Se repetă de ani de zile şi noi nu facem destul ca să ne opunem. Anul acesta se vrea ca străzile Bucureştilor să fie din nou întinate de marşul homosexual. Noi ce avem de gând să facem?
Lucrurile sunt simple. Am o mamă şi ştiu că e de neînlocuit. Am şi un tată şi poate voi deveni şi eu într-o zi tată. Şi mi-aş dori ca fiecare copil să aibă parte de această minunată diversitate, de afecţiunea complementară a părinţilor, de bogăţia unei familii. Iar dacă dintr-o pricină sau alta nu poate, puţinul care i-a rămas să nu fie ciuntit de patronajul unei alianţe împotriva naturii. E datoria noastră faţă de Dumnezeu, faţă de ţară, faţă de părinţii şi copiii noştri şi chiar şi faţă de amărâţii care defilează în numele unei libertăţi care îi păgubeşte în primul rând pe ei să încercăm să-i oprim.
Anul acesta nu voi fi în ţară în ziua când se vrea organizarea paradei homosexualilor. Dar cu gândul sunt alături de cei care luptă împotriva transformării capitalei în Sodoma. Nu-i judecaţi, căci fiecare avem păcatele noastre. Unele poate mai mari. Dar opriţi-i! Rugaţi-vă, scrieţi, mărturisiţi, mergeţi acolo. Şi nu uitaţi că cei care participă la marş sunt laşi. În orice revoltă autentică, fie ea şi pentru o cauză nedreaptă, sunt de admirat actele de curaj şi demnitate. Lupta pentru un ideal, fie el şi fals, este însufleţită de îndrăzneală. Dar revolta lor e una mincinoasă, pentru că se ascund în spatele bâtelor poliţiştilor, a gazelor lacrimogene, a scuturilor şi a loviturilor date în toţi cei care, ca şi ei, vor să-şi exercite dreptul la liberă exprimare. Deschideţi ochii! Poliţia nu dă doar în cei care au manifestări violente. Poliţia îi bruschează, îi înjură, îi îmbrânceşte şi-i arestează şi pe cei care îşi exprimă paşnic opoziţia. Ştiu despre ce vorbesc, am fost acolo. Parada gay se sprijină pe forţele de represiune şi pe sancţiuni impuse din afară împotriva revoltei unui fond creştin. Unde e libertatea pe care o trâmbiţează, dacă n-au curajul să lupte decât sprijiniţi de cei care le bagă celorlalţi pumnul în gură? Marşul homosexualilor nu are nici o legătură cu libertatea, pentru că se sprijină pe opresorii ei, devenind astfel manifestarea liberticidă a unui conformism laş. De ei să ne temem?
Public în continuare apelul Forului Ortodox Român şi a altor două organizaţii către ierarhia Bisericii Ortodoxe, pentru ca şi mai-marii noştri întru Hristos să ia poziţie. Doamne ajută!
A P E L
Către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Cu prisositoare bucurie: Hristos a înviat!
„De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin! ” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 1, 24-28)
Prea Fericite Părinte Patriarh,
Înalt Prea Sfinţiţi si Prea Sfinţiţi Parinti,
Pe temeiul sfintei şi dumnezeieştii învăţături ortodoxe, noi, creştinii ortodocşi români pe care îi păstoriţi ca întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române, vă adresăm rugămintea de a veni în apărarea noastră în aceste zile în care sminteala şi urâciunea pustiirii vor tulbura iarăşi sufletele creştinilor şi vor pângări capitala ţării noastre prin organizarea, de către comunitatea homosexualilor, a unui aşa-zis „festival al diversităţii” sub denumirea de „GayFest 2009”.
Aceşti nefericiţi şi bolnavi semeni ai noştri, atinşi fiind de patima locuitorilor Sodomei şi Gomorei, promovează cu insistenţă şi agresivitate ideea că libertatea de expresie, de manifestare garantată prin legea oamenilor le oferă cadrul necesar de a organiza în fiecare an un carnaval grotesc al imoralităţii şi degradării condiţiei umane. Dobândirea unor drepturi protectoare, prin abrogarea legislaţiei care pedepsea homosexualitatea ca infracţiune, pare a nu fi suficientă pentru homosexualii din România, aceştia lansând o puternică ofensivă pentru a obţine dreptul la “căsătoria homosexualilor” şi, mai ales, dreptul de a înfia copii pentru a-i creşte în mediul imoral al aşa-ziselor “familii” homosexuale. Renunţând la lupta împotriva propriilor patimi, homosexualii încearcă să-i determine pe ceilalţi membri ai societăţii să devină părtaşi la patima lor. De aceea, homosexualii caută să ridice păcatul la rang de virtute, să dobândească statutul de normalitate pentru perversiunea în care trăiesc şi astfel să impună societăţii româneşti asumarea oficială a unor comportamente anticreştine şi deosebit de dăunătoare pentru sănătatea trupească şi sufletească a fiinţei umane.
Acceptarea oficializării homosexualităţii ca stare de normalitate nu reprezintă o victorie a libertăţii umane, ci, dimpotrivă, o viciere a acestei libertăţi, o capitulare a poporului atât de la legea naturală, care opreşte pe om de la comportamentele împotriva firii, cât mai ales de la legea lui Dumnezeu care „făcând pe om după chipul Său, a făcut bărbat şi femeie” (Facerea 1, 27) şi „i-a binecuvântat şi le-a poruncit: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi.” (Facerea 1, 28) Argumentele omeneşti, superficiale şi relative, care fac apel la o libertate pervertită, ce ar pune semnul egalităţii între anormalitatea homosexualităţii şi normalitatea relaţiei dintre un bărbat şi o femeie uniţi în Sfânta Taină a Cununiei, nu pot fi aşezate mai-presus de învăţătura şi poruncile dumnezeieşti descoperite de Însuşi Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Preafericirea Voastră,
Înaltpreasfinţiţi, preasfinţiţi părinţi
Avem încrederea că Sfântul Sinod, în frunte cu Părintele Patriarh al Bisericii noastre dreptmăritoare, are atât puterea, cât şi autoritatea duhovnicească de a interveni pentru oprirea acestor sminteli şi pângăriri pe care homosexualii le comit împotriva milioanelor de creştini români, prin aşa-zisul festival al diversităţii „GayFest 2009”. Există multe mijloace legale şi morale pentru a ridica stavilă împotriva atotpaguboasei propagande a homosexualităţii. Drept pentru care, cu smerită metanie, îndrăznim, ca nişte fii, să vă facem cunoscute aşteptările şi năzuinţele noastre privind măsurile pe care dacă Biserica noastră le-ar adopta s-ar pune o semnificativă piedică acestei propagande a degenerării umane, răspăndirii apucăturilor sodomite, desfrânării şi perversiunilor în general, în societatea românească:
- solicitarea Patriarhiei Române adresate Primăriei Capitalei de a nu aproba desfăşurarea paradei homosexualilor în spaţiul public, pe străzile oraşului, datorită faptului că o astfel de paradă lezează grav demnitatea şi jigneşte profund sentimentele religioase ale comunităţii creştinilor ortodocşi din Bucureşti şi din ţară;
- un protest public al Patriarhiei împotriva desfăşurării „GayFest 2009”, adresat administraţiei publice locale a Capitalei, Guvernului şi Parlamentului României;
- instituirea unor rugăciuni speciale pentru întoarcerea de la păcat a celor căzuţi în patima homosexualităţii, la slujbele ţinute în bisericile Bucureştiului pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- acţiuni de catehizare intensă a credincioşilor din parohiile Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu păcatul homosexualităţii, prin predici speciale, organizarea de seminarii, distribuirea de broşuri şi pliante informative, vizionarea de filme documentare, pe tot parcursul „GayFest 2009”;
- organizarea unei procesiuni cu sfinte moaşte în zona Catedralei Patriarhale, ca act de smerită rugăciune către Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să nu pedepsească pe locuitorii Capitalei ţării noastre pentru că au îngăduit o asemenea urâciune precum „GayFest 2009”;
- conceperea şi lansarea oficială, în regim de urgenţă, de către Patriarhia Română, a unui program naţional de vindecare şi recuperare a homosexualilor prin activităţi de natură medicală, asistenţă psihologică, catehizare şi consiliere duhovnicească;
Asociaţiile noastre, credem noi în asentimentul tuturor credincioşilor ortodocşi din România, vă vor fi alături în toate aceste lucrări mărturisitoare. Numai atât rugăm pe Preafericirea Voastră, Părinte Patriarh. ca, împreună cu Înaltpreasfinţiţii Părinţi Mitropoliţi şi cu Preasfinţiţii Părinţi Episcopi, să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a ne fi îndrumători şi sprijin întru mărturisirea şi plinirea poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în aceste zile când credinţa şi viaţa creştină sunt atât de greu puse la încercare.
Cu nădejde şi smerită închinăciune,
Forul Ortodox Român
Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România
Alianţa Familiilor din România
- Forul Ortodox Român (F.O.R.), structură federativă fără personalitate juridică, a fost înfiinţată la 29 noiembrie 2008, prin consensul reprezentanţilor a 60 de organizaţii civice cu caracter cultural ţi sociale, care au participat la conferinţa Asociaţiilor Laicatului Ortodox Român. F.O.R. este coordonat de liderii organizaţiilor: Fundaţia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, Asociaţia „Pro-Vita” - Filiala Bucureşti, Asociaţia Română pentru Transporturi Rutiere Internaţionale A.R.T.R.I., Asociaţia „Christiana” şi Asociaţia „Rost”.
- Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România cuprinde 16 asociaţii şi fundaţii care apară şi cultivă valorile vieţii.
- Alianţa Familiilor din România este o asociaţie civică promotoare a principiilor social-culturale care au stat la baza dezvoltării societăţii: familia şi morala creştină aplicată în relaţiile interumane şi în viaţa socială.
UPDATE
Şi pentru a vedea mai clar cu cine avem de-a face, vom spune ca organizatorii Marsului pentru Familie au fost amenintati cu moartea de catre un activist pentru "drepturile" homosexualilor. Deci cine sunt intolerantii, violentii, promotorii urii? Detalii aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2009/05/organizatorii-marsului-pentru-familie.html .
