În a doua parte a discursului său din 1978, Soljeniţân vorbeşte despre
libertatea presei transformată în element de manipulare şi nivelare a gândirii,
puternică dar lipsită de orice responsabilitate. Cuvinte cu tâlc, atât de
actuale în mijlocul mascaradei mediatice născute în zilele acestea în jurul
atentatelor de la Paris. Şi totuşi, ispita cea mare care li se arăta în acei
ani occidentalilor, socialismul, este o falsă alternativă. Iar avertismentul
marelui scriitor rus ar trebui să răsune astăzi în urechile neo-occidentalilor
în care ne-am transformat, să exorcizeze toată pălăvrăgeala despre anumite
nuanţe socialiste pasămite benefice. Referirea la evenimente ale epocii
respective, nu lipsite de paralele în contemporaneitatea imediată, pregăteşte
finalul, concluziile pe care vi le voi împărtăşi în ultima parte a acestui
discurs vizionar.
Libertatea n-a deviat astfel
spre rău dintr-odată: evoluţia a avut loc progresiv, dar se pare că a avut ca
punct de pornire concepţia umanistă binevoitoare conform căreia omul, stăpân al
lumii, nu are în el niciun germene al răului şi tot ce este viciat în existenţa
noastră este doar rezultatul unor sisteme sociale eronate care trebuie
corectate. Ce ciudat: Occidentul, unde condiţiile sociale sunt cele mai bune,
are o criminalitate indiscutabil mai ridicată şi clar mai prezentă decât în
societatea sovietică, mizerabilă şi fără legi. (În lagărele de la noi există un
număr imens de deţinuţi de drept comun care însă, în majoritatea lor
covârşitoare, nu sunt infractori, ci oameni care au încercat să se apere prin
mijloace extrajudiciare împotriva unui stat fără legi.)
Presa (folosesc cuvântul
"presă" pentru toate mass media) se bucură şi ea, în chip firesc, de
cea mai mare libertate. Dar cum se foloseşte de ea?
O ştim deja: având mare grijă să
nu încalce legile, dar fără nicio responsabilitate morală când denaturează
faptele şi deformează proporţiile. Ziaristul şi ziarul lui sunt oare cu
adevărat răspunzători în faţa cititorilor lor şi a istoriei? Când li s-a
întâmplat, pentru că au furnizat o informaţie greşită sau concluzii eronate, să
inducă opinia publică în eroare sau chiar să determine statul să facă un pas
greşit - şi-au făcut vreodată în public mea culpa? Nu, fireşte, pentru că asta
ar fi afectat vânzările. Dintr-un asemenea caz statul poate să iasă jumulit
bine - ziaristul scapă mereu basma curată. Putem să punem pariu că de acum, cu
un aplomb renăscut, va scrie contrariul a ceea ce susţinuse mai înainte.
Necesitatea de a da imediat
informaţii credibile duce la umplerea golurilor cu aproximaţii, îi transformă
pe ziarişti în ecouri ale zvonurilor şi presupunerilor care nu vor fi niciodată
dezminţite ulterior şi vor rămâne întipărite în memoria maselor. Câte judecăţi
pripite, temerare, prezumţioase şi înşelătoare seamănă zilnic confuzia în
mintea publicului - şi rămân acolo! Presa are puterea de a juca rolul opiniei
publice sau de a o perverti. Iat-o cum îi încununează pe terorişti cu titlul de
eroi; iat-o că dezvăluie până şi secretele de stat ale propriei ţări; iat-o cum
calcă în picioare nepedepsită viaţa personală a celebrităţilor strigând:
"Toată lumea are dreptul să ştie totul" (slogan mincinos al unui secol
al minciunii, căci mult mai important decât acest drept este un altul, pierdut
astăzi, dreptul omului de a nu şti,
de a nu-şi sufoca sufletul creat de Dumnezeu cu bârfe, vorbărie, lucruri
inutile. Oamenii care muncesc cu adevărat şi a căror viaţă este plină nu au
deloc nevoie de această revărsare excesivă de ştiri abrutizante).
Presa este locul unde se
manifestă în primul rând graba şi superficialitatea ce reprezintă boala mentală
a secolului XX. Îi este contraindicat să cerceteze esenţa lucrurilor, nu este
în firea ei, nu reţine decât formule senzaţionale.
