Trenul

de Paul Slayer Grigoriu



„The road to nowhere leads to me”
Ozzy Osbourne

I
Drumul spre Iaşi, deşi lung, nu fusese nicidecum obositor, mai ales că în ciuda hurducăturilor trenului vechi şi neîngrijit dormisem aproape tot timpul, insensibil la frumuseţile ce aşteptau să mi se dezvăluie. Nu pentru frumuseţi pornisem în această călătorie singuratică. Fusesem în pericol să rămân corigent la istorie, şi mai mult gândindu-mă la durerea mamei decât fiindcă mi-ar fi păsat cu adevărat, încercasem toate metodele omeneşti pentru a ieşi din această situaţie. În cele din urmă, deşi nu eram prea credincios, îi promisesem solemn Sfintei Parascheva, pe a cărei icoană îmi căzuseră întâmplător ochii la noi în casă, că dacă mă va ajuta să iau un cinci, voi merge să mă închin la moaştele ei. Trecusem anul, dar în euforia creată şi de căldura acelei veri, îmi uitasem repede făgăduinţa, de care mi-am amintit abia într-un sfârşit de săptămână, în care mă plictiseam singur acasă. Aşa că am pornit la drum, şi după şase ore mers cu trenul am ajuns în târgul Ducăi-Vodă şi al atâtor alţi voievozi. Un taximetrist m-a dus până la mitropolie, luându-mi, după cum am aflat mai târziu, mult mai mulţi bani decât s-ar fi cuvenit. Mi-am împlinit cu întârziere promisiunea, închinându-mă cu toată evlavia pe care mi-o putea da credinţa mea oscilantă la sfintele moaşte, apoi mi-am tras cinci minute sufletul într-o strană şi, după toate acestea, am ieşit din biserică, căutând un...

II
-Taxi!
-Pentru dumneavoastră oricând, domnule Alexandrescu. Nu e nevoie să-mi mai spuneţi...
Deşi nu mă mai deplasam fără şofer, la Iaşi, la Sfânta Parascheva, îmi plăcea să merg cu trenul şi apoi cu taxiul, aşa cum făcusem prima dată, cu treizeci de ani în urmă, pe când eram doar un elev necăjit de dificultăţile istoriei. Taximetriştii mă cunoşteau deja atât de bine, încât nici nu mi-ar fi luat bani, dacă nu aş fi insistat de fiecare dată să le răsplătesc bunăvoinţa.
Am intrat ca de obicei în catedrala mitropolitană şi, după o aşteptare de câteva minute, am ajuns în faţa moaştelor Sfintei Parascheva, în care dobândisem de-a lungul anilor încredere desăvârşită. Am simţit pe când mă rugam o întristare ciudată, ca atunci când murise bunicul şi mă simţisem despărţit de o parte din mine, dar nu i-am dat atenţie. După ce am trecut pe la toate icoanele m-am oprit ca de fiecare dată într-o strană, pentru a-mi trage sufletul şi a-mi pune ordine în gânduri. Catedrala era imensă dar nu rece, ci învăluitoare, cu acea căldură dumnezeiască, amestec de teamă şi nădejde, de smerenie şi putere. L-am zărit imediat pe monahul bătrân şi mărunt fără să fie gârbovit şi am strigat după el, tulburând pentru o clipă liniştea:
-Părinte Arsenie!
Dar faţa care s-a întors către mine îmi era necunoscută.
-A murit părintele Arsenie, frăţia ta.
-Cum a murit? am rămas ca lovit de trăsnet.
-A murit de ziua Întâmpinării Domnului, frăţia ta. A adormit chiar după Liturghie, ca un sfânt, Dumnezeu să-l primească în cereştile lăcaşuri.
Am plecat pe jos, abătut, mergând până la gară, unde trenul nu sosea decât în două ore. M-am aşezat pe un scaun în sala de aşteptare, nevrând decât să fiu singur în durerea mea, când un bătrân, păstor după înfăţişare, s-a aşezat lângă mine şi a rupt deodată tăcerea:
-Încotro, fiule?
-La Bucureşti, unde? i-am răspuns enervat, dar apoi, când şi-a dezvăluit faţa, mânia s-a transformat în uimire.
-Părinte Arsenie?
-Nu puteam pleca fără să te văd, fiule.
-Nici nu ştiţi cât mă bucur să vă văd în viaţă! Un călugăr de la mitropolie mi-a spus că aţi murit.
-Fiule, a continuat, parcă fără să bage în seamă spusele mele cel care de ani buni îmi era duhovnic, de când ai venit prima dată aici ai făcut de toate. Ai citit cărţile sfinte, te-ai spovedit, ai făcut milostenie, ai dobândit credinţă. Un lucru îţi lipseşte. De-l vei dobândi pe acela, mă vei urma şi tu.
Şi apoi, fără un cuvânt de rămas bun, s-a ridicat şi s-a urcat în trenul care tocmai sosea în gară şi care a plecat după câteva clipe, mistuindu-se în întuneric.

III
-Domnule Alexandrescu! Domnule Alexandrescu!
Taximetristul mă zguduia cu putere şi când am deschis ochii l-am văzut privindu-mă îngrijorat, de parcă mă socotea nebun.
-Pleacă trenul în cinci minute şi dumneavoastră dormiţi aici de o oră, de parcă aţi fi mort.
-Lasă, i-am spus eu după ce m-am dezmeticit. Nu mai iau trenul.
Am dat telefon şoferului în Bucureşti şi i-am spus să vină urgent să mă ia. Bietul Marian a rămas surprins dar s-a supus fără să crâcnească şi aşa am ajuns acasă cu maşina. Din ziua aceea nu am mai mers niciodată cu trenul. Nici măcar la moaştele Sfintei Parascheva. Dar în fiecare an zăbovesc o vreme în gară, privind pentru câteva minute şinele goale, nemişcate, netulburate de nici un zgomot. Şi de fiecare dată îmi răsună în gând ultimele cuvinte ale Părintelui Arsenie:
-Când îţi va fi iubirea desăvârşită, vei vedea trenul tău sosind.

15 februarie 2001, după un pelerinaj la moaştele Sfintei Parascheva