Sunday, May 17, 2009
Wednesday, May 6, 2009
Cella Serghi - "Pânza de păianjen"
Este un mister mereu reînnoit atunci când în vârtejul unei lumi copleşite de acţiune şi adesea lipsite de reflecţie şi profunzime, se face simţită discret o prezenţă feminină. Am admirat mereu scriitura autoarelor care au ştiut să-şi transpună în paginile cărţilor feminitatea, de la Hortensia Papadat-Bengescu, până la naturalismul totuşi atât de sensibil al lui Flannery O’Connor. Cella Serghi, la rândul ei, scrie foarte feminin, într-o vreme în care acest atribut tinde să devină, în lumea literelor şi a artei, desuet. Bărbaţii sunt creatori de idei-forţă, îşi spulberă năvalnic propriile îndoieli sau, dimpotrivă, le ridică la rang de dogmă, aşa cum se întâmplă în viziunea sceptică a celor care, epigoni ai marilor literaţi, nu mai cred în nimic. Capacitatea de a lupta pentru un ideal, chiar atunci când realitatea însăşi trebuie măsluită pentru a-l putea înfăţişa, puterea de a transforma, prin forţa unei voinţe şi a unei credinţe, aceasta realitate, astfel încât ea să răspundă aspiraţiilor, este una dintre cele mai des întâlnite însuşiri ale operei marilor scriitori. Ei judecă şi împart lumea, o remodelează păşind prin ea cu o vitejie uneori martirică, alteori prostească – deşi nu neapărat mai puţin grandioasă – astfel încât mult după moartea lor oamenii pot să se ghideze după experienţele lor. „După cum spunea Faulkner...”, sau „după cum spunea Nietzsche...” sau „după cum spunea Sfântul Pavel...”, se va auzi, până la sfârşitul veacurilor, la începutul unei argumentaţii. De multe ori, chiar şi lucrurile cele mai frumoase riscă să basculeze în extrema lipsei de sensibilitate şi compasiune. Şi atunci e nevoie de un echilibru. Echilibru pe care îl aduce femeia.
După ce am citit „Pânza de păianjen”, nu am descoperit în ea nici o afirmaţie bună de scris ca motto, nici o judecată, nici o sentinţă. Delicateţea feminină a Cellei Serghi se reflectă într-un scris care nu se judecă nici pe sine, nici pe alţii, ci priveşte cu o fină percepţie a nuanţelor lumea din afară şi nenumăratele lumi interioare. Ceea ce de multe ori scapă observaţiei unui spirit masculin, grăbit să ajungă la rezultat, la o concluzie, are un ecou prelung în sensibilitatea Dianei Slavu, alter-ego-ul autoarei, care, într-o lume îngustată de suferinţă, meschinărie, luptă şi prejudecăţile proprii, se agaţă de fiecare parfum, de fiecare voce, de fiecare pală de vânt pentru a explora adâncul insondabil al măreţiei şi decăderii omeneşti. Iubirea sau simulacrul ei superficial descoperă bogăţii interioare şi taine, pe fondul unor poveşti aparent banale. Diana – şi prin ea Cella Serghi – se fereşte să condamne şi să judece, chiar şi în momentele în care dezamăgirea este cruntă şi trădarea mişelească. Ochii minţii, mari şi curioşi, privesc către oameni, gesturi, cuvinte şi mişcări, fără a încerca să le disece şi să le explice, ci trăindu-le mai degrabă în adâncul propriei fiinţe, întru o înţelegere mai adâncă a firii omeneşti, tocmai pentru că este dincolo de cuvinte şi concepte.
„Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.” Iată expresia simplă a unicităţii feminine, care se poate aplica şi scrisului autoarei, conştientă de propria ei existenţă irepetabilă într-o lume guvernată de bărbaţii care rătăcesc din ce în ce mai adânc în hăţişul competiţiei şi al dorinţei unei iluzorii supremaţii. De cealaltă parte, desigur vulgarizat, dar nu mai puţin real, aşa-zisul spirit practic care uită de nevoia vitală de frumos a naturii umane: „Şi Michi nu înţelegea de ce mă frământ, ce-mi pasă. Încercam să mă apropii de el fără să izbutesc. Felul lui de a gândi, - rece, strâns, logic -, într-un fel care mă impresionase la început, mi se părea acum inuman, lipsit de înţelegere pentru nuanţe, pentru tot ce nu se putea rezolva strict matematic. Mi-ar fi plăcut să fie cald, generos, drept. Să participe, la fel ca mine, la tot ce era viaţă. Să mă mângâie când sunt necăjită, ba chiar să-mi spuie cuvinte duioase. Dar Michi înţelegea lucrurile altfel. Le împărţea în utile şi inutile.” „Pânza de păianjen” este istorisirea unor suferinţe, dar, deşi cea care suferă e chiar eroina principală, fiecare frază este de fapt imagine a compasiunii ei faţă de toţi cei din jur, o delicată revelaţie a unor trăsături când conjugale, când materne, cu natura feminină ce hrăneşte şi învăluie cu căldura ei întregul univers.
Într-o limbă curgătoare, cu parfum interbelic şi atenţie pentru detaliu, scrisul Cellei Sergi se detaşează prin natura lui – poate chiar în ciuda intenţiilor autoarei – de uşoara tentă ideologică strecurată pe ici, pe colo, dar dizolvată în tonurile calde ale vieţii dincolo de îndiguiri artificiale. Judecând la rece, avem în faţă povestea unui eşec existenţial trăit la doar douăzeci şi unu de ani, dar care transformă ireversibil sufletul eroinei. Este eşec, în ciuda concluziei uşor avântate ce se vrea de acum nepăsătoare la vechile suferinţei şi militanta unui viitor luminos. Şi totuşi, însăşi căderea răspândeşte raze de lumină şi nădejde, atunci când, fără a condamna, personajul/autoarea păşeşte mai departe cu o bogăţie interioară pe care o dăruieşte fără reţineri.
Socotesc că nu trebuie să căutăm în „Pânza de păianjen” nici un fel de învăţătură. Nu este o carte care să invite la concluzii sau să ne ajute în formarea noastră. Din acest punct de vedere, nu ştiu cât este de folositoare, cât este – pentru a mă exprima teologic – de ziditoare. În cele din urmă însă, „c’est utile puisque c’est joli”, cum ar spune Micul Prinţ al lui Saint-Exupery. Şi undeva, în adâncul naturii umane, pe care scriitorii îl intuiesc iar scrisul feminin îl simte şi îl redă cu duioşie, frumosul se arată ca sursă de viaţă. „Pânza de păianjen” este o lectură care te poate face mai bogat, pentru că deşi nu te învaţă deloc cum să trăieşti şi cum să gândeşti – sau, când încearcă să o facă, greşeşte – te ajută să-ţi însuşeşti un crâmpei din lecţia adâncimii naturii umane şi a compătimirii.
După ce am citit „Pânza de păianjen”, nu am descoperit în ea nici o afirmaţie bună de scris ca motto, nici o judecată, nici o sentinţă. Delicateţea feminină a Cellei Serghi se reflectă într-un scris care nu se judecă nici pe sine, nici pe alţii, ci priveşte cu o fină percepţie a nuanţelor lumea din afară şi nenumăratele lumi interioare. Ceea ce de multe ori scapă observaţiei unui spirit masculin, grăbit să ajungă la rezultat, la o concluzie, are un ecou prelung în sensibilitatea Dianei Slavu, alter-ego-ul autoarei, care, într-o lume îngustată de suferinţă, meschinărie, luptă şi prejudecăţile proprii, se agaţă de fiecare parfum, de fiecare voce, de fiecare pală de vânt pentru a explora adâncul insondabil al măreţiei şi decăderii omeneşti. Iubirea sau simulacrul ei superficial descoperă bogăţii interioare şi taine, pe fondul unor poveşti aparent banale. Diana – şi prin ea Cella Serghi – se fereşte să condamne şi să judece, chiar şi în momentele în care dezamăgirea este cruntă şi trădarea mişelească. Ochii minţii, mari şi curioşi, privesc către oameni, gesturi, cuvinte şi mişcări, fără a încerca să le disece şi să le explice, ci trăindu-le mai degrabă în adâncul propriei fiinţe, întru o înţelegere mai adâncă a firii omeneşti, tocmai pentru că este dincolo de cuvinte şi concepte.
„Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă (cum se spune în Drept despre bunurile care nu se pot schimba între ele, cum ar fi un tablou, un covor, un exemplar de carte dintr-o ediţie rară), amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.” Iată expresia simplă a unicităţii feminine, care se poate aplica şi scrisului autoarei, conştientă de propria ei existenţă irepetabilă într-o lume guvernată de bărbaţii care rătăcesc din ce în ce mai adânc în hăţişul competiţiei şi al dorinţei unei iluzorii supremaţii. De cealaltă parte, desigur vulgarizat, dar nu mai puţin real, aşa-zisul spirit practic care uită de nevoia vitală de frumos a naturii umane: „Şi Michi nu înţelegea de ce mă frământ, ce-mi pasă. Încercam să mă apropii de el fără să izbutesc. Felul lui de a gândi, - rece, strâns, logic -, într-un fel care mă impresionase la început, mi se părea acum inuman, lipsit de înţelegere pentru nuanţe, pentru tot ce nu se putea rezolva strict matematic. Mi-ar fi plăcut să fie cald, generos, drept. Să participe, la fel ca mine, la tot ce era viaţă. Să mă mângâie când sunt necăjită, ba chiar să-mi spuie cuvinte duioase. Dar Michi înţelegea lucrurile altfel. Le împărţea în utile şi inutile.” „Pânza de păianjen” este istorisirea unor suferinţe, dar, deşi cea care suferă e chiar eroina principală, fiecare frază este de fapt imagine a compasiunii ei faţă de toţi cei din jur, o delicată revelaţie a unor trăsături când conjugale, când materne, cu natura feminină ce hrăneşte şi învăluie cu căldura ei întregul univers.
Într-o limbă curgătoare, cu parfum interbelic şi atenţie pentru detaliu, scrisul Cellei Sergi se detaşează prin natura lui – poate chiar în ciuda intenţiilor autoarei – de uşoara tentă ideologică strecurată pe ici, pe colo, dar dizolvată în tonurile calde ale vieţii dincolo de îndiguiri artificiale. Judecând la rece, avem în faţă povestea unui eşec existenţial trăit la doar douăzeci şi unu de ani, dar care transformă ireversibil sufletul eroinei. Este eşec, în ciuda concluziei uşor avântate ce se vrea de acum nepăsătoare la vechile suferinţei şi militanta unui viitor luminos. Şi totuşi, însăşi căderea răspândeşte raze de lumină şi nădejde, atunci când, fără a condamna, personajul/autoarea păşeşte mai departe cu o bogăţie interioară pe care o dăruieşte fără reţineri.
Socotesc că nu trebuie să căutăm în „Pânza de păianjen” nici un fel de învăţătură. Nu este o carte care să invite la concluzii sau să ne ajute în formarea noastră. Din acest punct de vedere, nu ştiu cât este de folositoare, cât este – pentru a mă exprima teologic – de ziditoare. În cele din urmă însă, „c’est utile puisque c’est joli”, cum ar spune Micul Prinţ al lui Saint-Exupery. Şi undeva, în adâncul naturii umane, pe care scriitorii îl intuiesc iar scrisul feminin îl simte şi îl redă cu duioşie, frumosul se arată ca sursă de viaţă. „Pânza de păianjen” este o lectură care te poate face mai bogat, pentru că deşi nu te învaţă deloc cum să trăieşti şi cum să gândeşti – sau, când încearcă să o facă, greşeşte – te ajută să-ţi însuşeşti un crâmpei din lecţia adâncimii naturii umane şi a compătimirii.
