Cardinalul Richelieu, strategul în purpură (I)

de Ulrike Moser, 37 de ani, istorică şi ziaristă din Berlin
(Traducere şi cuvânt înainte de Paul Slayer Grigoriu)

CUVÂNT ÎNAINTE

Convingerile influenţează viaţa cotidiană a omului şi viceversa. E un lucru ştiut demult, pe care personalităţile creştine l-au pus şi mai hotărât în evidenţă. Acolo unde cele două nu se suprapun apar, mai devreme sau mai târziu, distorsiuni – existenţiale şi intelectuale. Cum trăim se află în directă legătură cu ce ştim şi ce credem. De aceea, dintr-o perspectivă ortodoxă, abaterile dogmatice care au apărut în Apusul creştin au dus la atitudini ce se îndepărtează din ce în ce mai mult de adevăratul duh al învăţăturii lui Hristos. Setea de putere a papilor care, socotindu-se „locţiitori ai Fiului lui Dumnezeu” şi monarhi ai Bisericii, au considerat că trebuie să deţină şi puterea pământească, a dus la nenumărate conflicte. Este doar un exemplu, dar e relevant pentru cazul de faţă. Nu ne este nouă dat să judecăm, însă este evident că, privind viaţa şi cariera lui, cardinalul Richelieu a fost departe de idealul creştin. Trebuie desigur să ţinem cont de vremurile cu totul diferite de cele în care trăim noi, dar nici aşa nu putem face abstracţie de intrigile, comploturile sau uciderile în care a fost implicată această figură marcantă a istoriei franceze şi europene. De aceea, ne e greu să spunem dacă i se cuvine chiar şi numirea de „omul lui Dumnezeu”, pe care o foloseşte autoarea articolului de mai jos. La o primă vedere am spune că nu, dar lăsăm aprecierea aceasta în seama unor studii exhaustive asupra persoanei lui Richelieu şi, în cele din urmă, în seama Judecăţii de Apoi. Un lucru sigur este însă că o imagine completă a lui trebuie să depăşească percepţia exclusiv negativă din romanul lui Dumas, „Cei trei muşchetari”, altfel splendid. Din multe puncte de vedere, cardinalul a fost un personaj negativ. Dar ce trebuie văzut este că, dincolo de orgoliile şi capriciile lui, există un ataşament şi un devotament neobişnuite faţă de Patrie şi Rege. Vorbeam mai devreme despre legătura între credinţă şi viaţă. Chiar şi cele mai nobile idealuri – credinţa şi patria – se transformă în lucruri monstruoase atunci când sunt înţelese greşit. Aproape toate dezastrele şi izbânzile istorice se definesc pe marginea prăpastiei între ideal şi înţelegerea corectă a binelui şi a răului, facultate esenţială, dată doar câtorva aleşi. Dar ce avem de învăţat din „cazul Richelieu” este şi o lecţie despre loialitate şi onoare, despre păstrarea unei măreţii în cele din urmă altruiste, chiar şi în mijlocul prăbuşirii morale ce duce la crime sângeroase. Cardinalul francez a pus în practică în mod strălucit maxima cinică – şi anticreştină – a lui Machiavelli, „scopul scuză mijloacele”. Dar în acelaşi timp, acest om obişnuit cu puterea şi cu luxul şi-a dăruit toată energia, sănătatea şi în cele din urmă viaţa unui ideal. Conflictul nemilos între bine şi rău în mijlocul căruia a trăit, pe care l-a întreţinut şi care l-a strivit, îl face pe cel care a fost întâiul prim ministru în sensul modern, una dintre cele mai tragice figuri ale istoriei lumii.
PAUL SLAYER GRIGORIU

Omul lui Dumnezeu plânge. Durerile şi febra îl chinuie pe cardinalul Richelieu, Primul Ministru al regelui Franţei. Nervii slăbiţi, epuizarea. Împarte porunci pe care le revocă furios puţin după aceea. Pentru ca apoi să spună, cu voce jalnică, aproape de prăbuşire, că vrea să se retragă în singurătate. Departe, foarte departe. Suficient de departe de palatul său din centrul Parisului, pentru a nu trebui să fie de faţă la căderea capitalei.
Este dimineaţa zilei de 16 august 1636, iar spaniolii se află la nord de Paris. În timpul nopţii călăreţii lor s-au apropiat până la 70 de kilometri de capitală. Orăşenii fug şi iau cu ei ce pot din lucrurile lor. Străzile sunt blocate de trăsuri, care şi căruţe.
Sub ferestrele palatului cardinalului s-au adunat oameni furioşi care cer moartea ministrului detestat: pentru ei, Richelieu a dus Franţa la pieire şi a sacrificat siguranţa Parisului. Într-adevăr, cardinalul a pus să fie dărâmată o parte din zidurile oraşului pentru a face loc palatului său cu grădină mare. Pe zidurile acestuia sunt acum lipite afişe denunţătoare. Circulă pamflete împotriva politicii „monstrului în purpură de cardinal”.
Către amiază regele Ludovic al XIII-lea îşi strânge consilierii la Luvru. Iar Richelieu se grăbeşte să ajungă de la palatul său şi se ridică primul. Vocea îi este tăioasă, dar propunerea disperată: regele şi curtea să părăsească Parisul şi să meargă într-o poziţie defensivă dincolo de Sena.
Ludovic nu a respins niciodată sfatul primului său ministru – dar de această dată refuză: predarea oraşului ar demoraliza armata şi poporul. După amiaza regele vrea să iasă cu trupele sale în întâmpinarea spaniolilor. Dar Richelieu rămâne în urmă.
Niciodată regele nu l-a văzut atât de neajutorat pe cel mai însemnat sfătuitor al său. De doisprezece ani cardinalul Armand-Jean du Plessis, duce de Richelieu, este cel mai puternic om de lângă Ludovic: primul slujitor al Franţei, arhitectul unei reforme a ţării în egală măsură brutală şi încununată de succes, strateg excepţional şi aflat în centrul unei pânze diplomatice care cuprinde continentul, urzitor a nenumărate planuri, înţelegeri şi intrigi.
Pentru unii, puterea lui Richelieu este atât de mare, încât îi bănuiesc influenţa în spatele fiecărui război, al fiecărui acord de pace, al fiecărei alianţe, al fiecărei legături rupte. El trimite emisari în Catalunia şi Portugalia, în Anglia şi în Ţările de Jos, în Italia, în Sfântul Imperiu Roman de Naţiune germană.
Pentru că scopul vieţii lui Richelieu este să frângă puterea dominantă a habsburgilor. Vrea să-l slăbească pe împăratul de la Viena şi mai ales să-l înfrângă pe regele Spaniei cu care acela este înrudit.
Dar acum la două zile de mers de Paris se află o armată spaniolă care ameninţă să-i ruineze toate planurile. Ascensiunea plină de strădanii a lui Richelieu, de la nobil de provincie la întruparea puterii, pare să se transforme în tragedie.

