Planul nostru de bătaie spune că, de la
frumuseţile parcă perene ale coastei amalfitane, trecem la vestigiile unui
trecut îndepărtat. Ca să nu cădem în păcatul vreunei povestiri didactice, vom
spune că acest Paestum, către care urmează să mergem, este găselniţa Dianei,
îndrumată în această direcţie tot de prietenii noştri, Ancuţa şi Vladimir. Mi
se explică succint că aici ar fi rămăşiţele unor temple străvechi,
greco-romane, pentru care trebuie să renunţ repede, puţin după ce se crapă de
zi, la ultimele rămăşiţe de somn. Dar mă supun cu drag, pentru că descrierea
pare interesantă. După ce am constatat cu o seară înainte că o povestire despre
aventurile în subteran ale lui Donald mi-a pus mai multe probleme de italiană
decât metafizica lui Bergson – de a cărei lectură mă ţin riguros, cu un număr
fix de pagini pe zi, pentru a avea timp să o termin până plecăm – îmi spun că
şi trecutul ar putea fi, cel puţin uneori, mai uşor de digerat decât prezentul
tulbure.
Începutul zilei seamănă cu precedentul:
fuga la gară, vezi care-i trenul, sus în el, somn de voie şi iată-ne la
destinaţie. Prima privire îmi aminteşte de ultimul an de liceu, când trupa în
care cântam urma să aibă un concert la Aleşd. Şi atunci am coborât într-o gară
cu aer de haltă, am privit de jur împrejur şi... pauză. În Italia, ce-i drept,
vedem un drum destul de clar delimitat, niscai câmpie, un pic de asfalt şi
câţiva copaci. Mă gândesc că am căzut într-o capcană pentru turişti şi în timp
ce Diana caută asiduu indicatoare, căci de oameni pe care să-i întrebi nici nu
poate fi vorba în asemenea pustietate, eu îi spun râzând că probabil cele
câteva pietre de la margine de drum sunt marile ruine atât de lăudate şi că
acum o să ne plimbăm aiurea până la următorul tren. Trecem, ce-i drept, pe
lângă un zid destul de vechi, dar am timp vreo zece minute să-mi desfăşor
arsenalul de ironii, până când sub ochi ni se ivesc câteva dughene cu
suveniruri şi o cafenea. Aha! îmi spun. Deci asta e povestea: auzi că sunt nu
ştiu ce ruine, baţi drumul ca nebunul sau ca turistul naiv, şi, dacă tot ai
ajuns aici, îţi iei şi ceva de-ale gurii după ce înjuri zdravăn printre dinţi. Observăm
însă repede că gura mea spurcată n-a grăit adevărul, căci după câţiva paşi se
văd şi templele şi muzeul de arheologie şi o bisericuţă din perioada
creştinismului timpuriu. Intrăm întâi în aceasta din urmă, o clădire solidă,
mică şi aproape lipsită de decoraţiuni, cu masa-altar mărturisind despre
vechimea şi simplitatea acestui lăcaş de închinăciune. În timpuri mai noi pe
jos, pe dale, au fost desenate simboluri creştine, aşa că ocolesc cu grijă
partea centrală – cum pot oare unii care se numesc creştini să zugrăvească pe
jos imagini sfinte, care să fie astfel călcate în picioare?
Cum lumina nu este încă foarte bună,
intrăm întâi în muzeul de arheologie. Nu am aprofundat niciodată această ramură
a cercetării istorice, astfel încât nu mă opresc îndelung în dreptul fiecărui
exponat, pentru a studia ani, stiluri şi epoci, ci prefer să trec prin dreptul
lor, nu foarte repede, nici prea încet, în aşa fel încât să-mi fac o imagine de
ansamblu, să recreez o emoţie istorico-artistică a unor vremuri despre care
ştiu prea puţine lucruri. Stau ceva mai mult în dreptul unor statuete mici şi
ciobite de timp ale unor zeităţi şi a unei femei cu zvastică pe îmbrăcăminte,
apoi atenţia şi o curiozitate veselă îmi sunt atrase de ceea ce – voi afla
ulterior – reprezintă una dintre piesele de rezistenţă ale muzeului: o frescă
pe care este reprezentat un om plonjând în apă de pe o stâncă, desprinsă
(fresca) dintr-un mormânt căruia i-a dat numele sub care este cunoscut de
arheologi: „mormântul scufundătorului” (tomb of the diver/ tomba del tuffatore),
monument funerar grecesc din perioada 700-400 înainte de Hristos.