Monday, April 27, 2009
Istoria AC/DC
Imaginaţi-vă o familie de scoţieni tipică, cu mulţi copii, emigrând în Australia, unde cele mai tinere vlăstare se îndrăgostesc de muzica americană a anilor 50-70. Pare o povestioară obişnuită despre explorarea frontierelor, aşa cum s-au scris câteva în secolul ce tocmai a trecut. Doar că istoria noastră continuă şi azi, deşi începutul ei e departe, în luna noiembrie a anului 1973...
Angus, Malcolm şi George, trei dintre fraţii Young decid să se apuce de cântat, şi pentru ca totul să rămână oarecum în familie, îşi aleg numele inspiraţi de o inscripţie de pe maşina de cusut electrică a surorii lor: curent continuu, curent alternativ. Pe scurt, AC/DC. George avea să se ocupe de partea de producţie, în timp ce Angus şi Malcolm devin chitarişti. După ce încearcă mai multe componenţe, noua trupă debutează live într-un club din Sydney, chiar în seara de 31 decembrie, cu solistul vocal Dave Evans. Angus apare îmbrăcat în uniforma şcolară – deşi se spune că detestase şcoala – care a fost aleasă în cele din urmă din alte costumaţii, foarte la modă atunci, în contextul apariţiei curentului glam/glitter. Cu toate acestea, tocmai pentru că pare prea ataşat de această orientare, în timp ce fraţii Young preferă un rock’n’roll clasic, Evans nu rămâne prea mult timp în trupă. Înlocuitorul lui este alt emigrant scoţian, Ronald Belford „Bon” Scott, un adolescent rebel certat cu şcoala şi armata, iubitor de rock, senzaţii tari şi posesor al unui timbru zgâriat, inconfundabil, în care un feeling de blues se întâlneşte cu asprimea hard-rock. Trupa semnează destul de repede un contract cu Albert Records, proprietate australiană a EMI, iar în 1975 apare, doar în Australia, albumul de debut, „High Voltage”, înregistrat în zece zile. În acelaşi an e lansat single-ul „It’s a Long Way to the Top (If You Wanna Rock’n’Roll)”, piesă care va figura şi pe albumul secund, „TNT”, editat tot numai în ţara de adopţie a trupeţilor. AC/DC beneficiază de prima componenţă stabilă, fraţilor Young şi lui Bon Scott alăturându-li-se basistul Mark Evans şi bateristul Phil Rudd. Deschiderea către piaţa europeană are loc în 1976, când este semnat un contract cu Atlantic Records, în urma căruia apare varianta internaţională a albumului „High Voltage”, o compilaţie între cele două discuri australiene, cu accentul pus pe mai originalul „TNT”. În acelaşi an AC/DC cântă în celebrul club Marquee din Londra, unde succesul anunţă deja sfârşitul concertelor în locuri atât de mici. Următorul album, „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” apare şi el în două variante – australiană şi internaţională – în timp ce următorul, „Let There Be Rock” marchează în acelaşi timp despărţirea de basistul Mark Evans şi adoptarea celebrului logo al trupei, cu fulgerul între cele două grupuri de litere. Ultimul teritoriu necucerit, Statele Unite, este asaltat de trupa ale cărei show-uri devin mostre de entuziasm şi energie. Bon Scott, provocator, sensibil şi rebel, este dublat de inepuizabilul Angus, care cântă, aleargă, se tăvăleşte pe jos şi, nu o dată, îşi dezgoleşte posteriorul în faţa publicului cucerit de prospeţimea muzicii şi ironia uneori licenţioasă a versurilor.
În 1978, cu noul basist, Cliff Williams, este lansat albumul „Powerage”, iar în cadrul turneului ce îi urmează, la Apollo Theatre din Glasgow trupa înregistrează ceea ce avea să devină primul live, „If You Want Blood”. Dacă până în acest moment George Young, fratele lui Angus şi Malcolm, produsese albumele trupei, pentru noul disc este ales celebrul Robert John „Mutt” Lange. Întrebaţi cum este viaţa în turneu, membrii trupei ar fi răspuns că „atunci când dormi în autocar cu un ciorap împuţit bălăgănindu-se în faţa ta, e ca o autostradă spre iad”. De aici se naşte ideea pentru primul succes uriaş al trupei, „Highway To Hell” (1979). Cu hituri memorabile, ca piesa-titlu, „Touch Too Much” sau „If You Want Blood (You’ve Got It)”, albumul reuşeşte să pătrundă în premieră în top 100 din Statele Unite. „Highway To Hell” este chintesenţa muzicii AC/DC de până în acel moment, cu riff-uri simple, de impact, refrene uşor de reţinut, câte un power chord pe ici pe colo şi acordurile în care blues şi rock’n’roll se întâlnesc cu linia vocală agresiv-ironică a lui Bon Scott. Apariţia pe copertă a lui Angus cu coarne şi coadă de diavol, precum şi titlul însuşi al albumului, le atrag membrilor grupului acuzaţia de satanism, de care toţi se leapădă categoric în presă, Malcolm Young adăugând chiar, cu umorul tipic scoţian: „me mum would kill me for that”.
Bucuria succesului e de scurtă durată. Pe 19 februarie, după o noapte stropită din belşug cu alcool, Bon Scott, care rămăsese să doarmă în maşina unui prieten, este găsit mort. Cauza decesului, „intoxicaţie acută cu alcool”, la care se adaugă faptul că solistul suferea de astm şi că în maşină era foarte frig. Deşi fraţii Young au constituit tot timpul baza grupului, Angus fiind adesea şi în centrul scenei, Bon Scott l-a ajutat să-şi creeze o identitate proprie. Simpatic şi cuceritor, în ciuda exceselor, el se identifica adesea cu imaginea AC/DC şi de aceea supravieţuitorii se gândesc un timp să renunţe la continuarea carierei. În cele din urmă, Angus şi Malcolm ajung la concluzia că cel ale cărui rămăşiţe pământeşti odihnesc în cimitirul Freemantle din Australia ar fi vrut ca ei să continue. Noul solist vocal este ales, parcă paradoxal, din trupa Geordie, asupra căreia chiar Bon îi atrăsese atenţia lui Angus.
Ca semn de doliu pentru fostul lor solist vocal, membrii AC/DC aleg pentru noul album, „Back In Black” (1980), o copertă neagră. Debutul lui Brian Johnson înseamnă în acelaşi timp cel mai bine vândut album al trupei din toate timpurile, care până astăzi ocupă poziţia a cincea a vânzărilor de pe piaţa americană. Timbrul mai agresiv al lui Brian Johnson dă culoare unor hit-uri inconturnabile ca „Hells Bells” (sic!), „You Shook Me All Night Long” sau piesa-titlu. Seria de concerte sold-out este urmată în 1981 de ultimul album produs de „Mutt” Lange, „For Those About To Rock We Salute You”, care atinge pentru prima dată în istoria trupei locul 1 în topurile americane. În plus, rechizita live se îmbogăţeşte, pe lângă păpuşa grotescă ce ilustrează versurile parodice ale piesei „Whole Lotta Rosie” şi clopotul ce bate pe „Hells Bells”, cu celebrele tunuri marcând salutul către „those about to rock”, piesa cu acelaşi nume ca albumul încheind, din acest moment, concertele din ce în ce mai mari AC/DC.
Urmează o lungă perioadă de declin. În dorinţa de a reveni la producţia mai simplă a începuturilor, trupa se ocupă singură de acest capitol pentru albumul din 1983, „Flick of the Switch”. Deşi cu timpul vânzările i-au adus discul de platină, discul este socotit un pas înapoi atât din punct de vedere comercial cât şi din cel al compoziţiilor, departe de memorabilele hit-uri ale trecutului. În plus, un conflict dintre Malcolm Young şi bateristul Phil Rudd îl face pe acesta din urmă să părăsească trupa imediat după terminarea înregistrărilor. Înlocuitorul său se numeşte Simon Wright, cu care, doi ani mai târziu, AC/DC înregistrează „Fly On the Wall”. Deşi avem o piesă cu potenţial de hit, „Shake Your Foundations”, presa răbufneşte la adresa grupului, despre care se spune că a scos acelaşi album de 9 ori, iar vânzările sunt din nou sub aşteptări.
Pentru coloana sonoră a filmului lui Stephen King, „Maximum Overdrive”, AC/DC lansează în 1986 albumul cel mai apropiat de un best-of, „Who Made Who”, cu doar trei piese noi: cea care dă titlul albumului şi instrumentalele „DT” şi „Chase the Ace”. Odată cu discul este lansată şi o casetă video cu câteva clipuri şi fragmente din concerte. Reveniţi în atenţia publicului, trupeţii aleg să lanseze următorul album – un nou succes comercial, deşi compoziţiile nu rup gura târgului – cu acelaşi cuplu de producători de pe primele albume din perioada Bon Scott, Harry Vanda şi George Young (fratele chitariştilor). Şi pentru ca totul să rămână în familie, în momentul în care Malcolm se hotărăşte să nu participe la turneul de promovare a albumului, pentru a-şi rezolva problemele legate de alcoolism, locul său este luat de nepotul lui şi al lui Angus, Stevie Young. La sfârşitul perioadei de concerte, Chris Slade îl înlocuieşte pe Simon Wright, plecat la Dio, în spatele tobelor.
Dar adevăratul comeback are loc în 1990, cu albumul „The Razor’s Edge”, produs de Bruce Fairbairn (Aerosmith, Bon Jovi), susţinut de video-clipul noului hit, „Thunderstruck” şi înţesat de piese a căror prezenţă devine obligatorie în toate concertele AC/DC. Mai proaspăt, cu un entuziasm regăsit şi teme memorabile, „The Razor’s Edge” readuce grupul în prim-plan, într-un moment în care marile nume din metal ajunseseră la apogeu, iar valul grunge stătea să erupă. Turneul de promovare este unul dintre cele mai mediatizate din istoria trupei, umbrit doar de moartea a 3 fani, striviţi în învălmăşeala creată în Salt Lake City, eveniment despre care Malcolm nu vorbeşte nici până astăzi, în timp ce Angus declară: „Suntem îndureraţi şi tot ce putem face e să ne rugăm ca un asemenea lucru să nu se mai întâmple niciodată”.
În 1992 AC/DC lansează piesa „Big Gun”, susţinută de un video-clip, pentru coloana sonoră a filmului „Last Action Hero”, cu Arnold Schwarzenegger, iar în 1994, ca un semn că vechile conflicte s-au stins, trupa se desparte amiabil de Chris Slade pentru a-l readuce în spatele tobelor pe bătrânul Phil Rudd. În componenţa din 1980-1983, AC/DC colaborează cu excentricul producător Rick Rubin (Slayer, Red Hot Chili Peppers, Beastie Boys) pentru discul din 1995, „Ballbreaker”. Compus tot de fraţii Young (Brian Johnson nu a mai participat la scrierea pieselor de la „Blow Up Your Video” încoace), albumul este o continuare firească pentru „The Razor’s Edge”, în aceeaşi linie a pieselor simple, fără inovaţie, dar cu melodii şi ritmuri memorabile.
