Ce să caute Jeff Hanneman la Grammy?!

     O parte a presei muzicale a sărit în sus. Mulţi dintre voi nu ştiţi despre ce este vorba. Şi totuşi, ambele atitudini se rezumă la acelaşi lucru. Unul dintre muzicienii reprezentativi pentru ultima jumătate de secol nu a fost pomenit la Premiile Grammy, atunci când s-a vorbit despre cei dispăruţi în 2013. Este grav că l-au uitat? Habar n-am, cred că nu. Îl cunoşteam? Sigur că da, este parte a maturizării mele. Contradicţie? În niciun caz!

     Cei de la Slayer au fost acuzaţi adesea că sunt satanişti şi le-au dat apă la moară criticilor cu fiecare ocazie. De la versuri precum „bântuind capela, demonii iadului au triumfat/ moartea a sosit, casa lui Dumnezeu a căzut”, până la machiaje, costumaţie şi coperte de albume, Slayer a reprezentat mereu arta cu conţinut anticreştin prin excelenţă. Cu atât mai mare le-a fost mirarea celor care l-au auzit pe solistul vocal-basist al trupei spunând că este catolic. Şi adăugând: „Actorii care joacă în western-uri personaje negative nu sunt ei înşişi ticăloşi. (...) Asta facem şi noi. O reprezentaţie teatrală a răului.” Deci nu o apologie.

      Şi totuşi, dacă l-aţi văzut pe Kerry King, unul dintre cei doi chitarişti, cu crucea întoarsă pe scenă şi obsesiile – de data aceasta reale – antireligioase, poate că v-aţi îndoit de spusele lui Araya. Vă propun, totuşi, să aruncăm o privire la Jeff. N-aş putea să vă spun dacă acest adolescent influenţat de punk putea să scrie şi altă muzică. Dar e indubitabil că în thrash a pus nişte pietre de hotar. Era „antistarul” perfect. Dădea puţine interviuri, era agitat doar pe scenă, nu povestea niciodată nimic despre viaţa personală, chiar şi cu colegii era destul de discret – după înregistrări şi turnee dispărea şi abia dacă-l mai găseai. A fost afectat cumplit de faptul că boala degenerativă a muşchilor i-a luat posibilitatea de a cânta, a aşteptat să poată reveni şi, între timp, probabil, s-a înecat în alcool. Nu vom şti niciodată ce a fost în sufletul lui, pentru că nu era genul de om care să-şi pună sufletul pe tarabă. Vom reţine de la el... „Die By the Sword”... „Praise of Death”... „Angel of Death”... „Raining Blood”... „South of Heaven”... „Spirit in Black”... „SS-3”... şi, Doamne, atâtea şi atâtea altele!

     Unii ar spune că la ediţia asta a Grammy-urilor s-ar fi distrat. N-a provocat el mereu puritanismul american cu versuri aparent anticreştine? Nu e el cel cu crucea întoarsă de gât de pe coperta primului Slayer, „Show No Mercy”? Ei bine, este, dar nu acesta a fost crezul lui. Jeff Hanneman, un ateu care s-a distrat cu imaginile satanice doar pentru a scoate din amorţeală o lume anesteziată, cel care L-ar fi întrebat pe Dumnezeu, „Doamne, poţi să mă ierţi că n-am crezut?”, cel care, alături de Kerry King, a respins agresiv scrierile „clasice” anticreştine ca pe o „propagandă, la fel ca toate celelalte”, nu-şi avea locul la cel mai conformist spectacol muzical al fiecărui an. Slayer a câştigat de două ori premiul Grammy la categoria metal – cu două dintre piesele cele mai nesemnificative  din istoria unei trupe extrem de semnificative –, dar a fost o întâmplare. SLAYER nu face parte din lumea lor, pentru că Slayer nu a putut fi niciodată o marcă a conformismului. Aşa că mie, ca iubitor al lui Jeff Hanneman, mi-a părut bine că a fost uitat, cum mi-a părut bine şi că l-au omis pe Clive Burr, bateristul de pe celebrul „The Number of the Beast”. Fiindcă de la propaganda violent anticreştină a unor rapperi de doi bani şi pseudo-căsătoriile homosexuale de la Premiile Grammy 2014, Jeff Hanneman ar fi vomitat, ceea ce oricum nu era un lucru bun pentru ficatul lui slăbit. Un provocator ca el nu ar fi înghiţit liniştit propaganda „corect politică”, nici scenele violente (bine regizate, ce-i drept), în numele unui relativism oficial acceptat şi declarat. Pentru că Jeff Hanneman n-a fost niciodată omul compromisului cu curentul majoritar. Aşa că e mai bine că premiile Grammy l-au uitat, căci Jeff Hanneman n-ar fi avut decât un singur lucru să le spună: fuck you! Ne asociem acestei urări. Die By the Sword!