Începuturile sunt modeste, chiar întunecate: pe 9 septembrie 1585 se naşte Armand-Jean, al treilea fiu al familiei du Plessis. Este un copil bonăvicios şi va rămâne toată viaţa sensibil, suferind de febră, dureri de cap şi depresii. Dar este mai înţelept decât mulţi, cu o voinţă puternică şi orgoliu nemăsurat.
Familia face parte din nobilimea inferioară, deci este îndatorată. Sediul episcopal din Luçon este una dintre puţinele sale proprietăţi. Pentru a asigura familiei sale acest beneficiu, Armand-Jean trebuie să intre în slujba Bisericii. Tânărul nobil, care ar fi trebuit să devină ofiţer, studiază deci teologia – cu atâta seriozitate şi succes, încât la 21 de ani este hirotonit episcop, deşi nu împlinise încă vârsta canonică.
În anii ce urmează se ocupă temeinic de administrarea eparhiei sale. Însă de la început vrea mai mult: ca mulţi prelaţi francezi, tânjeşte după Paris, după Curte, pentru a face acolo carieră politică şi a obţine o demnitate în ierarhia statală.
Încă tânărul episcop de Luçon vrea putere personală – şi consideră că este datoria lui să fie în slujba lui Dumnezeu şi a regelui, precum şi să ajute monarhia să atingă măreţia. Cariera este sfântă pentru el, căci, aşa crede, va fi sfântă şi pentru Franţa.
Când regele Henric al IV-lea este asasinat în 1610 de un catolic fanatic, starea naţiunii este precară. Deşi cumplitele războaie religioase, care au zguduit Franţa între 1562 şi 1598, s-au sfârşit, hughenoţii, protestanţii francezi, au trupe proprii şi formează un stat în stat. Iar monarhul a cumpărat pur şi simplu liniştea nobilimii răzvrătite.
Apoi mai este şi ameninţarea habsburgică, din partea Spaniei şi a Imperiului. Spania este cea mai puternică ţară a Europei: trupele sale se află în Pirinei şi în Italia şi mărşăluiesc prin teritoriul Imperiului spre Ţările de Jos, aflate sub stăpânire spaniolă, pentru a se război cu provinciile răsculate din nord.
Astfel, Madridul ameninţă Franţa din sud şi din nord. Şi împăratul de la Viena este văr cu regele de la Madrid; ar putea ataca din est. Henric al IV-lea dorise deja să scape Franţa de această situaţie periculoasă.
Cine să-i continue însă opera? Urmaşul la tron al lui Henric, Ludovic al XIII-lea, născut în 1601, are opt ani când moare tatăl său. Un băiat singuratic, bâlbâit, neiubit, neglijat, prost hrănit. Este privit ca bolnăvicios de inhibat, se ocupă doar cu jocul de război şi îşi formează repede o pasiune îngrozitoare pentru vânătoare.
Mama lui preia pentru el regenţa: Maria de Medici, nepoata unui împărat habsburgic. Ludovic nu este nici măcar învăţat să citească. Se pare că mama lui speră să poată urca pe tron un idiot fără ambiţii proprii.
Şi, spre deosebire de soţul ei, Maria de Medici vrea să se împace cu Spania. În 1612 se încheie o alianţă franco-spaniolă. Trei ani mai târziu, regele, în vârstă de 14 ani, se căsătoreşte cu infanta spaniolă Ana.
Cei doi copii regali trebuie să-şi consume căsătoria sub ochii medicilor şi ai asistenţilor lor – un dezastru. După noaptea nunţii vor trece patru ani până când regele îşi va vizita din nou soţia. Pentru amândoi legătura rămâne penibilă de-a lungul anilor, mereu marcată de neîncredere.

Richelieu respinge politica de apropiere cu Spania a reginei. Dar nu ar putea face carieră dacă nu ar lăsa impresia că o aprobă. Visul său este să conducă politica externă franceză, deci se adaptează. Îl linguşeşte fără jenă pe jucătorul de noroc italian Concino Concini, amantul reginei – şi şeful secret al guvernului. Calea spre centrul statului pare să treacă doar prin el.
Şi Richelieu se agaţă de putere, oriunde aceasta i se oferă. Într-o scrisoare îi promite linguşitor lui Concini „să-l slujească oricând cu cea mai mare vrednicie”. Italianul, dispreţuit în general ca parvenit, se bucură că a găsit un aliat. Richelieu devine favorit al favoritului. Şi aşteaptă, aşteaptă, resemnându-se mereu şi mereu, cuprins de teamă şi febră.
În cele din urmă regina îl observă la rândul ei pe tânărul om al Bisericii, de o înţelepciune copleşitoare, atât de elegant şi graţios, care poate fi foarte şarmant. Şi care îi laudă fără măsură meritele în public. Richelieu îi câştigă încrederea. Pe 25 noiembrie 1616, la 31 de ani proaspăt împliniţi, devine secretar de stat pentru afaceri externe şi probleme de război.
Cu toate acestea, cele mai importante hotărâri sunt luate în continuare de Concini. Pe miniştri îi tratează ca pe nişte lachei, iar pe rege îl umileşte de câte ori are ocazia.
Pe 24 aprilie 1617, regele înjosit ripostează.
Ludovic are o curte ridicol de mică. Este „cel mai copilăros copil”, îşi bate joc Concini de el. Dar toate acestea sunt disimulare: monarhul se preface prost pentru a scăpa de intrigile curţii. „M-am prefăcut că sunt copil”, avea să explice, mulţi ani mai târziu. Până când avea să se simtă suficient de puternic pentru a pune mâna pe putere.
Cu doar puţini curteni, copilul de 15 ani îndrăzneşte în sfârşit să dea lovitura: singurul său om de încredere, şoimarul Carol d’Albert de Luynes, un căpitan şi câţiva soldaţi.
Când Concini vrea să intre la Luvru, în dimineaţa de 24 aprilie, căpitanul îl împuşcă. Răsturnarea este încununată de succes. Prin palat răsună strigătele „Vive le Roi!” Ludovic arestează mai mulţi miniştri şi pe regină o trimite într-un castel de pe Loara. În suita ei: Richelieu. În anul 1618 episcopul ambiţios trebuie chiar să plece în exil, în Avignonul papal.
Nimeni nu ştie exact ce se întâmplă în sufletul lui Richelieu. Numai un lucru pare sigur: poziţia amicală faţă de habsburgi, care domină politica Franţei de la moartea lui Henric al IV-lea, îi repugnă.
Mai important decât o alianţă a tuturor forţelor catolice i se pare acum interesul naţional al Franţei – iar acesta nu poate fi promovat, după părerea lui, decât prin luptă împotriva Spaniei şi a împăratului. Richelieu vrea un stat francez puternic şi pentru acest lucru este nevoie de un monarh puternic. Şi vrea să ajungă cu orice preţ înapoi la putere.

