La ora 1.30 se aude toaca şi o voce care cheamă la rugăciune. Ne mişcăm încă grei de somn pe holul slab luminat, apoi prin curtea mare a mănăstirii, până la biserica de la etaj. Singura lumină vine de la lumânările din dreptul icoanelor şi al altarului, iar siluetele călugărilor mai mult se ghicesc. Ne luptăm cu somnul şi cu slavona, din care prindem frânturi, şi asociind cuvintele răzleţe cu gesturile rituale, ne dăm seama de momente din rugăciune. Dar rugăciunea e aici dincolo de cuvinte, în însăşi starea de jertfă şi închinare adusă lui Dumnezeu. „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie; iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale; aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin”. Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, care împodobeşte slujbele Postului Mare, însoţită de mătănii mari şi mici. Citiri din Psaltire, cântări – corurile ruseşti de negrăită frumuseţe – doxologie. Totul durează 6 ore. Mergem apoi la trapeză, unde bem ceai fierbinte şi mâncăm măsline cu pâine athonită, neagră şi albă. Înainte de a pleca, trecem pe la magazin, unde un părinte tânăr ne deschide prietenos toate încăperile şi apoi ne lasă singuri, să cotrobăim cât vrem. Printre cumpărături, ne mai dă şi câteva mici daruri: icoane cu Sfinţii Romanovi şi Sfinţii Chiril şi Metodie. Apoi ne roagă insistent să acceptăm un ceai sau o cafea. Mergem în depozitul de cărţi şi obiecte bisericeşti, primim trataţia completată de puţin rahat şi rămânem cu doi ucraineni, dintre care unul ştie germana, în timp ce părintele se întoarce la magazin. Cum am spus, părinţii nu au vreme de zăbavă. La plecare ne luăm rămas bun şi primim binecuvântarea lui şi a unui alt călugăr mai bătrân.
Drumul de munte, cu urcuş destul de lin pe potecile înguste, ne duce prin poieniţe şi pădure, pe stânci şi pietriş. La un moment dat traversăm un râu ce curge în prăpastie şi uneori, privind spre coastă, zărim marea. Vremea e închisă şi spre sfârşitul etapei plouă răzleţ. Tot peisajul, înverzit deja de primăvară, e destul de sălbatic şi doar indicatoarele cu săgeţi ne amintesc că pe aici trec călugări sau pelerini. Din frunziş se aud foşnetele făcute de micile animale ce locuiesc nestingherite în desişurile Sfântului Munte. Ieşim pe un drum de maşină şi pe ultima porţiune opresc două autoutilitare conduse de călugări şi ne urcăm în cabine şi remorci până la Dafni.
Dafni este principalul port al Muntelui Athos. Aici vin şi de aici pleacă vapoare şi şalupe, iar administraţia este asigurată, în mare, de mireni. Câteva pontoane de acostare, casele de bilete şi magazinele compun întregul peisaj. La anumite ore, autobuze mari îi duc pe călugări, pelerini şi turişti către diferite destinaţii în munte. În magazine poţi cumpăra icoane, cd-uri şi casete cu muzică bisericească (foarte multe cu celebrul cor călugăresc de la mănăstirea Simonos Petras), tămâie, mir, cărţi religioase, hărţi ale muntelui dar şi de-ale gurii. Găsesc, printre altele, o carte în engleză despre părintele Cleopa şi traduceri româneşti ale scrierilor Cuviosului Paisie Aghioritul. Pătrunderea tot mai accentuată a celor care vin aici ca simpli turişti este ilustrată de conservele de carne din magazinul universal (călugării athoniţi nu mănâncă decât o dată pe an, de Paşte, carne, şi aceea este de regulă de miel), unde, sub tejghea, vânzătorul are şi câteva cartuşe de ţigări. Altfel, toiegele, uleiul de măsline, mierea sau vinul completează acest arsenal de mărfuri mai mult sau mai puţin legate de Athos. Aici ne despărţim: doi dintre noi merg la Simonos Petras, restul se îndreaptă către Prodromu. Profit de prezenţa noastră aici pentru a cumpăra iconiţe pentru cei de acasă şi un CD cu slujba Sfântului Siluan, apoi mă urc alături de tovarăşii de drum în autobuzul care ne duce la capătul primei etape, Karies, capitala Sfântului Munte.
Drumul accidentat care şerpuieşte adesea pe marginea prăpastiei m-a speriat destul când am fost aici pentru prima dată, în 1999, aşa că acum dorm liniştit până la destinaţie. Karies pare chiar mai înghesuit decât Dafni, cu aceleaşi magazinaşe de obiecte bisericeşti şi o sumedenie de microbuze, gata să meargă în toate direcţiile. Întâlnim un alt român care merge tot spre Prodromu, pentru a sta de vorbă cu duhovnicul schitului, părintele Iulian. În plus, şoferul e tot român. Şi ca să ne simţim cu adevărat între ai noştri, auzindu-ne vorbind în limba maternă, un călugăr înalt şi bine făcut, de vreo 40 de ani, cu figură aspră de ascet, se apropie de noi şi intră în vorbă cu noi, povestind cum a petrecut doi ani la Prodromu şi apoi s-a retras la o chilie, cu încă doi părinţi, nu departe de Karies.
La Prodromu, schitul românesc ce ţine de Marea Lavră, ne întâmpină părintele Serapion, un călugăr din partea Sihăstriei, între 40 şi 50 de ani, cu o răbdare de aur, care răspunde tuturor întrebărilor noastre obositoare (la cât e slujba? dar masa? părintele Nectarie mai trăieşte? cât costă cartea asta? putem lăsa pomelnice?), ne arată camera unde vom locui şi ne trimite la trapeză să mâncăm, deşi ora singurei mese zilnice pe care o iau părinţii în această perioadă a trecut demult. După ce aruncăm o privire de jur împrejur, un tânăr frate, Gavriil, care a studiat teologia în România, a făcut un master în Salonic şi a ales apoi călugăria în Sfântul Munte, ne duce să ne arate împrejurimile. Prodromu este unul dintre locurile cele mai aspre din Athos, iar acest lucru e favorizat şi de poziţionarea schitului, pe marginea unei stânci în josul căreia bat valurile mării, într-un loc unde vânturile sunt printre cele mai reci. Pe peretele stâncii, abrupt şi fără vegetaţie, se află o peşteră mai veche decât schitul. Astăzi, la ea duc nişte trepte, dar pe vremuri, ascetul care petrecea aici în post şi rugăciune venea la ea direct pe peretele muntos, ajutându-se de nişte pironi de fier pe care tot el îi bătuse acolo. Cândva general roman, acest mare părinte, Sfântul Atanasie Athonitul, s-a hotărât să se călugărească în Sfântul Munte, alături de alt general, Nichifor Focas. Sfântul Atanasie a ajuns aici primul, într-o perioadă în care nu exista viaţă de obşte, ci călugării trăiau răsfiraţi, cu câte un duhovnic. Cu putere de sus şi cu iscusinţa dobândită în armată, sfântul i-a strâns în prima şi cea mai mare mănăstire, Marea Lavră, în cea de-a doua jumătate a secolului XI. Dar nemaiavând la un moment dat provizii şi văzând cum călugării riscau să moară de foame, stareţul le-a dat tuturor drumul să plece încotro vor vedea cu ochii şi să încerce să caute cele necesare pentru a supravieţui. Pe când rătăcea şi el trist pe cărările muntelui, a întâlnit, spre marea lui mirare, o femeie. Era însăşi Maica Domnului, care l-a întrebat de ce nu a avut încredere în ea şi i-a spus să meargă înapoi în mănăstire, căci din acea zi ea va fi iconoama (administratoarea) ei. Şi ca să-şi întărească spusele, i-a poruncit Sfântului Atanasie să lovească stânca din faţa lui cu toiagul, iar de acolo a răsărit un izvor care curge până astăzi şi din care ne-am învrednicit şi noi să bem apă sfinţită. Şi, într-adevăr, din acea zi, mănăstirea nu a mai dus lipsă de nimic.
Între timp, tovarăşul Sfântului Atanasie nu şi-a mai putut împlini visul de a veni să se călugărească în Athos, căci armata romană l-a răsturnat pe împărat şi l-a pus în locul lui chiar pe acest Nichifor Focas, care din noua postură a ajutat mult Sfântul Munte. Atanasie, un om puternic la trup, care purta mereu pe sub haine o cruce de 3 kilograme, şi-a continuat asceza. Încercând să construiască o bisericuţă nouă în curtea mănăstirii, diavolii dărâmau noaptea tot ce făcea el ziua, până când a primit înştiinţare de sus că trebuie să facă biserica mai mică, astfel încât să o termine într-o singură zi. Odată lucrul săvârşit, a înfipt toiagul în pământ, şi după un timp acela a răsărit, şi fiind chiparos, însă înfipt cu vârful în jos, a crescut aşa. În zilele noastre, biologii l-au cercetat îndeaproape şi au confirmat minunea.
De multe ori, Sfântul Atanasie priveghea toată noaptea în rugăciune pe vârful muntelui şi cobora dimineaţa la peşteră. În acea vreme nefiind stabilite cu exactitate graniţele mănăstirilor, a făcut o înţelegere cu Pavel Xiropotamitul (de la mănăstirea Xiropotamu): amândoi aveau să slujească Sfânta Liturghie şi apoi aveau să se îndrepte unul către celălalt. La locul de întâlnire urma să fie trasată graniţa. Sfântul Atanasie era însă vânjos şi exersat din armată, şi a ajuns foarte departe. Pavel i-a reproşat că a trişat: „Nu ai ţinut toată slujba, ai dat doar binecuvântarea şi ai pornit la drum. De aceea, vei avea un sfârşit rău”. „Am fost cinstit, a răspuns Atanasie, şi pentru că nu m-ai crezut, nu vei muri în Sfântul Munte”. Amândouă profeţiile s-au împlinit. Pavel a fost prins de o furtună când se întorcea pe Athos şi, bolnav fiind, a murit pe vas. Iar peste Sfântul Atanasie s-a prăbuşit zidul unei biserici la care lucra şi timp de trei ore oamenii nu au putut să-l scoată de sub dărâmături. Erau în vremea aceea mulţi călugări din munte care se îndoiau de sfânt. Prea li se părea că îi mergeau toate, deci bănuiau că ar putea fi înşelat de diavol. Moartea lui i-a convins şi toţi au spus că a fost pedeapsa lui Dumnezeu. „Dar”, ne spune fratele Gavriil, „a fost de fapt un lucru pe care Dumnezeu l-a îngăduit doar pentru ca să-l slăvească şi mai tare pe robul Său”. Căci la un an după aceea, când părinţii pregăteau sărbătorirea unui praznic închinat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, patroana mănăstirii, ea li s-a arătat în vis şi le-a spus: „Anul acesta nu mă mai sărbătoriţi pe mine, ci pe iubitul meu rob şi ucenic al Fiului meu, Atanasie”. Astfel s-a vădit sfinţenia acestui mare om al rugăciunii, iar când patriarhul de la Ierusalim a vrut să dezgroape sfintele sale moaşte, din mormânt a ieşit foc, din cauza necredinţei celor care se îndoiseră de el. Şi de atunci nimeni nu a mai încercat să se atingă de trupul său. Însă peştera în care s-a rugat şi nevoit stă mărturie şi ocrotire a acestor locuri în care a statornicit viaţa aspră şi iubitoare în Hristos, sub acoperământul Maicii Domnului.
