Cum premiile Oscar m-au dezamăgit în repetate rânduri, nu le mai urmăresc
cu aceeaşi curiozitate ca în trecut, deşi între timp cinefilia mea a cunoscut
noi şi binefăcătoare impulsuri. Însă nu pot decât să mă bucur când sunt
răsplătite filmele cu adevărat meritorii, de aceea îmi permit să recomand cu
căldură producţia care a luat premiul pentru "Cel mai bun film
străin", "Ida". Am văzut filmul acesta anul trecut, chiar pe 1
decembrie, la recomandarea prietenului cinefil şi tobă de film Marian Sorin
Rădulescu, autorul blogului Pseudokinematikos (www.pseudokinematikos2.blogspot.ro
). Regizor este Pawel Pawlikovski, un cineast polonez care trăieşte în Marea
Britanie şi care, aici, surprinde cu fineţe şi durere conflicte profunde, al
căror (supra)strat istoric este doar un pretext.
În "Ida" eu am văzut un film despre moarte. Despre cele două
feluri de moarte posibile - cea întru imanent şi cea întru lumina neapropiată. Personajul
Wanda - fostă judecătoare comunistă, care a trimis la moarte mulţi
"duşmani ai poporului", acum căzută în alcoolism dar încă temută - urmează
drumul oricărui om care trăieşte exclusiv în lumea palpabilului (şi încă nici
acolo deplin, pentru că, în fond, Hristos e palpabil). Ucigaşă? Desfrânată? Da,
dar mai cu seamă tristă şi, în cele din urmă, deznădăjduită. E un personaj-tip,
aproape şablonard, deşi prezentat în culori foarte vii (metaforic vorbind,
altfel filmul e... alb-negru). Orice închidere faţă de transcendent înseamnă
sinucidere, indiferent dacă se materializează propriu-zis în act sau nu. E o
săritură în golul în care cel care îşi duce existenţa între aceste limite se
află oricum demult.
Moartea este constanta acestui film, de la părinţii răposaţi ai Idei - o
tânără orfană care se pregăteşte să intre în monahism şi află în acelaşi timp
că este evreică şi părinţii ei au fost ucişi în vremea naziştilor - până la
condamnaţii la moarte ai Wandei şi la moartea ce le dă târcoale, într-un fel
sau altul, tuturor personajelor. Dar se poate muri şi altfel, se poate muri
întru înviere. Şi aceasta este calea care, printre multe hăţişuri, îndoieli şi
căderi, i se propune Idei. Abaterea ei din drum poate fi socotită rătăcire, dar
şi un fel de jertfă iubitoare, de viaţă trăită în locul celei care a renunţat
prea uşor la ea şi după măsura aceleia.
Un detaliu foarte important, care trebuie studiat şi pentru care sper să am
timp cândva este coloana sonoră. Nimic nu este ales la întâmplare: nici piesele
clasice pe care le ascultă mătuşa, nici "Naima" a lui John Coltrane -
jazzman cu multe căutări şi rătăciri pe plan spiritual, dar cu o evidentă
înclinaţie către preaslăvirea dragostei dumnezeieşti - şi cu atât mai puţin
coralul din scena finală, de Johann Sebastian Bach, poate compozitorul apusean
cel mai sensibil la realităţile duhovniceşti.
Mai există însă o interpretare. Nu ştiu dacă regizorul a avut-o în vedere,
dar, cumva, se impune din context. Wanda şi Ida reprezintă dreptatea şi
iubirea, cu alte cuvinte, Vechiul şi Noul Testament. Pentru Wanda, ea însăşi
cândva instrument al unei dreptăţi rigide (şi false, în cazul ei), plata
păcatului este moartea, fără drept de apel. În Ida în schimb se vădesc spusele
Sfântului Simeon Noul Teolog: "Mărimea greşelilor mele şi mulţimea
păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea
Lui de oameni cea înaltă; ci pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării
îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi uneşti, părtaşi Dumnezeirii Tale
făcându-i fără pizmuire."