Dar cum să-l atragă de partea sa pe Ludovic al XIII-lea, care îl detestă şi nu are încredere în el? Richelieu nu văzuse în rege decât un prost bun de nimic şi îl ignorase.
Drumul de întoarcere la curte al lui Richelieu trece în cele din urmă pe la duhovnicul său, Père Joseph. Călugărul capucin cu barbă roşie, cu relaţii la curţile europene, se implică insistent în favoarea episcopului. Joseph este un fanatic religios, neobosit în lupta împotriva hughenoţilor. În Richelieu el vede unealta potrivită.
Însă Maria de Medici, vechea binefăcătoare a lui Richelieu este cea care, în cele din urmă, îi netezeşte calea. Pentru că el reuşeşte să mijlocească întâlniri, discuţii, înţelegeri şi în cele din urmă chiar împăcarea dintre regina-mamă şi fiul ei; Mariei i se permite să revină în consiliul regelui.
Pentru acest lucru ea se revanşează: Ludovic cedează în cele din urmă în faţa puterii ei de convingere şi a mijlocirii lui Père Joseph, care îl impresionează profund pe rege.
Regele, care recunoaşte repede intelectul excepţional al lui Richelieu, se arată mărinimos. La propunerea sa, papa îl numeşte pe episcop cardinal. Şi în 1624 Richelieu este convocat din nou în consiliul de stat. În puţin timp îşi asigură poziţia celui mai influent sfătuitor, chiar dacă abia în 1629 primeşte titlul de principal ministre.
Este începutul unei legături pe viaţă, care hotărăşte viitorul Franţei – şi pe al Europei – între rege şi ministru. Începutul unei colaborări între doi oameni fragili, dificili, opuşi.
Pe de o parte Richelieu, cu inteligenţa sa tăioasă, cu mândria sa. Când amabil, când rece şi dispreţuitor. Uneori îndrăzneţ, adesea însă paralizat de depresii chinuitoare. Ipohondria, hipersensibilitatea şi izbucnirile sale de mânie sunt nemăsurate. Ţipă, urlă, se ascunde sub pat, de unde nu poate fi scos decât cu mare osteneală. Îi bate pe servitori şi chiar pe miniştri. Un cuvânt greşit şi cardinalul este aproape de lacrimi.
De cealaltă parte un rege cu o cultură jalnică. Care se simte bine mai ales în război, între soldaţii săi, şi la vânătoare. Care stă bucuros la sobă şi face marmeladă, dar urmăreşte fără să se implice şi căscând negocierile complicate. La serbări adoarme. Este timid, dar tânjeşte după apropierea umană; îi e teamă de femei şi suferă de pe urma căsătoriei sale cu frumoasa Ana din casa de Habsburg, căreia îi reproşează numeroasele pierderi de sarcină. (Cei doi vor trebui să aştepte 22 de ani apariţia unui urmaş la tron.)
Dar în spatele bâlbâielii sale, a solitudinii şi a capriciilor, se ascunde un monarh hotărât, care nu se îndoieşte niciodată de chemarea sa.
Într-unul dintre primele sale buletine către rege, Richelieu scrie despre starea Franţei: „Medicii sunt de părere că o slăbiciune internă, fie ea şi de mică însemnătate în sine, este mai de temut decât o pagubă exterioară, fie ea mare şi dureroasă. Din aceasta noi ne dăm seama că trebuie să amânăm cele ce ţin de politica externă, până când vom fi făcut ceea ce se cere făcut acasă.”
Înainte de a porni la lupta împotriva habsburgilor, cardinalul vrea să întărească Franţa în interior. Iar aceasta înseamnă: să consolideze puterea regelui şi să frângă orice opoziţie. Pe cea a înaltei nobilimi. Şi pe cea a hughenoţilor.
Pentru ceea ce îşi propune nu trebuie să conteze nici pe nobilime, nici pe puternicele curţi supreme de judecată, nici pe catolici, nici pe protestanţi. „Cel ce stă în slujba statului trebuie să se poarte ca o stea şi să le lumineze câinilor, fără să ţină seama de scheunatul lor”, afirmă cardinalul.
Ludovic suferă adesea din cauza puternicului său ministru. Pentru Richelieu regele simte o repulsie aproape fizică. Dar în scopul de a întări autoritatea şi puterea coroanei, regele şi „al doilea său eu” cad de acord. Sunt aliaţi şi în cele din urmă vor deveni, în măsura în care diferenţa de rang permite acest lucru, chiar prieteni.
Se poate ca regele să fie, alături de Père Joseph, singurul confident pe care l-a avut vreodată Richelieu.
Căci Richelieu frânge pentru început fără milă puterea egalilor săi în rang: mereu şi mereu nobilii din provincie se ridică împotriva monarhiei şi obţin nenumărate privilegii. Richelieu vrea acum să le anuleze.
Trimite „intendenţi” în provincii – funcţionari care îi sunt direct subordonaţi. Aceştia limitează cu forţa puterea vechilor familii ale nobilimii: toate fortăreţele care nu sunt la graniţă sunt dărâmate. Intendenţii colectează impozitele, îndeplinesc sarcinile guvernului şi îi raportează lui Richelieu toate acţiunile împotriva statului. Acesta înfiinţează tribunale speciale care pot condamna la moarte orice duşman al statului, fie el cetăţean obişnuit sau – şi aici este partea cumplită – membru al marii nobilimi.
Richelieu este unul dintre primii politicieni care vorbeşte despre raison d’État, interesul statului – pe care îl întrupează în chip implacabil. Statul este cel care contează, nu poporul. Şi deşi neînduplecarea lui are acordul lui Ludovic, doar Richelieu este privit între nobilii de acelaşi rang cu el, cărora le-a fost luată puterea, ca „monstru”.
Richelieu trebuie să-şi mărească garda de corp şi curând aceasta este compusă din 120 de călăreţi, mai mult de 100 de jandarmi şi 200 de muşchetari. În timpul exercitării funcţiei există comploturi împotriva lui în cele mai înalte cercuri, chiar şi în sânul familiei regale.
Un contemporan notează: „Când cardinalul intră la Luvru este înconjurat de oameni, fără a întâlni vreodată un prieten.”
Al doilea scop al lui Richelieu este doborârea hughenoţilor: „Atâta timp cât ei vor fi stat în stat în Franţa”, scrie el într-un memorandum către Ludovic al XIII-lea, „regele nu va fi stăpân în propria casă şi nu va putea duce la capăt o acţiune importantă în străinătate.”
În războaiele religioase dintre 1562 şi 1598 au obţinut prin luptă libertăţi însemnate: au voie să înfiinţeze tribunale proprii şi să aibă numeroase fortăreţe întărite cu soldaţi, printre care şi La Rochelle, cel mai important oraş-port al Franţei.
Însă Richelieu nu a poruncit doar înaltei nobilimi să dărâme fortăreţele, ci şi hughenoţilor. Când aceştia refuză, dar în schimb îi solicită regelui să renunţe la punctele militare din apropierea lor, cardinalul începe, la sfârşitul lui noiembrie 1627, asediul cetăţii La Rochelle. Armata lui are 30 000 de oameni. Trece aproape zilnic printre soldaţi pe calul său, în calitate de generalissim regal: cu mantaua purpurie în vânt, în armură, vestă de piele şi cizme. Dar, deşi mobilizează toate mijloacele financiare ale statului şi îşi pune la bătaie şi propria avere pentru echipament, atacurile rămân fără succes până la jumătatea lui septembrie 1628.
Apoi însă foamea devine unul dintre principalii săi aliaţi. Cei asediaţi mor cu sutele, apoi cu miile. Într-o singură zi, 18 octombrie, sunt număraţi 400 de morţi. Nimeni nu-i mai poate îngropa. După zece zile, La Rochelle capitulează. Din 25 000 de locuitori mai trăiesc 5000.
În anul următor hughenoţilor li se retrag toate drepturile politice speciale, statul lor în stat este distrus. Cu toate acestea: au voie să-şi practice mai departe religia. O blândeţe tactică: toleranţa lui Richelieu trebuie să aibă ecou în lumea protestantă – căci aceasta stă deja în slujba politicii sale externe.
Prin victoriile sale asupra nobilimii şi a celor de altă credinţă, Richelieu a făcut ordine în Franţa, cu o mână de fier. Acum cardinalul se poate îndrepta cu totul către politica externă: lupta împotriva habsburgilor.

Hristos a înviat!

Ilie Stepan - Omul şi gândurile

Pentru primele generaţii de rockeri români, Ilie Stepan este un nume cu aceeaşi rezonanţă ca oricare dintre muzicienii importanţi ai scenei. Astăzi pare să fi intrat într-un nemeritat con de umbră. Dar Ilie Stepan lucrează. Lucrează la un proiect de mare amploare şi ştie că trebuie să-şi urmeze drumul, indiferent de neajunsurile trecătoare. Şi vorbeşte la fel cum compune: liber, complex, temeinic, fără să ocolească nicio întrebare, povestind despre credinţă dar şi despre compromisurile făcute de unii artişti de la noi în numele câştigului, despre şicanele la care erau supuşi muzicienii rock de regimul comunist, dar şi despre înstrăinarea de România a unor nume mari ale generaţiei sale. Discuţia, purtată în căldura primitoare a apartamentului său din Timişoara, te face să vrei să-l cunoşti mai bine pe acest om, să-i cunoşti muzica, să-i aprofundezi ideile. Acest interviu poate fi un început.

Ilie Stepan, pentru cititorii mai tineri, povesteşte-ne cum a început pasiunea pentru muzică şi cum a început pasiunea pentru rock? Îţi mai aminteşti?
Îmi amintesc pentru că le spun în fiecare an... ceea ce nu mă deranjează. (Râde). Pasiunea pentru rock a început odată cu filmul „Tinerii”, cu Cliff Richard and the Shadows. Am văzut atunci prima trupă de chitare electrice, la începutul anilor ’60. Mi-a făcut o impresie teribilă. După aceea, la maximum doi ani, a apărut contactul cu Beatles şi de acolo mai departe. De atunci am ştiut, mi-am dat seama că una dintre bucuriile mele cele mai mari este să am în mână o chitară, să învăţ să cânt, să mă exprim muzical prin acest instrument. Părinţii mei mi-au încurajat această dorinţă şi aşa am avut primul profesor de chitară, Adrian Popescu, care de altfel a avut elevi în Timişoara care au devenit nume în muzica românească. Nicu Covaci a făcut cu el, Laci Herdina, care a fost chitaristul şi liderul muzical al grupului Progresiv TM, chitaristul de jazz Dan Ionescu, acum în Canada, subsemnatul şi o listă mai mare. Deci am făcut doi ani cu profesorul Popescu, apoi am studiat şi chitara clasică, cu profesorul Eduard Pamfil. Acest lucru m-a ajutat să mă raportez la ce înseamnă chitara în familia instrumentelor muzicale, să înţeleg legătura între marea muzică, cum se spune, şi altă mare muzică ce se năştea în clipele acelea şi care se naşte şi sub ochii noştri mai departe, muzica modernă, pornind, după cum am spus, de la muzica pop. Beat, pop, rock şi atâtea încrengături. Am cântat şi la chitară clasică, îmi place şi acum să cânt, am cântat şi rock la instrumentul ăsta. Cu ajutorul chitarei am înţeles mult mai bine muzica în general. Cam astea au fost începuturile. Se întâmpla undeva prin anii ’65-’70. Apoi a apărut primul grup, din şcoala generală, Marţienii, Rivoli Grup, al doilea, din liceu, şi în ianuarie ’73 Pro Musica. Şi de atunci, mână nene şi mână!


