Un cântec pe săptămână - Serge Gainsbourg, "Cargo Culte"

"Histoire de Melody Nelson", albumul conceptual cu aer de coloană sonoră al lui Serge Gainsbourg, a apărut în 1971, la doi ani după "In the Court of the Crimson King" (King Crimson) şi la unul după "Atom Heart Mother" (Pink Floyd). Dacă pe plan internaţional nu a avut nici pe departe acelaşi succes, în Franţa discul lui Gainsbourg a influenţat covârşitor producţia muzicală şi a creat un grup de admiratori fideli care au început să se recunoască între ei sub numele neoficial de "melodieni", oarecum la fel cum, pe meleaguri româneşti, exista un club select şi la fel de neoficial al admiratorilor "Crailor de Curtea-Veche".

Serge Gainsbourg (1928-1991) a fost un artist popular francez, de origine ucraineano-evreiască, pe numele său adevărat Lucien Ginsburg. S-a remarcat prin gama largă de stiluri abordate, dar şi printr-o atitudine ce pendula între satiră şi scandal, iconoclasm, poezie, desfrâu, dar toate marcate şi de un evident talent. "Histoire de Melody Nelson" este socotit de mulţi critici cel mai complet album al său. Scenariul spune povestea tulbure, gingaşă, depravată şi în cele din urmă tragică a întâlnirii naratorului (Serge Gainsbourg însuşi, recitând) cu o oarecare Melody, pe care o loveşte cu maşina. Vocea fetei apare rar, în rolul ei fiind actriţa Jane Birkin, cu care Gainsbourg a avut cea mai lungă relaţie erotică, din care s-au născut şi nenumărate momente muzicale. Crescendo-urile dramatice aparţin trio-ului de blues (bas, tobe, chitară), în timp ce orchestra capătă un rol descriptiv.

"Cargo Culte" e concluzia muzicală şi poetică tragică a poveştii. Cu o temă simplă la bas şi tobe, potenţată de percuţia orchestrală, cântecul ne învăluie cu atmosfera apăsătoare, cu temele repetitive şi culoarea dată de câte un mic motiv, un acord sau o scurtă intervenţie a orchestrei. Crescendo-ul dinamic se păstrează până la sfârşit, iar când pierderea lui Melody, prăbuşită cu avionul peste Ocean este invocată şi regretată, corul intervine ca un al doilea narator implacabil. Pe acest fundal se închide ciclul, cu momentul întâlnirii din trecut între cele două personaje. Dar lipsa de orizont - a personajului principal şi a artistului în acelaşi timp - este ilustrată de versurile din finalul cântecului: "Cum nu mai am nimic de pierdut, nici Dumnezeu în care să cred/ că-mi va înapoia iubirile derizorii/ Eu, ca şi ei, m-am rugat la vapoarele din noapte.// Şi îmi păstrez speranţa într-un dezastru/ Aerian care să mi-o aducă înapoi pe Melody/ Minoră deturnată dinspre atracţia aştrilor".

De remarcat excelenta contribuţie a orchestratorului Jean-Claude Vannier, care a compus alături de Gainsbourg trei dintre piesele de pe album şi faptul că la vioară electrică îl putem auzi pe celebrul instrumentist şi compozitor de jazz Jean-Luc Ponty, care a colaborat, printre alţii, cu Frank Zappa, John McLaughlin şi Chick Corea.