Marele roman al eliberării: Petru Dumitriu, "Incognito" (II)

Meditaţia filosofică pe care o propune romanul merge până la apropierea de misterul ultim al existenţei, acela de care ne ascundem în micile noastre preocupări. Deşi a fost publicat în 1962, „Incognito” este poate mai actual astăzi, când grijile mărunte determinate de un egoism atât de superficial încât transformă chiar şi căderea din tragedie universală în moarte de struţ cu capul ascuns în nisip. Toate preocupările noastre vane sau utile doar în planul imediatului sunt ridicate – de noi şi de lumea în care trăim – la rang de probleme existenţiale, ascunzându-ne astfel mereu de privirea către Dumnezeu, care este în cele din urmă şi privire către noi înşine, căci suntem chip al Celui Veşnic. Teama cronică de singurătate a omului modern e teamă de sine însuşi şi de propriul abis interior. De aceea, aproape toate eforturile noastre sunt îndreptate spre exterior, iar din plenitudinea noastră umană nu atingem decât epiderma. „Cine nu se simte în stare să se transforme pe sine încearcă să transforme lumea; cine se cunoaşte pe sine cel mai puţin este primul gata să creadă că el cunoaşte lumea. Iar această lume, care oricum s-ar fi schimbat, pare că se lasă modificată; această lume mereu alta dă senzaţia că se lasă prinsă în plasa unei imagini definitive. Dar, deodată, de sub degetele sculptorului, în locul imaginii surâzătoare, senine şi încremenite pe care voia s-o plămădească, apare chipul viu, enigmatic şi năprasnic al lui Dumnezeu, imposibil de recunoscut altfel decât prin simpla sa însuşire statornică: independenţa faţă de voinţa noastră. Mereu diferit de Mine, el ne priveşte în faţă aşa cum Duhul Pământului îl priveşte pe Faust: insuportabilă vedenie. Şi atunci ne construim în grabă o nouă imagine închipuită şi limitată, şi prin ea contemplăm chipul Domnului aşa cum fac copiii când se uită printre degete la ceva ce-i sperie. Dar iată că vine din nou clipa când Dumnezeu smulge mâna cu care ne apărăm faţa şi ne obligă să-l privim, să ne aducem aminte de el. Şi ne pironeşte cu privirea, viu enigmatic, năprasnic, insuportabil, prin orificiile măştii sale. Nenumărate sunt măştile pe care le poartă mânia Domnului, din toate ştiu câteva: războiul, revoluţia, mişcările sociale, neprevăzutul, nenorocirea, trufia omenească şi inevitabilele sale umilinţe, urâtul, neastâmpărul şi prostia omului, răutatea şi nebunia semenilor, moartea. Dar viziunea este de neîndurat şi atunci întoarcem capul aşa cum fac animalele când omul se uită fix la ele, şi ne vedem de micile noastre treburi, de micile noastre combinaţii care ni se par uneori îndrăzneţe sau nemăsurate şi definitive(...)” În această viziune, toate explicaţiile mărunte pe care căutăm să le dăm unor fenomene politice şi sociale devin doar lămuriri parţiale legate de efecte, fără să atingă niciodată cauza. A devenit o obsesie să păstrăm starea de lucruri într-un status quo căldicel, dar uităm mereu că, după cum îi spune Sebastian fratelui său, „nu poţi să stai pe loc, nu există decât ascensiuni sau căderi foarte lente şi ascunse ce par nemişcare”. Sau, în cuvintele Apostolului, „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă”(I Corinteni 10, 12).
