Cheia unei concepții
creștine despre studiu este faptul că rugăciunea este alcătuită din atenție.
Este îndreptarea către Dumnezeu a întregii atenții de care este în stare inima.
Calitatea atenției joacă un rol foarte mare în calitatea rugăciunii. Căldura
inimii nu-i poate ține locul.
Doar partea cea mai înaltă a
atenției intră în contact cu Dumnezeu, când rugăciunea este suficient de
intensă și de curată pentru ca un asemenea contact să aibă loc; dar toată
atenția este îndreptată spre Dumnezeu.
Exercițiile școlare dezvoltă, bineînțeles, o
parte mai puțin înaltă a atenției. Cu toate acestea, sunt cât se poate de
eficiente pentru a spori puterea atenției care va fi disponibilă în momentul
rugăciunii, cu condiția să fie realizate în acest scop și numai în acest scop.
Chiar dacă astăzi acest
lucru pare să fie ignorat, formarea atenției este adevăratul scop și aproape
singurul folos al studiilor. Cele mai multe exerciții școlare au și un anume
folos intrinsec; dar acest folos este secundar. Toate exercițiile care solicită
cu adevărat puterea atenției sunt folositoare la același lucru și aproape în
egală măsură.
Liceenii, studenții care Îl
iubesc pe Dumnezeu nu ar trebui să spună niciodată: „Mie îmi place matematica”,
„Mie îmi place franceza”, „Mie îmi place greaca”. Trebuie să învețe să le placă
toate acestea pentru că toate sporesc această atenție, care, îndreptată spre
Dumnezeu, este însăși substanța rugăciunii.
Faptul de a nu fi nici
dăruit, nici înclinat spre geometrie nu împiedică încercarea de a rezolva o
problemă sau studiul unei demonstrații să dezvolte atenția. Aproape dimpotrivă.
Este aproape o circumstanță favorabilă.
Și nici nu e foarte
important dacă reușești să găsești rezolvarea sau să înțelegi demonstrația,
deși chiar trebuie să te străduiești să reușești. În tot cazul, niciodată
niciun efort autentic al atenției nu este irosit. Este mereu cât se poate de
eficace spiritual și apoi, în plus, și pentru planul inferior al intelectului,
pentru că orice lumină spirituală luminează intelectul.
Dacă stai să cauți, cu o
atenție reală, rezolvarea unei probleme de geometrie și dacă, după o oră, nu ai
reușit să faci niciun progres, cu toate acestea ai progresat, cu fiecare minut
al acelei ore, într-o altă dimensiune mai tainică. Fără să simți, fără să știi,
acest efort în aparență steril și fără rod a adus mai multă lumină în suflet.
Rodul se va regăsi într-o zi, mai târziu, în rugăciune. Fără îndoială se va
regăsi, în plus, și într-un domeniu oarecare al inteligenței, poate cu totul
străin de matematică. Poate că într-o zi cel care a făcut acest efort
ineficient va fi capabil să înțeleagă mai direct, datorită acestui efort,
frumusețea unui vers de Racine. Dar faptul că rodul acestui efort trebuie să se
regăsească în rugăciune este sigur, nu există nicio îndoială.
Certitudinile de acest tip
sunt experimentale. Dar dacă nu crezi în ele înainte să le fi trăit, dacă nu te
porți măcar ca și cum ai crede în ele, nu vei trăi niciodată experiența care
oferă accesul la asemenea certitudini. Există aici un fel de contradicție.
Astfel stau lucrurile, de la un punct încolo, cu toate cunoștințele folositoare
progresului spiritual. Dacă nu le adopți ca regulă de conduită înainte să le fi
verificat, dacă nu rămâi legat de ele multă vreme doar prin credință, care la
început este întunecată și lipsită de lumină, nu le vei transforma niciodată în
certitudini. Credința este condiția indispensabilă.
