În 1989, România nu avea nicio
datorie externă. Nu mai urmam demult orbește linia impusă de Uniunea Sovietică,
fiind, așadar, independenți din punct de vedere politic și economic. Toată
lumea avea, de bine, de rău, un loc de muncă. Deținuți politici nu mai existau.
Cu toate metehnele lui, Nicolae Ceaușescu se dovedea a fi un patriot adevărat.
„Arest”, lung-metrajul semnat de Andrei Cohn, nu combate în chip
teoretic aceste puncte de vedere. De fapt, nu acesta este scopul filmului. Dar
realitatea zugrăvită de regizor pusă față în față cu afirmațiile de mai sus
este suficientă pentru a înțelege absurdul grotesc al nostalgiei pentru un
așa-numit bine clădit pe cele mai monstruoase crime. Într-o anumită măsură,
„Arest” își trage seva din calvarul lui Gheorghe Ursu, inginer, poet și
constructor, care a murit din cauza bătăilor primite în paralel de la organele
de anchetă și de la infractorii de drept comun cu care stătea în celulă –
aceștia din urmă acționând cu largul concurs și chiar la indicațiile
responsabililor. Dar „Arest” nu este un documentar, nu urmează pas cu pas
povestea lui Gheorghe Ursu și de aceea contestările venite inclusiv din partea
fiului dizidentului sunt rodul unei înțelegeri greșite a demersului
regizorului.
Andrei Cohn nu ne înfățișează, după cum spune, chipul unui sfânt al
închisorilor. Dinu Neagu nu este un dizident adevărat, așa cum a fost Gheorghe
Ursu, ci omul obișnuit, fiecare dintre noi, cu fricile oricărui om obișnuit,
ciuntit de permanenta supraveghere a autorităților comuniste și care încearcă
să ducă o viață cât de cât normală. Absurdul situației este cu atât mai
frapant, iar relația, aproape hipnotică, între torționar și torturat este
oglinda slăbiciunii fiecăruia dintre noi în fața autorității criminale, stupide
și abuzive.
Filmul este cutremurător prin onestitate. Artistul vorbește despre el
însuși – practic singura formă de expresie artistică acceptabilă intelectual și
moral. Dar în același timp vorbește despre vremuri, despre omul sub vremuri –
și aici ambii protagoniști sunt ilustrații ale manipulării sufletești la care
suntem supuși, unii mai de bunăvoie, alții mai greu, de chingile unui
totalitarism în care latența și potența sunt despărțite de câțiva milimetri. Nu
este nimic superflu în scenele din „Arest”. Niciun artificiu pentru obținerea
vreunui efect dramatic, nicio cizelare, până și bâlbâielile din replici au fost
păstrate uneori. Cu toate acestea, filmul curge drept spre esență. Din cauza
presiunii enorme – așteptarea bătăii devine uneori mai apăsătoare decât tortura
însăși, așa cum trebuie să fi fost și în realitate – ai uneori impresia că
totul este filmat în timp real, ca într-o peliculă de tip „Polițist, adjectiv”,
însă pe măsură ce înaintezi în statornicia de iad a vieții în celulă, măiestria
regizorală se dezvăluie ca sinteză – dar una ce refuză orice scurtături – a unui
calvar nesfârșit, a măcinării lente a sufletului și a trupului deopotrivă. Omul
ieșit dintr-o asemenea închisoare – omul acela este la fel ca cei mai mulți
dintre noi, nu voi obosi nicicând să o reamintesc – este nivelat, redus la
statutul de vierme supus unui călău pe care de acum îl va idolatriza într-o
venerație temătoare cvasi-religioasă. Este aici un ecou al reeducării de la
Pitești (subiectul unui alt film contemporan, „Între chin și amin”), însă acolo
experimentul satanic s-a revărsat peste cei jertfiți cu o violență spirituală
mult mai puternică, pentru că cei care trebuiau frânți erau, încă, oameni
intrați în închisoare plini de avânturi curate, dispuși să își asume martiriul
și de aceea mai greu de biruit. În „Arest”, a cărui acțiune are loc cândva în
anii 1980, peisajul este al unei societăți îngenuncheate, „închisoarea mare” în
care se transformase România și despre care mărturisesc mulți dintre cei
eliberați la amnistia din 1964, moment din care oficial nu au mai existat
deținuți politici. Avânturile eroice de care a dat dovadă, de pildă, părintele
Gheorghe Calciu (care a fost și el închis cu doi deținuți de drept comun cărora
li s-a cerut să-l omoare) sunt absolut excepționale, iar disidența unui
Gheorghe Ursu este și ea o raritate. Cazul zugrăvit în film este al frângerii
unor oameni deja frânți în mare măsură. Până și umanitatea mediocră rămasă în
urmă se cere nivelată, anulată ca datoriile externe, făcută una cu pământul,
precum cartierul Uranus, astfel încât peste ea să se poată înălța, imensă și
grotescă, triumfătoare și satanică, casa spirituală a socialismului numită
batjocoritor, ca și corespondenta ei fizică, a „poporului”.