Friday, March 28, 2008
Wednesday, March 26, 2008
Jurnal athonit de călătorie (I)
Drumul spre „Agios Oron”, Muntele Sfânt, Athon sau Athos, trece prin micul orăşel grecesc Ouranopoli, ultima staţie din partea aceasta de lume. Tradiţia spune că Maica Domnului a ales muntele pentru asceţii ce vor duce viaţă călugărească şi tot ea a hotărât, pentru a-i feri de ispite, ca aici să nu vină femei. Odată ajunşi la Ouranopoli, luăm vaporul „Sfântul Pantelimon” şi, după mai bine de jumătate de oră de navigat, timp în care pescăruşii se apropie fără teamă de noi şi prind din zbor bucăţile de pâine pe care le aruncăm, oprim în micul port ce duce spre Sfânta Mănăstire Dochiariu. Părinţii greci tocmai ies de la slujbă şi ne trimit la arhondaric – locul unde sunt primiţi oaspeţii – fără să ne acorde un interes prea mare, apoi merg la masă împreună cu pelerinii cazaţi aici. Biserica principală e înconjurată de o curte frumos amenajată şi pavată, umbroasă, unde se plimbă în voie o mulţime de pisici şi un căţel negru, care are ca tovarăş nedezlipit o siameză. În faţa arhondaricului cresc câţiva portocali sălbatici. Cum aşteptarea se prelungeşte, dăm ocol curţii şi admirăm frescele exterioare ale bisericii, cu patronii ei, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, fie singuri, fie împreună sau ţinându-L în mâini pe Pruncul Iisus. După un timp, un grec ne face semn că putem veni să ne închinăm Panaghiei, anume Icoanei Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului, numită de ea însăşi „Grabnic-Ascultătoare” (Gorgoepikoos). Datând probabil din perioada în care mănăstirea a fost restaurată de Alexandru Lăpuşneanu, această sfântă icoană, mare şi impunătoare, cu feţele Maicii Domnului şi Pruncului frumos zugrăvite şi închise la culoare, îmbrăcată în argint, a săvârşit de-a lungul veacului nenumărate minuni. Una dintre primele este cea legată de călugărul trapezar (adică ce lucrează la sala de mese/bucătărie) Nil, care trecea pe lângă icoană fără respect şi o afuma cu o făclie, deşi o voce l-a avertizat de două ori şi care, de aceea, a orbit. După pocăinţă şi rugăciune şi-a recăpătat vederea, auzind cuvintele: "Monahule, rugăciunile tale au fost primite. Eşti iertat şi vei vedea din nou. Spune-le părinţilor şi fraţilor care se nevoiesc aici că sunt Maica lui Dumnezeu Cuvântul, a doua după Dumnezeu, ocrotitoarea Sfintei Mănăstirii acesteia, a Arhanghelilor şi a Sfântului Ierarh Nicolae. Să vină către mine în orice nevoie şi-i voi asculta pe ei, şi pe orice creştin ortodox ce va veni către mine cu evlavie, căci eu sunt grabnic ascultătoare”. De atunci nenumărate boli şi neputinţe au fost vindecate prin rugăciunile în faţa acestei icoane, după care în lume există doar cinci copii, una dintre ele la Sfânta Mănăstire Lainici din Oltenia. Cum eu însumi m-am bucurat de un ajutor mare de la Grabnic-Ascultătoarea, cineva drag vindecându-se în chip minunat de boală, îmi doream să ajung să mă închin şi să aduc mulţumire din buze nevrednice. După cum spune stareţul mănăstirii, arhimandritul Grigore, icoana este una a contemporaneităţii, a secolului vitezei în care oamenii au nevoie de răspunsuri rapide la toate problemele vieţii, deci şi la rugăciuni. Iar Maica Domnului este cu adevărat grabnic ascultătoare atunci când o rugăm cu evlavie, atâta cât putem. Luând deci încă de la început asupra noastră ocrotirea Patroanei Sfântului Munte, am plecat mai departe.
La Xenofont părinţii ne întâmpină cu cafea, ceai, apă rece şi rahat, apoi ne deschid biserica, pardosită cu marmură albă şi luminată, cu candelabre impunătoare ce pot fi coborâte până la pământ. Zăbovim puţin şi plecăm pe un drum, paralel cu malul mării, spre mănăstirea Sfântul Pantelimon, locul de rugăciune al călugărilor ruşi şi ucraineni. Aici suntem primiţi cu pâine uscată – foarte gustoasă! - şi proaspătă şi ceai, iar după o clipă de reflecţie, părintele de la arhondaric se hotărăşte să ne găzduiască pentru o noapte. Primim două camere – una cu patru paturi, alta cu două – şi pentru a vedea biserica şi complexul suntem îndemnaţi să-l căutăm pe părintele Olimpius.
Viaţa călugărească se desfăşoară după rânduieli bine stabilite. Mănăstirile primesc, în măsura posibilităţilor, pelerini, dar nu sunt centre turistice, iar părinţii nu au vreme de pierdut. Programul slujbelor zilnice este lung, cu rugăciuni de zi şi de noapte, masa este luată în comun, iar apoi fiecare călugăr merge în chilie la odihnă şi pravilă (program de rugăciune particulară, sub îndrumarea duhovnicului) sau îşi duce la capăt diferitele ascultări, adică slujbe, hotărâte de stareţ: unul este la bucătărie, altul la grădină, altul la bibliotecă, însă, de regulă, un novice trece prin toate felurile de ascultări, până când se statorniceşte într-una.
Părintele Olimpius, avertizat de un alt călugăr cu care schimbasem două vorbe într-un amestec de rusă şi engleză, vine la noi în faţa bisericii mari. Este un bătrân micuţ de statură, cu barbă albă şi figură luminoasă şi blândă, care începe prin a ne mustra: „Acum este ora de odihnă! Există un program! Vă deschid biserica timp de două minute, vă vorbesc puţin şi gata.” Suntem un pic descurajaţi, dar mustrarea se dovedeşte a fi doar o încercare, căci părintele Olimpius stă cu noi cât vrem şi ne explică totul cu multă răbdare. Mănăstirea a început să fie construită în 1814, când i-a luat locul celei vechi, mult mai mică şi cunoscută ca Vechiul Russikon. De la acesta s-a luat şi hramul, Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Biserica mare a fost construită între 1814 şi 1851, în stilul clasic al Sfântului Munte, deci bizantin-grecesc. Aici tronează cea mai cunoscută icoană a Sfântului Pantelimon, făcătoare de minuni. De jur împrejur, icoanele şi candelabrele sunt îmbrăcate în aur. O icoană a Sfântului Nicolae, argintată şi împodobită cu pietre preţioase, a fost dăruită mănăstirii de ultimul ţar, Nicolae al II-lea, omorât de bolşevici împreună cu toată familia şi canonizat după căderea cortinei de fier. Tot ţarul a dăruit acestei biserici şi candelabrul principal. Într-o latură se găseşte o icoană a Sfântului Siluan, marele ascet rus al secolului XX, ce a petrecut zeci de ani aici, cu o părticică din sfintele sale moaşte. Lăsăm câteva pomelnice, asiguraţi de părintele Olimpius că există părinţi români care le vor citi, apoi urcăm pe o scară parcă interminabilă, pe lângă chiliile călugărilor şi vedem cel mai mare clopot făcut în Răsăritul Europei, ale cărui bătăi se aud până la Ouranopoli. Mai sus este biserica mică, în stil rusesc, cu influenţe de gotic din secolul al XVIII-lea. O parte a ei este închinată eroului naţional rus canonizat Alexandr Nevski. Într-un timp, în mănăstire s-au nevoit 2000 de călugări şi de aceea a fost nevoie de biserici foarte încăpătoare. Printre altele, aici este o icoană veche şi frumos împodobită a Sfântului Pantelimon, cu un scăunel pe care creştinii se urcă pentru a o săruta în dreptul ei, şi icoane care arată cinstirea deosebită de care se bucură Sfântul Serafim de Sarov. Lângă biserică este un relicvar foarte bogat, cu craniul Sfântului Siluan Athonitul, părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Evanghelist Luca, ale Sfinţilor Doctori fără de Arginţi Cosma şi Damian sau ale Sfântului Eftimie, cu pielea rămasă pe oase. Ne închinăm, îi mulţumim părintelui Olimpius şi mergem la odihnă până la 5.30 (11, ora bizantină), când ne întoarcem la Pavecerniţă, o slujbă de seară cu multe rugăciuni, unele dintre ele speciale pentru Postul Mare, cum ar fi rugăciunea de pocăinţă a Sfântului Efrem Sirul, şi cântări cvasi-recitative ale unui cor bărbătesc. Mergem în camerele noastre, şi, la lumina unei lampe cu gaz vorbim despre ale zilei şi ale Bisericii până când adormim. La 2 clopotele ne vor chema la slujba de dimineaţă.