Prin ce se deosebeşte Pro Musica în contextul anilor respectivi? Atunci au apărut multe trupe bune, fiecare cu identitatea ei, nu ca azi când e plin de clone. Care era identitatea Pro Musica?
Noi când am debutat, în primii doi ani de performanţă, am fost o trupă de folk progresiv, o trupă cu instrumente acustice predominante, împănate cu altele electronice, cu vioară electrică, cu bas, cu claviaturi. Doru Apreotesei cânta deja la claviaturi. Nu chiar unplugged-ul de mai târziu, dar ceva pe acolo cumva, un semi-acustic. Apoi, din toamna lui ’78, când eu am refăcut Pro Musica, cu tentă de trupă rock, unul dintre elementele care ne individualizau era prezenţa instrumentelor acustice în discursul rock al trupei.

Ce sau cine v-a influenţat?
N-am luat de la alţii, dar sigur că ascultam. Ne plăceau pe vremea aceea, şi mie şi lui Dixie, care compuneam în trupă, Jethro Tull, Beatles – nu se pune problema! - , Pink Floyd, Genesis, Yes. Erau câteva dintre trupele pe care le ascultam foarte frecvent pe atunci. De asemenea erau elemente de prelucrări, dar nu atât de folclor românesc, cum făcea Phoenix. Noi, în perioada Pro Musica, aveam elemente de folclor din zona asta de întrepătrundere: Banatul românesc, Banatul sârbesc, zona dinspre Balcani cumva. Deci era un fel de rock, cu elemente balcanice şi instrumente acustice, de multe ori apărând din senin. Probabil aceste două dimensiuni au creat o notă de originalitate şi ne-au definit într-un fel. Aşa văd eu acum, când mă uit în spate la ceea ce a fost.

Era mult mai dificil decât azi să ai o trupă de rock, mai ales că exista opoziţia regimului. Cum aţi reuşit să supravieţuiţi, cu toate şicanele la care eraţi supuşi?
Era într-adevăr un meci permanent cu cenzura, cu dictatura comunistă, cu regimul. În general mişcarea rock nu era privită cu ochi buni de regimul comunist. Trupele ajunse la o anumită notorietate, care aveau deja un nume, reuşiseră să se impună, poate nu prin apariţii de televiziune, pentru că la televiziune trebuia să-ţi tunzi părul... Atunci era moda cu părul mare. Generaţia mea, generaţia flower power, generaţia hippie, o mare parte dintre noi purta părul mare. Atât noi, ca muzicieni rock, cât şi cei care formau publicul nostru, cei pentru care cântam. Or la televiziune trebuia să-ţi prinzi părul cu agrafe, chestie pe care n-o prea agream noi. Notorietatea ţi-o câştigai prin spectacole, atâtea câte puteai să dai, şi într-un fel şi prin imprimările radio. Cum spuneam la început, era un meci permanent între cenzură, între cei care supravegheau şi noi, trupele, care eram consideraţi un fel de paria ai societăţii. Cenzura era foarte grijulie, foarte atentă şi foarte vigilentă ca nu cumva vreo parte a unui text să aducă atingere cuceririlor socialismului, ideologiei la care trebuia să aderi. Era o permanentă luptă între ei şi noi, ei având în mână pâinea şi cuţitul, noi atuul că suntem tineri şi nealiniaţi. Pentru că nu am fost aliniaţi. N-am fost nici membri de partid, n-am scris nici texte la comandă pentru congrese şi pentru toate manifestările lor ideologice. Eram un rău necesar pentru ei. Acum dictaturii ideologice i s-a suprapus cea financiară. Astea sunt problemele pe care le are o trupă acum. Atunci era invers, mai aveai un bănuţ, mai strângeai, dar nu aveai ce să faci cu el, n-aveai de unde să cumperi instrumente... Au fost vremuri grele. Dar şi frumoase, în acelaşi timp. Aveam idealuri, aveam onoarea de golani, aveam putinţa de a schimba între noi energii pozitive când ne întâlneam, de a mânca împreună din aceeaşi coajă de pâine, de a o împărţi dacă trebuie şi putinţa de a aştepta cu mare încredere şi mare speranţă fiecare întâlnire cu publicul. Şi să nu uităm că în decembrie ’89, la acea schimbare, pentru că a fost totuşi o schimbare, cei care au fost în primele rânduri, o mare parte dintre cei care au murit, au fost tinerii sălilor de concert rock. Ei au fost cei care în întunecimea sălii îşi descătuşau sentimentele, erau mai liberi acolo, când începea spectacolul, şi ei au fost cei care în Timişoara - şi sunt convins că şi în Bucureşti - au făcut lucruri extraordinare. Această generaţie pentru care noi am cântat. Şi mă bucur că s-a întâmplat aşa.

În Bucureşti primul mort al revoluţiei chiar are scris pe crucea din Cimitirul Eroilor: „Mihai Gâtlan, rocker”. Dacă tot am ajuns aici: cunosc mulţi oameni, dintre care unii nu ştiu prea multe despre Pro Musica şi despre tine, care însă au cu siguranţă în minte refrenul acelor zile, piesa „Timişoara”. Cum ai ajuns în mijlocul întâmplărilor de atunci?
Google, „Ilie Stepan” şi pot să afle mai multe. Dacă interesează pe cineva, categoric. Piesa „Timişoara” s-a născut ca o suflare, ca o adiere, ca o palmă, ca o pată de energie, în memoria celor care şi-au dat viaţa şi dintre care mulţi nici măcar nu au cruce la cimitir, pentru că au fost arşi. E ceva diferit faţă de restul muzicii pe care am scris-o la viaţa mea, muzică de teatru, muzică de film, rock... Mai ascult din muzicile mele, mai ales când îmi vin prietenii. În rest, dacă sunt singur, nu prea ascult, pentru că mă gândesc la ce urmează să fac mai departe. Dar totdeauna când ascult aş mai avea ceva de adăugat, aş mai schimba ceva. Piesa „Timişoara” este singura la care n-aş mai modifica nimic. Este ca o respiraţie. S-a născut fără nici un „pre-gând”, fără nici un plan de acţiune. Am simţit că trebuie să o scriu şi a ieşit aşa cum se ştie. Am înregistrat-o în primele zile din ianuarie 1990, am cântat-o atunci la Timişoara şi la Bucureşti, într-un concert la Sala Polivalentă. Piesa se cântă şi acum când, într-adevăr, mulţi nici nu mai ştiu cine a compus-o. Dar e ok. Este un prinos de recunoştinţă pentru cei care nu mai sunt şi pentru cei care sunt şi au făcut lucruri fantastice, de eliberare sufletească şi de credinţă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru că ne-a ajutat pe mulţi dintre noi, care am fost pe străzi atunci. Şi probabil că pe cei mai buni i-a luat sus.

