Monday, February 23, 2015

"Ida" a luat Premiul Oscar pentru cel mai bun film strain



Cum premiile Oscar m-au dezamăgit în repetate rânduri, nu le mai urmăresc cu aceeaşi curiozitate ca în trecut, deşi între timp cinefilia mea a cunoscut noi şi binefăcătoare impulsuri. Însă nu pot decât să mă bucur când sunt răsplătite filmele cu adevărat meritorii, de aceea îmi permit să recomand cu căldură producţia care a luat premiul pentru "Cel mai bun film străin", "Ida". Am văzut filmul acesta anul trecut, chiar pe 1 decembrie, la recomandarea prietenului cinefil şi tobă de film Marian Sorin Rădulescu, autorul blogului Pseudokinematikos (www.pseudokinematikos2.blogspot.ro ). Regizor este Pawel Pawlikovski, un cineast polonez care trăieşte în Marea Britanie şi care, aici, surprinde cu fineţe şi durere conflicte profunde, al căror (supra)strat istoric este doar un pretext.
În "Ida" eu am văzut un film despre moarte. Despre cele două feluri de moarte posibile - cea întru imanent şi cea întru lumina neapropiată. Personajul Wanda - fostă judecătoare comunistă, care a trimis la moarte mulţi "duşmani ai poporului", acum căzută în alcoolism dar încă temută - urmează drumul oricărui om care trăieşte exclusiv în lumea palpabilului (şi încă nici acolo deplin, pentru că, în fond, Hristos e palpabil). Ucigaşă? Desfrânată? Da, dar mai cu seamă tristă şi, în cele din urmă, deznădăjduită. E un personaj-tip, aproape şablonard, deşi prezentat în culori foarte vii (metaforic vorbind, altfel filmul e... alb-negru). Orice închidere faţă de transcendent înseamnă sinucidere, indiferent dacă se materializează propriu-zis în act sau nu. E o săritură în golul în care cel care îşi duce existenţa între aceste limite se află oricum demult.
Moartea este constanta acestui film, de la părinţii răposaţi ai Idei - o tânără orfană care se pregăteşte să intre în monahism şi află în acelaşi timp că este evreică şi părinţii ei au fost ucişi în vremea naziştilor - până la condamnaţii la moarte ai Wandei şi la moartea ce le dă târcoale, într-un fel sau altul, tuturor personajelor. Dar se poate muri şi altfel, se poate muri întru înviere. Şi aceasta este calea care, printre multe hăţişuri, îndoieli şi căderi, i se propune Idei. Abaterea ei din drum poate fi socotită rătăcire, dar şi un fel de jertfă iubitoare, de viaţă trăită în locul celei care a renunţat prea uşor la ea şi după măsura aceleia.
Un detaliu foarte important, care trebuie studiat şi pentru care sper să am timp cândva este coloana sonoră. Nimic nu este ales la întâmplare: nici piesele clasice pe care le ascultă mătuşa, nici "Naima" a lui John Coltrane - jazzman cu multe căutări şi rătăciri pe plan spiritual, dar cu o evidentă înclinaţie către preaslăvirea dragostei dumnezeieşti - şi cu atât mai puţin coralul din scena finală, de Johann Sebastian Bach, poate compozitorul apusean cel mai sensibil la realităţile duhovniceşti.
Mai există însă o interpretare. Nu ştiu dacă regizorul a avut-o în vedere, dar, cumva, se impune din context. Wanda şi Ida reprezintă dreptatea şi iubirea, cu alte cuvinte, Vechiul şi Noul Testament. Pentru Wanda, ea însăşi cândva instrument al unei dreptăţi rigide (şi false, în cazul ei), plata păcatului este moartea, fără drept de apel. În Ida în schimb se vădesc spusele Sfântului Simeon Noul Teolog: "Mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă; ci pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi uneşti, părtaşi Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire."