Cel mai bun sprijin al
credinței este siguranța că dacă îi ceri tatălui tău pâine, nu îți va da
piatră. Chiar în afara oricărei credințe religioase explicite, de fiecare dată
când un om face un exercițiu de atenție cu singura dorință de a deveni mai
capabil să înțeleagă adevărul, dobândește în mai mare măsură această
capacitate, chiar dacă efortul nu produce niciun rod vizibil. Un basm al
eschimoșilor explică astfel originea luminii: „Corbul care în noaptea veșnică
nu găsea mâncare și-a dorit lumina, iar pământul s-a luminat.” Dacă dorința
există cu adevărat, dacă obiectul dorinței este cu adevărat lumina, dorința de
lumină produce lumina. Există cu adevărat dorință când facem un exercițiu de
atenție. Lumina este dorită cu adevărat când orice alt mobil este absent. Chiar
dacă exercițiile de atenție ar rămâne în aparență sterile timp de ani întregi,
într-o zi o lumină exact proporțională cu aceste eforturi va inunda sufletul.
Fiecare efort mai pune niște aur în această comoară pe care nimic în lume nu
ne-o poate lua. Eforturile inutile depuse de Preotul din Ars, timp de ani lungi
și dureroși, ca să învețe latina, și-au dat roadele în discernământul minunat
cu care vedea în spatele cuvintelor și chiar al tăcerilor celor care veneau să
se spovedească la el înseși sufletele lor.
Trebuie așadar să studiezi
fără nicio dorință de a lua note bune, de a reuși la examene, de a obține
rezultate bune la școală, fără a acorda nicio atenție gusturilor sau
înclinațiilor naturale, lucrând cu aceeași râvnă la toate exercițiile, cu
gândul că toate ajută la formarea acelei atenții care este substanța rugăciunii.
În momentul în care te apuci de un exercițiu, trebuie să vrei să-l faci corect;
pentru că această dorință este indispensabilă existenței unui efort real. Dar
dincolo de acest scop imediat, intenția profundă trebuie să fie îndreptată
exclusiv spre sporirea puterii atenției în vederea rugăciunii, ca atunci când
scrii și desenezi pe hârtie forma literelor nu pentru această formă în sine, ci
pentru ideea pe care vrei să o exprimi.
Să investești studiile cu
această unică intenție și să le excluzi pe toate celelalte este prima condiție
a bunei întrebuințări spirituale. A doua condiție este să te silești cu putere
să privești în față, să contempli cu atenție, vreme îndelungată, fiecare
exercițiu școlar greșit, în toată urâțenia mediocrității lui, fără să-ți cauți
nicio scuză, fără să neglijezi nicio greșeală și nicio corectură a profesorului
și încercând să mergi până la rădăcinile fiecărei greșeli. Ispita e mare să
facem tocmai opusul, să aruncăm peste exercițiul corectat, dacă este prost, o
privire oblică, apoi să-l ascundem imediat. Aproape toată lumea face aproape
mereu astfel. Trebuie să respingi această ispită. Din întâmplare și pe
deasupra, nimic nu este mai util reușitei școlare, pentru că lucrezi fără să
progresezi prea mult, indiferent câte eforturi faci, când îți repugnă să acorzi
atenție greșelilor pe care le-ai făcut și corecturilor profesorilor.
Mai ales virtutea smereniei,
comoară infinit mai de preț decât orice progres școlar, poate fi dobândită
astfel. În această privință contemplarea propriei prostii este poate chiar mai
utilă decât contemplarea păcatului. Conștiința păcatului îți dă sentimentul că
ești rău și uneori aici se strecoară o anumită mândrie. Când însă te obligi să
îți fixezi privirea ochilor și pe a sufletului pe un exercițiu de școală greșit
în mod prostesc, simți ca pe o evidență de netăgăduit că ești ceva mediocru. Nu
există cunoștință mai de dorit. Dacă reușești să cunoști acest adevăr cu tot
sufletul, te-ai angajat cu hotărâre pe calea cea adevărată.