Ce impact au avut evenimentele din ’89 asupra mişcării rock de la noi în general şi asupra activităţii tale în special? S-a produs ceva spectaculos?
Asupra mişcării rock în general poate că n-au avut impactul pe care îl visam noi. Cel puţin la nivelul punţii între noi şi Europa. La ora actuală, acum, când vorbim, ar trebui să avem cel puţin 4-5 grupuri de renume european. Aşa ar fi normal, pentru că sunt muzicieni... Deocamdată nu avem aşa ceva. Nu avem pentru că imediat după ’90 mulţi dintre actorii principali s-au retras, au rărit-o cu spectacolele – vorbesc despre trupele cunoscute - , încercând să facă altceva, în alte domenii, ale muzicii şi nu prea. A intrat această goană după bani, această instaurare a dictaturii financiare, care spune că pentru economia unui spectacol e mult mai uşor să iei 2-3 piţipoance care arată foarte bine, să le urci într-o maşină, să le construieşti un CD cu piese, să investeşti câte ceva şi să circuli dintr-o sală în alta. Le pui negativul... sau pozitivul, ei sau ele cântă şi gata. Pe când la o trupă de rock este un întreg mecanism care trebuie să se mişte. Oameni, rockeri, ingineri de sunet, personal auxiliar etc. La noi au mai rămas câteva trupe de notorietate, cam tot alea, care mai ţin steagul sus. Şi vine şi generaţia din urmă, dar e foarte greu. Aici este şi o mare durere. Noi, cei din generaţia mea, suntem prezenţi în dicţionare de specialitate, avem, fiecare în domeniul lui, o zonă a muzicii în care ne mişcăm, unde suntem în largul nostru. Dar generaţia tânără de muzicieni are nevoie de nişte condiţii, până la urmă. Pentru că mulţi renunţă, mulţi pleacă afară, nu mai pun mâna pe instrumente. Şi mulţi dintre ei ar merita atenţie pentru ceea ce fac. Un alt aspect al neputinţei noastre de a atinge zona europeană a clasamentelor – şi nu neapărat a clasamentelor, cât a notorietăţii – este şi faptul că nu prea se individualizează trupele. Se cam repetă. Unii cântă după alţii şi aşa mai departe. Nu este originalitate, nu este nimic nou care să facă o breşă. Prin asta faci breşa în clubul acela select. Ajungi, îţi faci intrarea, ei te văd şi rămân surprinşi. „Da domnule, am sosit, eu sunt trupa din România, am intrat şi eu în clubul vostru.” Ca să faci asta trebuie să aduci ceva. Citeam un articol acum câţiva ani şi mi s-a întărit convingerea discutând cu nişte specialişti din Anglia despre problemă, că una dintre trupele româneşti care este bine văzută pentru originalitate este Zdob şi Zdub. Nu întâmplător. Cântă nişte lucruri care îi particularizează şi îi fac originali. Pleacă de la folclorul moldovenesc şi fac lucruri bune. Asta trebuie să facem. Nu neapărat să cânţi folclor, dar să aduci lucruri originale. Orice gen cânţi. Despre mine ce pot să-ţi spun? Din 1995 am ales drumul muzicii de fuziune, cu grupul meu de studio, Stepan Project. Am început în 1995 lucrul la un plan foarte îndrăzneţ şi iaca, acum, după 15 ani, sunt aproape pregătit să termin lucrarea. În ’96 am lansat „Sensul vieţii”, prima parte a „Trilogiei sensului vieţii”, în 2001 „Undeva în Europa” şi acum, anul acesta, termin triplul-album „Lumina”, care este partea a treia a trilogiei. Scriu muzică de fuziune, cânt alături de foarte mulţi muzicieni, pornind de la muzica arhaică, de la cea cu influenţe populare, luată de la muzicieni-ţărani care cântă la tot felul de instrumente tradiţionale, până la free jazz. Trecând prin operă, prin muzică simfonică, prin jazz şi, categoric, ca punct central al întregii ecuaţii, muzica rock. Pentru că eu cânt la chitară şi clasic, cânt în mai multe maniere, dar mă consider un muzician rock la origini.

Să intrăm un pic în detaliile „Sensului vieţii”. Am văzut şi o schimbare de tematică la nivelul versurilor şi al întregului concept. E o introspecţie, o analiză mai profundă a persoanei şi a contextului spiritual-cultural în care trăieşte, o orientare către Dumnezeu. Poţi detalia?
Ai surprins foarte bine nişte direcţii prin întrebarea ta. Muzica, în opinia mea, este în primul rând o formă de energie, o energie pozitivă. În muzica pe care o scriu eu, conceptual există trei mari dimensiuni: dimensiunea credinţei, dimensiunea ancestralului, a originii, a pământului pe care calci şi care este de mii de ani tot acolo şi dimensiunea urbană, contemporană, de zi cu zi. Între aceste trei dimensiuni se scriu toate energiile noastre, înmagazinate în piesele pe care le lucrăm. Eu sunt un om cu credinţă în Dumnezeu şi nu pot să concep că un artist adevărat este un om fără credinţă. Nu este nevoie să fie credinţa lăcaşului prin care să treci neapărat zi de zi. Eu merg şi la biserică, dar este vorba despre ceea ce porţi în tine, creator fiind, ceea ce simţi că trebuie să dai celor pentru care scrii şi până la urmă să întorci din ceea ce ai primit. Pentru că noi, cei care scriem muzică şi în general orice om care are o activitate creatoare, care creează ceva, de la cuvânt la te-miri-ce, este clar că avem un dat, un dar pe care l-am primit. Şi trebuie să-l dăm mai departe.

Proiectul fiind foarte complex, există vreo posibilitate de a-l transpune live?
Proiectul e foarte complex, într-adevăr. Eu am cântat în momentul integrării în Uniunea Europeană, 2006 spre 2007. În Piaţa Operei, în noaptea cu pricina, la cumpăna dintre ani a fost un concert care s-a numit chiar „Undeva în Europa”, cu piese de pe „Undeva în Europa” şi de pe „Sensul vieţii”. Pentru acest triplu-album, „Lumina”, mă gândesc la un concert. Greu de făcut pentru că, aşa cum ai spus şi tu, e un material complex. Ar merita însă şi cred că o să-i facem un concert. De asemenea mă gândesc ca după ce apare materialul sub formă de CD să facem o ediţie limitată „pour les conaisseurs”, cu mixaj 5. 1. Muzica noastră se pretează la un asemenea mixaj, pentru că sunt multe pasaje instrumentale, multe conotaţii, foarte multe teme care apar şi dispar, şi într-un 5. 1 parcă e mai mult spaţiu. Trebuie să-ţi spun şi că fiecare dintre cele 33 de piese ale „Luminii” are un simbol, o imagine. Un desen, o fotografie, un suport de imagine care este fotografia oficială, dacă vrei. Pornind de la ideea asta, m-ar atrage foarte tare ca albumul „Lumina” să aibă propriul lui film. Un fel de montaj de imagini, un fel de story la ceea ce vrea să spună. Sunt direcţii subsidiare care pleacă din aceeaşi matrice, dar pentru început important este ca, după 8 ani de lucru, să reuşesc să termin pur şi simplu varianta de triplu-CD a lucrării.


Vorbeam despre origini, despre România, despre schimbările de aici. Mulţi muzicieni, chiar şi din generaţia ta, s-au îndepărtat la un moment dat de România, ca spaţiu şi ca atitudine. Recent Dan Andrei Aldea spunea că nu mai vrea să aibă legături cu nimeni din România, Nicu Covaci ba se întoarce, ba pleacă. Tu văd că eşti aici şi că eşti bine. Nu te-ai gândit niciodată să pleci? Ce te reţine aici?
Întrebarea asta presupune un răspuns foarte complex. Încerc să-l dau pe scurt. În primul rând, în opinia mea, ca artist care ai ceva de spus nu ai voie să te laşi înfrânt de realitatea imediată. Dacă ai nişte ancore puternice în pământul pe care calci... Vorba poetului, dacă dai cu o ţeapă sau cu o rangă în pământ, s-ar putea, dacă faci o groapă adâncă, să dai de nişte oase albe, cum a zis Ioan Alexandru. Oasele strămoşilor tăi. Şi dacă ştii pe ce calci, dacă ai privirea îndreptată spre cer, te uiţi şi apoi pleci capul şi te gândeşti la Dumnezeu cu capul plecat, nu te pot înfrânge realităţile astea şi lucrurile urâte prin care treci. Pentru că aşa este! Exemplele pe care mi le-ai dat – şi nu sunt singurele - , tipul ăsta de reacţie, la o analiză urban-contemporană, e o reacţie absolut normală. Dar de aici până la a-ţi tăia singur rădăcinile, printr-un efort de voinţă personală, mi se pare un drum cam lung. Şi repet, ajungi la aşa ceva, ajungi să fii copleşit şi ai o singură variantă: să dai cu palma, să dai totul la o parte şi să-ţi vezi de drumul tău. Dar asta se întâmplă pentru că nu ai cele două pârghii. Dacă nu mă întrebai îţi strecuram eu ideea, pentru că totdeauna o strecor: dacă n-aş fi un om pozitiv şi dacă n-aş avea bucuria asta de-a face muzică, dacă ar fi să mă ghidez doar după ce văd şi după ce mi se întâmplă mergând pe stradă, atâtea nimicnicii, n-aş mai putea să scriu o virgulă muzicală. N-aş mai scrie o virgulă dacă m-aş încărca de toate astea. Mă încarc şi eu de ele pentru că nu sunt mulţumit de foarte multe dintre cele ce se întâmplă acum. Şi nu pentru mine, pentru generaţia tânără de muzicieni şi de cetăţeni ai acestei ţări. Dar asta este una, iar dacă mă întreabă cineva aşa cum m-ai întrebat tu eu o spun, şi alta este că eu nu-mi voi pierde echilibrul. Nu-mi voi tăia singur rădăcinile niciodată. Pentru că, repet, am bucuria de a mă gândi la bunicii mei, la toţi bătrânii şi oamenii de mare rezonanţă pe care i-am cunoscut, de a mă gândi şi la cei care au murit în puşcăriile comuniste, la seva aceasta de oameni de mare forţă, pe care nu i-am cunoscut dar despre care am citit. Am – cu asta trebuia să încep – raportarea la Dumnezeu. Pentru asta stau aici şi nu mă poate lua nimeni. Mă duc şi mă reîntorc. Asta este tot. Astea sunt raportările mele. Ei nu au aceste raportări – oamenii despre care mi-ai spus tu şi mai ştiu şi eu alţii. Şi atunci ai o „şansă” de a îmbătrâni urât.