Şi, în ciuda acestor lucruri,
presa a devenit cea mai mare forţă în statele occidentale, mai puternică decât
puterile executivă, legislativă şi judiciară. Totuşi, să ne întrebăm: în baza cărei
legi a fost aleasă şi cui dă socoteală de activitatea ei? Dacă în Estul
comunist ziariştii sunt numiţi în mod oficial, ca toţi ceilalţi funcţionari -
care sunt alegătorii care le dau ziariştilor occidentali poziţia dominantă? Cât
timp durează mandatul lor şi care sunt puterile cu care sunt investiţi?
În sfârşit, o altă trăsătură
suprinzătoare pentru cineva venit din Estul totalitar, unde presa este strict
uniformizată: dacă judecăm presa occidentală în ansamblul ei, observăm de
asemenea simpatii dirijate în mare în aceeaşi direcţie (cea spre care bate
vântul secolului), judecăţi care nu depăşesc niciodată anumite limite acceptate
de toată lumea, poate şi interese corporative comune - iar toate acestea au ca
rezultat nu concurenţa, ci o anumită uniformizare. Libertatea fără limite este
pentru presa însăşi, nu pentru cititori: o opinie nu va fi prezentată limpede
şi cu emfază decât dacă nu intră prea tare în contradicţie cu ideile ziarului
şi cu această tendinţă generală a presei.
Occidentul, în care nu există
cenzură, face în schimb o selecţie riguroasă şi distinge între ideile care sunt
la modă şi cele care nu sunt - şi chiar dacă acestea din urmă nu sunt
interzise, nu pot fi exprimate cu adevărat nici în presa periodică, nici în
cărţi, nici în sistemul universitar. Spiritul cercetătorilor voştri este liber
din punct de vedere juridic, dar sunt îngrădiţi din toate părţile de modă. Fără
să existe, ca în Est, violenţă făţişă, această selecţie făcută de modă, această
nevoie de a adapta totul după modele standard îi împiedică pe gânditorii cei
mai originali să îşi aducă contribuţia la viaţa publică şi provoacă apariţia unui
periculos spirit de turmă ce devine un obstacol în calea unei dezvoltări demne
de acest nume. De când sunt în America, am primit scrisori de la oameni
deosebit de inteligenţi, cum ar fi un profesor de colegiu pierdut în fundul
unei provincii, care ar putea să facă multe pentru a-şi întineri şi a-şi salva
ţara, dar pe care America nu poate să-l audă pentru că presa refuză să se
intereseze de el. Astfel se înrădăcinează prejudecăţile în sânul maselor,
astfel o ţară devine oarbă, infirmitate foarte periculoasă în secolul nostru
dinamic.
Uitaţi-vă de pildă la iluzia pe
care şi-o fac oamenii că ar înţelege situaţia actuală a lumii: formează în
jurul minţilor o carapace atât de tare încât nicio voce din cele şaptesprezece
ţări ale Europei de Est şi din Asia orientală nu trece prin ea, în aşteptarea
implacabilei lovituri a evenimentelor care o va face bucăţi.
Am enumerat câteva trăsături ale
vieţii occidentale care îl uimesc pe noul venit. Dimensiunea şi scopul acestui
discurs nu-mi permit să continui, cum mi-aş dori, arătând cum se reflectă
aceste particularităţi ale societăţii occidentale asupra unor aspecte deosebit
de importante pentru viaţa unei ţări cum ar fi învăţământul elementar,
învăţământul superior în domeniul literelor şi al ştiinţelor şi, în cele din
urmă, arta.
Toată lumea sau aproape toată
lumea recunoaşte că Occidentul le arată tuturor calea avantajoasă a dezvoltării
economice, perturbată, ce-i drept, în ultima vreme, de o inflaţie haotică. Dar
mulţi dintre cei care trăiesc în Occident rămân nemulţumiţi de societatea lor,
o dispreţuiesc sau îi reproşează că nu mai corespunde nivelului de maturitate
la care a ajuns omenirea. Şi aceasta îi face pe mai mulţi dintre ei să încline
spre curentul periculos şi fals al socialismului.
Nădăjduiesc că nimeni dintre cei
prezenţi nu mă bănuieşte că am făcut această critică parţială a sistemului occidental
cu scopul unic de a scoate în faţă, în locul său, ideea socialismului. Nu, cu
siguranţă, având experienţa ţării în care socialismul a fost realizat, nu aş
propune în niciun caz alternativa socialistă. Faptul că orice socialism în
general, ca şi diferitele sale nuanţe, duce la distrugerea universală a esenţei
spirituale a omului şi la nivelarea omenirii întru moarte este un lucru pe care
academicianul Şafarevici l-a demonstrat în profundele analize istorice din
cartea sa atât de strălucit argumentată, Fenomenul
socialist; au trecut, iată, doi ani de când această carte a fost publicată
în Franţa şi nimeni nu a avut ce replică să-i dea. În curând va apărea şi în
America.