Sunday, February 22, 2015

Un cântec pe săptămână - Abigail, "Sonet"



EP-ul "Sonnets", lansat de Abigail în 1998, s-a bucurat de o mare popularitate în rândul fanilor genului şi ai formaţiei. Iar pentru mine, deşi am înregistrat doar trei piese, este una dintre amintirile cele mai plăcute ale acelor ani. Există o înregistrare video de la celebra - pe atunci - emisiune a lui Petre Magdin "Întâlnirea de la miezul nopţii", dar între timp eu îmi încheiasem deja colaborarea cu Abigail, aşa că deşi fundalul sonor e cu vocea mea, din ce se vede pare că ar cânta liderul trupei, Răzvan Alexandru. Eu sunt, vă spun sigur!
Nu eram în cele mai bune relaţii cu Abigail în acele vremuri, în care cântam intens cu prima mea trupă, Rising Shadow, la adresa căreia sus-amintitul Răzvan lansa tot felul de acuzaţii. În cele din urmă însă, am reuşit cumva să aplanăm conflictul şi în 1997 am primit oferta de a mă alătura Abigail, împreună cu colegul meu din Rising Shadow, Alberto Bolocan. Alberto a spus la început că merge, eu nici n-am vrut să aud: după două săptămâni eu repetam cu Abigail, cu care Alberto nu a ajuns să cânte niciodată. Cântecul a luat naştere, aşadar, la sala de repetiţii din Crângaşi, undeva, într-o cameră liberă a unei case. Băieţii aveau piesa deja schiţată şi Răzvan m-a rugat să fac vocea cum simt. Era încântat de recitativele mele stil Darren White. Aşa s-a născut "Sonet" - deşi trebuie precizat că titlul a fost ales doar pentru că suna poetic, căci, nici ca versuri, nici muzical, nu există nicio legătură cu forma de sonet. Pe vremea aceea Abigail însemna George Angel Tudor la tobe, Vlad Buşcă la bas, BB Hanneman la chitară, Răzvan Alexandru la chitară şi, pentru o vreme, eu la voce. La puţin timp după aceea a apărut şi Dragoş Hălmagi la clape. Această componenţă a înregistrat EP-ul în studioul Magic Sound din Bucureşti, cu Cristi Solomon la butoane. Simţul meu ritmic defectuos a creat ceva bătăi de cap, dar până la urmă a ieşit bine. 



Părţile de chitară au fost înregistrate aproape în întregime de Răzvan (doar el şi BB ar putea să spună, dacă îşi mai amintesc, cât e contribuţia fiecăruia la produsul final propriu-zis). Muzica este compusă de Răzvan şi BB Hanneman (Felix Fuerea), deşi rolul acestuia din urmă n-a fost recunoscut, cel puţin în primă fază. Versurile îi aparţin lui Răzvan, iar eu am introdus un vers ("pustiul nevăzut"). Însă dincolo de toate aceste detalii tehnice, cred că "Sonet" este una dintre piesele de referinţă a uneia dintre trupele cele mai active de doom-death din România anilor '90, dintr-o perioadă când virase destul de mult spre ceea ce s-ar putea defini ca melodic death metal.

Sunday, February 15, 2015

Un cântec pe săptămână - Ionică Minune, Horă instrumentală

Că tot se apropie Lăsata Secului, vă propun o horă. Protagonistul este unul dintre cei mai mari muzicieni „populari” contemporani, Ionică Minune. Născut în Costești, județul Buzău, acest instrumentist extrem de talentat a crescut într-un mediu de lăutari țigani și s-a lipit de mic de acordeon. A cântat cu mari nume ale genului, dar nu s-a mulțumit cu atât. În anii 1990 a plecat în Franța unde s-a specializat și pe jazz și mai ales pe jazz manouche, acel subgen cu influențe de muzică țigănească ale cărui baze se spune că le-ar fi pus celebrul chitarist Django Reinhardt. De altfel, Ionică Minune e o prezență familiară la festivalul anual Django Reinhardt, unde cântă alături de mari instrumentiști de jazz. De-a lungul carierei sale a cântat în duete cu muzicieni ca Bobby McFerrin, Michel Petrucciani și mulți alții. Este cetățean francez, dar a revenit în țară și a fondat o școală de acordeon.  Faceți abstracție de asocierea nefericită cu numele unui manelist și bucurați-vă de unul dintre cei mai virtuozi instrumentiști contemporani, rapid, autentic și hrănit din seva armoniilor lăutărești, cu accentul pe modulații pe bază de acorduri micșorate.