Vorbeai mai devreme despre dictatura factorului financiar. E o problemă pe care mulţi o folosesc ca scuză pentru a face compromisuri: „cânt muzică la minima rezistenţă sau scriu piese pentru nişte fătuce sumar îmbrăcate fiindcă trebuie să trăiesc, trebuie să mănânc şi eu”. Cum se poate trăi totuşi fără compromis, fără să te înjoseşti?
Păi se poate trăi, cum s-a trăit şi în sistemul comunist. Nu toţi au făcut compromisuri. Vorbesc acum despre oamenii de cultură, scriitori, artişti, muzicieni, pictori şi aşa mai departe. Nici atunci nu au făcut toţi compromisuri, dar au fost oameni care au făcut compromisuri şi au dus-o mai bine, au avut avantaje. Şi acum este la fel. Sunt oameni care fac compromisuri, unele nu jenante, ci dizgraţioase, ca să nu folosesc alt cuvânt. Sinecuriştii, oamenii care au de plătit o sinecură pe care o primesc. Nişte posturi foarte avantajoase, nişte retribuţii... Vorbesc la nivelul instituţiilor de stat. Oameni remarcabili. Nu le dau numele pentru că am de scris nişte lucrări acum şi nu vreau, n-am timp să mă judec cu ei, să mă cheme pe la tribunale. La nivelul celor despre care mi-ai pomenit tu şi despre care vorbiserăm mai înainte, la nivel de muzicieni, de compozitori, de oameni care parcurg tipul ăsta de demers artistic la minima rezistenţă, în sensul de a face ceva pentru bani şi atât, este la fel ca până în ’89. Trăiesc mai bine, au bani mai mulţi, au maşini. Cum se poate face artă fără compromis? Simplu: făcând-o. Şi strângând din dinţi pentru că nu ai banii pe care-i are X sau Y. Pentru că din păcate cei care aleg să meargă pe drumul acesta încă au mult de strâns din dinţi.

Pe un tânăr muzician de la noi care vrea să pornească pe calea aceasta ce l-ai sfătui?
Sigur că aş fi tentat să-i spun să strângă din dinţi, să meargă înainte şi să rupă norii. Dacă se poate, sigur că asta trebuie să facă. Să nu facă niciun compromis. E uşor de sfătuit, mai greu de făcut. Eu n-am făcut compromisuri, dar nici nu pot să spun că e un exemplu pe care l-aş da pentru fiecare. Nu ai o viaţă confortabilă din punctul de vedere al comparaţiei. Constaţi că şi tu ai o maşină, şi tu ai o cutare, şi tu ai o casă de vacanţă, dar unul are cu 60 de camere – am făcut o exagerare voită - , a ta este cu două. Dacă nu eşti tributar raportării de zi cu zi faţă de ce are altul, merge. Este absolut ok. I-aş sfătui să încerce să aibă verticalitate şi să încerce dimineaţa să discute cu ei înşişi. În intimitatea dimineţii. Dacă la 2-3 zile sau în fiecare zi când te uiţi în oglindă poţi să te priveşti, înseamnă că eşti ok. Să ştie să strângă din dinţi şi să urmeze drumul pe care şi-l propun. Oricum drumul cel mai sănătos şi cel mai pozitiv energetic este cel în care laşi compromisul şi faci ceea ce ştii, atât cât ştii să faci, să dai din tine. Ăsta ar fi idealul. Partea financiară nu e lăsată deoparte, nu vreau să fiu greşit înţeles, dar să n-o pui niciodată pe primul plan, să nu te gândeşti: „Câştig, nu câştig? Fac asta în funcţie de cât câştig.” Urmează-ţi drumul.

Pe această notă punem punct şi virgulă şi vom continua discuţia cu ocazia lansării albumului.
De acord. Dumnezeu să ne ajute pe toţi şi multă sănătate pentru cei care citesc în ţara asta şi care citesc şi revista.

Foto: Diana Grigoriu
(Acest interviu a fost publicat pe site-ul revistei Maximum Rock Magazine, www.promusicprod.ro/maximumrock )

Citind "Scara" (V)

„Atunci când gândul te îndeamnă a cerceta sau a critica pe povăţuitorul (adică duhovnicul – n. n.) tău, dă-te înapoi ca dinaintea curviei; acestui şarpe să nu-i dai nici o libertate, nici un loc, nici o intrare, nici un început. Ci spune acestui balaur: ‚O înşelătorule, nu mie mi s-a dat a judeca pe mai marele meu, ci lui a mă judeca pe mine; nu eu am fost pus judecătorul lui, ci el al meu’.” (Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul IV)
Socotesc că aceste cuvinte sunt limpezi şi fără echivoc. Şi tocmai de aceea mai greu de purtat decât altele. De câte ori nu am trecut şi nu trecem prin ispita de a ne judeca duhovnicul: că e prea aspru sau, dimpotrivă, prea îngăduitor (iar aici se vede mândria noastră ascunsă, căci ni se pare că suntem duhovniceşti şi am avea nevoie de canoane grele, fiind aproape jigniţi de o vorbă simplă, de un cuvânt uşor de îndreptare); că ne descoase prea mult sau că nu ne întreabă nimic, lăsându-l pe fiecare să-şi spună singur păcatele; că e prea detaşat de lume, de viaţa de zi cu zi, pentru a-i înţelege problemele sau că are un trai cam lumesc, aşa că nu poate fi un bun povăţuitor spre cele înalte. Şi câte şi mai câte.
Nu există portretul duhovnicului desăvârşit. Duhovnic desăvârşit este Hristos, dar nici El nu se poartă la fel cu toţi cei pe care-i întâlneşte şi care Îi cer ajutorul. Unuia i-l dă imediat, pe alta o amână, ba chiar o ocărăşte un pic, spre a le arăta tuturor marea ei credinţă şi înţelepciune. Pe cei zece leproşi îi vindecă pe loc, deşi ştia dinainte că nouă dintre ei vor fi nerecunoscători, în timp ce marelui Său apostol, Pavel, îi refuză o cerere, lăsându-l să fie chinuit de un ghimpe în trup, „căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Corinteni 12, 9). Deci în cele ale povăţuirii duhovniceşti, comparaţia nu-şi are locul. Ca în medicina autentică, fiecărui bolnav i se potrivesc alte leacuri, după felul bolii şi al metabolismului.
Duhovnicia este un har. Cel care a ajuns povăţuitor de suflete va da socoteală în faţa lui Dumnezeu Însuşi pentru modul în care le-a îndrumat. De aceea, dacă am avea credinţă, am înţelege fără greutate că prin duhovnic Hristos ne iartă cu adevărat păcatele şi că nu vorbim despre iertare în sens pur juridic, doar ca despre o prescriere, ci de înlăturare a rănilor spirituale produse de ele, ca atunci când un medic, vindecând boala, înlătură din trup şi slăbiciunea produsă de ea. Iar pe de altă parte, datoria dar şi interesul nostru sunt să ne lăsăm îndrumaţi de duhovnic. Pentru că taina aceasta este atât de mare, încât chiar de va greşi el, noi rămânem curaţi. Desigur, discernământul nu trebuie să dispară. Un Sfânt Părinte spune că atunci când duhovnicul ne sfătuieşte să facem ceva împotriva lui Hristos şi a învăţăturii ortodoxe, nu-i mai datorăm supunere. Dar este singura excepţie. În Pateric se vorbeşte despre un bătrân care i-a poruncit ucenicului său să planteze un copac cu coroana în pământ şi rădăcinile în sus. Şi pentru supunerea ucenicului, Dumnezeu a făcut copacul să înflorească, pentru că ascultarea aceluia fusese mai presus decât calculele logicii omeneşti. Iar Dumnezeu, ştim bine, fără să nesocotească logica noastră, nu este câtuşi de puţin determinat de ea.
Mai există însă şi o altă latură a ascultării, asupra căreia insistă părintele Rafail Noica. Dacă în lume duhovnicii buni s-au împuţinat, unul dintre motive este că sunt tot mai puţini ucenici buni. Ne-am obişnuit să privim spovedania ca pe un act magic. Mergem, spunem ce avem pe suflet, preotul rosteşte o formulă şi, ca la atingerea unei baghete, păcatele au dispărut. Dar uităm de pocăinţă şi de conlucrare. Sigur că Hristos ar putea să ne ierte direct. Este ceea ce ne reproşează sectanţii de toate felurile. De ce nu-I spunem în gând lui Dumnezeu tot ce am greşit, iar Dumnezeu să ne dea iertare? Ce, Dumnezeu are nevoie de preoţi şi episcopi şi duhovnici ca să ierte? Nu, vom răspunde, nu are. Noi, în schimb, avem. Pentru că omul e alcătuit din trup şi suflet şi de multe ori trăim mai degrabă în planul trupesc decât în cel duhovnicesc. Puţini dintre noi trăiesc la modul deplin prezenţa lui Hristos. În schimb prezenţa celuilalt – a duhovnicului în cazul de faţă – ne apare mult mai puternică. Prin el avem acces mai lămurit la trăirea relaţiei interpersonale. Noi lui Hristos îi spunem păcatele, dar avem în faţa noastră un om, pentru a nu ne pierde în abstracţiuni. Pentru a simţi pe cineva cu adevărat aproape, cu adevărat privindu-ne, este necesară prezenţa fizică evidentă. În plus, mântuirea nu e individuală, ci comunitară. De aceea iubirea lui Hristos către noi şi iubirea noastră către Hristos trec mereu prin iubirea aproapelui. Şi tot de aceea, pentru a avea un bun duhovnic, trebuie să ne rugăm pentru el. Puterea rugăciunii noastre a scăzut, viaţa noastră nu e nici fierbinte, nici rece, credinţa ne e oscilantă, dar cu toţii am vrea să avem un duhovnic de talia Sfântului Serafim de Sarov, care eventual să ne şi spună doar ce ne convine să auzim. Şi nu înţelegem că nici de ar fi duhovnicul nostru un sfânt nu am putea vedea sfinţenia din pricina nepăsării noastre, sau de am vedea-o, nu ne-ar folosi prea mult dacă am rămâne nepăsători. Parcă am putea spune, parafrazând o zicală răspândită, că fiecare credincios are duhovnicul pe care îl merită. Dar, din fericire, nu e chiar aşa, pentru că Dumnezeu nu ne dă după merit ci după nesfârşita Sa milostivire. Iată de ce nu se cuvine să judecăm duhovnicul, ci să ne rugăm ca Dumnezeu să-l lumineze pentru a ne da sfaturile mântuitoare. Şi dacă ne gândim că totuşi ar putea să fi greşit pe undeva, să ne întrebăm ce am făcut noi pentru a dobândi un sfânt ca povăţuitor.