Dar, pe de altă parte, dacă aş
fi întrebat dacă aş dori să propun pentru ţara mea, ca model, Occidentul aşa
cum este astăzi, ar trebui să răspund sincer: nu, nu pot recomanda societatea
voastră ca ideal pentru transformarea celei de la noi. Dată fiind bogăţia de
dezvoltare spirituală pe care a dobândit-o prin suferinţă ţara noastră în acest
secol, sistemul occidental, în starea lui actuală de epuizare spirituală nu
este nicidecum atrăgător. Simpla enumerare a trăsăturilor existenţei voastre pe
care am făcut-o îmi provoacă o durere adâncă.
Există o realitate
incontestabilă: în Vest personalitatea oamenilor este din ce în ce mai ştearsă;
în Est, devine mai puternică. În şase decenii poporul nostru şi în trei decenii
popoarele Europei de Est au trecut printr-o şcoală spirituală care lasă mult în
urmă experienţa Occidentului. O viaţă asuprită, complexă, sub semnul morţii, a
creat caractere mai puternice şi mai interesante decât viaţa occidentală a
bunăstării bine reglementate. Din acest motiv, transformarea societăţii noastre
în a voastră ar însemna din anumite puncte de vedere o schimbare în bine; din
alte puncte de vedere - atât de importante - o schimbare în rău. Nu, o
societatea nu poate trăi în abisul anarhiei, cum se întâmplă la noi, dar ar fi
o înjosire să rămână la suprafaţa comodă a unui legalism fără suflet, cum
faceţi voi. Un suflet omenesc copleşit de zeci de ani de violenţă aspiră la
ceva mai înalt, mai cald, mai pur decât ceea ce îi poate oferi astăzi existenţa
în masă a Occidentului, anunţată, ca printr-o carte de vizită, de presiunea
dezgustătoare a publicităţii, de îndobitocirea televiziunii şi de o muzică
insuportabilă.
Şi toate acestea sunt remarcate
de mulţi observatori, din toate lumile planetei noastre. Modul de viaţă
occidental are din ce în ce mai puţine şanse să devină modul de viaţă dominant.
Există avertismente simptomatice
pe care istoria le lansează unei societăţi ameninţate sau pe cale de
dispariţie: de exemplu declinul artelor sau lipsa marilor oameni de stat.
Avertismentele devin uneori palpabile, directe: inima democraţiei şi a
civilizaţiei voastre a rămas fără electricitate timp de câteva ore, cel mult,
şi iată că deodată hoarde de cetăţeni americani ies pe stradă, jefuiesc şi
violează. Iată cât de subţire e pelicula! Iată cât de fragilă şi de roasă de o
boală internă e structura voastră socială.
Lupta pentru planeta noastră -
fizică, spirituală, cosmică! - nu va avea loc mâine sau într-o bună zi, ci a
început deja. Răul universal dă atacul decisiv, mărşăluieşte şi îşi face
simţită presiunea, în timp ce ecranele şi publicaţiile voastre sunt pline de
zâmbete la comandă şi de pahare ridicate. De unde toată veselia asta?
Toţi oamenii voştri de stat
cunoscuţi (cum ar fi George Kennan) afirmă: odată intrat în domeniul marii
politici, nu mai putem să vorbim despre factori morali. Ei bine, iată, chiar
acest lucru, această confuzie între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate,
pregăteşte cel mai bine terenul pentru triumful absolut al Răului absolut în
lume! Împotriva strategiei mondiale bine ticluite a comunismului doar factorii
morali pot veni în ajutorul Occidentului, nimic altceva; în ceea ce priveşte
consideraţiile de conjunctură, indiferent care ar fi ele, nu vor rezista
niciodată în faţa acestei strategii. De la un anumit nivel al problemelor în
sus, gândirea juridică îngrădeşte: ne împiedică să vedem dimensiunile şi sensul
evenimentelor.
