Un cantec pe saptamana - The Foreshadowing, "Russians"

Cu totii cunoasteti probabil acest cantec, cu mesajul lui pacifist cam naiv pentru perioada razboiului rece. Eu insa vreau sa va atrag atentia asupra unei variante cu totul altfel - "Russians" in still doom-metal, in interpretarea italienilor de la The Foreshadowing, de pe excelentul albumul "Oionos" (2010). Melodia lui Sting si tema preluata de la marele compozitor rus Serghei Prokofiev capata o cu totul alta culoare, iar strigatul de pace vine dintr-un peisaj sonor cu tente aproape apocaliptice. Enjoy!

Intransigent!

"Legea scrânciobului" şi rătăcirile contemporaneităţii româneşti

     Într-o recentă carte de convorbiri cu mai tânărul critic literar Daniel Cristea-Enache[1], Dan C. Mihăilescu vorbeşte la un moment dat despre permanenta pendulare a omului de cultură român între creaţie şi manifestare publică, altfel spus între izolarea rodnică a bibliotecii şi risipirea în "gura târgului". "Cu toţii suntem supuşi, cred, legii scrânciobului. (...) Pe de-o parte, te visezi împlinit în absolut, te livrezi erudiţiei şi te fixezi atemporal, pe verticala spiritului. Dar eşti numaidecât sorbit de cealaltă parte, a misionarismului, care nu încetează să te hărţuiască interogativ: ce faci cu darul ce ţi s-a hărăzit? Te laşi încastrat în egoism, fără să duci mai departe misia încredinţată? Odată ce am înghiţit o bibliotecă, oare nu e cazul să-i pun în lucru, socialmente şi politiceşte, înţelepciunea?" Pendulând la rândul său între aspectele negative (risipirea, pierderea unor opere, etc.) ale acestei atitudini şi câştigurile ei (dăruirea, fie ea mondenă, culturală sau chiar jertfelnică în sensul cel mai înalt), Dan C. Mihăilescu nu trage o concluzie definitivă. Ca la Montaigne odinioară, cititorul este lăsat să ducă singur mai departe cugetarea, să judece de la caz la caz şi, dacă este în cauză, să hotărască pentru sine ce drum e de urmat.

     Din păcate acest model, cu toate tarele lui, este pe cale de dispariţie în România contemporană. Omul de cultură a devenit un fel de entomolog, un savant excentric pe care oricum lumea nu-l mai ia în seamă, în graba ei după distracţia şi confortul privite ca marea şi suprema cucerire a "celei mai bune dintre lumile posibile". Aşa că de multe ori scriitorul, filosoful, omul de ştiinţă, când nu sunt direct aserviţi unei cauze josnice care să le asigure "liniştea", se retrag în carapacea lor. Iar arena publică devine teatru al unei încleştări fără noimă între semidocţi, agenţi ai unor interese obscure şi intelectuali rătăciţi - uneori la propriu, alteori la figurat sau ambele. Spaţiul public românesc, dezbinat cum e de veacuri, se vede acum şi lipsit de acele forţe culturale care, odată trecut timpul şi curmate patimile, ar putea constitui baza unei noi sporiri în duh.

     Nu cred că trebuie să insist prea mult asupra ridicolelor platforme de stânga, de tip criticatac. Incongruenţele monstruoase ale unor oameni care, trăind în România martirizată de 50 de ani de comunism încă mai cred că în Marx se găsesc soluţii ar fi rizibile dacă n-ar fi tragice. Cei care în numele progresului social aleg să ignore milioanele de victime ale gulagurilor de pretutindeni sunt condamnaţi - o cred cu tărie - să se înece în propria lor ideologie, altfel dominantă în cercurile universitare din Statele Unite şi nu numai. Pe lângă ei se aciuează şi tot felul de bloguri ermetice, cu aere de superioritate şi în mare isterice, care amestecă obsesii monomaniacale cu alăturări aberante între stânga politică şi creştinism, în ton cu darul primit de Francisc I de la un lider sud-american - secera şi ciocanul cu Hristos răstignit pe acesta din urmă. Din păcate, în aceste demersuri sterile se angajează fără rest şi minţi strălucite care par să-şi fi pierdut busola (ca şi cum Platon ar fi uitat deodată de Socrate) şi îmbină lipsa de discernământ cu îndemnuri la turnătorii publice de tipul Alexandra Laignel-Lavastine. Şi cu atât mai puţin cred că trebuie insistat pe vocile - declarat ortodoxe, cum altfel? - care susţin cu entuziasm construcţiile de mari moschei, doar ca să-i dea cumva în cap fostului preşedinte şi să-l ţină de mână pe micul ctitor - ortodox declarat, cum altfel? - şi prim ministru.