(Surse pentru istoria Icoanei Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare: Silviu-Andrei Vlădăreanu - "Lumea credinţei" şi Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Lainici)
La Xenofont părinţii ne întâmpină cu cafea, ceai, apă rece şi rahat, apoi ne deschid biserica, pardosită cu marmură albă şi luminată, cu candelabre impunătoare ce pot fi coborâte până la pământ. Zăbovim puţin şi plecăm pe un drum, paralel cu malul mării, spre mănăstirea Sfântul Pantelimon, locul de rugăciune al călugărilor ruşi şi ucraineni. Aici suntem primiţi cu pâine uscată – foarte gustoasă! - şi proaspătă şi ceai, iar după o clipă de reflecţie, părintele de la arhondaric se hotărăşte să ne găzduiască pentru o noapte. Primim două camere – una cu patru paturi, alta cu două – şi pentru a vedea biserica şi complexul suntem îndemnaţi să-l căutăm pe părintele Olimpius.
Viaţa călugărească se desfăşoară după rânduieli bine stabilite. Mănăstirile primesc, în măsura posibilităţilor, pelerini, dar nu sunt centre turistice, iar părinţii nu au vreme de pierdut. Programul slujbelor zilnice este lung, cu rugăciuni de zi şi de noapte, masa este luată în comun, iar apoi fiecare călugăr merge în chilie la odihnă şi pravilă (program de rugăciune particulară, sub îndrumarea duhovnicului) sau îşi duce la capăt diferitele ascultări, adică slujbe, hotărâte de stareţ: unul este la bucătărie, altul la grădină, altul la bibliotecă, însă, de regulă, un novice trece prin toate felurile de ascultări, până când se statorniceşte într-una.
Părintele Olimpius, avertizat de un alt călugăr cu care schimbasem două vorbe într-un amestec de rusă şi engleză, vine la noi în faţa bisericii mari. Este un bătrân micuţ de statură, cu barbă albă şi figură luminoasă şi blândă, care începe prin a ne mustra: „Acum este ora de odihnă! Există un program! Vă deschid biserica timp de două minute, vă vorbesc puţin şi gata.” Suntem un pic descurajaţi, dar mustrarea se dovedeşte a fi doar o încercare, căci părintele Olimpius stă cu noi cât vrem şi ne explică totul cu multă răbdare. Mănăstirea a început să fie construită în 1814, când i-a luat locul celei vechi, mult mai mică şi cunoscută ca Vechiul Russikon. De la acesta s-a luat şi hramul, Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon. Biserica mare a fost construită între 1814 şi 1851, în stilul clasic al Sfântului Munte, deci bizantin-grecesc. Aici tronează cea mai cunoscută icoană a Sfântului Pantelimon, făcătoare de minuni. De jur împrejur, icoanele şi candelabrele sunt îmbrăcate în aur. O icoană a Sfântului Nicolae, argintată şi împodobită cu pietre preţioase, a fost dăruită mănăstirii de ultimul ţar, Nicolae al II-lea, omorât de bolşevici împreună cu toată familia şi canonizat după căderea cortinei de fier. Tot ţarul a dăruit acestei biserici şi candelabrul principal. Într-o latură se găseşte o icoană a Sfântului Siluan, marele ascet rus al secolului XX, ce a petrecut zeci de ani aici, cu o părticică din sfintele sale moaşte. Lăsăm câteva pomelnice, asiguraţi de părintele Olimpius că există părinţi români care le vor citi, apoi urcăm pe o scară parcă interminabilă, pe lângă chiliile călugărilor şi vedem cel mai mare clopot făcut în Răsăritul Europei, ale cărui bătăi se aud până la Ouranopoli. Mai sus este biserica mică, în stil rusesc, cu influenţe de gotic din secolul al XVIII-lea. O parte a ei este închinată eroului naţional rus canonizat Alexandr Nevski. Într-un timp, în mănăstire s-au nevoit 2000 de călugări şi de aceea a fost nevoie de biserici foarte încăpătoare. Printre altele, aici este o icoană veche şi frumos împodobită a Sfântului Pantelimon, cu un scăunel pe care creştinii se urcă pentru a o săruta în dreptul ei, şi icoane care arată cinstirea deosebită de care se bucură Sfântul Serafim de Sarov. Lângă biserică este un relicvar foarte bogat, cu craniul Sfântului Siluan Athonitul, părticele din sfintele moaşte ale Sfântului Evanghelist Luca, ale Sfinţilor Doctori fără de Arginţi Cosma şi Damian sau ale Sfântului Eftimie, cu pielea rămasă pe oase. Ne închinăm, îi mulţumim părintelui Olimpius şi mergem la odihnă până la 5.30 (11, ora bizantină), când ne întoarcem la Pavecerniţă, o slujbă de seară cu multe rugăciuni, unele dintre ele speciale pentru Postul Mare, cum ar fi rugăciunea de pocăinţă a Sfântului Efrem Sirul, şi cântări cvasi-recitative ale unui cor bărbătesc. Mergem în camerele noastre, şi, la lumina unei lampe cu gaz vorbim despre ale zilei şi ale Bisericii până când adormim. La 2 clopotele ne vor chema la slujba de dimineaţă.
(Surse pentru istoria Icoanei Maicii Domnului Grabnic-Ascultătoare: Silviu-Andrei Vlădăreanu - "Lumea credinţei" şi Arhimandrit Ioachim Pârvulescu, Stareţul Sfintei Mănăstiri Lainici)
Monday, March 10, 2008
Citind "Scara" (IV)
„Fugi ca de bici de locurile unde poţi să cazi, căci după fructele pe care nu le vezi (scil. care nu există) nici nu cauţi mereu să te întinzi”. (Cuvântul III)
Înţelesul este evident. Însă aş vrea să zăbovesc câteva clipe asupra textului, pentru a dezlega unele nelămuriri ce apar când se vorbeşte despre o anumită rigiditate a creştinismului. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc”, spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 23), iar părintele Constantin Coman ne sfătuia cândva să începem orice lucrare de propovăduire între tineri cu aceste cuvinte. „Toate îmi sunt îngăduite”. Hristos nu propovăduieşte un cod restrictiv, ci ne învaţă calea mântuirii. Nu e legalism rigid, ci dragoste dumnezeiască. „Toate îmi sunt îngăduite”, căci Dumnezeu nu încalcă niciodată libertatea omenească şi ne lasă alegerea căii pe care vrem să o urmăm. „Dar nu toate folosesc”, căci dacă mergem spre păcat vom culege moarte, nu ca pe o pedeapsă a unui Dumnezeu răzbunător, ci ca rezultat firesc al ruperii de sursa vieţii. Viaţa noastră e Hristos, şi suntem liberi să alegem să ne rupem de El, dar ne vom stinge prin „deconectare de la sursă”. În acest sens, unele lucruri pot fi dăunătoare pentru unii dintre noi, în măsura în care ni se fac pricină de cădere, deşi, în ele însele nu sunt rele. Ce e pentru unii medicament e pentru alţii otravă.
Există locuri care sunt rele prin ele însele şi în privinţa cărora nu are rost să vorbim prea mult. Aşa sunt de pildă bordelurile. Pentru altele intervine tocmai nuanţa amintită mai sus. „Ca şi când cârciuma, adică bodega, nu este un loc indispensabil pentru comunicare intelectuală şi umană... Lipsa de cârciumă, lipsa de cafenea. De care suferim acuma cumplit. Noi suntem mutilaţi şi cu consecinţe grave în inteligenţa românească prin neexistenţa cafenelei şi a cârciumii (bodega, braseria)”. Cuvintele îi aparţin lui Alexandru Paleologu şi aparent intră în contradicţie cu toate predicile creştine împotriva beţiei. Nu este însă aşa. Cei care văd în cârciumă, pe bună dreptate, un loc unde se naşte comunicarea şi o anumită căldură umană nu sunt în opoziţie cu preoţii care tună şi fulgeră numind-o „loc de pierzanie”. Căci pe mulţi asemenea locuri îi vatămă din pricina slăbiciunii lor. Şi pe lângă oamenii mutilaţi de lipsa cafenelei, apar pe zi ce trece mai mulţi mutilaţi de şederea prelungită în cârciumă. Părintele Paulin Lecca, în minunatul jurnal al convertirii, povesteşte cum intra cu un prieten în bodegă pentru a bea un pahar de vin şi ieşea mult mai târziu, abia ţinându-se pe picioare. Deci ce vom spune? Este bună cârciuma sau rea? Răspunsul nu poate fi dat decât în funcţie de om şi de cele ce îl ispitesc. De la singurătatea înstrăinării până la împreuna-şedere cu alţii la masă, criteriul este unul singur: măsura în care ne raportăm la Hristos în oricare dintre aceste locuri sau stări. Căci când pleacă Hristos, izgonit de vreo patimă ce se poate numi şi idol, îşi face loc celălalt. De aceea, deşi putem specula fără sfârşit, în cele din urmă, în practică nu se aplică decât un singur lucru: „fereşte-te de locurile unde poţi să cazi”.
.
Înţelesul este evident. Însă aş vrea să zăbovesc câteva clipe asupra textului, pentru a dezlega unele nelămuriri ce apar când se vorbeşte despre o anumită rigiditate a creştinismului. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc”, spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 23), iar părintele Constantin Coman ne sfătuia cândva să începem orice lucrare de propovăduire între tineri cu aceste cuvinte. „Toate îmi sunt îngăduite”. Hristos nu propovăduieşte un cod restrictiv, ci ne învaţă calea mântuirii. Nu e legalism rigid, ci dragoste dumnezeiască. „Toate îmi sunt îngăduite”, căci Dumnezeu nu încalcă niciodată libertatea omenească şi ne lasă alegerea căii pe care vrem să o urmăm. „Dar nu toate folosesc”, căci dacă mergem spre păcat vom culege moarte, nu ca pe o pedeapsă a unui Dumnezeu răzbunător, ci ca rezultat firesc al ruperii de sursa vieţii. Viaţa noastră e Hristos, şi suntem liberi să alegem să ne rupem de El, dar ne vom stinge prin „deconectare de la sursă”. În acest sens, unele lucruri pot fi dăunătoare pentru unii dintre noi, în măsura în care ni se fac pricină de cădere, deşi, în ele însele nu sunt rele. Ce e pentru unii medicament e pentru alţii otravă.