Realismul lui Petru Dumitriu din „Incognito” se depărtează de cel de influenţă socialistă din „Cronică de familie”, dar şi de cel cu accente naturaliste sau ancorat strict în faptele văzute ale vieţii cotidiene ce se găseşte la mai mulţi autori occidentali ai perioadei. Din acest punct de vedere se poate spune că scriitorul român este precursorul unei direcţii ce va reda literaturii posibilitatea miraculosului şi a revelaţiei întâlnite la fiecare pas. Dar demersul lui este departe de amalgamul postmodernist ce duce la confuzii sau sincretism axiologic, apropiindu-se mai degrabă, într-un chip modern şi unic, de o sinteză între manifestările sacrului sub „stratul” profan, evocate de Mircea Eliade în studiile sale de istorie a religiilor şi elementul creştin care subliniază interdependenţa între trăire şi cunoaştere. „Dar răsplata – nemeritată, gratuită ca orice răsplată – pentru strădaniile mele nu s-a oprit aici. Reuşisem să ajung pe o altă treaptă a destinului, acolo unde începeau să mi se întâmple acele lucruri banale, perfect raţionale şi explicabile, anume miracolele. Pe această treaptă miraculoasă a lumii, deodată, anumite gesturi ce par obişnuite, mici evenimente prosteşti şi fără importanţă dacă le analizezi din alte unghiuri, dobândesc o aură miraculoasă: o vede însă doar cel care are ochi să vadă, cel care a înţeles că miracolul se învecinează şi se întâlneşte cu lucrul raţional, că el este de fapt raţionalul şi încă ceva pe deasupra, tot aşa cum obiectele aşezate în faţa noastră au toate şi o altă faţă pe care nu o zărim decât dacă ne învârtim în jurul lor. Miracolul nu poate fi surprins dacă ne lăsăm pradă pasivităţii critice a spiritului care aşteaptă ca lumea să i se reveleze: anumite feluri de viaţă, de gândire şi simţire ne dezobişnuiesc să mai vedem miracolul, ne îndepărtează de el şi ne determină să considerăm drept miracole vulgare gesticulaţii profanatoare. Dacă am avea la îndemână tot soiul de maşini şi aparate care ne-ar permite să nu ne mai deplasăm şi am ajunge astfel să nu mai vorbim cu prietenii noştri decât printr-un fel de televiziune, fără să ne mai ridicăm din fotoliul nostru, am sfârşi prin a-l acuza de animism sau de superstiţie pe cel care ar veni într-o zi să ne spună că prietenii noştri, al căror chip îl vedem pe ecranul luminos, au şi ceafă. Miracolul este obrazul drept al unei lumi pe care noi o vedem mereu din stânga; doar rugăciunea ne ajută să o putem privi în faţă.” Ce poate fi mai actual astăzi, într-o vreme în care comunicarea virtuală îi ia din ce în ce mai mult locul celei reale, banalizând, desacralizând întâlnirea între doi oameni ca expresie supremă a comuniunii personale?
Ca şi pentru Soljeniţân, pentru Petru Dumitriu Occidentul nu reprezintă răspunsul, ieşirea din falsitatea existenţială a comunismului. Şi nici viaţa veche, dinainte de război, nu mai e o alternativă, din momentul în care eşti confruntat cu un război interior atât de dur. În cartea sa despre suferinţa îndurată în vremurile comuniste, Ioan Ianolide critică decadenţa la care se ajunsese în preajma războiului, confortul care dusese la o profundă alterare a moralităţii şi a vitalităţii celor pe care îi numeşte „societatea burgheză”. „Incognito” merge pe aceeaşi linie, însă aici autenticitatea care lipsea din „Cronică de familie”, din pricina maniheismului agresiv impus de gândirea socialistă, este prezentă, iar imaginea devine credibilă. „Mă revedeam la noi, la ţară, cu acea stare de ignoranţă radioasă a adolescenţei şi cu nemulţumirea radicală pe care am trăit-o în vremea aceea. Mobilele de rafie, căldura uscată, soarele care se strecura printre jaluzele, cretonul înflorat, voluptatea tihnei, cărţile frumoase, partidele de înot şi de pescuit, goliciunea, mesele îndestulate, sufletele bolnave din jurul meu, plictiseala, acea uşoară adiere de incest şi masturbare vlăguită pe care o simţeam în preajmă, acea lume unsuroasă şi cu sclipiri întunecate – mi se pare că am auzit că plăgile leproşilor sunt vag fosforescente – şi până şi revolta mea, tulbure şi dementă, ce făcea parte din acelaşi univers fericit în josnicia lui, asemeni unei plante carnivore ce prinde în mrejele ei alte fiinţe spre a le digera în deplină tihnă, în miresme şi seve – oh, da, iată-mă acasă, îmi spuneam.” Schimbarea spirituală presupune ruperea de tot ce e vechi, de tot ce a cauzat, fie chiar şi într-o mică măsură, căderea, pentru ca apoi, în lumina noii cunoştinţe, elementele pozitive să fie recuperate. De partea cealaltă, lumea aşa-zis liberă se descompune şi ea uşor, copleşită de „răsturnarea tuturor valorilor” şi de relativismul coroziv. Cuvintele lui Erasmus către Sebastian scot la iveală un vizionarism dureros, pentru că descriu lumea pe care o vedem noi astăzi, lumea spre care tindem şi care, în inerţia ei, este gata să fie din nou subjugată în mod mai subtil de un comunism ce ia astăzi tot felul de alte forme, fără a-şi schimba însă esenţa. Dacă următoarele cuvinte, scrise în anii 1960, ar fi apărut pe un blog din 2010, nimeni nu s-ar fi mirat: „...am făcut parte din delegaţiile noastre oficiale la ONU şi alte drăcovenii cu iniţiale de-astea, am văzut Parisul, Londra, Roma – şi am făcut o descoperire extraordinară: Occidentul nu mai există! În Occidentul pustiu, tristeţea m-a cuprins! Sunt devastaţi interior, secătuiţi, dezumanizaţi, nu mai există decât infrastructură tehnologică, economică şi biologică, restul a fost erodat de propria lor critică ştiinţifică, de bunăstare, de uzura valorilor muribunde. Sunt goliţi şi complet întorşi spre exterior. Ar vrea să alcătuiască Statele Unite ale Occidentului, cu ideologia lor deschisă ca picioarele unei târfe bătrâne, şi asta numesc ei pluralism, tot aşa cum o femeie care nu are bărbat ci mai mulţi amanţi îşi zice liberă: le-aş propune o constituţie pe măsură; Articolul unu: nu există nimic. Articolul doi: nimic nu merită nimic. Articolul trei: nimeni nu are nici o autoritate în nimic. Articolul patru: nimic nu e adevărat sau totul e adevărat. Articolul cinci: nimic nu e serios. Ultimul articol: cineva din afară e rugat să vină să ne salveze. E foarte plăcut să trăieşti acolo şi în acelaşi timp complet insuportabil. Ca la noi la ţară, pe vremuri, îţi aminteşti?”