Câteva întrebări. Falimentul grecesc şi graba unora de a adopta euro în România

Singura ţară ortodoxă europeană mai mare peste care nu a căzut Cortina de Fier, Grecia, e în pragul falimentului.
Alături de ea, Irlanda, o ţară cu profunde rădăcini catolice.
În situaţii asemănătoare, Spania şi Portugalia, odinioară bastioane ale catolicismului, cu o puternică trăsătură religioasă în cultură şi istorie.
E o coincidenţă?

Analiştii economici spun că Grecia va primi până la urmă banii de care are nevoie, dar asta va însemna, pentru o vreme cel puţin, pierderea autonomiei. Ce atitudine vor avea noii stăpâni ai Greciei faţă de Muntele Athos?
Şi de ce insistă unii ca România să adopte cât mai repede euro?

Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi şi Sfântul Partenie al Lampsakului

Fraţi creştini,

Am auzit mai devreme un text profetic, în care Însuşi Mântuitorul ne vorbeşte despre A Doua Sa Venire, când va judeca viii şi morţii, aşa cum mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie şi ori de câte ori rostim Crezul. Vorbim despre un eveniment cât se poate de concret, pe care creştinii îl aşteaptă încă de când Hristos S-a înălţat la ceruri. Astăzi auzim tot felul de zvonuri despre sfârşitul lumii. Se fac supoziţii, se lansează false alarme, apar filme şi cărţi. Dar pentru noi, cei credincioşi, acest sfârşit nu este nici necunoscut, nici nu trebuie să-l privim ca pe o catastrofă. Pentru că el înseamnă A Doua Venire a Mântuitorului, pe care o aşteptăm cu bucurie, căci este începutul unei vieţi noi, fără durere, fără suferinţă, fără stricăciune, fără moarte.
A Doua Venire a lui Hristos înseamnă şi învierea tuturor morţilor care, alături de cei care vor fi atunci vii, se înfăţişează la Judecata Domnului, Înfricoşătoarea Judecată, care dă şi numele acestei Duminici. Prima dată Hristos a venit în smerenie: deşi era Dumnezeu, S-a născut ca om într-o ţară mică, aflată sub ocupaţie, într-o familie săracă, în ieslea boilor. Deşi atotputernic, şi-a asumat condiţia noastră omenească, supusă durerii, afectelor, morţii, şi a suferit ocări, defăimări şi moarte pe Cruce de la oameni. În termeni teologici vorbim despre chenoza Fiului lui Dumnezeu, adică despre deşertarea lui, căci, cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel, „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce.” Deci Hristos a venit prima dată întru smerenie, dar se va întoarce întru slavă, nu ca rob, ci ca Judecător al tuturor. Şi totuşi, chiar şi atunci, Mântuitorul va păstra ceva din smerenia Sa, cum vom vedea mai târziu.
Aşadar va sosi atunci vremea să fim cu toţii judecaţi, să intrăm în veşnicie după cum ne-am pregătit în viaţa trecătoare de pe pământ. Şi care va fi criteriul după care vom fi judecaţi? El se regăseşte într-un cuvânt simplu din Vechiul Testament: „Milă voiesc, iar nu jertfă”. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că ceea ce cere de la noi Mântuitorul Hristos e simplu, la îndemâna tuturor. Nu ne spune să-i eliberăm pe cei întemniţaţi, nici să-i vindecăm pe cei bolnavi sau să-i îmbogăţim pe săraci, ci doar să-i vizităm, să le spunem o vorbă bună, să le dăm un ajutor cât de mic, după putinţa fiecăruia. Dragostea de semeni e la îndemâna fiecăruia dintre noi. După cum spune părintele Nicolae Steinhardt, pentru prima dată în predica lui Hristos, accentul cade pe om. Nu sunt vorbe mari, ci o învăţătură de bun simţ, aşa cum o formulează şi Sfântul Evanghelist Ioan: „Cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede”. Iar dacă ne întrebăm ce înseamnă a-l iubi pe cel de lângă noi, Hristos răspunde cu pragmatism. Lui I S-a dat judecata pentru că este Fiul Omului, este om ca şi noi, ştie cum stau lucrurile, care sunt durerile şi suferinţele noastre de zi cu zi, şi ne arată criterii foarte concrete. În cuvintele lui despre judecată, nu găsim, cum spune tot Nicolae Steinhardt, „nimic elegant, superior, intelectualist, mistic, sofianic, transcendental, abisal, apologetic, ‚idealist’, mistagogic, tainic, pitagoreic, isihastic, ‚sublim’ ori extransenzorial şi parapsihologic”. Ci lucrurile elementare: să-i hrănim pe flămânzi, să le potolim setea celor însetaţi, să-i vizităm şi să le spunem o vorbă bună celor bolnavi şi din închisori. Din punctul de vedere al falsului idealism care răspunde unor probleme concrete cu vorbe mari şi pompoase, se poate spune că Hristos e un materialist. E un contrast pe care-l putem observa şi astăzi: vorbim mult şi facem puţin. Auzim discursuri despre progres, dar uităm despre viaţa de zi cu zi a celui de lângă noi, ne lăudăm că luptăm pentru omenire, dar uităm de omul concret, cerem drepturi peste drepturi şi facem, pasămite pentru a ajuta aşa-numitele pături defavorizate, documente şi rezoluţii interminabile în cadrul unor reuniuni festiviste, unde se cheltuie bani din care s-ar putea hrăni un sat întreg timp de mai multe săptămâni. Să iubeşti omenirea e uşor, pentru că omenirea nu e decât o vorbă, un concept abstract. Real e omul de lângă noi, cu micile lui mizerii, de multe ori enervant, cu tabieturi stupide şi nevoi care ni se par absurde, cu necazuri care de cele mai multe ori nu au aură de măreţie tragică, dar care pe el îl dor la fel de tare. Pe acesta trebuie să-l ajutăm, lui trebuie să-i spunem o vorbă bună, pentru el trebuie să jertfim cât de puţin din timpul nostru preţios. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că unele fapte bune nu au ca piedică sărăcia. Nu ne trebuie bogăţii pentru a vizita un bolnav sau un om aflat în temniţă şi a-i spune un cuvânt de încurajare. Cu aceşti oameni de lângă noi se identifică Hristos. Cel Care este Dumnezeu, fără început, extratemporal şi atotputernic, se coboraă până la a avea nevoie de mila noastră. El ne spune astăzi că fiecare faptă bună pe care am făcut-o pentru unul dintre semenii noştri o socoteşte binefacere făcută Lui. Ne cere ca, având milă de cel de lângă noi, să ne fie milă de El. Să ne gândim că, în orgoliul nostru, ne simţim umiliţi cînd cuiva îi e milă de noi. Dar Fiul lui Dumnezeu atât Se smereşte, încât ne roagă pe noi, făptura Lui, care suntem praf şi pulbere, să ne fie milă de El. Mai mult, acesta este criteriul după care ne va fi judecata – să-L vedem pe Hristos în toţi năpăstuiţii pe care-i întâlnim.