Există locuri care sunt rele prin ele însele şi în privinţa cărora nu are rost să vorbim prea mult. Aşa sunt de pildă bordelurile. Pentru altele intervine tocmai nuanţa amintită mai sus. „Ca şi când cârciuma, adică bodega, nu este un loc indispensabil pentru comunicare intelectuală şi umană... Lipsa de cârciumă, lipsa de cafenea. De care suferim acuma cumplit. Noi suntem mutilaţi şi cu consecinţe grave în inteligenţa românească prin neexistenţa cafenelei şi a cârciumii (bodega, braseria)”. Cuvintele îi aparţin lui Alexandru Paleologu şi aparent intră în contradicţie cu toate predicile creştine împotriva beţiei. Nu este însă aşa. Cei care văd în cârciumă, pe bună dreptate, un loc unde se naşte comunicarea şi o anumită căldură umană nu sunt în opoziţie cu preoţii care tună şi fulgeră numind-o „loc de pierzanie”. Căci pe mulţi asemenea locuri îi vatămă din pricina slăbiciunii lor. Şi pe lângă oamenii mutilaţi de lipsa cafenelei, apar pe zi ce trece mai mulţi mutilaţi de şederea prelungită în cârciumă. Părintele Paulin Lecca, în minunatul jurnal al convertirii, povesteşte cum intra cu un prieten în bodegă pentru a bea un pahar de vin şi ieşea mult mai târziu, abia ţinându-se pe picioare. Deci ce vom spune? Este bună cârciuma sau rea? Răspunsul nu poate fi dat decât în funcţie de om şi de cele ce îl ispitesc. De la singurătatea înstrăinării până la împreuna-şedere cu alţii la masă, criteriul este unul singur: măsura în care ne raportăm la Hristos în oricare dintre aceste locuri sau stări. Căci când pleacă Hristos, izgonit de vreo patimă ce se poate numi şi idol, îşi face loc celălalt. De aceea, deşi putem specula fără sfârşit, în cele din urmă, în practică nu se aplică decât un singur lucru: „fereşte-te de locurile unde poţi să cazi”.
.
Friday, March 7, 2008
La cinema, ca în liceu (varianta integrală)
Noi îi spunem streetdrink. E o formă vag organizată de întâlnire stradală, cu câteva sticle de bere, vin sau votcă alături. Dar în primul rând e o rămăşiţă a nostalgiei după viaţa de liceu, când făceam toate lucrurile astea din senin, fără să le numim în vreun fel. Astăzi nu e foarte programat, nici foarte spontan. Nu e ipocrizie, pentru că ne simţim extraordinar, ne spunem mici adevăruri în faţă şi uneori ne certăm. Nu e nici sută la sută natural pentru că i-am dat un nume şi uneori îi fixăm date.
Cinematograful „Patria”, zice-se, va fi demolat. Nu ştiu cum sunteţi voi, ca să-l parafrazez pe povestitor, dar în ceea ce mă priveşte, vor pune moloz peste nişte amintiri. Ieşeam sâmbăta cu Alin, prietenul meu cel mai bun, la film. Începea la 7, noi eram la 6 în faţă la „Patria” şi făceam chetă până când strângeam bani de două bilete şi poate de două beri.
Vineri ne-am întâlnit cu un sfert de oră înainte, fiecare cu banii pregătiţi. N-a fost foarte spontan. Dar ipocrit n-a fost deloc.
„Asterix la jocurile olimpice” e, în ciuda previziunilor sumbre de pe blogul prietenului Ţache, un film foarte simpatic. Toţi 12 am fost de aceeaşi părere, încă de la prima scenă, când am început să aplaudăm ca pe stadion, iar eu să arunc cu monede vechi de la balcon în spectatorii de la parter. „Porumbelu’ ăsta a venit să anunţe că a apărut un nou album Raizingşadouuu”, a strigat Marian. Şi iacă aşa am început să ne amestecăm în povestea lui Obelix-Depardieu şi a lui Cezar-Alain Delon. Câţiva au stat liniştiţi, alţii şi-au forţat reacţiile. Ţache, care altfel îşi cultivă imaginea respectabilă, a râgâit tot filmul şi a spart o pungă de popcorn al cărei conţinut s-a vărsat pe jos într-un covoraş alb-gălbui. Am fluierat, am făcut comentarii idioate cu voce tare, ne-am stropit şi am aruncat cu chips-uri şi sticle goale de plastic unii într-alţii. „Voi sunteţi mult mai bătrâni decât vă ştiam”, ne-a spus rânjind Alina, care nu are decât 22 de ani. „Păi glumele astea cu pup-o băăăă sunt din vremea lui tata”. La sfârşit – am plecat cât am putut de repede, ceea ce nu înseamnă foarte repede – am concluzionat: „Bă, da’ filmul a fost chiar drăguţ!” „A fost cu Asterix şi Obelix, normal că a fost mişto”, a răspuns Bitch.
Unii îi spun pierdere de vreme. Am umblat din local în local, dar peste tot era plin, aşa că am ajuns în Cişmigiu, lângă Podul de Nuc, ne-am aşezat pe o bancă şi am început să bem vin. Chiar şi fostul golan Ţache, astăzi om civilizat, ni s-a alăturat. Pentru 10 minute, dar a fost acolo. Moe s-a tăiat în încercarea de a folosi o cheie pe post de tirbuşon. Am plecat spre case râzând cu toţii. Doar pornisem de la Asterix şi Obelix. Sau poate un pic mai din urmă... Noi îi spunem streetdrink, dar ştim că e un pic mai mult. Printre planificări şi agende, un crâmpei de copilărie, un strop de sinceritate. Noi credem că e un pic de libertate. Voi puteţi să-i spuneţi cum vreţi.
(Participanţii, pentru posteritate: Tudor „Ţache” Dăescu, Alex „Grasu’” Ştefan, Dan „Bitch” Bădescu, Tereza Holtier, Alina Cruceru, Diana „Mad” Diaconescu, Ionuţ „Moe” Moşneanu, Aurelia Moşneanu, Marian „Prietenii rockului” Stanciu, Oana, Bogdan Ciociu, Paul Slayer Grigoriu)
Cinematograful „Patria”, zice-se, va fi demolat. Nu ştiu cum sunteţi voi, ca să-l parafrazez pe povestitor, dar în ceea ce mă priveşte, vor pune moloz peste nişte amintiri. Ieşeam sâmbăta cu Alin, prietenul meu cel mai bun, la film. Începea la 7, noi eram la 6 în faţă la „Patria” şi făceam chetă până când strângeam bani de două bilete şi poate de două beri.
Vineri ne-am întâlnit cu un sfert de oră înainte, fiecare cu banii pregătiţi. N-a fost foarte spontan. Dar ipocrit n-a fost deloc.
„Asterix la jocurile olimpice” e, în ciuda previziunilor sumbre de pe blogul prietenului Ţache, un film foarte simpatic. Toţi 12 am fost de aceeaşi părere, încă de la prima scenă, când am început să aplaudăm ca pe stadion, iar eu să arunc cu monede vechi de la balcon în spectatorii de la parter. „Porumbelu’ ăsta a venit să anunţe că a apărut un nou album Raizingşadouuu”, a strigat Marian. Şi iacă aşa am început să ne amestecăm în povestea lui Obelix-Depardieu şi a lui Cezar-Alain Delon. Câţiva au stat liniştiţi, alţii şi-au forţat reacţiile. Ţache, care altfel îşi cultivă imaginea respectabilă, a râgâit tot filmul şi a spart o pungă de popcorn al cărei conţinut s-a vărsat pe jos într-un covoraş alb-gălbui. Am fluierat, am făcut comentarii idioate cu voce tare, ne-am stropit şi am aruncat cu chips-uri şi sticle goale de plastic unii într-alţii. „Voi sunteţi mult mai bătrâni decât vă ştiam”, ne-a spus rânjind Alina, care nu are decât 22 de ani. „Păi glumele astea cu pup-o băăăă sunt din vremea lui tata”. La sfârşit – am plecat cât am putut de repede, ceea ce nu înseamnă foarte repede – am concluzionat: „Bă, da’ filmul a fost chiar drăguţ!” „A fost cu Asterix şi Obelix, normal că a fost mişto”, a răspuns Bitch.
Unii îi spun pierdere de vreme. Am umblat din local în local, dar peste tot era plin, aşa că am ajuns în Cişmigiu, lângă Podul de Nuc, ne-am aşezat pe o bancă şi am început să bem vin. Chiar şi fostul golan Ţache, astăzi om civilizat, ni s-a alăturat. Pentru 10 minute, dar a fost acolo. Moe s-a tăiat în încercarea de a folosi o cheie pe post de tirbuşon. Am plecat spre case râzând cu toţii. Doar pornisem de la Asterix şi Obelix. Sau poate un pic mai din urmă... Noi îi spunem streetdrink, dar ştim că e un pic mai mult. Printre planificări şi agende, un crâmpei de copilărie, un strop de sinceritate. Noi credem că e un pic de libertate. Voi puteţi să-i spuneţi cum vreţi.