Afară s-a luminat deja bine, aşa că păşim
şi noi printre ruinele încălzite de soarele blând. Construcţiile sunt
impunătoare, iar planul poate fi uşor „citit” chiar şi de ochiul profan. Între
timp, în ciuda bănuielilor mele că acest areal e vizitat de doi-trei turişti pe
an, locurile s-au umplut de curioşi din mai multe ţări. Trag distrat cu urechea
la indicaţiile unor ghizi nemţi şi francezi, apoi îmi văd de drum prin cărările
bătătorite de atâţia paşi, în timp ce Diana face fotografie după fotografie.
Priveliştea e impresionantă, dar eu rămân cu ochii mai ales la şopârlele de
diferite forme, culori şi dimensiuni, care s-au înstăpânit peste vechea
aşezare. Temple atât de măreţe, închinate unor zeităţi vane dar împodobite cu
mult fast, au ajuns astăzi sălaş micilor târâtoare, altfel foarte simpatice.
Îmi amintesc de ruinele găsite de Făt-Frumos după ce s-a întors din tărâmul
tinereţii fără bătrâneţe, dar şi de vorba Ecleziastului: „Deşertăciunea
deşertăciunilor, totul e deşertăciune”. Oare cât mai au de aşteptat locurile
acestea şi oamenii care le-au locuit până la învierea de obşte? Ce ne vom spune
unii altora atunci, când ne vom întâlni, râzând poate unii de deşertăciunile
altora, atât de diferite în formă, dar atât de asemănătoare în conţinut, peste
veacuri şi veacuri?
Cum din zi ne-a mai rămas destul timp,
Diana propune să facem o excursie până la Procida, o insulă la care se ajunge
cumva din Napoli. La gara oraşului reşedinţei noastre temporare ni se propun
mai multe trasee şi optăm pentru un drum cu metroul (de fapt un fel de combinaţie
între metrou şi tren) până în suburbia Pozzuoli, de unde urmează să luăm
vaporaşul până la numita insulă. Doar că, pentru a ne aminti că suntem în
regiunea Italiei care ne face să nu mai privim cu atâta încruntare
infrastructura de acasă, undeva pe traseu, metroul se strică. Pasagerii sunt
debarcaţi în masă şi puşi să aştepte cuminţi următoarea garnitură, care nu se
grăbeşte deloc. Ajungem totuşi la destinaţie, iar Diana, auzind de un vulcan adormit,
Solfatara pe numele lui, din care mai ies încă aburi şi sulfur, asemănător cu
noroioşii noştri de la Buzău, se gândeşte că n-ar fi rău să-l vedem. Eu m-am
cam săturat de mers, aşa că bodogănesc o vreme, dar până la urmă mă supun.
Priveliştea e interesantă (Diana se cocoaţă şi într-un punct de belvedere, în
timp ce eu îmi trag sufletul pe o stâncă), temperatura în zona craterului
foarte ridicată, iar duhoarea nu mi se pare neplăcută, ba chiar îmi domoleşte
forfota din stomac şi ficat prilejuită de cine ştie ce mâncare înghiţită cu
lăcomia-mi binecunoscută. Diferite fragmente decupate din ziare şi lipite pe
unde s-a putut ne informează şi că în Pozzuoli rata natalităţii este foarte
ridicată tocmai datorită acestor vapori de sulfur, care acţionează precum
viagra. Deci, dacă aveţi nevoie sau sunteţi interesaţi, puteţi oricând merge
acolo, pretextând că vreţi să vă completaţi cunoştinţele de geologie.