Thursday, February 5, 2015

Un cântec pe săptămână - Cannibal Corpse, "From Skin To Liquid"



Întrebat care este cântecul său preferat din repertoriul propriei trupe, basistul Alex Webster a răspuns că, deşi îi este greu să aleagă, tinde să spună "From Skin To Liquid", tocmai pentru că aici se dezvăluie o altă latură Cannibal Corpse. Aş spune mai degrabă că este descris acelaşi tip de imagini, cu mijloace expresive diferite. Dacă ne gândim la alte trupe death-metal şi la piesele lor instrumentale, vom observa lesne că de obicei acestea joacă mai mult rolul de introduceri, încheieri sau intermezzi şi că, cel mai adesea, reprezintă abateri stilistice. Aici este una dintre marile reuşite Cannibal Corpse: "From Skin To Liquid" este un death-metal pur, deşi instrumental, deci lipsit de una dintre trăsăturile prin care genul se identifică, vocea "grohăită". Conţinutul este însă în ton cu restul creaţiei trupei: o imagine a întunericului omenesc, un naturalism dus la extrem, o privire în haosul în care poate să se cufunde mintea omenească. Foarte interesant este că cea mai mare parte a piesei este scrisă în metru ternar (la fel ca, de pildă, valsul), socotit mai degrabă "feminin", mai instabil, plutitor, am putea spune - făcând un pic abstracţie de context - chiar dansant. Melodia atonală sporeşte într-o anumită măsură această impresie de instabilitate, transformând-o însă în ceva apăsător, care, odată cu pasajele în tempo binar, creează imaginea implacabilului. Părţile de solo de chitară sunt pline de bend-uri, parcă tânguitoare, ecouri ale unor lacrimi lipsite de speranţă. Finalul revine la ternar şi la tema principală, cu tensiunea dintre disonanţă şi rezolvare din sistemul tonal transformată aici parcă într-o masă uniformă, o melodie infinită a întunericului. Cannibal Corpse nu s-a vrut niciodată o trupă exhaustivă în exprimarea trăirilor omeneşti - americanii au ales descrierea tabloului acestuia al morţii şi pustiirii, fără să-l prezinte nicicând ca pe unica realitate, evitând astfel o estetică militantă din categoria "only death is real". Mai trebuie notat că propunerea de astăzi se găseşte pe albumul "Gallery of Suicide" (1998), primul pe care la chitară apare Pat O'Brien. Venit dintr-un alt registru muzical, de la dramaticii Nevermore, cu influenţele lor de teatru muzical şi progresiv, acest admirator al lui Segovia aduce un plus de tehnică şi rafinament. De altfel, cei doi compozitori ai piesei "From Squin to Liquid" sunt fără îndoială şi cei mai buni instrumentişti din Cannibal Corpse: O'Brien şi sus-amintitul basist Alex Webster.

 

Sunday, February 1, 2015

Un cântec pe săptămână - Dalibor Janda, "Kill My Heart"



Dalibor Janda este un cântăreţ super-underground ceh care, paradoxal, a avut ceva hituri în Germania. Iar în România, "Kill My Heart" a fost un hit la Radiovacanţa. Instrumentaţia este rudimentară, armonia bazică, sunetul infect. Şi cu toate acestea, dintre toate răzbate o voce excelentă, care în condiţii mai favorabile s-ar fi putut afirma ca purtătoare a unor balade clasice. Cred cu sinceritate că melodia aceasta merită recuperată, deci... kill my heart!