(Participanţii, pentru posteritate: Tudor „Ţache” Dăescu, Alex „Grasu’” Ştefan, Dan „Bitch” Bădescu, Tereza Holtier, Alina Cruceru, Diana „Mad” Diaconescu, Ionuţ „Moe” Moşneanu, Aurelia Moşneanu, Marian „Prietenii rockului” Stanciu, Oana, Bogdan Ciociu, Paul Slayer Grigoriu)
Thursday, February 21, 2008
Citind "Scara" (III)
„Înstrăinarea sau exilul de bunăvoie este părăsirea fără revenire a tot ceea ce în patrie ne împiedică să atingem scopul nostru, care este realizarea pietăţii. Înstrăinarea este o punere de frâu obiceiurilor, înţelepciunea care rămâne, inteligenţa care nu se arată lumii, viaţa ascunsă, scopul nevăzut, meditaţia interioară, cauza dorului dumnezeiesc, bogăţia dragostei, lepădarea slavei deşarte, adâncul tăcerii.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul III)
Din nou şi din nou, ce se spune despre călugărie se aplică şi vieţii în lume. Căci şi aici, rugăciunea se face tot în singurătate, şi astfel, într-o anumită măsură, tot omul ce se roagă e monah. „Înstrăinarea”: renunţarea la tabieturile care ne-au devenit atât de importante încât le preţuim mai mult decât pe oameni şi ajungem să-l urâm pe cel care ne scoate din ele, indiferent de motiv sau, deşi facem pe cucernicii, suntem deranjaţi când trebuie să ne rugăm altcândva decât în timpul liber pe care ni l-am fixat exact pentru aceasta, astfel încât să nu se suprapună cu somnul, serialul, ieşirea în oraş sau orice alt obicei mărunt care n-ar avea nimic rău în sine, dacă nu l-am transforma în idolaş. „Inteligenţa care nu se arată lumii” ne apare ca o anomalie, căci zi de zi ni se spune că afirmarea de sine e scopul suprem, şi atunci orice bogăţie – intelectuală, în cazul de faţă – nu pare a avea sens decât dacă facem paradă de ea. Dar inteligenţa care nu se arată lumii e singura care foloseşte de fapt la ceva, căci nu se iroseşte în nesfârşite demonstraţii, ci rodeşte în convorbirea cu Dumnezeu. Oricare ne-ar fi felul de viaţă, avem nevoie să ne înstrăinăm de toate, dacă nu vrem să ajungem, mai devreme sau mai târziu, să nu mai ştim nimic despre noi înşine, despre adâncul nostru, şi să devenim străini faţă de noi înşine, cum spune un vers Iron Maiden („but now it seems I’m just a stranger to myself).
„Acest gând, adică înstrăinarea de ai săi, care necăjeşte întru început fără întrerupere şi cu putere pe cei iubiţi de Domnul, îi împinge oarecum ca într-un foc ceresc, îndemnând pe iubitorii unui astfel de bine spre scopul simplităţii şi nevoirii. Dar pe cât este de mare şi vrednic de laudă acest gând, tot pe atât este trebuinţă de discernământ spre a-l realiza. Căci nu orice înstrăinare este bună, chiar de-ar fi dusă la maximum. Dacă orice profet este necinstit în patria lui, după cum spune Domnul (Matei 13, 57), să luăm aminte ca nu cumva înstrăinarea să ne devină pricină de slavă deşartă.” (ibidem)
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în mod deosebit despre călugării care, retraşi în mânăstire, se îndepărtează cu totul de rude şi apropiaţi şi suferă mult din pricina ispitelor ce-i îndeamnă să se întoarcă la familie. Este desigur greu de suportat şi mai cu seamă greu de înţeles cum o religie a iubirii are, printre manifestările sale de căpetenie, una care cere depărtarea de oamenii iubiţi şi care aduce cu sine, în mod firesc, durerea provocată de această depărtare. Ar fi mult de vorbit aici şi nu mă încumet să explic un lucru pe care, deşi intelectual îl intuiesc, nu-l experimentez prin trăire. Va fi deci suficient să spunem că monahul, prin trăirea în Dumnezeu şi prin jertfa pe care o face, ajută mai mult lumea şi îi ajută implicit pe ai săi prin rugăciunea şi trăirea sa.
Cât despre noi, ceilalţi, avem nevoie de înstrăinare, iar când singurătatea după care tânjim toţi mereu din când în când se umple de Dumnezeu – Care nu aşteaptă decât o chemare ca să vină – rugăciunea noastră se revarsă asupra tuturor. Uneori de la distanţă iubim mai bine, pentru că avem şi perspectiva. Ajungem să ne cunoaştem mai îndeaproape pe noi înşine, îi cunoaştem şi pe ceilalţi, toate ca dar al Bunului Dumnezeu, Care ni se face cunoscut la rândul Lui. Dar cuvintele ce încheie acest fragment sunt de o mare importanţă. Ispita cea mai mare a diavolului – după cum bine a înţeles şi realizatorul filmului „Avocatul diavolului”, cu Al Pacino şi Keanu Reeves – este slava deşartă. Orgoliul, mândria prin care el însuşi a căzut. De aceea, orice am face pentru Dumnezeu, să privim ca pe un dar de sus, aşa cum este, şi să nu ne mândrim cu realizările noastre. Credinţa trebuie practicată şi, dacă circumstanţele o cer, propovăduită cu putere, dar totul delicat, cu discreţie şi cu o deosebită smerenie. „Pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).
Din nou şi din nou, ce se spune despre călugărie se aplică şi vieţii în lume. Căci şi aici, rugăciunea se face tot în singurătate, şi astfel, într-o anumită măsură, tot omul ce se roagă e monah. „Înstrăinarea”: renunţarea la tabieturile care ne-au devenit atât de importante încât le preţuim mai mult decât pe oameni şi ajungem să-l urâm pe cel care ne scoate din ele, indiferent de motiv sau, deşi facem pe cucernicii, suntem deranjaţi când trebuie să ne rugăm altcândva decât în timpul liber pe care ni l-am fixat exact pentru aceasta, astfel încât să nu se suprapună cu somnul, serialul, ieşirea în oraş sau orice alt obicei mărunt care n-ar avea nimic rău în sine, dacă nu l-am transforma în idolaş. „Inteligenţa care nu se arată lumii” ne apare ca o anomalie, căci zi de zi ni se spune că afirmarea de sine e scopul suprem, şi atunci orice bogăţie – intelectuală, în cazul de faţă – nu pare a avea sens decât dacă facem paradă de ea. Dar inteligenţa care nu se arată lumii e singura care foloseşte de fapt la ceva, căci nu se iroseşte în nesfârşite demonstraţii, ci rodeşte în convorbirea cu Dumnezeu. Oricare ne-ar fi felul de viaţă, avem nevoie să ne înstrăinăm de toate, dacă nu vrem să ajungem, mai devreme sau mai târziu, să nu mai ştim nimic despre noi înşine, despre adâncul nostru, şi să devenim străini faţă de noi înşine, cum spune un vers Iron Maiden („but now it seems I’m just a stranger to myself).
„Acest gând, adică înstrăinarea de ai săi, care necăjeşte întru început fără întrerupere şi cu putere pe cei iubiţi de Domnul, îi împinge oarecum ca într-un foc ceresc, îndemnând pe iubitorii unui astfel de bine spre scopul simplităţii şi nevoirii. Dar pe cât este de mare şi vrednic de laudă acest gând, tot pe atât este trebuinţă de discernământ spre a-l realiza. Căci nu orice înstrăinare este bună, chiar de-ar fi dusă la maximum. Dacă orice profet este necinstit în patria lui, după cum spune Domnul (Matei 13, 57), să luăm aminte ca nu cumva înstrăinarea să ne devină pricină de slavă deşartă.” (ibidem)
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte în mod deosebit despre călugării care, retraşi în mânăstire, se îndepărtează cu totul de rude şi apropiaţi şi suferă mult din pricina ispitelor ce-i îndeamnă să se întoarcă la familie. Este desigur greu de suportat şi mai cu seamă greu de înţeles cum o religie a iubirii are, printre manifestările sale de căpetenie, una care cere depărtarea de oamenii iubiţi şi care aduce cu sine, în mod firesc, durerea provocată de această depărtare. Ar fi mult de vorbit aici şi nu mă încumet să explic un lucru pe care, deşi intelectual îl intuiesc, nu-l experimentez prin trăire. Va fi deci suficient să spunem că monahul, prin trăirea în Dumnezeu şi prin jertfa pe care o face, ajută mai mult lumea şi îi ajută implicit pe ai săi prin rugăciunea şi trăirea sa.
Cât despre noi, ceilalţi, avem nevoie de înstrăinare, iar când singurătatea după care tânjim toţi mereu din când în când se umple de Dumnezeu – Care nu aşteaptă decât o chemare ca să vină – rugăciunea noastră se revarsă asupra tuturor. Uneori de la distanţă iubim mai bine, pentru că avem şi perspectiva. Ajungem să ne cunoaştem mai îndeaproape pe noi înşine, îi cunoaştem şi pe ceilalţi, toate ca dar al Bunului Dumnezeu, Care ni se face cunoscut la rândul Lui. Dar cuvintele ce încheie acest fragment sunt de o mare importanţă. Ispita cea mai mare a diavolului – după cum bine a înţeles şi realizatorul filmului „Avocatul diavolului”, cu Al Pacino şi Keanu Reeves – este slava deşartă. Orgoliul, mândria prin care el însuşi a căzut. De aceea, orice am face pentru Dumnezeu, să privim ca pe un dar de sus, aşa cum este, şi să nu ne mândrim cu realizările noastre. Credinţa trebuie practicată şi, dacă circumstanţele o cer, propovăduită cu putere, dar totul delicat, cu discreţie şi cu o deosebită smerenie. „Pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).
Thursday, February 14, 2008
Ura vindecă? (Citind Scara, II)
„Să fim atenţi la noi înşine ca nu cumva spunând că umblăm pe drumul cel strâmt şi greu, să fim înşelaţi urmând pe cel larg şi uşor. Semnele după care vei recunoaşte drumul cel strâmt sunt: înfrânarea de la mâncare, nedormirea, oprirea de la a bea apă multă, lipsirea de pâine, înghiţirea băuturii purificatoare a dispreţului faţă de sine, îndurarea batjocurilor, ironiilor, insultelor, tăierea voii proprii, suportarea ofenselor, nemurmurarea la dispreţ, împotrivirea la mândrie, răbdarea curajoasă a nedreptăţii, nesupărarea pe cel care te vorbeşte de rău, nemânierea faţă de cel ce te nesocoteşte, smerirea de sine atunci când eşti osândit”. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul II)
Deşi vorbeşte undeva despre supremaţia căii monahale, iată, aici Sfântul Ioan Scărarul ne pune în faţă mijloace de a merge pe calea cea strâmtă a mântuirii care sunt la îndemâna tuturor. Şi dacă în prima parte este vorba despre exerciţii ascetice, pe care fiecare le face după măsura lui, neexistând practic o normă universal valabilă, odată cu „înghiţirea băuturii purificatoare a dispreţului faţă de sine” începe lista faptelor contrare egoismului. Dacă le facem pe acelea – în Hristos – suntem adevăraţi ucenici ai Domnului. Altfel, doar ne înşelăm că am fi buni, aşa cum ne place tot mai mult să credem. Este aici, cred, şi posibilitatea de a transfigura pornirea firească a mâniei, care adesea ne duce spre păcat. „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Ps. 4, 4), spune Psalmistul, dar cum putem să nu păcătuim când ne cuprinde furia? Nelăsând ura să se manifeste împotriva semenilor noştri, ci întorcând-o împotriva noastră, a păcatelor noastre, a „omului cel vechi”. Doar aşa mânia poate deveni vindecătoare („hate heals, you should try it sometimes”, spune un vers Slayer, dar, ne învaţă Părinţii, doar când urâm păcatul ce sălăşluieşte în noi).