După albumul din 2000, „Stiff Upper Lip”, produs de George Young, peste activitatea de studio a trupei se aşterne tăcerea. În 2001 apare filmarea unui concert memorabil de la Olympiastadion, din München, contractul semnat în 2002 cu Sony are ca rezultat reeditarea întregului catalog şi în 2005 AC/DC cântă la Malson Canadian Rocks for Toronto, alături de Rush sau Justin Timberlake (huiduit), într-un mare concert cu Rolling Stones cap de afiş, ce are ca scop revigorarea turismului din oraşul canadian, ameninţat de spectrul SARS, vehiculat prin presa vremii. În 2007 Columbia Records lansează un triplu DVD („Plug Me In”), ce acoperă perioada 1967-1993.
După o lungă aşteptare, 2008 aduce noua realizare discografică a AC/DC, „Black Ice”. Judecata timpului rămâne să se pronunţe în legătură cu valoarea noilor piese, însă din punct de vedere comercial albumul este, la doar câteva luni de la apariţie, un succes răsunător. Lansat prin intermediul reţelei de magazine Wal Mart, „Black Ice” atinge într-un timp record prima poziţie a topurilor americane (lucru pe care nu-l mai reuşise decât „For Those About To Rock”) şi dobândeşte discul de platină în mai multe ţări din Europa şi America. Turneul care urmează lansării, poate ultimul pe care trupa îl va întreprinde în întreaga lume, are deja o bună parte dintre date sold out. În timp ce în unele oraşe se organizează demonstraţii pentru a aduce trupa, în altele se discută deja despre programarea unui concert suplimentar.
„Cu cât o piesă e mai simplă, cu atât e mai bună pentru noi, pentru că rezonează cu omul de pe stradă”. Sunt cuvintele lui Angus Young, care în ciuda vârstei şi a unei atitudini privite de mulţi ca retrogradă („ascult în continuare B. B. King şi John Lee Hooker, de ce să caut altceva, dacă asta e muzica ce mi-a plăcut mereu şi care îmi oferă şi astăzi tot ce vreau să aud”), dincolo de stilul neschimbat de zeci de ani, este încă marca unei legende muzicale scrise din 2-3 acorduri pe care rareori le poţi asculta fără să începi să baţi din picior.
Angus, Malcolm şi George, trei dintre fraţii Young decid să se apuce de cântat, şi pentru ca totul să rămână oarecum în familie, îşi aleg numele inspiraţi de o inscripţie de pe maşina de cusut electrică a surorii lor: curent continuu, curent alternativ. Pe scurt, AC/DC. George avea să se ocupe de partea de producţie, în timp ce Angus şi Malcolm devin chitarişti. După ce încearcă mai multe componenţe, noua trupă debutează live într-un club din Sydney, chiar în seara de 31 decembrie, cu solistul vocal Dave Evans. Angus apare îmbrăcat în uniforma şcolară – deşi se spune că detestase şcoala – care a fost aleasă în cele din urmă din alte costumaţii, foarte la modă atunci, în contextul apariţiei curentului glam/glitter. Cu toate acestea, tocmai pentru că pare prea ataşat de această orientare, în timp ce fraţii Young preferă un rock’n’roll clasic, Evans nu rămâne prea mult timp în trupă. Înlocuitorul lui este alt emigrant scoţian, Ronald Belford „Bon” Scott, un adolescent rebel certat cu şcoala şi armata, iubitor de rock, senzaţii tari şi posesor al unui timbru zgâriat, inconfundabil, în care un feeling de blues se întâlneşte cu asprimea hard-rock. Trupa semnează destul de repede un contract cu Albert Records, proprietate australiană a EMI, iar în 1975 apare, doar în Australia, albumul de debut, „High Voltage”, înregistrat în zece zile. În acelaşi an e lansat single-ul „It’s a Long Way to the Top (If You Wanna Rock’n’Roll)”, piesă care va figura şi pe albumul secund, „TNT”, editat tot numai în ţara de adopţie a trupeţilor. AC/DC beneficiază de prima componenţă stabilă, fraţilor Young şi lui Bon Scott alăturându-li-se basistul Mark Evans şi bateristul Phil Rudd. Deschiderea către piaţa europeană are loc în 1976, când este semnat un contract cu Atlantic Records, în urma căruia apare varianta internaţională a albumului „High Voltage”, o compilaţie între cele două discuri australiene, cu accentul pus pe mai originalul „TNT”. În acelaşi an AC/DC cântă în celebrul club Marquee din Londra, unde succesul anunţă deja sfârşitul concertelor în locuri atât de mici. Următorul album, „Dirty Deeds Done Dirty Cheap” apare şi el în două variante – australiană şi internaţională – în timp ce următorul, „Let There Be Rock” marchează în acelaşi timp despărţirea de basistul Mark Evans şi adoptarea celebrului logo al trupei, cu fulgerul între cele două grupuri de litere. Ultimul teritoriu necucerit, Statele Unite, este asaltat de trupa ale cărei show-uri devin mostre de entuziasm şi energie. Bon Scott, provocator, sensibil şi rebel, este dublat de inepuizabilul Angus, care cântă, aleargă, se tăvăleşte pe jos şi, nu o dată, îşi dezgoleşte posteriorul în faţa publicului cucerit de prospeţimea muzicii şi ironia uneori licenţioasă a versurilor.
În 1978, cu noul basist, Cliff Williams, este lansat albumul „Powerage”, iar în cadrul turneului ce îi urmează, la Apollo Theatre din Glasgow trupa înregistrează ceea ce avea să devină primul live, „If You Want Blood”. Dacă până în acest moment George Young, fratele lui Angus şi Malcolm, produsese albumele trupei, pentru noul disc este ales celebrul Robert John „Mutt” Lange. Întrebaţi cum este viaţa în turneu, membrii trupei ar fi răspuns că „atunci când dormi în autocar cu un ciorap împuţit bălăgănindu-se în faţa ta, e ca o autostradă spre iad”. De aici se naşte ideea pentru primul succes uriaş al trupei, „Highway To Hell” (1979). Cu hituri memorabile, ca piesa-titlu, „Touch Too Much” sau „If You Want Blood (You’ve Got It)”, albumul reuşeşte să pătrundă în premieră în top 100 din Statele Unite. „Highway To Hell” este chintesenţa muzicii AC/DC de până în acel moment, cu riff-uri simple, de impact, refrene uşor de reţinut, câte un power chord pe ici pe colo şi acordurile în care blues şi rock’n’roll se întâlnesc cu linia vocală agresiv-ironică a lui Bon Scott. Apariţia pe copertă a lui Angus cu coarne şi coadă de diavol, precum şi titlul însuşi al albumului, le atrag membrilor grupului acuzaţia de satanism, de care toţi se leapădă categoric în presă, Malcolm Young adăugând chiar, cu umorul tipic scoţian: „me mum would kill me for that”.
Bucuria succesului e de scurtă durată. Pe 19 februarie, după o noapte stropită din belşug cu alcool, Bon Scott, care rămăsese să doarmă în maşina unui prieten, este găsit mort. Cauza decesului, „intoxicaţie acută cu alcool”, la care se adaugă faptul că solistul suferea de astm şi că în maşină era foarte frig. Deşi fraţii Young au constituit tot timpul baza grupului, Angus fiind adesea şi în centrul scenei, Bon Scott l-a ajutat să-şi creeze o identitate proprie. Simpatic şi cuceritor, în ciuda exceselor, el se identifica adesea cu imaginea AC/DC şi de aceea supravieţuitorii se gândesc un timp să renunţe la continuarea carierei. În cele din urmă, Angus şi Malcolm ajung la concluzia că cel ale cărui rămăşiţe pământeşti odihnesc în cimitirul Freemantle din Australia ar fi vrut ca ei să continue. Noul solist vocal este ales, parcă paradoxal, din trupa Geordie, asupra căreia chiar Bon îi atrăsese atenţia lui Angus.
Ca semn de doliu pentru fostul lor solist vocal, membrii AC/DC aleg pentru noul album, „Back In Black” (1980), o copertă neagră. Debutul lui Brian Johnson înseamnă în acelaşi timp cel mai bine vândut album al trupei din toate timpurile, care până astăzi ocupă poziţia a cincea a vânzărilor de pe piaţa americană. Timbrul mai agresiv al lui Brian Johnson dă culoare unor hit-uri inconturnabile ca „Hells Bells” (sic!), „You Shook Me All Night Long” sau piesa-titlu. Seria de concerte sold-out este urmată în 1981 de ultimul album produs de „Mutt” Lange, „For Those About To Rock We Salute You”, care atinge pentru prima dată în istoria trupei locul 1 în topurile americane. În plus, rechizita live se îmbogăţeşte, pe lângă păpuşa grotescă ce ilustrează versurile parodice ale piesei „Whole Lotta Rosie” şi clopotul ce bate pe „Hells Bells”, cu celebrele tunuri marcând salutul către „those about to rock”, piesa cu acelaşi nume ca albumul încheind, din acest moment, concertele din ce în ce mai mari AC/DC.
Urmează o lungă perioadă de declin. În dorinţa de a reveni la producţia mai simplă a începuturilor, trupa se ocupă singură de acest capitol pentru albumul din 1983, „Flick of the Switch”. Deşi cu timpul vânzările i-au adus discul de platină, discul este socotit un pas înapoi atât din punct de vedere comercial cât şi din cel al compoziţiilor, departe de memorabilele hit-uri ale trecutului. În plus, un conflict dintre Malcolm Young şi bateristul Phil Rudd îl face pe acesta din urmă să părăsească trupa imediat după terminarea înregistrărilor. Înlocuitorul său se numeşte Simon Wright, cu care, doi ani mai târziu, AC/DC înregistrează „Fly On the Wall”. Deşi avem o piesă cu potenţial de hit, „Shake Your Foundations”, presa răbufneşte la adresa grupului, despre care se spune că a scos acelaşi album de 9 ori, iar vânzările sunt din nou sub aşteptări.
Pentru coloana sonoră a filmului lui Stephen King, „Maximum Overdrive”, AC/DC lansează în 1986 albumul cel mai apropiat de un best-of, „Who Made Who”, cu doar trei piese noi: cea care dă titlul albumului şi instrumentalele „DT” şi „Chase the Ace”. Odată cu discul este lansată şi o casetă video cu câteva clipuri şi fragmente din concerte. Reveniţi în atenţia publicului, trupeţii aleg să lanseze următorul album – un nou succes comercial, deşi compoziţiile nu rup gura târgului – cu acelaşi cuplu de producători de pe primele albume din perioada Bon Scott, Harry Vanda şi George Young (fratele chitariştilor). Şi pentru ca totul să rămână în familie, în momentul în care Malcolm se hotărăşte să nu participe la turneul de promovare a albumului, pentru a-şi rezolva problemele legate de alcoolism, locul său este luat de nepotul lui şi al lui Angus, Stevie Young. La sfârşitul perioadei de concerte, Chris Slade îl înlocuieşte pe Simon Wright, plecat la Dio, în spatele tobelor.
