în gândirea contemporană.
Persoana este unică, dar își afirmă unicitatea doar în relație cu alte persoane
unice, structura firii umane fiind prin excelență una a comuniunii. La polul
opus, individul se afirmă prin izolare, care duce în chip logic la fărâmițare
și dezbinare.
Revenind la naționalism sau la
iubirea de neam, putem identifica trei versiuni curente ale acestuia. Prima
este cea xenofobă, care ilustrează prin excelență dezbinarea – o națiune se
afirmă în detrimentul alteia și, în cele din urmă, al tuturor celorlalte. E un
principiu ce a îmbrăcat de-a lungul timpului multe nuanțe – unele hidoase prin
lașitatea lor, altele eroice, dar nu mai puțin nocive din perspectivă general
umană. Al doilea tip de naționalism a fost exprimat sintetic de liderul
Frontului Național din Franța anilor 1970-1980, Jean Marie Le Pen: iubesc toate
popoarele, dar îl iubesc pe al meu mai mult. Pe plan politic, acest fel de
gândire poate funcționa până la un punct, însă din perspectivă creștină este și
el inacceptabil. La nivel religios, acest tip de naționalism (cu ecouri și din
primul) a dat naștere ereziei filetismului, care pune neamul mai presus de
credința (universală) în Hristos. De o formă „intelectualizată” a acestuia îl
acuza cândva Nichifor Crainic pe Nicolae Iorga, despre care spunea că folosește
credința și Biserica doar ca suport pentru ideea națională. Ajungem, în sfârșit,
la tipul al treilea al iubirii de neam – care nu face ierarhii, ci respectă
linia sângelui și a culturii naționale (în proporții variabile), cultivă
unicitatea ansamblului de trăiri propriu unui neam și unei limbi, dar în cadrul
simfoniei universale în care toate „instrumentele” au valoare egală.
Cu alte cuvinte, cultivându-și
propria identitate, naționalistul creștin păstrează și dezvoltă un patrimoniu
prin care neamul lui exprimă una dintre ipostazele universalității. Este
suficient să ne referim aici numai la limbă: nu degeaba se spune că nu există
posibilitatea unei traduceri perfecte. Fiecare limbă exprimă aspecte ale
trăirii universal-umane într-un fel unic și irepetabil. De aceea, pierderea
acestei expresii ar fi o pierdere pentru întreaga omenire. Și același lucru se
poate spune și despre alte trăsături identitare ale neamurilor.
De multe ori, în problemele ce
țin de neam / națiune, motivațiile se amestecă. Conștiința de neam există – mai
bine definită sau mai difuză – din cele mai vechi timpuri. Pe plan politic, una
dintre manifestările ei concrete a fost apariția statelor naționale în secolul
XIX. Dar dacă la baza acesteia a stat, măcar în parte, dorința de unitate și libertate
a celor de același neam, faptul politic în sine a avut și o altă motivație. Cei
care, ajunși la putere în diferite părți ale Europei, s-au unit sub idealul zis
progresist al Revoluției Franceze, în fapt un ideal deicid, regicid și paricid,
au avut tot interesul fărâmițării marilor imperii, pe principiul „divide et
impera”. Din acest motiv, pe lângă manevrele politice, au încurajat și
dezvoltarea conștiinței culturale naționale, și astfel, în evoluția firească a
lucrurilor, au apărut și diferite mitologii, menite să constituie o bază
pseudo-istorică a conștiinței naționale. (Însă nu vreau să spun prin aceasta că
figurile luminoase din istoria unei națiuni sau a alteia au fost exclusiv rodul
unei imaginații „mitologizante” motivate cultural, așa cum sugerează unii
contemporani, printre care și istoriograful Lucian Boia.) Doar aparent
paradoxal, aceleași forțe încurajează astăzi diferite independențe și autonomii
regionale. De fapt, principiul unei lumi dezbinate și, astfel, mai ușor de
stăpânit, a rămas neschimbat de la 1848 încoace. Iar pe plan ideatic – oricât
i-ar scandaliza acest lucru pe ultranaționaliștii opuși regionalizării –
autonomiile regionale sunt consecința logică și directă a primelor două tipuri
de naționalism enunțate mai sus: cel xenofob și cel care stabilește ierarhii
valorice între neamuri. Și – tot doar aparent paradoxal – aceleași forțe
pomenite mai devreme practică la alt nivel „excesul de unitate”, ducând la
uniformizarea depersonalizantă ce domină astăzi multe dintre politicile culturale
(dar nu numai!) ale Uniunii Europene.