Un cântec pe săptămână - Grigoraş Dinicu, "Hora staccato"

Sunt sigur că aproape toţi aţi auzit-o, dar şi că puţini dintre voi ştiu ce este. Cândva a fost genericul unei emisiuni televizate (dacă îşi mai aminteşte cineva care, m-aş bucura să-mi spună). Se numeşte „Hora staccato”. Cât despre Grigoraş Dinicu (1889-1948), compozitorul, se poate spune că a fost unul dintre acei muzicieni aflat la intersecţia între două lumi: descendent al unei vechi familii de ţigani lăutari (bunicul lui, Angheluş Dinicu, este presupusul compozitor al „Ciocârliei”), a urmat Conservatorul din Bucureşti; violonist virtuoz, cu înregistrări de muzică lăutărească şi (mai puţin) folclorică – a nu se confunda cele două! – a cochetat şi cu tangoul, valsul şi muzica uşoară; ajuns dirijor de orchestră populară, a cântat şi muzică uşoară; în sfârşit, pornit dintr-o mahala bucureşteană, lucrările îi sunt astăzi cântate de marile orchestre ale lumii. Fără să aspire la geniala sinteză muzicală a lui George Enescu, cu care a fost contemporan, Grigoraş Dinicu este un exemplu fermecător de globetrotter, la propriu şi la figurat. 

„Hora staccato” a fost, se pare, parte a lucrării de licenţă a lui Dinicu. Există o înregistrare, uşor de găsit, cu varianta pentru orchestră, cântată de Filarmonica din Berlin, avându-l la pupitru pe Ion Marin (fiul marelui Marin Constantin, creatorul corului Madrigal). Am ales-o însă pe aceasta, pe de o parte pentru că ni-l înfăţişează pe Grigoraş Dinicu în ambele ipostaze caracteristice – compozitor şi interpret –, pe de alta pentru că păstrează mai bine etosul lăutăresc din care s-a născut.

Un cântec pe săptămână - Robert Plant, "Satan, Your Kingdom Must Come Down"

„Band of Joy” (2010) este un album pe care Robert Plant îşi trece în revistă o serie de influenţe. Blues sau folk, melodii tradiţionale britanice sau americane, country, un poem scris de un celebru aboliţionist (Theodore Tilton) şi pus pe note, dar şi o inedită preluare gotică formează colecţia de muzică propusă de fostul solist vocal Led Zeppelin. O singură piesă este compusă de Plant, toate beneficiază însă de orchestraţii realizate de el, alături de colaboratorii săi – în special Buddy Miller. Pe lângă chitare, voci şi percuţie, au fost folosite şi instrumente tradiţionale sau construite – banjo, steel şi lap guitar, mandolină, dar şi un hibrid numit mandochitară. 

„Satan, Your Kingdom Must Come Down” este un gospel vechi, pe care în trecut l-a cântat şi Willie Nelson. Varianta de faţă îmbină melodia tradiţională cu un subtil eclectism progresiv. Tensiunea – în „subtext” de la bun început – creşte prin adăugarea treptată a percuţiei, discreta schimbare dinamică dinamică şi intervenţiile cu fragmente mici melodice ale chitarei. Refrenul (pe mut) apare ca o invocaţie, filonul luptei spirituale din fascinanta muzică religioasă a negrilor. Am ales această variantă pentru că se aude cel mai bine – finalul clipului (realizat de utilizatorul youtube) nu e cea mai inspirată idee, dar se poate trece peste ea.

 

15 ianuarie

Un cântec pe săptămână - Anthrax, "In the End"

M-am gândit să începem anul cu nişte metal cinstit. "In the End", cu riff-ul sacadat şi marţial care se repetă şi pe care/ în jurul căruia se construieşte tot cântecul, are versuri închinate memoriei a doi dintre muzicienii definitorii ai genului: Ronnie James Dio şi Dimebag Darrell. Dacă nu ştiţi cine sunt cei doi, înseamnă că nu sunteţi familiarizaţi cu metal-ul - ascultaţi totuşi "In the End", e un cântec tare bun, indiferent de contextul în care a fost scris. Nu tocmai thrash, ci mai degrabă heavy - cu accente thrashy - compoziţia se găseşte pe albumul "Worship Music" din 2011, care marchează revenirea în trupă a solistului vocal din perioada "clasică", Joey Belladonna, pe fondul concertelor din seria "Big Four", alături de ceilalţi trei corifei ai thrash-ului, Metallica, Slayer şi Megadeth. Vocea de tenor a lui Belladonna, cea mai melodioasă dintre cele ale cvartetului amintit, dă personalitatea care a lipsit parcă albumelor Anthrax din ultima perioadă, deşi nici ceilalţi solişti n-au fost răi deloc. Şi dacă ne gândim că "Big Four" a fost şi ultima serie de concerte la care a participat regretatul Jeff Hanneman, putem socoti, retrospectiv, că acest cântec i se potriveşte şi lui.



Au cei de la Anthrax inconsecvenţele lor, şi uneori această trupă care a introdus simţul umorului în thrash lasă o umbră de dezamăgire cu versuri nu totdeauna inspirate despre vampiri şi morţi-vii, însă când vine vorba despre muzică, e clar că americanii mai au vână şi inspiraţie. Componenţa de pe album (şi de pe piesa de faţă): Scott Ian - chitară; Frank Bello - bas; Rob Caggiano - chitară; Joey Belladonna - voce; Charlie Benante - tobe, chitară.