Dar adevăratul comeback are loc în 1990, cu albumul „The Razor’s Edge”, produs de Bruce Fairbairn (Aerosmith, Bon Jovi), susţinut de video-clipul noului hit, „Thunderstruck” şi înţesat de piese a căror prezenţă devine obligatorie în toate concertele AC/DC. Mai proaspăt, cu un entuziasm regăsit şi teme memorabile, „The Razor’s Edge” readuce grupul în prim-plan, într-un moment în care marile nume din metal ajunseseră la apogeu, iar valul grunge stătea să erupă. Turneul de promovare este unul dintre cele mai mediatizate din istoria trupei, umbrit doar de moartea a 3 fani, striviţi în învălmăşeala creată în Salt Lake City, eveniment despre care Malcolm nu vorbeşte nici până astăzi, în timp ce Angus declară: „Suntem îndureraţi şi tot ce putem face e să ne rugăm ca un asemenea lucru să nu se mai întâmple niciodată”.
În 1992 AC/DC lansează piesa „Big Gun”, susţinută de un video-clip, pentru coloana sonoră a filmului „Last Action Hero”, cu Arnold Schwarzenegger, iar în 1994, ca un semn că vechile conflicte s-au stins, trupa se desparte amiabil de Chris Slade pentru a-l readuce în spatele tobelor pe bătrânul Phil Rudd. În componenţa din 1980-1983, AC/DC colaborează cu excentricul producător Rick Rubin (Slayer, Red Hot Chili Peppers, Beastie Boys) pentru discul din 1995, „Ballbreaker”. Compus tot de fraţii Young (Brian Johnson nu a mai participat la scrierea pieselor de la „Blow Up Your Video” încoace), albumul este o continuare firească pentru „The Razor’s Edge”, în aceeaşi linie a pieselor simple, fără inovaţie, dar cu melodii şi ritmuri memorabile.
După albumul din 2000, „Stiff Upper Lip”, produs de George Young, peste activitatea de studio a trupei se aşterne tăcerea. În 2001 apare filmarea unui concert memorabil de la Olympiastadion, din München, contractul semnat în 2002 cu Sony are ca rezultat reeditarea întregului catalog şi în 2005 AC/DC cântă la Malson Canadian Rocks for Toronto, alături de Rush sau Justin Timberlake (huiduit), într-un mare concert cu Rolling Stones cap de afiş, ce are ca scop revigorarea turismului din oraşul canadian, ameninţat de spectrul SARS, vehiculat prin presa vremii. În 2007 Columbia Records lansează un triplu DVD („Plug Me In”), ce acoperă perioada 1967-1993.
După o lungă aşteptare, 2008 aduce noua realizare discografică a AC/DC, „Black Ice”. Judecata timpului rămâne să se pronunţe în legătură cu valoarea noilor piese, însă din punct de vedere comercial albumul este, la doar câteva luni de la apariţie, un succes răsunător. Lansat prin intermediul reţelei de magazine Wal Mart, „Black Ice” atinge într-un timp record prima poziţie a topurilor americane (lucru pe care nu-l mai reuşise decât „For Those About To Rock”) şi dobândeşte discul de platină în mai multe ţări din Europa şi America. Turneul care urmează lansării, poate ultimul pe care trupa îl va întreprinde în întreaga lume, are deja o bună parte dintre date sold out. În timp ce în unele oraşe se organizează demonstraţii pentru a aduce trupa, în altele se discută deja despre programarea unui concert suplimentar.
„Cu cât o piesă e mai simplă, cu atât e mai bună pentru noi, pentru că rezonează cu omul de pe stradă”. Sunt cuvintele lui Angus Young, care în ciuda vârstei şi a unei atitudini privite de mulţi ca retrogradă („ascult în continuare B. B. King şi John Lee Hooker, de ce să caut altceva, dacă asta e muzica ce mi-a plăcut mereu şi care îmi oferă şi astăzi tot ce vreau să aud”), dincolo de stilul neschimbat de zeci de ani, este încă marca unei legende muzicale scrise din 2-3 acorduri pe care rareori le poţi asculta fără să începi să baţi din picior.
Sunday, April 19, 2009
Wednesday, April 8, 2009
Basarabia, România, libertate
Stăm de ani de zile de vorbă. Discutăm prin cafenele, baruri, pe la petreceri, în parcuri, la mare şi la munte. În mijlocul preocupărilor noastre cotidiene, ne amintim din când în când şi despre Basarabia. O facem uneori de dragul unui exerciţiu retoric, alteori pentru a ne mai ciondăni sau a ne făli cu patriotismul respectiv pragmatismul nostru. Râuri de vorbe. „Pământ românesc”. „Moldoveni împuţiţi”. „Fraţii noştri”. „Le avem pe-ale noastre, ce ne mai trebuie să ne batem capul şi cu ei”. „Credinţă, neam”. „Curve, mafia”. Şi uite aşa ne-am tot implicat în problema Basarabiei. De la adăpostul confortabil al unor opinii care nu costă nimic. Acum însă se aude o chemare. Vom şti să răspundem?
Toate poveştile despre Basarabia complet rusificată şi despre cetăţenii „moldoveni” care de fapt n-ar vrea să audă despre România s-au spulberat în faţa zecilor de mii de oameni care îşi strigă disperarea anticomunistă în faţa unei autorităţi care, prin sclavul Voronin foloseşte cam acelaşi vocabular ca Ceauşescu în faţa martirilor timişoreni: fascişti, huligani, agenturi străine. La Chişinău se strigă „România”. E cel mai frumos compliment care ni se putea face, după 45 de ani de teroare roşie şi încă 20 de impotenţă politică şi slugărnicie falimentară. Dorinţa de libertate a unor oameni capătă numele nostru, al ţării şi al identităţii ei îngropate sub stratul de fals şi indiferenţă. La Chişinău, România este sinonim pentru libertate.
Foarte probabil alegerile din Basarabia au fost fraudate. Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Ce trebuie înţeles astăzi este că partea cea mai viguroasă a populaţiei regiunii s-a hotărât să scuture jugul roşu-moscovit. Neamul sau chiar omenirea sunt uneori concentrate şi reprezentate de un grup mic de persoane. De cei care, lucizi şi jertfelnici, îşi asumă identitatea şi luptă pentru ea. Aici principiul majorităţii nu are ce căuta. Elitele sunt fruntea, nu gloata, iar istoria se mişcă datorită oamenilor providenţiali, nu a mulţimilor depersonalizate. De aceea revolta de la Chişinău trebuie susţinută. Şi poate şi pentru că, în mod paradoxal, acolo se află în zilele acestea România vie şi viguroasă.
Dincolo de acestea, „România” este un strigăt după ajutor. Trecând peste orice opinii politice legate de oportunitatea sau legitimitatea legăturilor între Bucureşti şi Chişinău, oameni care suferă, tineri persecutaţi de un regim inuman, ne cer să fim alături de ei. Nouă, românilor. Nu Uniunii Europene, nu Occidentului, nu Statelor Unite. Ştim să ne facem, în ultimii ani, partizanii tuturor cauzelor, umanitare sau nu. Trimitem pături în Irak, soldaţi în Afghanistan, observatori în Kosovo. În faţa celor care ne cer ajutorul, nouă în mod expres, având nevoie de noi şi nu de alţii, rămânem muţi. Nu putem răspunde Chişinăului decât după ce vedem ce zic cei de la Strassbourg şi Bruxelles. Facem comentarii echidistante în care vedem sprijinul Vestului ca singură soluţie pentru „Republica Moldova”. Nu trăim izolaţi şi bineînţeles că e nevoie de o înţelegere cu marile puteri. Dar asta nu înseamnă să ne facem preş, nici să ne jucăm de-a struţul. Basarabia a strigat „România” şi noi o trimitem la Occident? Occidentul ne-a trădat pe toţi lăsându-ne în plasa lui tătuca Stalin şi apoi s-a prefăcut consternat şi uluit. În anii 50 au trecut dincolo de cortina de fier scrieri care demascau teroarea, lagărele, asasinatele, cenzura. Au ajuns în Franţa, dar n-au fost publicate, pentru că intelectualitatea de stânga le-a blocat. Aşa că nu mai e cazul să facem pe necunoscătorii şi să aşteptăm vreo intervenţie mesianică din Apus. Puternicii vremii ne vor ajuta dacă vom şti să ne ajutăm singuri. Politicienii independenţei şi unităţii româneşti au înţeles asta, cu toate că erau şi printre ei mulţi masoni şi, prin aceasta, membri ai cercurilor de interese concentrate în srăinătate.
Cred în România Mare, unită prin istorie, sânge, tradiţie, identitate şi prin credinţa în Hristos. Şi mai cred că astăzi chiar cei care se îndoiesc de acestea ar trebui să-şi aducă aminte că sunt oameni. Şi că un om, atunci când i se cere ajutorul nu trece nepăsător mai departe. Basarabia strigă România. Noi ce răspundem?
Toate poveştile despre Basarabia complet rusificată şi despre cetăţenii „moldoveni” care de fapt n-ar vrea să audă despre România s-au spulberat în faţa zecilor de mii de oameni care îşi strigă disperarea anticomunistă în faţa unei autorităţi care, prin sclavul Voronin foloseşte cam acelaşi vocabular ca Ceauşescu în faţa martirilor timişoreni: fascişti, huligani, agenturi străine. La Chişinău se strigă „România”. E cel mai frumos compliment care ni se putea face, după 45 de ani de teroare roşie şi încă 20 de impotenţă politică şi slugărnicie falimentară. Dorinţa de libertate a unor oameni capătă numele nostru, al ţării şi al identităţii ei îngropate sub stratul de fals şi indiferenţă. La Chişinău, România este sinonim pentru libertate.
Foarte probabil alegerile din Basarabia au fost fraudate. Dar nu acesta este lucrul cel mai important. Ce trebuie înţeles astăzi este că partea cea mai viguroasă a populaţiei regiunii s-a hotărât să scuture jugul roşu-moscovit. Neamul sau chiar omenirea sunt uneori concentrate şi reprezentate de un grup mic de persoane. De cei care, lucizi şi jertfelnici, îşi asumă identitatea şi luptă pentru ea. Aici principiul majorităţii nu are ce căuta. Elitele sunt fruntea, nu gloata, iar istoria se mişcă datorită oamenilor providenţiali, nu a mulţimilor depersonalizate. De aceea revolta de la Chişinău trebuie susţinută. Şi poate şi pentru că, în mod paradoxal, acolo se află în zilele acestea România vie şi viguroasă.