Dacă aceste două condiții
sunt îndeplinite până la capăt, studiile sunt fără îndoială o cale spre
sfințenie la fel de bună ca oricare alta.
Pentru a o îndeplini pe a
doua, este suficient să vrei. Nu același lucru se întâmplă cu cea dintâi. Ca să
fii cu adevărat atent, trebuie să știi cum să procedezi.
Cel mai adesea, atenția este
confundată cu un fel de încordare a mușchilor. Dacă unor elevi li se spune:
„Fiți atenți!”, vezi cum se încruntă, își țin respirația, își încordează
mușchii. Dacă după două minute îi întrebi la ce anume au fost atenți, nu știu
să răspundă. Nu au fost atenți la nimic. Nu au fost atenți. Și-au încordat
mușchii.
Adesea la învățat se
irosește un asemenea efort muscular. Cum în cele din urmă ajunge să te
obosească, ai impresia că ai lucrat. Este o iluzie. Oboseala nu are nicio
legătură cu munca. Munca este efortul util, indiferent că este sau nu obositor.
Acest tip de efort muscular la învățat este absolut steril, chiar dacă e făcut
cu bune intenții. Aceste bune intenții sunt dintre cele cu care este pavat
drumul spre iad. Studiile făcute astfel pot fi uneori bune la școală, din
punctul de vedere al notelor și al examenelor, dar asta se întâmplă în ciuda
eforturilor și datorită talentelor firești; și astfel de studiu este
întotdeauna inutil.
Voința, cea care la nevoie te face să
strângi din dinți și să înduri suferința, este principala armă a ucenicului în
lucrul făcut cu mâna. Însă, în ciuda a ceea ce se crede îndeobște, nu-și are
aproape niciun loc în studiu. Inteligența nu poate fi condusă decât de dorință.
Ca să existe dorință, trebuie să existe plăcere și bucurie. Inteligența nu
sporește și nu aduce roade decât însoțită de bucurie. Bucuria de a învăța este
la fel de indispensabilă pentru studiu ca respirația pentru un alergător. Acolo
unde lipsește, nu sunt oameni care învață, ci biete caricaturi de ucenici care
la sfârșitul uceniciei nici măcar nu au o meserie.
Acest rol al dorinței în
studiu este cel care ne permite să facem din el o pregătire pentru viața
spirituală. Pentru că dorința, îndreptată spre Dumnezeu, este singura forță
capabilă să facă sufletul să se ridice. Sau mai degrabă Dumnezeu Însuși vine să
cuprindă sufletul și îl ridică, însă numai dorința Îl obligă pe Dumnezeu să se
pogoare. Nu vine decât la cei care Îi cer să vină; și la cei care i-o cer
adesea, vreme îndelungată, cu înflăcărare, nu poate să nu se pogoare.
Atenția este un efort, poate
cel mai mare efort, dar este un efort negativ. În el însuși, nu cuprinde
oboseala. Când oboseala se face simțită, atenția nu mai este posibilă, decât
dacă ai deja exercițiu; atunci este mai degrabă recomandat să te oprești, să
cauți un mod de a te destinde, iar apoi, un pic mai târziu, să o iei de la
capăt, să te oprești și să reîncepi, așa cum inspiri și expiri.
Douăzeci de minute de
atenție concentrată și fără oboseală fac de mii de ori mai mult decât trei ore
de efort încruntat care te face să spui, cu sentimentul datoriei împlinite: „Am
muncit zdravăn.”
Dar, în ciuda aparențelor,
este și mult mai greu. Există în sufletul nostru ceva căruia îi repugnă
adevărata atenție cu mult mai mare violență decât îi repugnă trupului oboseala.
Acest ceva este mult mai aproape de rău decât trupul. De aceea, de fiecare dată
când suntem cu adevărat atenți, distrugem o parte din răul din noi. Dacă suntem
atenți în acest scop, un sfert de oră de atenție face cât multe fapte bune.