Ne
întoarcem privind casele de pe marginea drumului totuşi un pic cam prea
circulat pentru gustul meu, rătăcim un pic până prin zona portului şi aflăm că,
dacă am pleca acum, nu am mai avea cu ce să ne întoarcem. Obiectivul Procida e
deci ratat, spre marea dezamăgire a Dianei. Pe mine, în schimb, perspectiva
unei mese îmbelşugate mă consolează. După ce ne plimbăm un pic ca să vedem
oferta locului – unul destul de liniştit şi pitoresc – ne oprim într-un fel de
piaţetă pietonală, la o terasă. Chelnerul ne recomandă să ne aşezăm sub o
prelată, dar cum vrem un loc în care să nu ne sufocăm de căldură, îl rugăm să
ne aducă tacâmuri la o masă în aer liber. La câţiva metri de noi, o doamnă în
cârjă parlamentează jovial cu un cerşetor care nu pare să înţeleagă chiar tot
şi, din când în când, prin dreptul nostru trec alţi camarazi de-ai acestuia,
aşa că, din prudenţă, vorbim iar în engleză. După nişte paste şi un desert
stropite de un excelent şi nu tocmai ieftin vin roşu, din soiul Aglianico, ne
ridicăm, eu întru totul mulţumit, Diana mai puţin (tot la Procida i-a rămas
gândul) şi ne îndreptăm spre gară. Aici, aşteptarea ne este tulburată de vag de
nişte băieţi tuciurii, cu pantaloni la dungă şi pantofiori de lac – nu ştiu de
ce mă trimit cu gândul la „Giovanni” Becali – care agită pe sub nasul nostru
pancarte pe care îşi plâng destinul: „sono povero”. Îmi amintesc repede că în
italiană „muncă” se spune „lavoro”, dar grupul e măricel, cu câţiva
„aghiotanţi” care-l supraveghează de la distanţă pe năpăstuitul nostru, aşa că
prefer să fac pe niznaiul şi să arunc, cu prefăcută nedumerire, un „no, thank
you”.
Pentru Napoli, am deja o idee bine înfiptă
în minte: cum nu mai avem nimic în plan, vom merge să ne uităm după librării şi
magazine de CD-uri. Dar ţi-ai găsit! Diana îşi aminteşte deodată, cu chipul
luminat ca de o revelaţie, că există şi Castel dell’Ovo, o clădire impunătoare,
ce se vizitează numai pe exterior, şi de unde, la apus, pot fi prinse nişte
cadre superbe. Nemulţumit, încep să protestez, aşa că la jumătate de oră după
ce ajungem în Napoli avem amândoi feţe încruntate şi suntem hotărâţi să nu mai
mergem nicăieri... sau stratagema feminină funcţionează, pentru că aterizăm,
evident, la Castel dell’Ovo. Pentru a ajunge la clădire treci un pod, la
capătul căruia se deschide poarta principală. Vizita merită într-adevăr făcută:
construcţia e elegantă, şi de la fiecare cat, de pe fiecare ridicătură,
priveliştea în care crenelurile se amestecă prin imaginile mării, ale corăbiilor
şi ale apusului de soare te umple din nou de acea linişte pe care o mai
simţisem la celălalt castel văzut în excursia noastră. Plimbarea durează vreo
25 de minute, după care Diana insistă că ar trebui să mergem acum să căutăm
CD-uri şi cărţi. Eu însă sunt hotărât să ne rezumăm la o activitate mai
liniştită, aşa că aterizăm la o terasă unde, inspirat, îmi comand pizza
bucătarului: e cea mai bună pe care mi-a fost dat să o mănânc vreodată, cu
blatul ei subţire acoperit cu smântână cu tot. Deliciul este completat de un
„vino della casa” îmbuteliat, aşa că buna dispoziţie îmi revine rapid, iar după
un timp le fac chiar recomandări vecinilor noştri de masă, care după grai par
austrieci. Îl felicit şi pe chelner la plecare, apoi gonim iar spre staţia de
autobuz. De data aceasta mă opresc la un chioşc, de unde îmi iau o sticlă din soiul
de vin descoperit la masa din Pozzuoli. Iniţial mi se pare că vânzătorul îşi
bate joc de mine, dar apoi dau din umeri: licoarea pentru care la prânz
plătisem 18 euro costă aici doar 2. Nu-i nimic, măcar am scăpat de benzinărie,
cu penuria ei de bere cu tot.
No comments:
Post a Comment