Concluzia filosofică şi teologică a romanului „Incognito” este, trebuie spus, ratată. În ciuda intuiţiei, viziunea de ansamblu a lui Sebastian – sau a lui Petru Dumitriu – eşuează tocmai la final în ceea ce priveşte coerenţa. Atunci când totul duce spre o privire personală a relaţiei între om şi Dumnezeu şi spre o manifestare personalizată a universului, Sebastian nu face ultimul pas, nu urcă ultima treaptă a scării, ci cade într-un fel de panteism care, prin însăşi confuzia între esenţa divină şi creaţie, nu poate duce decât la determinism. Iubirea nu se poate manifesta decât în mod personal. De aici ne putem crea propriile scenarii, de vreme ce sfârşitul lui Sebastian rămâne învăluit în mister, la fel cum stăruie regretul că o evoluţie ideatică admirabil zugrăvită îşi pierde punctul central tocmai la final. O relaţie de tipul eu-Tu între Dumnezeu şi om este singurul mod de a depăşi solitudinea, necunoaşterea sau determinismul. Însă dacă din acest punct de vedere finalul este o neîmplinire – am putea spune, judecând foarte strict din punct de vedere teologic, o erezie – pe plan literar „Incognito” este o capodoperă. Scriitorul a cărui irosire o deplângeam citind „Cronica de familie” se regăseşte în toată măreţia lui în acest roman al exilului, cel datorită căruia l-a cunoscut Franţa şi apoi Occidentul. Personajele şi imaginile, arta naraţiunii şi planurile suprapuse l-au consacrat definitiv, făcându-l pe criticul şi istoricul literar francez Pierre-Henri Simon să noteze că „domnul Petru Dumitriu are geniu epic”. Dincolo de acestea, socotesc că „Incognito” rămâne, în mare parte, un roman neînţeles în profunzimea sa de publicul occidental şi din ce în ce mai greu accesibil cititorilor autohtoni care se hrănesc cu tiparele de gândire a noii intelectualităţi de stânga ce se inspiră din curentele venite din „lumea civilizată”.
I s-a reproşat lui Petru Dumitriu faptul că, după ce a dus-o bine aici, sub comunişti, s-a apucat să-i lovească odată ce a trecut Cortina de Fier. Cred că este foarte riscant să pronunţăm judecăţi fără cunoaşterea resorturilor intime ale unui om, însă, mai mult, socotesc reproşul nejustificat şi din alt motiv. Asumându-şi lipsa de curaj, absenţa dimensiunii eroice – chiar şi personajul autobiografic din roman este temător, incapabil de revolta lui Sebastian, pe care poate doar să-l admire – măcar Petru Dumitriu a vorbit atunci când a avut posibilitatea. Şi marele lui merit, încă nerecunoscut, este că, departe de a lovi doar în inechităţile politice şi sociale ale sistemului de care profitase şi din care evadase, el pune în evidenţă substratul spiritual al comunismului. Este o dimensiune pe care mulţi dintre noi nu o văd nici astăzi şi de aceea sunt deschişi în a face anumite concesii „vremurilor vechi”. Răul intrinsec al comunismului, natura sa nefastă din punct de vedere duhovnicesc, este latura sa cea mai puţin studiată. Iar Petru Dumitriu a desluşit-o cum puţini alţii au reuşit să o facă, contribuind astfel, pentru cine are urechi de auzit, la o exorcizare necesară a Europei şi a lumii. Altfel, istoria se va repeta. În ceea ce priveşte latura artistică, putem răsufla uşuraţi spunând: şi totuşi, un mare scriitor!

(Îi mulţumesc domnului Nicolae Arcan care, citind în "Rost" articolul meu despre "Cronică de familie", mi-a dat spre lectură "Incognito")