Atenția constă în
suspendarea gândirii, în a o lăsa disponibilă, goală și capabilă să primească
obiectul, să păstreze în ea însăși – chiar în proximitatea gândirii, dar la un
nivel inferior și fără contact cu ea – diferitele cunoștințe dobândite pe care
ești obligat să le folosești. Gândirea trebuie să fie, față de toate gândurile
particulare și deja formate, ca un om aflat pe munte care, privind înainte, vede
în același timp sub el, dar fără să se uite la ele, multe păduri și câmpii. Și
gândirea trebuie să fie mai ales goală, în așteptare, să nu caute nimic, dar să
fie gata să primească în adevărul lui dezvelit obiectul care urmează să
pătrundă în ea.
Toate contrasensurile din traduceri, toate
absurditățile din rezolvarea problemelor de geometrie, toate stângăciile
stilistice și înlănțuirile greșite de idei din temele la franceză, toate
acestea sunt pricinuite de faptul că gândirea s-a aruncat grăbită pe ceva
anume, umplându-se astfel înainte de vreme și nemaifiind disponibilă să
primească adevărul. Cauza este totdeauna dorința de a fi activ; ai vrut să
cauți. Poți să verifici acest lucru de fiecare dată, cu fiecare greșeală, dacă
te duci până la rădăcina ei. Nu există exercițiu mai bun decât această
verificare. Căci acest adevăr este unul dintre cele pe care nu ajungi să le
crezi decât dacă le trăiești de o sută, de o mie de ori. Așa sunt toate
adevărurile esențiale.
Bunurile cele mai de preț nu
trebuie căutate, ci așteptate. Căci omul nu le poate găsi prin propriile
puteri, iar dacă pornește în căutarea lor, va găsi în locul lor bunuri
mincinoase, a căror minciună nu va ști să o discearnă.
Rezolvarea unei probleme de
geometrie nu este în sine un bun de preț, dar aceeași lege i se aplică și ei,
pentru că este icoana (imaginea) unui bun de preț. Fiind o mică frântură de
adevăr particular, este o imagine pură a Adevărului unic, veșnic și viu, acel
Adevăr care a spus într-o zi cu glas omenesc: „Eu sunt adevărul.”
Astfel privit, orice
exercițiu școlar seamănă cu o taină (un sacrament).
Există pentru fiecare
exercițiu școlar un mod specific de a aștepta adevărul cu dor fără să-ți
îngădui să-l cauți. Un mod de a fi atent la datele unei probleme de geometrie
fără să cauți soluția, la cuvintele unui text în latină sau în greacă fără să
le cauți sensul, să aștepți, când scrii, ca acel cuvânt potrivit să vină de la
sine sub penița ta, respingând doar cuvintele nepotrivite.
Prima datorie față de elevi
și studenți este să le fie adusă la cunoștință această metodă, nu numai în
general, ci în forma particulară raportată la fiecare exercițiu. Este nu numai
datoria profesorilor lor, ci și a îndrumătorilor lor spirituali. Și aceștia mai
trebuie, pe deasupra, să lămurească deplin, într-o lumină strălucitoare,
analogia între atitudinea intelectului în fiecare din aceste exerciții și
starea sufletului care, cu candela bine umplută de untdelemn, își așteaptă
mirele cu încredere și dorință. Ca fiecare adolescent iubitor, când face o
traducere din latină, să dorească să ajungă prin această traducere un pic mai
aproape de momentul în care va fi cu adevărat sluga aceea care, în timp ce
stăpânul este plecat la un praznic, să vegheze și să asculte la ușă ca să
deschidă la prima bătaie. Atunci stăpânul pune sluga la masă și îi slujește el
însuși.