Această ură faţă de sinele cel vechi al omului trebuie însă totdeauna echilibrată cu dragostea pentru Hristos, altfel riscă să se transforme în deznădejde. Părintele Porfirie (Capsocalivitul) ne învaţă: „Nu este sănătos să se întristeze cineva peste măsură pentru păcatele sale şi să se răzvrătească împotriva sinelui său cel rău, ajungând până la deznădejde. Deznădejdea şi dezamăgirea sunt lucrul cel mai rău. Sunt cursa satanei, ca să-l facă pe om să-şi piardă bunăvoirea către cele duhovniceşti şi să-l aducă la deznădejde, la nepăsare şi moleşeală. Atunci omul nu poate să facă nimic; este scos din folosinţă. Zice: ‚Sunt păcătos, întinat, sunt asta, sunt aia, n-am făcut asta, n-am făcut aia... Trebuia atunci, n-am făcut atunci, acum nimic... Se duc anii mei, s-au pierdut, nu sunt vrednic’. Îi creează un complex de inferioritate, o neroditoare nimicire de sine; toate pentru el sunt cocioabe. Ştiţi ce lucru greu e acesta? E falsă smerenie. Toate acestea sunt semne ale unui om deznădăjduit asupra căruia s-a înstăpânit satana. Omul ajunge în punctul în care nu vrea nici să se împărtăşească, socotind că este nevrednic de toate. Se străduieşte să-şi nimicească activitatea, sinele, devine nefolositor. Aceasta este cursa pe care satana o întinde pentru ca omul să-şi piardă nădejdea în iubirea lui Dumnezeu. Sunt lucruri înfricoşătoare, potrivnice duhului lui Dumnezeu”.
Cred că starea descrisă aici este unul dintre simptomele cele mai frecvente ale bolii de care suferă lumea în care trăim şi noi înşine. Pentru marea noastră păcătoşenie şi neputinţă, în loc să ne întoarcem către Dumnezeu, cu puţinul nostru, cădem în disperare şi ne lăsăm în voia lucrurilor. „Oricum ajungem în iad”. „Eu ştiu că sunt ‚varză’, nu mai am ce face, merg mai departe aşa”. E golul interior pe care, când nu mai putem să îl negăm, nici nu încercăm să-l umplem. Suntem fără milă faţă de semenii noştri şi de aceea credem că şi Dumnezeu e la fel. Părintele Porfirie spune însă: „Şi eu mă gândesc că păcătuiesc. Nu merg bine. Însă tot ceea ce mă necăjeşte prefac în rugăciune, n-o închid înlăuntrul meu, merg la duhovnic, mă spovedesc, s-a isprăvit!”
E o lecţie foarte grea, şi poate că e nevoie de toată viaţa pentru a o învăţa. Suntem îndemnaţi să practicăm dispreţul faţă de noi înşine, dar pe de altă parte să nu disperăm. Pare o contradicţie şi, într-o logică strict omenească, aşa şi este. Rezolvarea, aşa cum ne arată acelaşi blând părinte Porfirie, contemporanul nostru, stă în cuvintele unei rugăciuni pe care o rostim înaintea Sfintei Împărtăşanii, a Sfântului Simeon Noul Teolog: „Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar şi aceasta ştiu, că mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă”.
Deşi vorbeşte undeva despre supremaţia căii monahale, iată, aici Sfântul Ioan Scărarul ne pune în faţă mijloace de a merge pe calea cea strâmtă a mântuirii care sunt la îndemâna tuturor. Şi dacă în prima parte este vorba despre exerciţii ascetice, pe care fiecare le face după măsura lui, neexistând practic o normă universal valabilă, odată cu „înghiţirea băuturii purificatoare a dispreţului faţă de sine” începe lista faptelor contrare egoismului. Dacă le facem pe acelea – în Hristos – suntem adevăraţi ucenici ai Domnului. Altfel, doar ne înşelăm că am fi buni, aşa cum ne place tot mai mult să credem. Este aici, cred, şi posibilitatea de a transfigura pornirea firească a mâniei, care adesea ne duce spre păcat. „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi” (Ps. 4, 4), spune Psalmistul, dar cum putem să nu păcătuim când ne cuprinde furia? Nelăsând ura să se manifeste împotriva semenilor noştri, ci întorcând-o împotriva noastră, a păcatelor noastre, a „omului cel vechi”. Doar aşa mânia poate deveni vindecătoare („hate heals, you should try it sometimes”, spune un vers Slayer, dar, ne învaţă Părinţii, doar când urâm păcatul ce sălăşluieşte în noi).
Această ură faţă de sinele cel vechi al omului trebuie însă totdeauna echilibrată cu dragostea pentru Hristos, altfel riscă să se transforme în deznădejde. Părintele Porfirie (Capsocalivitul) ne învaţă: „Nu este sănătos să se întristeze cineva peste măsură pentru păcatele sale şi să se răzvrătească împotriva sinelui său cel rău, ajungând până la deznădejde. Deznădejdea şi dezamăgirea sunt lucrul cel mai rău. Sunt cursa satanei, ca să-l facă pe om să-şi piardă bunăvoirea către cele duhovniceşti şi să-l aducă la deznădejde, la nepăsare şi moleşeală. Atunci omul nu poate să facă nimic; este scos din folosinţă. Zice: ‚Sunt păcătos, întinat, sunt asta, sunt aia, n-am făcut asta, n-am făcut aia... Trebuia atunci, n-am făcut atunci, acum nimic... Se duc anii mei, s-au pierdut, nu sunt vrednic’. Îi creează un complex de inferioritate, o neroditoare nimicire de sine; toate pentru el sunt cocioabe. Ştiţi ce lucru greu e acesta? E falsă smerenie. Toate acestea sunt semne ale unui om deznădăjduit asupra căruia s-a înstăpânit satana. Omul ajunge în punctul în care nu vrea nici să se împărtăşească, socotind că este nevrednic de toate. Se străduieşte să-şi nimicească activitatea, sinele, devine nefolositor. Aceasta este cursa pe care satana o întinde pentru ca omul să-şi piardă nădejdea în iubirea lui Dumnezeu. Sunt lucruri înfricoşătoare, potrivnice duhului lui Dumnezeu”.
Cred că starea descrisă aici este unul dintre simptomele cele mai frecvente ale bolii de care suferă lumea în care trăim şi noi înşine. Pentru marea noastră păcătoşenie şi neputinţă, în loc să ne întoarcem către Dumnezeu, cu puţinul nostru, cădem în disperare şi ne lăsăm în voia lucrurilor. „Oricum ajungem în iad”. „Eu ştiu că sunt ‚varză’, nu mai am ce face, merg mai departe aşa”. E golul interior pe care, când nu mai putem să îl negăm, nici nu încercăm să-l umplem. Suntem fără milă faţă de semenii noştri şi de aceea credem că şi Dumnezeu e la fel. Părintele Porfirie spune însă: „Şi eu mă gândesc că păcătuiesc. Nu merg bine. Însă tot ceea ce mă necăjeşte prefac în rugăciune, n-o închid înlăuntrul meu, merg la duhovnic, mă spovedesc, s-a isprăvit!”
E o lecţie foarte grea, şi poate că e nevoie de toată viaţa pentru a o învăţa. Suntem îndemnaţi să practicăm dispreţul faţă de noi înşine, dar pe de altă parte să nu disperăm. Pare o contradicţie şi, într-o logică strict omenească, aşa şi este. Rezolvarea, aşa cum ne arată acelaşi blând părinte Porfirie, contemporanul nostru, stă în cuvintele unei rugăciuni pe care o rostim înaintea Sfintei Împărtăşanii, a Sfântului Simeon Noul Teolog: „Ştiu, Mântuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar şi aceasta ştiu, că mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covârşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă”.
Wednesday, February 6, 2008
Citind "Scara" (I)
În Ortodoxie, cunoaşterea e legată nemijlocit de trăire. De aceea, când m-am apucat să citesc „Scara”, am ştiut că cele mai multe înţelesuri îmi vor rămâne ascunse din pricina nevredniciei mele. Dar nădăjduiesc că Cel Care S-a milostivit de vameşi, tâlhari şi desfrânaţi, îmi va îngădui şi mie să privesc fie şi o fărâmă a luminii Lui dumnezeieşti. Şi precum – prin harul lui Hristos – se vindecau şi cei peste care cădea umbra lui Petru (Fapte 5, 14-15), să se vindece şi bolile sufletului meu, printr-o cunoaştere umbrită a acestor cuvinte mari ale Sfântului Ioan Scărarul, nedesluşite în adâncimea lor decât de cei care au ajuns la aceeaşi duhovnicească înălţime ca autorul.
Cu atât mai puţin mi se cuvine mie să-i învăţ pe alţii. Şi nici nu am această îndrăzneală. Însă am întâlnit în aceste pagini răspunsuri la întrebări pe care mi le-am pus de multe ori, îndrumări pentru viaţa de zi cu zi, în lumina trăirii în Hristos. Rândurile care urmează au dublu scop. Pe de o parte, încerc să-mi păstrez în memorie gândurile care mi-au fost aproape în timpul lecturii, apoi gândesc că de va fi cineva confruntat cu aceleaşi probleme, va putea găsi aici mângâiere sau sfat. Scriu fără nici o pretenţie. Dacă cineva se va folosi de aceste rânduri neîndemânatice, toată slava se cuvine lui Dumnezeu, întru Care a trăit şi a scris Scărarul. De caută însă înţelepciune mai adâncă, cititorul va trece repede peste bolboroselile mele şi se va îndrepta către scriitorii înţelepţi ai Bisericii noastre. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu smintesc pe nimeni, şi cu acest gând încep.
Am întrebuinţat în această lectură traducerea Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Corneanu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei 2007, de unde am luat şi fragmentele din prefaţă şi notele de care m-am folosit.