     Iată însă că până şi la dreapta zisă tradiţională se remarcă molipsirea de un fenomen de sorginte protestantă, activismul cu orice preţ, impregnat de orgoliul schimbării făcute "cu braţele goale şi cu sânge", în cel mai pur stil ilustrat de "Crucişătorul Potemkin". Nu faptele în sine sunt condamnabile - Scriptura însăşi ne învaţă că în ele se oglindeşte credinţa - ci mândria pe care o inspiră falsa conştiinţă a supremaţiei lor şi, în fond, a inutilităţii dimensiunii intelectuale, percepută ca "vorbe, cenacluri, lâncezeală". Aici de fapt, în cele din urmă, până şi faptelor li se substituie o afişare festivistă a activismului despre care pomeneam. Unei stângi intelectualizante alimentate de exclusivismul şi suficienţa propriilor lecturi şi referinţe culturale i se răspunde maimuţărind într-un fel tot o paradigmă stângistă - prin acţiune fără cunoaştere şi credinţă superficială, ilustrată prin sloganuri. Cei care ocupă sfera publică sau se luptă pentru ea nu se mai risipesc precum odinioară oamenii de cultură, pentru simplul motiv că nu au ce risipi şi, mai mult, văd în formarea culturală o pierdere de vreme, un obstacol prea smerit în calea măreţelor schimbări pe care le pun la cale. Noii făptuitori întru tradiţie habar n-au cine a fost Brăiloiu, nu-l gustă pe Nichita Stănescu, nu au citit un rând din Zorica Laţcu, din Eminescu nu jură decât pe "Doină", în schimb se entuziasmează asudaţi la auzirea unor versuri inepte de tipul "Tot ce-i românesc nu piere".

     Toţi aceştia - şi noi, care ne irosim privind la ei - nu au înţeles că ceea ce determină schimbările majore într-o societate este cultura. Apostolii lui Hristos au schimbat lume prin cuvânt, credinţă şi har, iar motorul creştinismului rămâne până astăzi în trăirea unor elite duhovniceşti şi în scrierile transmise de două mii de ani încoace, pe scurt, în "cultura duhului" (pr. Rafail Noica) ce a modelat chipul lumii, transmiţând acelaşi adevăr veşnic în forme mereu noi. Astăzi se observă o falie între elita intelectuală - sau mai degrabă partea ei mai vizibilă, cu "marketingul" mai bun - şi Biserică, însă respingerea reciprocă nu duce nicăieri. Mai mult, se creează o imagine falsă, pentru că Biserica nu a respins niciodată învăţătura "din afară" în bloc. O fac însă, foarte vocali, tot felul de agitaţi care se proclamă reprezentanţii ei. Şi care nu par să fi învăţat lecţia Sfântului Vasile cel Mare, care le recomanda tinerilor să fie ca albinele, luând din cultura păgână ce este bun şi lăsând restul la o parte. În schimb, zgomotoşii noştri de astăzi nu văd în cele care le depăşesc capacitatea intelectuală voit limitată decât ameninţare şi blestem, gunoi spiritual. Iată deosebirea, evidentă, dintre albinele Sfântului Vasile şi muştele contemporaneităţii.