Numai această așteptare,
această atenție, îl pot sili pe stăpân la un asemenea exces de gingășie. Când
sluga s-a istovit muncind pământul, stăpânul, la întoarcere, îi spune:
„Pregătește-mi masa și slujește-mi.” Și îi spune că este slugă netrebnică, care
nu face decât ce i s-a poruncit. Sigur, în domeniul acțiunii trebuie să faci
tot ce se poruncește, indiferent de efort, de oboseală și de suferință, căci
cel care nu ascultă nu iubește. Dar după ce faci toate acestea nu ești decât
slugă netrebnică. Este o condiție a dragostei, dar nu este de ajuns. Ce îl
silește pe stăpân să se facă sluga slugii sale, să o iubească, nu e nimic din
toate acestea; și cu atât mai puțin o căutare pe care sluga ar îndrăzni să o
pornească din proprie inițiativă; ci numai veghea, așteptarea și atenția.
Fericiți deci cei care își
petrec adolescența și tinerețea doar pentru a-și forma această capacitate de
atenție. Fără îndoială nu sunt mai aproape de bine decât frații lor care
muncesc la câmp și în uzine. Sunt aproape în alt fel. Țăranii, muncitorii, au
acea apropiere de Dumnezeu de o dulceață incomparabilă care se ascunde în
adâncul sărăciei, al lipsei de considerație socială și al suferințelor
îndelungate și lente. Dar dacă privim ocupațiile în ele însele, studiul este
mai aproape de Dumnezeu, datorită acestei atenții care este esența lui. Cel
care trece prin anii de studiu fără să dezvolte în sine această atenție a pierdut
o mare comoară.
Nu doar iubirea de Dumnezeu
are ca substanță atenția. Iubirea de aproapele, despre care știm că este
aceeași iubire, este făcută din aceeași substanță. Oamenii nefericiți nu au
nevoie de nimic altceva decât de alți oameni care să le poată acorda atenție.
Capacitatea de a-i acorda atenție unui nefericit este lucru foarte rar, foarte
greu; este aproape o minune; este o minune. Aproape toți cei care cred că au
această capacitate nu o au. Căldura, pornirea inimii, mila nu sunt de ajuns.
În prima legendă despre
Graal se spune că Graalul, piatră miraculoasă care, având însușirile Sfintei
Împărtășanii, potolește orice foame, îi aparține celui care îi va spune primul
paznicului pietrei, un rege pe trei sferturi paralizat de cea mai grea rană:
„Care îți este durerea?”
Deplinătatea iubirii de
aproapele este să fii pur și simplu în stare să-l întrebi: „Ce te doare?” Este
să știi că cel nefericit există, nu ca unitate într-o colecție, nu ca exemplar
al categoriei sociale cu eticheta de „nefericiți”, ci ca om, întru totul la fel
cu noi, care a fost lovit și însemnat într-o zi cu un semn inimitabil al
nefericirii. Pentru aceasta este suficient, dar indispensabil, să arunci asupra
lui o anumită privire.
Această privire este în primul
rând o privire atentă, în care sufletul se golește de orice conținut propriu
pentru a primi în el însuși ființa pe care o privește așa cum este, în tot
adevărul ei. Nu poate face acest lucru decât cel capabil de atenție.
Astfel încât este adevărat,
deși paradoxal, că o traducere din latină, o problemă de geometrie, chiar dacă
le-ai greșit, cu condiția să fi făcut efortul cerut de ele, pot să te ajute
într-o zi, mai târziu, dacă se ivește prilejul, să devii mai capabil să-i dai
unui nefericit, în punctul culminant al suferinței, tocmai acel ajutor de care
are nevoie pentru a fi salvat.
Pentru un adolescent capabil
să înțeleagă acest adevăr și suficient de generos încât să dorească acest rod
în locul altuia, studiile pot să-și atingă deplina eficacitate spirituală chiar
în afara oricărei credințe religioase.
Studiile sunt una dintre
acele țarini în care se află un mărgăritar pentru care merită să vinzi tot ce
ai, fără să păstrezi nimic, ca să-l poți cumpăra.
(Traducere după Simone Weil, De l'attention, Réflexions sur le bon usage des études scolaires en vue de l'amour de Dieu)