Monday, October 21, 2019

„Arest” - încercare de cronică


În 1989, România nu avea nicio datorie externă. Nu mai urmam demult orbește linia impusă de Uniunea Sovietică, fiind, așadar, independenți din punct de vedere politic și economic. Toată lumea avea, de bine, de rău, un loc de muncă. Deținuți politici nu mai existau. Cu toate metehnele lui, Nicolae Ceaușescu se dovedea a fi un patriot adevărat.

„Arest”, lung-metrajul semnat de Andrei Cohn, nu combate în chip teoretic aceste puncte de vedere. De fapt, nu acesta este scopul filmului. Dar realitatea zugrăvită de regizor pusă față în față cu afirmațiile de mai sus este suficientă pentru a înțelege absurdul grotesc al nostalgiei pentru un așa-numit bine clădit pe cele mai monstruoase crime. Într-o anumită măsură, „Arest” își trage seva din calvarul lui Gheorghe Ursu, inginer, poet și constructor, care a murit din cauza bătăilor primite în paralel de la organele de anchetă și de la infractorii de drept comun cu care stătea în celulă – aceștia din urmă acționând cu largul concurs și chiar la indicațiile responsabililor. Dar „Arest” nu este un documentar, nu urmează pas cu pas povestea lui Gheorghe Ursu și de aceea contestările venite inclusiv din partea fiului dizidentului sunt rodul unei înțelegeri greșite a demersului regizorului.
Andrei Cohn nu ne înfățișează, după cum spune, chipul unui sfânt al închisorilor. Dinu Neagu nu este un dizident adevărat, așa cum a fost Gheorghe Ursu, ci omul obișnuit, fiecare dintre noi, cu fricile oricărui om obișnuit, ciuntit de permanenta supraveghere a autorităților comuniste și care încearcă să ducă o viață cât de cât normală. Absurdul situației este cu atât mai frapant, iar relația, aproape hipnotică, între torționar și torturat este oglinda slăbiciunii fiecăruia dintre noi în fața autorității criminale, stupide și abuzive.
Filmul este cutremurător prin onestitate. Artistul vorbește despre el însuși – practic singura formă de expresie artistică acceptabilă intelectual și moral. Dar în același timp vorbește despre vremuri, despre omul sub vremuri – și aici ambii protagoniști sunt ilustrații ale manipulării sufletești la care suntem supuși, unii mai de bunăvoie, alții mai greu, de chingile unui totalitarism în care latența și potența sunt despărțite de câțiva milimetri. Nu este nimic superflu în scenele din „Arest”. Niciun artificiu pentru obținerea vreunui efect dramatic, nicio cizelare, până și bâlbâielile din replici au fost păstrate uneori. Cu toate acestea, filmul curge drept spre esență. Din cauza presiunii enorme – așteptarea bătăii devine uneori mai apăsătoare decât tortura însăși, așa cum trebuie să fi fost și în realitate – ai uneori impresia că totul este filmat în timp real, ca într-o peliculă de tip „Polițist, adjectiv”, însă pe măsură ce înaintezi în statornicia de iad a vieții în celulă, măiestria regizorală se dezvăluie ca sinteză – dar una ce refuză orice scurtături – a unui calvar nesfârșit, a măcinării lente a sufletului și a trupului deopotrivă. Omul ieșit dintr-o asemenea închisoare – omul acela este la fel ca cei mai mulți dintre noi, nu voi obosi nicicând să o reamintesc – este nivelat, redus la statutul de vierme supus unui călău pe care de acum îl va idolatriza într-o venerație temătoare cvasi-religioasă. Este aici un ecou al reeducării de la Pitești (subiectul unui alt film contemporan, „Între chin și amin”), însă acolo experimentul satanic s-a revărsat peste cei jertfiți cu o violență spirituală mult mai puternică, pentru că cei care trebuiau frânți erau, încă, oameni intrați în închisoare plini de avânturi curate, dispuși să își asume martiriul și de aceea mai greu de biruit. În „Arest”, a cărui acțiune are loc cândva în anii 1980, peisajul este al unei societăți îngenuncheate, „închisoarea mare” în care se transformase România și despre care mărturisesc mulți dintre cei eliberați la amnistia din 1964, moment din care oficial nu au mai existat deținuți politici. Avânturile eroice de care a dat dovadă, de pildă, părintele Gheorghe Calciu (care a fost și el închis cu doi deținuți de drept comun cărora li s-a cerut să-l omoare) sunt absolut excepționale, iar disidența unui Gheorghe Ursu este și ea o raritate. Cazul zugrăvit în film este al frângerii unor oameni deja frânți în mare măsură. Până și umanitatea mediocră rămasă în urmă se cere nivelată, anulată ca datoriile externe, făcută una cu pământul, precum cartierul Uranus, astfel încât peste ea să se poată înălța, imensă și grotescă, triumfătoare și satanică, casa spirituală a socialismului numită batjocoritor, ca și corespondenta ei fizică, a „poporului”.
Trecerea timpului este aproape anulată. Din nou, suntem trimiși la statornicia nemișcată a iadului. Chiar și în absența bătăii, spațiul intim este invadat de imposbilitatea de a rămâne și o clipă singur. „Die Gedanken sind frei” este o biată ironie ratată în condițiile în care cel de lângă tine, torționarul – jucat magistral de Iulian Postelnicu – îți devine nu alter-ego, ci mai interior decât tine însuți. Pentru a spori înțelegerea, de mare ajutor ne este cromatismul pictural (îi mulțumesc lui Marian Sorin Rădulescu, care mi-a atras atenția asupra acestui aspect). Una dintre ultimele scene ale filmului, de pildă, cea cu adidașii călăului sub patul din celula prost luminată trimite la Vermeer, dar un Vermeer îmbrățișat cu răul din natura umană ilustrat de Goya. Bosch, despre care se face la un moment dat vorbire, este lăsat în urmă, pentru că răul care invadează fiecare por al spațiului carceral nu are aici înfățișare vizual-monstruoasă: este iadul dinăuntrul omului golit de umanitate și umplut de demonicul cu atât mai cumplit cu cât uneori schimonosește atât de convingător omenescul: „Să vezi ce frumos o să lucrăm noi doi împreună!” îi spune, la prima lor întâlnire, torționarul din celulă viitoarei victime.
Spuneam, nu există în „Arest” nici o secundă inutilă. Finalul este la fel de abrupt ca începutul, concluzia le este lăsată spectatorilor. Trupul mort al lui Dinu Neagu a scăpat în sfârșit și peste toate pare să plutească un regret: mai devreme sau mai târziu, „infractorul” le scapă paznicilor dreptății. Și, dincolo de viziuni romantice, câți dintre noi și-ar fi închipuit, câți pot accepta până și astăzi, că amestecul de lacrimi, sudoare, urină și sânge de pe masa de carne vie în care se transformă trupul odinioară nobil – acel naturalism cumplit pe care îl vedea Steinhardt în răstignire – este, până la urmă, rețeta libertății?
Reflecție asupra istoriei, meditație asupra suferinței, întrebare despre esența libertății și a răului – „Arest” este mai mult decât un film. Kafka, un alt zugrav al absurdului, spunea odinioară că o carte care nu te lovește ca un pumn în tâmplă este inutilă. „Arest” este un act artistic echivalent loviturii aplicate conștiinței noastre, o trăire revelatoare, dintre cele care, ca bătaia clopotelor, ne vor face vinovați dacă ignorăm chemarea sfâșietoare pe care o adresează conștiinței fiecăruia dintre noi.

Epilog: În 2019 auzim mai departe în taxiuri, metrouri, cancelarii și pe holuri, oameni spunând că regretă vremurile comuniste în general și pe Ceaușescu în special. Filmul „Arest” rulează în săli aproape goale. Între timp, doi dintre ofițerii de securitate vinovați de moartea lui Gheorghe Ursu au fost achitați de Curtea de Apel București.