În ciuda - sau, într-o anumită
măsură, din cauza - multitudinii de informaţii, lumea occidentală este foarte
dezorientată în mijlocul realităţii actuale. Aşa s-a întâmplat cu prognozele
demne de a fi transformate în anecdote ale anumitor experţi americani care au
spus că Uniunea Sovietică avea să aibă parte de propriul ei Vietnam în Angola
sau că cel mai bun mijloc de a tempera neruşinarea africanilor înarmaţi din
Cuba este ca acestei ţări să i se facă curte. Este şi cazul sfaturilor date de
Kennan propriei sale ţări, cum că ar trebui să purceadă la o dezarmare
unilaterală. O, dac-ţi şti cum râd de marii voştri înţelepţi în politică cei
mai tineri consilieri de la Kremlin! În ceea ce-l priveşte pe Fidel Castro, el
spune deschis că socoteşte Statele Unite o cantitate neglijabilă, el, un vecin,
care are curajul să-şi trimită propriile trupe în aventuri îndepărtate.
Dar gafa cea mai crudă se leagă
de lipsa de înţelegere a războiului din Vietnam. Unii îşi doreau sincer
încetarea imediată a tuturor războaielor, alţii îşi băgaseră în cap că
Vietnamului trebuie să i se recunoască dreptul la autodeterminare naţională sau
comunistă (la fel ca în Cambogia, după cum se vede limpede astăzi). Şi a
reieşit că, de fapt, membrii mişcării pacifiste americane au contribuit la
trădarea popoarelor Extremului Orient, s-au făcut complicii genocidului şi
suferinţelor pe care le îndură acolo treizeci de milioane de oameni. Dar aceşti
pacifişti de principiu aud astăzi aceste suspine? Sunt ei astăzi conştienţi de
responsabilitatea lor? Sau preferă să nu le audă? Nervii intelighenţiei
americane au cedat. Rezultat: ameninţarea s-a apropiat de înseşi Statele Unite.
Dar acest lucru nu se înţelege. Politicianul vostru cu vederea scurtă care a
semnat pe grabă actul de capitulare a Vietnamului a permis Americii să-şi
revină, s-ar putea crede, să obţină un răgaz fără griji: dar iată că deja apare
sub ochii voştri un Vietnam de o sută de ori mai mare. Micul Vietnam v-a fost
trimis ca avertisment şi ca ocazie de a vă mobiliza curajul. Dar dacă
atotputernica Americă a fost înfrântă total de o jumătate de ţară comunistă, pe
ce capacitate de rezistenţă poate conta Occidentul pe viitor?
Am avut deja ocazia să o spun,
democraţia occidentală nu a câştigat niciun singur mare război din secolului XX
cu propriile puteri: de fiecare dată a fost protejată de un puternic aliat
continental, fără să spună nimic în legătură cu concepţia ei despre lume.
Astfel, în al Doilea Război Mondial, împotriva lui Hitler, în loc să câştige
războiul prin propriile forţe, care ar fi fost cu siguranţă suficiente, a
ajutat să crească un duşman mult mai rău şi mai puternic, căci Hitler nu ar fi
avut niciodată atâtea resurse, atâţia oameni, atâtea idei-şoc, atâţia partizani
în lumea occidentală (o a cincea coloană) cum a avut Uniunea Sovietică. Şi
astăzi, iată, deja se aud alte voci în Occident: în cazul unui nou conflict
mondial, n-am putea să ne apărăm cu ajutorul unei forţe străine, să ne facem o
barieră din China? Cu toate acestea, nu doresc nimănui o asemenea soluţie; pe
lângă faptul că ar fi o nouă alianţă cu
Răul, singurul câştig al Americii ar fi un răgaz, dar după aceea, când China cu
miliardul ei de locuitori s-ar întoarce împotriva ei cu arme americane, America
însăşi ar fi victima genocidului prin care trece astăzi Cambogia.
Dar niciun fel de armament,
oricât de mare, nu-i va fi de ajutor Occidentului atâta timp cât acesta nu-şi
depăşeşte pierderea voinţei. Când eşti slăbit spiritual, armamentul devine el
însuşi o povară pentru cel care capitulează. Ca să te aperi trebuie să fii gata
să mori, iar acest lucru nu există decât arareori într-o societate crescută în
cultul bunăstării pământeşti. Şi nu mai rămân decât concesiile, amânările şi
trădările. La ruşinea de la Belgrad diplomaţii occidentali au cedat nesiliţi de
nimeni, din slăbiciune, poziţiile pentru care membrii înrobiţi ai grupurilor de
la Helsinki îşi dau în această clipă viaţa.