     Există şi în agora noastră intelectuali care se apropie de Biserică, refăcând punţile care nu au fost, de fapt surpate niciodată. Sigur, unii dintre ei - poate cei mai însemnaţi - ar putea fi acuzaţi că au tendinţa de a rămâne "călduţi". În ciuda unor poziţii evident creştine, parcă se tem să facă ultimul pas, care ar însemna o ruptură de multe dintre convenţiile intelectuale sacrosancte ale lumii în care trăim (şi, în plus, o datorie morală de a sancţiona fără rezerve abaterile unor colegi de breaslă). Dar am avea de învăţat de la echilibrul lor. Şi, în fond, ne stă oricând la îndemână modelul Nicu Steinhardt: călugăr ortodox îndrăgostit iremediabil de "fenomenul românesc", a ştiut să pună la lucru energiile vastei sale culturi în folosul trăirii întru Hristos. Este singura cale de a evita atitudinile sectare şi de a rămâne neclintiţi în mărturisire ("nevinovaţi ca porumbeii") fără să trunchiem îndemnul Mântuitorului, adică fără să ignorăm stupid şi păgubos înţelepciunea şerpilor.

---

[1] Cartea ca destin, Daniel Cristea-Enache în dialog cu Dan C. Mihăilescu, Humanitas, Bucureşti 2013

Un cântec pe săptămână - Serge Gainsbourg, "Cargo Culte"

"Histoire de Melody Nelson", albumul conceptual cu aer de coloană sonoră al lui Serge Gainsbourg, a apărut în 1971, la doi ani după "In the Court of the Crimson King" (King Crimson) şi la unul după "Atom Heart Mother" (Pink Floyd). Dacă pe plan internaţional nu a avut nici pe departe acelaşi succes, în Franţa discul lui Gainsbourg a influenţat covârşitor producţia muzicală şi a creat un grup de admiratori fideli care au început să se recunoască între ei sub numele neoficial de "melodieni", oarecum la fel cum, pe meleaguri româneşti, exista un club select şi la fel de neoficial al admiratorilor "Crailor de Curtea-Veche".

Serge Gainsbourg (1928-1991) a fost un artist popular francez, de origine ucraineano-evreiască, pe numele său adevărat Lucien Ginsburg. S-a remarcat prin gama largă de stiluri abordate, dar şi printr-o atitudine ce pendula între satiră şi scandal, iconoclasm, poezie, desfrâu, dar toate marcate şi de un evident talent. "Histoire de Melody Nelson" este socotit de mulţi critici cel mai complet album al său. Scenariul spune povestea tulbure, gingaşă, depravată şi în cele din urmă tragică a întâlnirii naratorului (Serge Gainsbourg însuşi, recitând) cu o oarecare Melody, pe care o loveşte cu maşina. Vocea fetei apare rar, în rolul ei fiind actriţa Jane Birkin, cu care Gainsbourg a avut cea mai lungă relaţie erotică, din care s-au născut şi nenumărate momente muzicale. Crescendo-urile dramatice aparţin trio-ului de blues (bas, tobe, chitară), în timp ce orchestra capătă un rol descriptiv.

"Cargo Culte" e concluzia muzicală şi poetică tragică a poveştii. Cu o temă simplă la bas şi tobe, potenţată de percuţia orchestrală, cântecul ne învăluie cu atmosfera apăsătoare, cu temele repetitive şi culoarea dată de câte un mic motiv, un acord sau o scurtă intervenţie a orchestrei. Crescendo-ul dinamic se păstrează până la sfârşit, iar când pierderea lui Melody, prăbuşită cu avionul peste Ocean este invocată şi regretată, corul intervine ca un al doilea narator implacabil. Pe acest fundal se închide ciclul, cu momentul întâlnirii din trecut între cele două personaje. Dar lipsa de orizont - a personajului principal şi a artistului în acelaşi timp - este ilustrată de versurile din finalul cântecului: "Cum nu mai am nimic de pierdut, nici Dumnezeu în care să cred/ că-mi va înapoia iubirile derizorii/ Eu, ca şi ei, m-am rugat la vapoarele din noapte.// Şi îmi păstrez speranţa într-un dezastru/ Aerian care să mi-o aducă înapoi pe Melody/ Minoră deturnată dinspre atracţia aştrilor".