Trecerea timpului este aproape anulată. Din nou, suntem trimiși la
statornicia nemișcată a iadului. Chiar și în absența bătăii, spațiul intim este
invadat de imposbilitatea de a rămâne și o clipă singur. „Die Gedanken sind
frei” este o biată ironie ratată în condițiile în care cel de lângă tine,
torționarul – jucat magistral de Iulian Postelnicu – îți devine nu alter-ego,
ci mai interior decât tine însuți. Pentru a spori înțelegerea, de mare ajutor
ne este cromatismul pictural (îi mulțumesc lui Marian Sorin Rădulescu, care
mi-a atras atenția asupra acestui aspect). Una dintre ultimele scene ale
filmului, de pildă, cea cu adidașii călăului sub patul din celula prost
luminată trimite la Vermeer, dar un Vermeer îmbrățișat cu răul din natura umană
ilustrat de Goya. Bosch, despre care se face la un moment dat vorbire, este
lăsat în urmă, pentru că răul care invadează fiecare por al spațiului carceral
nu are aici înfățișare vizual-monstruoasă: este iadul dinăuntrul omului golit
de umanitate și umplut de demonicul cu atât mai cumplit cu cât uneori
schimonosește atât de convingător omenescul: „Să vezi ce frumos o să lucrăm noi
doi împreună!” îi spune, la prima lor întâlnire, torționarul din celulă
viitoarei victime.
Spuneam, nu există în „Arest” nici o secundă inutilă. Finalul este la
fel de abrupt ca începutul, concluzia le este lăsată spectatorilor. Trupul mort
al lui Dinu Neagu a scăpat în sfârșit și peste toate pare să plutească un
regret: mai devreme sau mai târziu, „infractorul” le scapă paznicilor
dreptății. Și, dincolo de viziuni romantice, câți dintre noi și-ar fi
închipuit, câți pot accepta până și astăzi, că amestecul de lacrimi, sudoare,
urină și sânge de pe masa de carne vie în care se transformă trupul odinioară
nobil – acel naturalism cumplit pe care îl vedea Steinhardt în răstignire –
este, până la urmă, rețeta libertății?
Reflecție asupra istoriei, meditație asupra suferinței, întrebare
despre esența libertății și a răului – „Arest” este mai mult decât un film.
Kafka, un alt zugrav al absurdului, spunea odinioară că o carte care nu te
lovește ca un pumn în tâmplă este inutilă. „Arest” este un act artistic
echivalent loviturii aplicate conștiinței noastre, o trăire revelatoare, dintre
cele care, ca bătaia clopotelor, ne vor face vinovați dacă ignorăm chemarea
sfâșietoare pe care o adresează conștiinței fiecăruia dintre noi.
Epilog: În 2019 auzim mai departe în taxiuri, metrouri, cancelarii și
pe holuri, oameni spunând că regretă vremurile comuniste în general și pe
Ceaușescu în special. Filmul „Arest” rulează în săli aproape goale. Între timp,
doi dintre ofițerii de securitate vinovați de moartea lui Gheorghe Ursu au fost
achitați de Curtea de Apel București.