Și totuși, poate exista
naționalism universal? Naționalism creștin? Părerea noastră este că da. Când,
în Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune că „nu mai este iudeu,
nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească, nici
parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”,
nu elimină diferențele, ci stabilește o ierarhie. Cu alte cuvinte, totul devine
subordonat lui Hristos. În paranteză fie spus, interpretarea conform căreia,
prin respectiva frază, apostolul neamurilor ar înlătura deosebirile e un abuz
intelectual. Dacă am urma acestui raționament, ar însemna că și diferențele de
gen sunt abolite și că toate deviațiile „transgender” ale vremurilor noastre pot
fi motivate scripturistic.
Așadar, dincolo de stare
socială, materială, neam, origine sau sex, trebuie să ne raportăm la Hristos și
să facem din El criteriul nostru suprem de viețuire. Pentru că „cel ce-și
iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de
Mine; cel ce-și iubește pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu
este vrednic de Mine”.
Pe de altă parte, tot Sfântul Apostol Pavel insistă pe respectarea poruncii „cinstește
pe tatăl tău și pe mama ta”.
Cu alte cuvinte, universalitatea umană exprimată în Hristos e mai presus de
familie (și de neam), dar familia (și neamul) sunt cale spre ea și în
această calitate trebuie cinstite. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur, marele
predicator creștin din secolul IV, care are milostenia ca temă centrală a
multor cuvântări și omilii, spune că cine le dă de pomană săracilor în timp ce
familia lui suferă de foame își bate joc de porunca lui Dumnezeu și se face de
râsul lumii. Paradox? Doar aparent. Pentru că nașterea într-o anumită familie
și într-un anumit neam nu e întâmplătoare, iar facerea noastră de bine trebuie
să pornească de la cei în mijlocul cărora ne-a pus Dumnezeu. E o abordare cât
se poate de pragmatică: un om nu poate să ajute dintr-o dată toată omenirea (deși
scopul final acesta este). Va începe, așadar, cu cel de lângă el – iar aceadtă
apropiere se înțelege atât fizic, geografic, cât și cultural. Și cine dă o
mărturie mai cutremurătoare a iubirii de neam decât iudeul creștinat Pavel,
care scrie că ar vrea să fie anatema de la Hristos de dragul fraților lui celor
de un neam după trup?
Astfel, înțelegem bine că nu
orice naționalism este bun din perspectivă creștină. Orice naționalism care
dezbină este păcat. Creștinul care își iubește neamul trebuie dar, în zilele
noastre, să evite de pildă cu orice preț raportarea la modele de tip Orba sau –
vai! – Erdogan. Această versiune a iubirii de neam este „pericolul
naționalismului” despre care vorbește arhimandritul Sofronie. Tot în paranteză
fie spus, faptul că există oameni care se mărturisesc creștini și vorbesc
admirativ despre pseudo-patriotismul schizofrenic al lui Ceaușescu și al
așa-zișilor național-comuniști este cel puțin penibil.
Dar naționalismul nu este nici
obsolet, depășit, negativ, așa cum vrea să ne convingă mentalitatea dominantă
de astăzi. Un creștin își iubește în chip firesc neamul și îi apără identitatea
de expresie ca pe un dar de la Dumnezeu. Din punct de vedere politic, astăzi,
un stat național – de preferat având în frunte un rege, ca simbol al unității –
continuă să fie o premisă bună (dar nu suficientă) pentru acest „program”. Însă
dacă ne este îngăduit – uneori chiar poruncit – să ne apărăm identitatea de cei
care o amenință, a o vedea ca pe o concurență cu alte neamuri este o abatere de
la menirea noastră universală în Hristos. Politic vorbind, uneori conflictele
sunt inevitabile. Dar țelul final trebuie să fie depășirea lor. (Iar în acest
sens, naționalismul religios exclusivist al grecilor sau al rușilor este o
schimonosire a învățăturii lui Hristos, deși, fără îndoială, aceste două
neamuri au adus o contribuție de o valoare covârșitoare la expresia creștină a
lumii.) Și, de multe ori, afirmarea cea mai bună a identității se face prin
jertfă. Acest lucru mi-a fost confirmat de moaștele sfinților români morți în
închisorile comuniste, unele dintre ele venerate astăzi la schitul românesc
Prodromu din Muntele Athos. Prezența lor acolo arată că sfinții aceștia români
necunoscuți și încă necanonizați oficial răspândesc mireasma lui Hristos pentru
toate neamurile, mărturisind astfel, mai bine decât orice victorie politică sau
militară, despre jertfa neamului românesc.