De remarcat excelenta contribuţie a orchestratorului Jean-Claude Vannier, care a compus alături de Gainsbourg trei dintre piesele de pe album şi faptul că la vioară electrică îl putem auzi pe celebrul instrumentist şi compozitor de jazz Jean-Luc Ponty, care a colaborat, printre alţii, cu Frank Zappa, John McLaughlin şi Chick Corea.

Mâine, 12 iulie 2015, ora 14, în Piaţa Universităţii Basarabia cere unirea cu România

Poate că niciodată nu a fost mai evident în ultimii ani: unirea Basarabiei cu România nu este o dorinţă doar pentru noi, cei de dincoace de Prut. Pe 5 iulie, la Chişinău, a avut loc o Mare Adunare Naţională la care zeci de mii de oameni au cerut revenirea Basarabiei la patria-mamă. Câteva sute de oameni au pornit apoi pe jos spre Bucureşti, iar astăzi au trecut hotarul nedrept pe la vama Ungheni. Mâine, la ora 14, vor fi în Piaţa Universităţii din Bucureşti, unde îi aşteaptă pe toţi cei care vor să le fie alături. Unde NE aşteaptă. Organizatorii, platforma unionistă "Acţiunea 2012", i-au trimis o scrisoare, pe care o reproduc mai jos, şi preşedintelui Klaus Iohannis. Până una-alta, chemarea ni se adresează în primul rând nouă. Vedem evoluţia lucrurilor în zonă şi, dacă putem, ne reamintim şansa ratată în 1990, prin "bunăvoinţa" lui Ion Iliescu, şi perpetuată până astăzi de urmaşii lui. În ultimii ani au fost făcuţi paşi spre apropiere. S-a vorbit mult despre o re-unire în interiorul Uniunii Europene. Acum însă, lucrurile au luat o altă turnură, atât prin recentul conflict între Rusia şi Ucraina, cât şi prin criza internă a UE. E vremea să spunem lucrurilor pe nume, dincolo de orice formule diplomatice, care vor fi fost utile până de curând, dar acum s-au golit de conţinut. E momentul şi pentru puternicii României să privească istoria în faţă: fie răspund unei aspiraţii fireşti a neamului, fie se retrag şi le lasă altora locul. Mâine, la ora 14, să nu-i abandonăm (din nou) pe românii de peste Prut! Să mergem să-i primim cum se cuvine. Pentru totdeauna.

Domnule Preşedinte,

     În aceste zile, mai mult ca oricând, ne adresăm în primul rând Dumneavoastră, dar în acelaşi timp, fiecărui membru al Guvernului, fiecărui parlamentar în parte, tuturor preşedinţilor partidelor politice, pentru a ne fi alături.

     Suntem în toiul unei acţiuni grele, prin care am vrut să arătăm Ţării cât de mult înseamnă pentru noi şi că setea noastră de reîntregire nu a fost oprită nici de sutele de mii de deportări şi crime din perioada sovietică, darămite acum, când avem dreptul la libera exprimare.

     Am mers spre Ţară 20-30 de kilometri pe zi. Am mers în caniculă, pe temperaturi de 40 de grade, acum, când vă scriem această scrisoare, tocmai continuăm marşul pe furtună. Nu ne va împiedica nimic să ajungem la Bucureşti: sâmbătă la 10:00 trecem Prutul pe jos la podul feroviar de la Ungheni, iar duminică la ora 14:00, prietenii sau simpli bucureşteni care nu au uitat de noi ne aşteaptă în Piaţa Universităţii.

     Noi n-am vrut să fim aşteptaţi. Când revii acasă des, mama nu te mai întâlneşte cu masa întinsă, ci te ceartă de ce n-ai spălat cana după tine când ai plecat. Domnule Preşedinte, noi vrem să ne certaţi că n-am spălat cana, nu mai vrem să fim aşteptaţi. Suntem tineri, suntem entuziaşti, este adevărat. Dar suntem o mie care gândim la fel. Fiecare dintre noi are cel puţin părinţii, fraţii, verişorii şi vecinii care gândesc la fel. Domnule Preşedinte, noi suntem doar 3 milioane peste Prut.