*
Progresul în viaţa duhovnicească, adică apropierea de Dumnezeu privită ca o Scară este o imagine veche, ale cărei ecouri se regăsesc şi în tradiţiile româneşti. „Până în zilele noastre, de altfel, se păstrează reminiscenţe ale opiniei că, în drumul său spre cer, prin mucenicie, ori în general prin moarte, sufletul trebuie să urce treptele unei scări. Aşa, spre pildă, la înmormântări şi ‚pomeni’ se mai fac uneori şi azi ‚între alţi colaci şi unii în formă de scări, numiţi chiar scări, despre care se crede că, împărţiţi ca milostenie întru amintirea celui răposat, vor servi ca nişte scări de urcare spre raiul fericirii’” (citatele sunt din Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic cu istorii, tradiţii, legende şi folclor, Timişoara 1935). Astfel, descrierea acestei căi, aşa cum este făcută de Sfântul Ioan Scărarul, călugăr din Muntele Sinai, ce a trăit în primul mileniu creştin, nu este singulară în tradiţia ortodoxă. Este însă una dintre cele mai sistematice, adunând şi experienţele anterioare într-o lucrare fundamentală a spiritualităţii ascetice creştine. Pe teritoriul românesc, „Scara” s-a bucurat de o mare răspândire şi putem spune că a influenţat într-o anumită măsură cultura ce se năştea. „Episcopi şi călugări, voievozi şi înalţi demnitari, târgoveţi şi săteni, bărbaţi şi femei, au citit toţi, cu acelaşi nesaţ, ‚stepenile’ (treptele) suitoare către cer ale Lestviţei (Scării)”. O carte prea puţin cunoscută astăzi, dar despre care se poate socoti că stă la începutul culturii scrise româneşti, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, menţionează la loc de cinste „Scara”. Cea mai veche traducere în limba română a operei Sfântului Ioan Scărarul datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi îi aparţine mitropolitului moldovean Varlaam, recent canonizat de Biserica noastră. Ctitor de limbă românească şi ascet de seamă, Sfântul Varlaam a acordat o mare atenţie „Scării”, a cărei traducere a făcut-o cu un bogat aparat filologic, însă date fiind numeroasele locuri obscure din original, a dezvoltat-o şi a explicat-o în mod liber, fidel însă experienţei duhovniceşti care i-a dat naştere. În timp au existat mai multe tălmăciri, iar rezultatul lor a fost versiunea românească imprimată în 1814 de Veniamin Costache, alt mitropolit al Moldovei, la tiparniţa mânăstirii Neamţ. Au existat şi traduceri făcute după manuscrise slave, însă cele mai de seamă au folosit originalul grecesc. Dintre acestea o amintim pe cea a poetei Zorica Laţcu (monahia Teodosia), netipărită, pe cea, renumită, a părintelui Dumitru Stăniloae, din volumul IX al Filocaliei şi pe cea pe care o folosim noi, a Înalt Prea Sfinţitului Nicolae, mitropolit al Banatului, din care am luat şi aceste informaţii.
*
„Toţi cei care au părăsit de bunăvoie viaţa, negreşit au făcut aceasta fie pentru împărăţia viitoare, fie pentru mulţimea păcatelor, fie pentru iubirea de Dumnezeu. Iar dacă ei n-au fost călăuziţi de nici unul din scopurile mai sus amintite, îndepărtarea lor de lume este fără de nici un sens. Totuşi bunul nostru Puitor de nevoinţe nu ia în seamă scopul pe care l-am pus drumului nostru, sfârşitul fiind aşa precum El îl aşteaptă”. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul I; sublinierea mea)
„Am văzut pe unii care, alergând şi nevoind să se apropie de împăratul Hristos, totuşi întâlnindu-se cu cei care veneau în întâmpinare, începeau apoi să-I urmeze Acestuia fără de voie, să intre în palatul Lui şi să prânzească împreună cu El. Am văzut sămânţă căzând pe pământ fără voia ei şi care totuşi a făcut roadă multă şi bună, după cum se întâmplă şi invers. Am văzut pe cineva intrând de silă în spital pentru o oarecare pricină; îngrijit fiind şi curăţit de către un medic priceput, i-a fost înlăturată întunecimea ce-i acoperea ochii. Şi astfel cele fără de voie au devenit în unii mai puternice şi mai eficace decât cele de bunăvoie”(ibidem).
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre retragerea din lume, dar cred că aceste cuvinte se aplică oricărui lucru ce se poate face spre slava lui Dumnezeu. Adică orice activitate omenească – creaţie artistică, muncă, povaţă, viaţă de familie – când e făcută pentru Dumnezeu, pentru împărăţie, pocăinţă sau iubire, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, îşi urmează scopul firesc, altfel neavând nici un sens, oricât ar părea de meritorie şi virtuoasă. Dar – şi aici mi se pare elementul cel mai original şi demn de reţinut, de unde şi sublinierea – uneori, chiar dacă scopul cu care pornim la drum nu este bun, Dumnezeu ne întoarce pe parcurs şi face să rodească o nevoinţă care, dacă ar fi fost după intenţia noastră iniţială, s-ar fi pierdut în lipsă de sens. Cred că acest cuvânt se aplică multor creaţii ale culturii omeneşti. Intenţia artiştilor nu este mereu îndreptată spre Dumnezeu, dar de multe ori tot la El se ajunge. Foarte important mi se pare că acest „bun sfârşit” este arătat aici a fi, uneori, şi al celor care iniţial fug de Hristos. Cred că o interpretare corectă ne-ar feri de judecăţile de multe ori lipsite de discernământ pe care le formulăm în legătură cu anumiţi scriitori, muzicieni, artişti plastici etc., catalogându-i ca periculoşi, imorali, anticreştini şi punându-i la index. Chiar şi dacă atributele de mai sus li se aplică, cu discernământ putem găsi în operele lor seminţe ale mântuirii, aşa cum arată cu măiestrie, printre alţii, Nicu Steinhardt, care găseşte exemple ilustrative pentru învăţătura creştină până şi la Nietzsche, Gide sau alţii, nu tocmai ortodocşi.
Corespondând pe această temă cu părintele Doru Costache, Sfinţia Sa a dezvoltat astfel: „Interesant este că prima parte din fragmentul citat a fost parafrazată, fără referire la Scărar, de Sfântul Siluan, cu exact aceeaşi interpretare. Există ‚scântei divine’ în orice, astfel că pot fi descoperite oriunde. Acesta e mesajul celebrei omilii a Sfântului Vasile către tineri. Problema reală nu este aşadar unde e adevărul ci cât de sensibili duhovniceşte suntem pentru a putea (sau nu) discerne unde este adevărul... Un alt text, în linie cu Steinhardt, e cartea lui Yannaras, ‚Heidegger şi Areopagitul’”.
*
„Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai cu greu; căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă, însă se împiedică mereu şi, din această pricină, îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare”. (ibidem, sublinierea mea)
Înţelesul primar al textului de mai sus este, cred, destul de evident, de aceea nu voi zăbovi asupra lui. Un alt înţeles mi se pare însă legat de Taina Nunţii ca mucenicie, aşa cum este de altfel arătată a fi în cadrul slujbei Cununiei (unde, printre altele, se cântă troparul Sfinţilor Mucenici). Cel căsătorit se poate mântui, acest lucru nu este pus în discuţie. Uneori, căsătoria şi grijile pe care o familie le aduce cu sine îi sunt, într-adevăr, piedică. Dar aceasta doar atunci când nu merge cu hotărâre spre Hristos. Când însă vede în viaţa conjugală ceea ce este ea de fapt, adică tot o cale spre mântuire, „lanţurile” cu care este legat de mâini şi de picioare i se fac prilej de bucurie şi de slavă, căci este în stare de jertfă pentru Hristos. Deci legăturile celui căsătorit se fac asemenea lanţurilor Sfântului Apostol Pavel şi ale altor întemniţaţi pentru Domnul şi îi aduc cununa muceniciei.
Tot părintele Doru Costache: „Odată cu mariajul este asumată Crucea hristică. Sfântul Maxim a înţeles: Moise şi Ilie, stând lângă Hristosul taboric, sunt icoane ale eficacităţii celor două căi spirituale – căsătoria (Moise) şi celibatul (Ilie). Într-adevăr, Slujba Cununiei vorbeşte mult mai bine în acest sens decât literatura monastică. Un text interesant este lucrarea Sfântului Grigorie al Nyssei, ‚Despre feciorie’, în care căsătoria este descrisă ca leitourgeia şi proslăvită ca o cale spirituală prin excelenţă”.
În continuare, parcă pentru a întări cele spuse mai sus, Sfântul Ioan Scărarul îi învaţă pe cei căsătoriţi cum să găsească mântuirea.
„Am auzit pe unii care petrec în lume, indiferenţi de mântuirea lor, zicându-mi: ‚Cum am putea, căsătoriţi fiind şi cuprinşi de grijile lumeşti, să urmăm viaţa monahicească?’ Acestora le-am răspuns: ‚Săvârşiţi toate faptele bune pe care le puteţi face; nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, pe nimeni să nu înşelaţi, nu loviţi pe nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu lipsiţi de la sfintele slujbe, compătimiţi pe săraci, nu smintiţi (scil. scandalizaţi) pe nimeni, de ceea ce este al altuia să nu vă apropiaţi, mulţumiţi-vă cu ceea ce vă oferă soţiile voastre. Dacă astfel veţi făptui, nu veţi fi departe de împărăţia cerurilor’”. (ibidem)
Cu atât mai puţin mi se cuvine mie să-i învăţ pe alţii. Şi nici nu am această îndrăzneală. Însă am întâlnit în aceste pagini răspunsuri la întrebări pe care mi le-am pus de multe ori, îndrumări pentru viaţa de zi cu zi, în lumina trăirii în Hristos. Rândurile care urmează au dublu scop. Pe de o parte, încerc să-mi păstrez în memorie gândurile care mi-au fost aproape în timpul lecturii, apoi gândesc că de va fi cineva confruntat cu aceleaşi probleme, va putea găsi aici mângâiere sau sfat. Scriu fără nici o pretenţie. Dacă cineva se va folosi de aceste rânduri neîndemânatice, toată slava se cuvine lui Dumnezeu, întru Care a trăit şi a scris Scărarul. De caută însă înţelepciune mai adâncă, cititorul va trece repede peste bolboroselile mele şi se va îndrepta către scriitorii înţelepţi ai Bisericii noastre. Mă rog Bunului Dumnezeu să nu smintesc pe nimeni, şi cu acest gând încep.