Dincolo de acestea, „România” este un strigăt după ajutor. Trecând peste orice opinii politice legate de oportunitatea sau legitimitatea legăturilor între Bucureşti şi Chişinău, oameni care suferă, tineri persecutaţi de un regim inuman, ne cer să fim alături de ei. Nouă, românilor. Nu Uniunii Europene, nu Occidentului, nu Statelor Unite. Ştim să ne facem, în ultimii ani, partizanii tuturor cauzelor, umanitare sau nu. Trimitem pături în Irak, soldaţi în Afghanistan, observatori în Kosovo. În faţa celor care ne cer ajutorul, nouă în mod expres, având nevoie de noi şi nu de alţii, rămânem muţi. Nu putem răspunde Chişinăului decât după ce vedem ce zic cei de la Strassbourg şi Bruxelles. Facem comentarii echidistante în care vedem sprijinul Vestului ca singură soluţie pentru „Republica Moldova”. Nu trăim izolaţi şi bineînţeles că e nevoie de o înţelegere cu marile puteri. Dar asta nu înseamnă să ne facem preş, nici să ne jucăm de-a struţul. Basarabia a strigat „România” şi noi o trimitem la Occident? Occidentul ne-a trădat pe toţi lăsându-ne în plasa lui tătuca Stalin şi apoi s-a prefăcut consternat şi uluit. În anii 50 au trecut dincolo de cortina de fier scrieri care demascau teroarea, lagărele, asasinatele, cenzura. Au ajuns în Franţa, dar n-au fost publicate, pentru că intelectualitatea de stânga le-a blocat. Aşa că nu mai e cazul să facem pe necunoscătorii şi să aşteptăm vreo intervenţie mesianică din Apus. Puternicii vremii ne vor ajuta dacă vom şti să ne ajutăm singuri. Politicienii independenţei şi unităţii româneşti au înţeles asta, cu toate că erau şi printre ei mulţi masoni şi, prin aceasta, membri ai cercurilor de interese concentrate în srăinătate.
Cred în România Mare, unită prin istorie, sânge, tradiţie, identitate şi prin credinţa în Hristos. Şi mai cred că astăzi chiar cei care se îndoiesc de acestea ar trebui să-şi aducă aminte că sunt oameni. Şi că un om, atunci când i se cere ajutorul nu trece nepăsător mai departe. Basarabia strigă România. Noi ce răspundem?
Monday, March 30, 2009
Între Hristos şi comunism (De la Arhipelagul Gulag la fericirea lui Nicolae Steinhardt)
„Nu găseşte cititorul imparţial că aceşti indivizi (comuniştii – n. n.) se feresc de Hristos ca dracul de tămâie şi de dangătul clopotelor de utrenie? Iată de ce regimul nostru nu se va împăca nicicând cu creştinismul! Comuniştii francezi promit în zadar contrariul.”
Sunt cuvintele lui Alexandr Soljeniţân, cel care în tinereţe a avut convingeri marxiste şi apoi s-a vindecat cu totul, după ce a trăit în lagărele sovietice punerea în practică a luminosului „umanism” roşu. Şi sunt cuvinte care ne pot prilejui o reflecţie utilă. Cei care astăzi se feresc de Hristos ca de ciumă, nu sunt cumva urmaşii comuniştilor de odinoară? Dar cine se fereşte?
Nu îmi propun să dau răspunsuri exhaustive. Scopul meu e să vă pun pe gânduri. Şi dacă altul înaintea mea a numit corectitudinea politică „noul comunism alb” (H.-R. Patapievici), poate ne va fi mai uşor să stabilim puncte comune între unii dintre conducătorii şi liderii de opinie ai lumii în care trăim şi fioroşii stalinişti de odinioară. Repet, nu am răspunsuri. Doar sugestii.
Ted Turner, proprietarul CNN, a rămas consternat când a aflat că soţia sa, celebra actriţă Jane Fonda, s-a convertit la creştinism. Circulă mai multe variante ale întregii poveşti, cert este că totul s-a încheiat cu divorţul. CNN este unul dintre posturile cele mai vizionate, socotit sursă esenţială de informaţii pentru lumea euro-americană. Direcţia sa ideologică este dată de unul care socoteşte creştinismul „religie pentru rataţi”. Problema nu este aici. Fiecare e liber să aibă propria părere. Când însă aceasta se reflectă asupra unor ştiri ce ar trebui să fie obiective, dându-le aură ideologică, deontologia este îngropată de ipocrizie. Exemplul poate fi prelungit şi explicat în detaliu printr-un altul, autohton. Lui Alex Rădescu, ziarist la „Jurnalul naţional”, un coleg din online i-a spus foarte clar: „Băi, din cauza textelor tale religioase, a mărturisirii tale de pe blog, a icoanelor pe care le agăţi printre rînduri ai fost scos dintr-o campanie publicitară online.” Reiau şi aici ideea anterioară, anume că fiecare este liber să-şi aleagă colaboratorii în funcţie de criteriile proprii. Atunci când îţi clamezi însă imparţialitatea şi, pe de altă parte, discriminezi pe criterii religioase, tot eşafodajul tău umanist se dovedeşte o minciună sfruntată. E drept că astăzi nu ajungi (încă) în lagăr din cauza credinţei în Hristos. Dar măcar torţionarii comunişti îşi afirmau deschis adversitatea faţă de religie.
Nu e cazul să ne lăsăm înşelaţi de eşafodajul lor verbal şubred, de frazele despre umanism, libertate, dreptul la exprimare, toleranţă. Apostolii toleranţei sunt cei mai intoleranţi zbiri atunci când încalci limitele pe care tot ei le creionează. Campionii corectitudinii politice au reinventat delictul de opinie şi demonstrează că supravegherea permanentă şi controlul minţilor din romanul lui Orwell, “1984”, sunt metafore care nu trimit doar la perioada apusă a comunismului făţiş, ci se aplică şi zilelor noastre. Comuniştii nu vorbeau oare, la rândul lor, despre dreptate, libertate şi înfrăţire?
Se pune întrebarea dacă astăzi există cu adevărat persecuţie anticreştină. La unele niveluri, cu siguranţă. În general însă, lucrurile se mişcă treptat. Astăzi putem vorbi mai degrabă despre hărţuială şi discriminare. Orice satanist, homosexual, anarhist sau mizantrop militant este liber să-şi afirme în mod public apartenenţa, prin vorbe, manifestări exterioare, scrieri. Mărturisirea lui Hristos, cu toate consecinţele ei, atrage etichetarea celui în cauză, îndepărtarea din anumite funcţii (încercaţi să mergeţi la o multinaţională şi să spuneţi la interviu că sunteţi creştin, Îl mărturisiţi pe Hristos şi dezaprobaţi avortul) şi un anumit grad de excluziune social. Astăzi poţi fi creştin, dar e recomandabil să o ţii pentru tine. În Occident, de altfel, protestantismul a simplificat mult lucrurile, abolind o bună parte a formelor exterioare de închinare şi mărturisire, în numele unei aşa-zise spiritualizări, cel puţin ciudată pentru o credinţă a cărei bază este tocmai Întruparea – deci venirea în trup, în materie – a Dumnezeului spiritual.
Nu voi spune nicicând că singurii duşmani ai lui Hristos sunt comuniştii. Însă punctele comune între discipolii lui Marx, Lenin sau Stalin şi cei care astăzi ne propovăduiesc progresul ideologic bazat pe o pseudo-toleranţă nu pot să nu te pună pe gânduri. Teoria care a produs arhipelagul Gulag, nu este cumva, cosmetizată, la baza noilor principii care guvernează societatea euro-americană? Nu au aceeaşi rădăcină? Nu voi spune nici că toţi adversarii creştinismului sunt comunişti. Dar poate, pentru conştiinţa lor – căci ştiu că sunt printre ei oameni oneşti şi sinceri – ar trebui să-i privească mai atenţi pe cei pe care îi socotesc în aceeaşi tabără.
Cealaltă reflecţie prilejuită de cele spuse de Soljeniţân se leagă de adevăraţii oponenţi ai comunismului. Ar fi nedrept să afirm că aceştia au fost toţi creştini. Atei, agnostici, sceptici, neo-protestanţi, budişti, socialişti şi alţii s-au opus, alături de creştini, dictaturii roşii, cu îndrăzneală, inteligenţă şi spirit de sacrificiu. Dar dacă privim opoziţia cea mai tenace, numeroasă şi productivă, vom vedea că ea a fost mereu în numele lui Hristos. Pentru a fi bine înţeleşi, vom spune că vorbim aici despre adevăraţii creştini, cei pentru care credinţa nu reprezintă o simplă declaraţie la recensământ şi nu este ilustrată doar de nume sau poziţie ierarhică, ci trăire asumată. Martirii anticomunişti ai închisorilor şi lagărelor sunt, în proporţie covârşitoare creştini. (De aceea nu se prea vorbeşte despre ei la noi – credinţa lor este un ghimpe în coasta celor care ne dirijează azi ideologic). Marile opere născute din persecuţia comunistă, de la “Arhipelagul Gulag” până la “Jurnalul fericirii” sunt ecouri ale unor conştiinţe creştine. Ei au supravieţuit, fizic sau prin personalitate şi operă, ei mărturisesc. Oare, cu adevărat, Dumnezeul creştin e sursă de putere şi nobleţe sufletească? Personal, deşi neg ateismul, mă feresc să-i condamn pe atei. Un ateu sincer e un om care trăieşte o tragedie. O existenţă lipsită de orice orizont, limitată la scurta perioadă a trecerii pe pământ, cu durerile ei, este tragedia absurdă care îl plasează pe ateu între disperare şi eroism. Nu putem trece uşor pe lângă măreţia luptei lui interioare. Dar a da suferinţei sens, a transforma detenţia şi condiţiile inumane în jurnal al fericirii este al celor care-L mărturisesc pe Hristos.
Şi iată-ne ajunşi la “Jurnalul fericirii” şi la autorul său, Nicolae Steinhardt, supravieţuitor al unui Gulag românesc ce s-a vrut al exterminării dar s-a transformat, pentru el şi pentru alţii, în al naşterii din nou. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la moartea celui care a devenit, după ieşirea din închisoare, monahul Nicolae de la mânăstirea Rohia. Nu vreau să-i fac aici un necrolog. Nu mă pricep, nici nu mă ridic la statura omului. Nicu Steinhardt a fost un intelectual rafinat, uimitor prin erudiţie şi conexiuni, dar a fost, mai presus de acestea, cel care în persoana şi opera lui răstoarnă toate prejudecăţile privitoare la creştini, prejudecăţi ale celor care nu cred şi, vai, atât de des, chiar ale unor coreligionari. A fost cel care a combătut cu bună ştiinţă, adesea scandalizând (dar nu asta a făcut şi Hristos?), clişeele despre creştinul ursuz şi morocănos. Steinhardt s-a bucurat de tot ce a avut omul măreţ în el, a găsit înţelepciune în sisteme aparent contradictorii, a învăţat de la Sfântul Evanghelist Marcu şi de la Albert Camus, a căutat mărgăritare în noroiul condiţiei umane. Oare cine altcineva a mai vorbit despre Dali şi Rimbaud ca artişti creştini? Care dintre suficienţii zilelor noastre a inclus între “sfinţi şi oameni iubiţi” un avatar al lui Buddha? Vă e uşor să vă imaginaţi un călugăr cu rasă şi barbă albă lăudând sensibilitatea din “Jesus Christ Superstar”? Şi cu toate acestea, Nicu Steinhardt nu a fost un sincretist şi nu poate fi pus în nici un chip alături de “ecumeniştii” de azi. Nu s-a abătut nicicând de la mărturisirea de credinţă ortodoxă, nu a pledat pentru inovaţii şi modificări. Însă în puritatea mărturisirii lui doctrinare, a admis cu smerenie că Duhul suflă unde vrea şi că a nu ne abate de la calea cea dreaptă nu înseamnă a fi orbi la manifestările ei în mijlocul unor lumi care adesea rătăcesc. Steinhardt nu a justificat niciodată păcatul şi eroarea. Dar a găsit adevăr pe buzele unor păcătoşi şi ni l-a arătat şi nouă, mai păcătoşi tocmai prin aceea că judecăm fără discernământ. A descoperit binele din om, pentru că l-a iubit. Şi prin aceasta s-a asemănat lui Hristos.