     Ce vrem să vă rugăm, Domnule Preşedinte, este să nu uitaţi nici Dumneavoastră de noi. Ştim că sunteţi un om foarte ocupat, care are griji foarte mari pe cap, dar duminică ajungem la Bucureşti pentru a vă transmite Dumneavoastră, ca reprezentant al poporului român, dorinţa de Unire a românilor basarabeni, exprimată în Apelul Marii Adunări Naţionale din 5 iulie de la Chişinău, şi mesajele venite de la oamenii simpli din satele şi oraşele Republicii Moldova cu care ne-am întlnit în marşul nostru pedestru. Vă scriem Dumneavoastră.

     Drumul nostru lung ne-a făcut fericiţi, nu ne aşteptaţi ca pe nişte oaspeţi, noi nu mai avem ce să oferim, decât pe noi înşine Maicii Românii. Ştim că rigorile diplomatice nu vă permit mai multe, dar vă rugăm, domnule preşedinte, să ne primiţi măcar cu o strângere de mână şi un cuvânt bun, cum aţi făcut-o când ne-am văzut la Chişinău.

Copiii înstrăinaţi ai neamului românesc, care îşi caută drumul spre revenirea acasă”.

Un cântec pe săptămână - Sixx:AM, "Before It's Over"

V-am spus acum ceva vreme că o să vă tot asaltez cu cântece de pe excelentul "Modern Vintage" lansat anul trecut de Sixx:AM. După cum scriam pe atunci, aproape o jumătate din album este "atipică", ceea ce ne poate duce în chip firesc la întrebarea ce anume mai e tipic pentru această trupă. Şi cu toate acestea, "Before It's Over" iese în evidenţă pentru că, deşi păstrează câteva caracteristici comune cu restul albumului - mai ales inflexiunile vocale ale lui James Michael - avem aici de-a face cu o compoziţie puternic influenţată de ragtime. Ragtime e un stil de muzică populară care şi-a cunoscut vârful la începutul secolului XX şi din care s-a dezvoltat într-o anumită măsură acel stil de jazz incipient numit swing. Caracteristica principală este ritmul sincopat, cu note punctate ale basului pe timpii tari (accentuaţi) şi acorduri pe cei slabi şi adesea o melodie cu accente diferite de cele ritmice. Se înţelege că, dat fiind şi caracterul de muzică "de bar", ragtime-ul a fost cântat mai ales pe pian. Chitaristul DJ Ashba a declarat că a studiat intens diferitele teme de ragtime pentru a readuce acea atmosferă ritmată şi acel tip de scriitură pierdute aproape pentru conştiinţa ascultătorilor de muzică de azi (unul dintre reprezentanţii de vârf ai ragtime-ului este Scott Joplin, iar "The Entertainer" v-a ajuns cu siguranţă măcar o dată pe la urechi, chiar dacă nu ştiaţi despre ce e vorba). James Michael atrage atenţia asupra versurilor, o poveste relativ simplă a unui om care nu se poate desprinde de o iubire trecută. Interesant este contrastul între melodia dansantă şi suferinţa din text, care ilustrează practic neputinţa protagonistului de a se adapta la ritmul vieţii. Toate acestea amintesc - şi prin parfumul de epocă - într-o anumită măsură de unele scene din filmele lui Charlie Chaplin sau Buster Keaton, de acele imagini de oameni complet depăşiţi de ritmul "timpurilor moderne". Şi, evident, pun bine în evidenţă tocmai acea suferinţă din versuri, dar cu un aer de tristeţe comică, care practic a fost totdeauna o trăsătură a muzicii acestei trupe, care a pornit de la moartea pe care erau cât pe-aci să i-o aducă drogurile celui care a pus-o pe picioare, Nikki Sixx.