Am întrebuinţat în această lectură traducerea Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Corneanu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timişoarei 2007, de unde am luat şi fragmentele din prefaţă şi notele de care m-am folosit.
*
Progresul în viaţa duhovnicească, adică apropierea de Dumnezeu privită ca o Scară este o imagine veche, ale cărei ecouri se regăsesc şi în tradiţiile româneşti. „Până în zilele noastre, de altfel, se păstrează reminiscenţe ale opiniei că, în drumul său spre cer, prin mucenicie, ori în general prin moarte, sufletul trebuie să urce treptele unei scări. Aşa, spre pildă, la înmormântări şi ‚pomeni’ se mai fac uneori şi azi ‚între alţi colaci şi unii în formă de scări, numiţi chiar scări, despre care se crede că, împărţiţi ca milostenie întru amintirea celui răposat, vor servi ca nişte scări de urcare spre raiul fericirii’” (citatele sunt din Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic cu istorii, tradiţii, legende şi folclor, Timişoara 1935). Astfel, descrierea acestei căi, aşa cum este făcută de Sfântul Ioan Scărarul, călugăr din Muntele Sinai, ce a trăit în primul mileniu creştin, nu este singulară în tradiţia ortodoxă. Este însă una dintre cele mai sistematice, adunând şi experienţele anterioare într-o lucrare fundamentală a spiritualităţii ascetice creştine. Pe teritoriul românesc, „Scara” s-a bucurat de o mare răspândire şi putem spune că a influenţat într-o anumită măsură cultura ce se năştea. „Episcopi şi călugări, voievozi şi înalţi demnitari, târgoveţi şi săteni, bărbaţi şi femei, au citit toţi, cu acelaşi nesaţ, ‚stepenile’ (treptele) suitoare către cer ale Lestviţei (Scării)”. O carte prea puţin cunoscută astăzi, dar despre care se poate socoti că stă la începutul culturii scrise româneşti, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, menţionează la loc de cinste „Scara”. Cea mai veche traducere în limba română a operei Sfântului Ioan Scărarul datează din prima jumătate a secolului al XVII-lea şi îi aparţine mitropolitului moldovean Varlaam, recent canonizat de Biserica noastră. Ctitor de limbă românească şi ascet de seamă, Sfântul Varlaam a acordat o mare atenţie „Scării”, a cărei traducere a făcut-o cu un bogat aparat filologic, însă date fiind numeroasele locuri obscure din original, a dezvoltat-o şi a explicat-o în mod liber, fidel însă experienţei duhovniceşti care i-a dat naştere. În timp au existat mai multe tălmăciri, iar rezultatul lor a fost versiunea românească imprimată în 1814 de Veniamin Costache, alt mitropolit al Moldovei, la tiparniţa mânăstirii Neamţ. Au existat şi traduceri făcute după manuscrise slave, însă cele mai de seamă au folosit originalul grecesc. Dintre acestea o amintim pe cea a poetei Zorica Laţcu (monahia Teodosia), netipărită, pe cea, renumită, a părintelui Dumitru Stăniloae, din volumul IX al Filocaliei şi pe cea pe care o folosim noi, a Înalt Prea Sfinţitului Nicolae, mitropolit al Banatului, din care am luat şi aceste informaţii.
*
„Toţi cei care au părăsit de bunăvoie viaţa, negreşit au făcut aceasta fie pentru împărăţia viitoare, fie pentru mulţimea păcatelor, fie pentru iubirea de Dumnezeu. Iar dacă ei n-au fost călăuziţi de nici unul din scopurile mai sus amintite, îndepărtarea lor de lume este fără de nici un sens. Totuşi bunul nostru Puitor de nevoinţe nu ia în seamă scopul pe care l-am pus drumului nostru, sfârşitul fiind aşa precum El îl aşteaptă”. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul I; sublinierea mea)
„Am văzut pe unii care, alergând şi nevoind să se apropie de împăratul Hristos, totuşi întâlnindu-se cu cei care veneau în întâmpinare, începeau apoi să-I urmeze Acestuia fără de voie, să intre în palatul Lui şi să prânzească împreună cu El. Am văzut sămânţă căzând pe pământ fără voia ei şi care totuşi a făcut roadă multă şi bună, după cum se întâmplă şi invers. Am văzut pe cineva intrând de silă în spital pentru o oarecare pricină; îngrijit fiind şi curăţit de către un medic priceput, i-a fost înlăturată întunecimea ce-i acoperea ochii. Şi astfel cele fără de voie au devenit în unii mai puternice şi mai eficace decât cele de bunăvoie”(ibidem).
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte despre retragerea din lume, dar cred că aceste cuvinte se aplică oricărui lucru ce se poate face spre slava lui Dumnezeu. Adică orice activitate omenească – creaţie artistică, muncă, povaţă, viaţă de familie – când e făcută pentru Dumnezeu, pentru împărăţie, pocăinţă sau iubire, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, îşi urmează scopul firesc, altfel neavând nici un sens, oricât ar părea de meritorie şi virtuoasă. Dar – şi aici mi se pare elementul cel mai original şi demn de reţinut, de unde şi sublinierea – uneori, chiar dacă scopul cu care pornim la drum nu este bun, Dumnezeu ne întoarce pe parcurs şi face să rodească o nevoinţă care, dacă ar fi fost după intenţia noastră iniţială, s-ar fi pierdut în lipsă de sens. Cred că acest cuvânt se aplică multor creaţii ale culturii omeneşti. Intenţia artiştilor nu este mereu îndreptată spre Dumnezeu, dar de multe ori tot la El se ajunge. Foarte important mi se pare că acest „bun sfârşit” este arătat aici a fi, uneori, şi al celor care iniţial fug de Hristos. Cred că o interpretare corectă ne-ar feri de judecăţile de multe ori lipsite de discernământ pe care le formulăm în legătură cu anumiţi scriitori, muzicieni, artişti plastici etc., catalogându-i ca periculoşi, imorali, anticreştini şi punându-i la index. Chiar şi dacă atributele de mai sus li se aplică, cu discernământ putem găsi în operele lor seminţe ale mântuirii, aşa cum arată cu măiestrie, printre alţii, Nicu Steinhardt, care găseşte exemple ilustrative pentru învăţătura creştină până şi la Nietzsche, Gide sau alţii, nu tocmai ortodocşi.
Corespondând pe această temă cu părintele Doru Costache, Sfinţia Sa a dezvoltat astfel: „Interesant este că prima parte din fragmentul citat a fost parafrazată, fără referire la Scărar, de Sfântul Siluan, cu exact aceeaşi interpretare. Există ‚scântei divine’ în orice, astfel că pot fi descoperite oriunde. Acesta e mesajul celebrei omilii a Sfântului Vasile către tineri. Problema reală nu este aşadar unde e adevărul ci cât de sensibili duhovniceşte suntem pentru a putea (sau nu) discerne unde este adevărul... Un alt text, în linie cu Steinhardt, e cartea lui Yannaras, ‚Heidegger şi Areopagitul’”.
*
„Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai cu greu; căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă, însă se împiedică mereu şi, din această pricină, îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare”. (ibidem, sublinierea mea)
Înţelesul primar al textului de mai sus este, cred, destul de evident, de aceea nu voi zăbovi asupra lui. Un alt înţeles mi se pare însă legat de Taina Nunţii ca mucenicie, aşa cum este de altfel arătată a fi în cadrul slujbei Cununiei (unde, printre altele, se cântă troparul Sfinţilor Mucenici). Cel căsătorit se poate mântui, acest lucru nu este pus în discuţie. Uneori, căsătoria şi grijile pe care o familie le aduce cu sine îi sunt, într-adevăr, piedică. Dar aceasta doar atunci când nu merge cu hotărâre spre Hristos. Când însă vede în viaţa conjugală ceea ce este ea de fapt, adică tot o cale spre mântuire, „lanţurile” cu care este legat de mâini şi de picioare i se fac prilej de bucurie şi de slavă, căci este în stare de jertfă pentru Hristos. Deci legăturile celui căsătorit se fac asemenea lanţurilor Sfântului Apostol Pavel şi ale altor întemniţaţi pentru Domnul şi îi aduc cununa muceniciei.
Tot părintele Doru Costache: „Odată cu mariajul este asumată Crucea hristică. Sfântul Maxim a înţeles: Moise şi Ilie, stând lângă Hristosul taboric, sunt icoane ale eficacităţii celor două căi spirituale – căsătoria (Moise) şi celibatul (Ilie). Într-adevăr, Slujba Cununiei vorbeşte mult mai bine în acest sens decât literatura monastică. Un text interesant este lucrarea Sfântului Grigorie al Nyssei, ‚Despre feciorie’, în care căsătoria este descrisă ca leitourgeia şi proslăvită ca o cale spirituală prin excelenţă”.
În continuare, parcă pentru a întări cele spuse mai sus, Sfântul Ioan Scărarul îi învaţă pe cei căsătoriţi cum să găsească mântuirea.
„Am auzit pe unii care petrec în lume, indiferenţi de mântuirea lor, zicându-mi: ‚Cum am putea, căsătoriţi fiind şi cuprinşi de grijile lumeşti, să urmăm viaţa monahicească?’ Acestora le-am răspuns: ‚Săvârşiţi toate faptele bune pe care le puteţi face; nu defăimaţi pe nimeni, nu furaţi de la nimeni, pe nimeni să nu înşelaţi, nu loviţi pe nimeni, nu urâţi pe nimeni, nu lipsiţi de la sfintele slujbe, compătimiţi pe săraci, nu smintiţi (scil. scandalizaţi) pe nimeni, de ceea ce este al altuia să nu vă apropiaţi, mulţumiţi-vă cu ceea ce vă oferă soţiile voastre. Dacă astfel veţi făptui, nu veţi fi departe de împărăţia cerurilor’”. (ibidem)
Subscribe to:
Posts (Atom)