Calea către împlinire trece adesea prin suferinţă. Dar Nicolae Steinhardt vorbeşte despre o cale superioară, cea prin fericire. Este un demers care îl pune alături de părintele Porfirie Kavsokaliviotul. De aceea ziua morţii lui nu e tristă. Nădăjduim că a trecut din fericire în fericire şi astfel îl pomenim. Şi noi, de fiecare dată când suntem admonestaţi pentru credinţă, trebuie să ne bucurăm. De multe ori am spus că, “Jurnalul fericirii” fiind cartea care m-a influenţat cel mai tare în gândire, mi-ar plăcea să fiu socotit ucenic al părintelui Nicolae Steinhardt. Şi, în contextul despre care vorbeam mai sus, cel al unui curent dominant anticreştin, cred că mie, creştin doar cu numele, slab şi ipocrit, Dumnezeu îmi mai lasă şansa mărturisirii. Felul de viaţă mă aseamănă unui necredincios. Dar sper ca Dumnezeu să ajute necredinţei mele, căci, din josul căderilor noastre, cred.
Sunt cuvintele lui Alexandr Soljeniţân, cel care în tinereţe a avut convingeri marxiste şi apoi s-a vindecat cu totul, după ce a trăit în lagărele sovietice punerea în practică a luminosului „umanism” roşu. Şi sunt cuvinte care ne pot prilejui o reflecţie utilă. Cei care astăzi se feresc de Hristos ca de ciumă, nu sunt cumva urmaşii comuniştilor de odinoară? Dar cine se fereşte?
Nu îmi propun să dau răspunsuri exhaustive. Scopul meu e să vă pun pe gânduri. Şi dacă altul înaintea mea a numit corectitudinea politică „noul comunism alb” (H.-R. Patapievici), poate ne va fi mai uşor să stabilim puncte comune între unii dintre conducătorii şi liderii de opinie ai lumii în care trăim şi fioroşii stalinişti de odinioară. Repet, nu am răspunsuri. Doar sugestii.
Ted Turner, proprietarul CNN, a rămas consternat când a aflat că soţia sa, celebra actriţă Jane Fonda, s-a convertit la creştinism. Circulă mai multe variante ale întregii poveşti, cert este că totul s-a încheiat cu divorţul. CNN este unul dintre posturile cele mai vizionate, socotit sursă esenţială de informaţii pentru lumea euro-americană. Direcţia sa ideologică este dată de unul care socoteşte creştinismul „religie pentru rataţi”. Problema nu este aici. Fiecare e liber să aibă propria părere. Când însă aceasta se reflectă asupra unor ştiri ce ar trebui să fie obiective, dându-le aură ideologică, deontologia este îngropată de ipocrizie. Exemplul poate fi prelungit şi explicat în detaliu printr-un altul, autohton. Lui Alex Rădescu, ziarist la „Jurnalul naţional”, un coleg din online i-a spus foarte clar: „Băi, din cauza textelor tale religioase, a mărturisirii tale de pe blog, a icoanelor pe care le agăţi printre rînduri ai fost scos dintr-o campanie publicitară online.” Reiau şi aici ideea anterioară, anume că fiecare este liber să-şi aleagă colaboratorii în funcţie de criteriile proprii. Atunci când îţi clamezi însă imparţialitatea şi, pe de altă parte, discriminezi pe criterii religioase, tot eşafodajul tău umanist se dovedeşte o minciună sfruntată. E drept că astăzi nu ajungi (încă) în lagăr din cauza credinţei în Hristos. Dar măcar torţionarii comunişti îşi afirmau deschis adversitatea faţă de religie.
Nu e cazul să ne lăsăm înşelaţi de eşafodajul lor verbal şubred, de frazele despre umanism, libertate, dreptul la exprimare, toleranţă. Apostolii toleranţei sunt cei mai intoleranţi zbiri atunci când încalci limitele pe care tot ei le creionează. Campionii corectitudinii politice au reinventat delictul de opinie şi demonstrează că supravegherea permanentă şi controlul minţilor din romanul lui Orwell, “1984”, sunt metafore care nu trimit doar la perioada apusă a comunismului făţiş, ci se aplică şi zilelor noastre. Comuniştii nu vorbeau oare, la rândul lor, despre dreptate, libertate şi înfrăţire?
Se pune întrebarea dacă astăzi există cu adevărat persecuţie anticreştină. La unele niveluri, cu siguranţă. În general însă, lucrurile se mişcă treptat. Astăzi putem vorbi mai degrabă despre hărţuială şi discriminare. Orice satanist, homosexual, anarhist sau mizantrop militant este liber să-şi afirme în mod public apartenenţa, prin vorbe, manifestări exterioare, scrieri. Mărturisirea lui Hristos, cu toate consecinţele ei, atrage etichetarea celui în cauză, îndepărtarea din anumite funcţii (încercaţi să mergeţi la o multinaţională şi să spuneţi la interviu că sunteţi creştin, Îl mărturisiţi pe Hristos şi dezaprobaţi avortul) şi un anumit grad de excluziune social. Astăzi poţi fi creştin, dar e recomandabil să o ţii pentru tine. În Occident, de altfel, protestantismul a simplificat mult lucrurile, abolind o bună parte a formelor exterioare de închinare şi mărturisire, în numele unei aşa-zise spiritualizări, cel puţin ciudată pentru o credinţă a cărei bază este tocmai Întruparea – deci venirea în trup, în materie – a Dumnezeului spiritual.
Nu voi spune nicicând că singurii duşmani ai lui Hristos sunt comuniştii. Însă punctele comune între discipolii lui Marx, Lenin sau Stalin şi cei care astăzi ne propovăduiesc progresul ideologic bazat pe o pseudo-toleranţă nu pot să nu te pună pe gânduri. Teoria care a produs arhipelagul Gulag, nu este cumva, cosmetizată, la baza noilor principii care guvernează societatea euro-americană? Nu au aceeaşi rădăcină? Nu voi spune nici că toţi adversarii creştinismului sunt comunişti. Dar poate, pentru conştiinţa lor – căci ştiu că sunt printre ei oameni oneşti şi sinceri – ar trebui să-i privească mai atenţi pe cei pe care îi socotesc în aceeaşi tabără.
Cealaltă reflecţie prilejuită de cele spuse de Soljeniţân se leagă de adevăraţii oponenţi ai comunismului. Ar fi nedrept să afirm că aceştia au fost toţi creştini. Atei, agnostici, sceptici, neo-protestanţi, budişti, socialişti şi alţii s-au opus, alături de creştini, dictaturii roşii, cu îndrăzneală, inteligenţă şi spirit de sacrificiu. Dar dacă privim opoziţia cea mai tenace, numeroasă şi productivă, vom vedea că ea a fost mereu în numele lui Hristos. Pentru a fi bine înţeleşi, vom spune că vorbim aici despre adevăraţii creştini, cei pentru care credinţa nu reprezintă o simplă declaraţie la recensământ şi nu este ilustrată doar de nume sau poziţie ierarhică, ci trăire asumată. Martirii anticomunişti ai închisorilor şi lagărelor sunt, în proporţie covârşitoare creştini. (De aceea nu se prea vorbeşte despre ei la noi – credinţa lor este un ghimpe în coasta celor care ne dirijează azi ideologic). Marile opere născute din persecuţia comunistă, de la “Arhipelagul Gulag” până la “Jurnalul fericirii” sunt ecouri ale unor conştiinţe creştine. Ei au supravieţuit, fizic sau prin personalitate şi operă, ei mărturisesc. Oare, cu adevărat, Dumnezeul creştin e sursă de putere şi nobleţe sufletească? Personal, deşi neg ateismul, mă feresc să-i condamn pe atei. Un ateu sincer e un om care trăieşte o tragedie. O existenţă lipsită de orice orizont, limitată la scurta perioadă a trecerii pe pământ, cu durerile ei, este tragedia absurdă care îl plasează pe ateu între disperare şi eroism. Nu putem trece uşor pe lângă măreţia luptei lui interioare. Dar a da suferinţei sens, a transforma detenţia şi condiţiile inumane în jurnal al fericirii este al celor care-L mărturisesc pe Hristos.
Şi iată-ne ajunşi la “Jurnalul fericirii” şi la autorul său, Nicolae Steinhardt, supravieţuitor al unui Gulag românesc ce s-a vrut al exterminării dar s-a transformat, pentru el şi pentru alţii, în al naşterii din nou. Astăzi se împlinesc 20 de ani de la moartea celui care a devenit, după ieşirea din închisoare, monahul Nicolae de la mânăstirea Rohia. Nu vreau să-i fac aici un necrolog. Nu mă pricep, nici nu mă ridic la statura omului. Nicu Steinhardt a fost un intelectual rafinat, uimitor prin erudiţie şi conexiuni, dar a fost, mai presus de acestea, cel care în persoana şi opera lui răstoarnă toate prejudecăţile privitoare la creştini, prejudecăţi ale celor care nu cred şi, vai, atât de des, chiar ale unor coreligionari. A fost cel care a combătut cu bună ştiinţă, adesea scandalizând (dar nu asta a făcut şi Hristos?), clişeele despre creştinul ursuz şi morocănos. Steinhardt s-a bucurat de tot ce a avut omul măreţ în el, a găsit înţelepciune în sisteme aparent contradictorii, a învăţat de la Sfântul Evanghelist Marcu şi de la Albert Camus, a căutat mărgăritare în noroiul condiţiei umane. Oare cine altcineva a mai vorbit despre Dali şi Rimbaud ca artişti creştini? Care dintre suficienţii zilelor noastre a inclus între “sfinţi şi oameni iubiţi” un avatar al lui Buddha? Vă e uşor să vă imaginaţi un călugăr cu rasă şi barbă albă lăudând sensibilitatea din “Jesus Christ Superstar”? Şi cu toate acestea, Nicu Steinhardt nu a fost un sincretist şi nu poate fi pus în nici un chip alături de “ecumeniştii” de azi. Nu s-a abătut nicicând de la mărturisirea de credinţă ortodoxă, nu a pledat pentru inovaţii şi modificări. Însă în puritatea mărturisirii lui doctrinare, a admis cu smerenie că Duhul suflă unde vrea şi că a nu ne abate de la calea cea dreaptă nu înseamnă a fi orbi la manifestările ei în mijlocul unor lumi care adesea rătăcesc. Steinhardt nu a justificat niciodată păcatul şi eroarea. Dar a găsit adevăr pe buzele unor păcătoşi şi ni l-a arătat şi nouă, mai păcătoşi tocmai prin aceea că judecăm fără discernământ. A descoperit binele din om, pentru că l-a iubit. Şi prin aceasta s-a asemănat lui Hristos.
Calea către împlinire trece adesea prin suferinţă. Dar Nicolae Steinhardt vorbeşte despre o cale superioară, cea prin fericire. Este un demers care îl pune alături de părintele Porfirie Kavsokaliviotul. De aceea ziua morţii lui nu e tristă. Nădăjduim că a trecut din fericire în fericire şi astfel îl pomenim. Şi noi, de fiecare dată când suntem admonestaţi pentru credinţă, trebuie să ne bucurăm. De multe ori am spus că, “Jurnalul fericirii” fiind cartea care m-a influenţat cel mai tare în gândire, mi-ar plăcea să fiu socotit ucenic al părintelui Nicolae Steinhardt. Şi, în contextul despre care vorbeam mai sus, cel al unui curent dominant anticreştin, cred că mie, creştin doar cu numele, slab şi ipocrit, Dumnezeu îmi mai lasă şansa mărturisirii. Felul de viaţă mă aseamănă unui necredincios. Dar sper ca Dumnezeu să ajute necredinţei mele, căci, din josul căderilor noastre, cred.
Monday, March 9, 2009
Rătăcind prin "Arhipelagul Gulag" (II): trădarea Occidentului
Îşi mai aminteşte azi cineva de trădarea Occidentului? Mai ştie vreunul dintre reprezentanţii noilor generaţii cum erau aşteptaţi, la sfârşitul anilor 40 şi în anii 50 ai veacului trecut americanii? S-a vorbit despre naivitate, despre imaturitate politică, despre o greşeală. Dar faptele, aşa cum ies încet-încet la iveală, dovedesc că Occidentul a lăsat această parte a lumii în mâinile opresorului cu bună ştiinţă, fără scrupule. Cei care vorbeau în numele libertăţii lăsau ori trimiteau la temniţă şi moarte sute de oameni din Rusia şi de aiurea. „...civili de toate vârstele şi de ambele sexe, care se ascunseseră cu bine pe teritoriile aliaţilor, dar în 1946-1947 au fost predaţi în mod perfid de către guvernele aliaţilor în mâinile sovieticilor. E stupefiant faptul că în Occident, unde este imposibil să se păstreze multă vreme secretele politice, fiindcă ele sunt dezvăluite şi divulgate opiniei publice de către presă, tocmai secretul acestei trădări, poate ultimul secret al celui de al doilea război mondial sau unul dintre ultimele, a fost perfect şi scrupulos păstrat de către guvernele britanic şi american. Întâlnindu-mă deseori cu aceşti oameni în lagăre şi închisori un sfert de veac, nu mi-a venit să cred că opinia publică din Occident nu ştie nimic de această extrădare, grandioasă prin proporţiile ei, a unor oameni simpli din Rusia, trimişi de guvernele occidentale la pieire şi represalii. Doar în 1973 (Sunday Oklahoman, 21 ianuarie) a apărut materialul lui Julius Epstein, căruia îndrăznesc să-i transmit aici mulţumiri din partea mulţimii celor care au pierit şi a câtorva care mai trăiesc. A fost publicat doar un mic document disparat din dosarul imens, şi astăzi secret, privind repatrierea cu forţa în Uniunea Sovietică: ‚Trăind doi ani în mâinile autorităţilor britanice cu sentimentul fals al siguranţei, ruşii au fost luaţi prin surprindere, nici măcar nu-şi dădeau seama că vor fi repatriaţi... Aceştia erau în cea mai mare parte ţărani simpli, care păstrau o amară ranchiună personală bolşevicilor.’ Englezii s-au purtat cu ei ‚ca şi cu criminalii de război: împotriva voinţei lor, au fost predaţi în mâinile acelora de la care nu puteau aştepta o judecată dreaptă’. Toţi au fost trimişi în Arhipelag ca să fie nimiciţi. În care parte a lumii şi pe ce continent guvernele occidentale ar fi cutezat să-i predea astfel, fără să se teamă de mânia opiniei publice din ţara lor?”Aliaţii ca garanţi ai libertăţii, iată minciuna cu care suntem îndoctrinaţi de la al doilea război mondial încoace. Dragostea lui Dumnezeu, drepturile omului, democraţia, dreptatea – cuvinte aruncate de către cei al căror singur scop era să-şi asigure victoria politică şi militară, în interes propriu şi călcând peste cadavre, la fel ca duşmanii nazişti. Lecţia amară a istoriei ne învaţă că darul de libertate pe care anglo-americanii l-au făcut Europei a fost otravă pentru jumătate din continent, jumătate reprezentată de oamenii simpli şi nevinovaţi. „Occidentul ducea război numai cu Hitler şi în acest scop considera că toate mijloacele şi toţi aliaţii sunt bineveniţi, mai cu seamă Sovietele. Occidentul nu că n-ar fi putut, dar nici n-a vrut, pentru el ar fi fost jenant şi de neînţeles să admită că popoarele URSS ar putea să aibă şi obiective proprii, care să nu corespundă cu ţelurile guvernului comunist. Este tragicomic, dar printre batalioanele de voluntari antibolşevici, mutate pe frontul din Occident, aliaţii au împrăştiat manifeste în care se spunea că dezertorilor li se făgăduieşte trimiterea neîntârziată în Uniunea Sovietică!...”
Uneori ajungem să ne îngrozim. Au existat în ţările aliate metode de căutare şi represiune a cetăţenilor sovietici care doreau o viaţă liberă. Nu a fost ignoranţă sau neglijenţă fatală, nici măcar nepăsare, ci complicitate. „Pe întreg parcursul anilor 1946-1947, aliaţii occidentali fideli lui Stalin au continuat fără întrerupere să-i predea pentru răfuială pe cetăţenii sovietici, împotriva voinţei lor, şi foşti militari, şi civili pur şi simplu, numai să se descotorosească mai iute de această zăpăceală omenească. Au predat sovietici din Austria, Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, din zonele americane. În zonele engleze, în aceşti ani au funcţionat şi lagăre de concentrare, care se prea poate să nu fi fost mai prejos decât cele hitleriste. (...) Mulţi ruşi au trăit mulţi ani după război în Occident, cu acte false, cu frica apăsătoare că vor fi predaţi în URSS, temându-se de administraţia anglo-americană, cum se temeau odinioară de NKVD. Iar unde nu erau predaţi, acolo mişunau nestingheriţi şi acţionau în număr mare şi fără greş agenţii sovietici şi ziua-n amiaza mare răpeau oameni vii chiar de pe străzile capitalelor occidentale.”Soljeniţân concluzionează lucid şi amar: „În cel de al doilea război mondial, Occidentul şi-a apărat libertatea proprie şi a apărat-o pentru sine, iar pe noi (şi Europa de Răsărit) ne-a băgat în robie şi mai adânc.” Istoria ne dă o lecţie pe care suntem prea grăbiţi să o uităm. De ce să ne amintim? se întreabă unii. Pentru răzbunare? În nici un caz. Ci doar pentru a nu mai „aştepta americanii” cu atâta nădejde oarbă. Pentru că dacă partea aceasta de lume este în debandadă, nu trebuie să aşteptăm salvarea din afară, de la Statele Unite sau de la puterile europene, ca şi cum acestea abia ar aştepta să ne scoată din marasm. Nu trebuie să privim la mâinile Occidentului precum slujnica la mâinile stăpânei ei, idolatrizând tot ce vine de acolo, preluând fără discernământ şi lăsând uitării ale noastre. Occidentul trăieşte mai departe pentru sine. Nici noi nu putem rămâne în izolare. Dar o legătură autentică presupune avantaje de ambele părţi. Şi dacă o discuţie de pe poziţii egale este o iluzie, dat fiind raportul de puteri, n-ar strica un pic de înţelepciune şi abilitate. Nimeni nu ne face cadouri, să nu ne dăm nici noi demnitatea pe degeaba. Pentru că, oricum ar fi, fără coloană vertebrală nu poţi sta în picioare.
Uneori ajungem să ne îngrozim. Au existat în ţările aliate metode de căutare şi represiune a cetăţenilor sovietici care doreau o viaţă liberă. Nu a fost ignoranţă sau neglijenţă fatală, nici măcar nepăsare, ci complicitate. „Pe întreg parcursul anilor 1946-1947, aliaţii occidentali fideli lui Stalin au continuat fără întrerupere să-i predea pentru răfuială pe cetăţenii sovietici, împotriva voinţei lor, şi foşti militari, şi civili pur şi simplu, numai să se descotorosească mai iute de această zăpăceală omenească. Au predat sovietici din Austria, Germania, Italia, Franţa, Danemarca, Norvegia, din zonele americane. În zonele engleze, în aceşti ani au funcţionat şi lagăre de concentrare, care se prea poate să nu fi fost mai prejos decât cele hitleriste. (...) Mulţi ruşi au trăit mulţi ani după război în Occident, cu acte false, cu frica apăsătoare că vor fi predaţi în URSS, temându-se de administraţia anglo-americană, cum se temeau odinioară de NKVD. Iar unde nu erau predaţi, acolo mişunau nestingheriţi şi acţionau în număr mare şi fără greş agenţii sovietici şi ziua-n amiaza mare răpeau oameni vii chiar de pe străzile capitalelor occidentale.”Soljeniţân concluzionează lucid şi amar: „În cel de al doilea război mondial, Occidentul şi-a apărat libertatea proprie şi a apărat-o pentru sine, iar pe noi (şi Europa de Răsărit) ne-a băgat în robie şi mai adânc.” Istoria ne dă o lecţie pe care suntem prea grăbiţi să o uităm. De ce să ne amintim? se întreabă unii. Pentru răzbunare? În nici un caz. Ci doar pentru a nu mai „aştepta americanii” cu atâta nădejde oarbă. Pentru că dacă partea aceasta de lume este în debandadă, nu trebuie să aşteptăm salvarea din afară, de la Statele Unite sau de la puterile europene, ca şi cum acestea abia ar aştepta să ne scoată din marasm. Nu trebuie să privim la mâinile Occidentului precum slujnica la mâinile stăpânei ei, idolatrizând tot ce vine de acolo, preluând fără discernământ şi lăsând uitării ale noastre. Occidentul trăieşte mai departe pentru sine. Nici noi nu putem rămâne în izolare. Dar o legătură autentică presupune avantaje de ambele părţi. Şi dacă o discuţie de pe poziţii egale este o iluzie, dat fiind raportul de puteri, n-ar strica un pic de înţelepciune şi abilitate. Nimeni nu ne face cadouri, să nu ne dăm nici noi demnitatea pe degeaba. Pentru că, oricum ar fi, fără coloană vertebrală nu poţi sta în picioare.
Subscribe to:
Posts (Atom)