Vedem din pilda de astăzi că sunt puşi faţă în faţă, ca pentru comparaţie, cei mîntuiţi şi cei care merg în iad. Pe primii Hristos îi numeşte „binecuvântaţii Tatălui Meu”, celorlalţi le spune pur şi simplu „blestemaţilor”, pentru că Tatăl nu blesteamă pe nimeni, ci pe aceia îi arată ca osândiţi chiar faptele pe care le-au făcut. Vedem de aici că singurii oameni care nu se mântuiesc sunt de fapt cei care nu vor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată şi că Împărăţia lui Dumnezeu este pregătită de El pentru oameni, în timp ce focul cel veşnic este „gătit diavolului şi îngerilor lui”. Deci Dumnezeu nu a pregătit pedeapsa pentru niciun om, iar cei care se duc către ea o fac doar refuzând mila lui Hristos revărsată asupra semenilor. Şi vor fi judecaţi cei osândiţi, după cum învaţă părintele Arsenie Papacioc, pentru răutăţile pe care le-au făcut şi pentru cele făcute de alţii din cauza lor, pentru bunătăţile pe care nu le-au făcut şi pentru cele pe care alţii nu le-au făcut din cauza lor.
Dar Dumnezeu ştie neputinţa noastră şi de aceea suntem chemaţi, prin vocea vestitorilor Lui, ca dacă nu ne putem iubi semenii, măcar să nu-i urâm, să nu-i invidiem pentru binele lor. Nu se cade, dacă vrem să ne numim creştini, să îi bârfim pe ceilalţi. Sfântul Ioan Gură de Aur e categoric: chiar şi când nu spunem noi nimic, faptul că-i ascultăm pe alţii care-i vorbesc de rău pe semenii noştri e păcat. Iar Sfântul Grigorie de Nazianz adaugă: vom fi judecaţi pentru orice cuvânt nefolositor pe care-l spunem, dar mai ales pentru cele care-i rănesc pe alţii, fie ei şi păcătoşi. Nu se cade să-i judecăm, pentru că nu ştim niciodată ce e în inima lor, care sunt motivaţiile lor profunde, şi chiar dacă suferă pentru răul pe care l-au făcut, nu trebuie să ne bucurăm de aceasta, căci şi pentru ei a murit Hristos.
Astăzi îl pomenim pe Sfântul Partenie al Lampsakului, un om care a împlinit cu asupră de măsură porunca iubirii aproapelui. A trăit în secolul IV, în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare şi pentru viaţa sa îmbunătăţită a fost uns episcop al Lampsakului, care astăzi se află în Turcia şi poartă numele Lapseki. A convertit oraşul, păgân pe atunci şi din marea sa credinţă şi iubire de oameni a săvârşit nenumărate minuni: a alungat demoni, a vindecat o femeie de metastază şi chiar a înviat trei oameni. După moarte, a rămas un timp într-un con de umbră, dar a început să fie din nou cunoscut în zilele noastre. Acest lucru s-a întâmplat pentru că astăzi, după cum spune un părinte îmbunătăţit, Porfirie, trăim în vremuri asemănătoare cu cele în care a venit Hristos. Trecem printr-o perioadă de apostazie, de credinţe păgâne în zei şi semne şi energii, o perioadă în care scăderea credinţei şi a iubirii între oameni se îmbină cu nenorociri abătute peste noi. Sfântul Partenie are o mare putere împotriva influenţelor demonice, dar este şi mare vindecător de cancer, această boală atât de prezentă astăzi. Mărturiile despre vindecările lui minunate se înmulţesc, iar unii dintre cei care vorbesc despre ele sunt contemporani cu noi. Un grec pe nume Stefanos Stefanou a început să aibă probleme cu cancerul din 1982, iar în timp i s-au descoperit, în ciuda operaţiilor şi a tratamentelor, multiple metastaze. A fost vindecat însă cu ajutorul sfântului, care i s-a arătat şi l-a întărit. Medicii mărturisesc că vindecarea lui nu s-a putut face doar cu ajutorul tratamentului. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu o femeie însărcinată din Atena, căreia i-a fost detectată o tumoare, ajungând să aibă 5% şanse de supravieţuire. Trăiesc însă şi ea, şi copilul ei, prin rugăciunile şi mijlocirea Sfântului Partenie. Medicii se bucură şi ei, dar nu-şi explică. O femeie ajutată de el a scris şi cartea, tradusă în română, care mărturiseşte despre vindecarea ei minunată. Chiar şi cineva apropiat mie a fost operat de o formă de cancer cu probabilitate de recidivă, însă a rămas sănătos prin mijlocirea Sfântului Partenie, a Maicii Domnului şi a altor sfinţi. De aceea socotesc un prilej providenţial faptul că în această duminică am putut spune acest cuvânt, pentru a-i mulţumi făcându-l cunoscut. Astăzi capul său răspândeşte uneori din senin mireasmă frumoasă, iar pe vechiul său mormânt, aflat astăzi în Turcia, chiar şi mulţi musulmani au găsit vindecare de boli.
Sfinţii lui Dumnezeu ne ajută chiar şi în nevoile noastre cele mai mici, şi cu aceasta ne întoarcem la cele spuse de Mântuitorul Hristos la Judecata Sa. Trăim vremuri grele, ale lepădării de credinţă. Putem însă trece prin ele cu ajutorul credinţei şi al faptei. Creştinismul nu e, cum spun unii din afara Bisericii, trăire abstractă în lumea ideilor, o spiritualitate nerealistă. Există un pragmatism creştin prin care nu lăsăm rugăciunea, dar nu uităm nici că cel de lângă noi are nevoie de pâinea cea de toate zilele. Nu habotnicia, nu tipicăreala, nu calendarul ne mântuiesc, ci ajutorul dat celor din nevoi. Astăzi cei mai mulţi dintre noi nu suntem postitori ca cei din vechime. Dar ce putem face, să facem: să-L mărturisim pe Hristos prin cuvânt, dar şi prin faptele iubirii de semeni. Căci Înfricoşătoarea Judecată este prilej de speranţă. Dacă vom fi judecaţi pentru orice cuvânt rău, înseamnă că Hristos va ţine cont şi de orice vorbă bună spusă celui de lângă noi. Şi pentru un asemenea cuvânt, am putea păşi în veşnicia Împărăţiei, de Care să dea Dumnezeu să avem cu toţii parte, pentru rugăciunile Preacuratei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor.

(Această predică a fost rostită în biserica Adormirii Maicii Domnului - Pitar Moş din Bucureşti, pe 7 februarie 2010)

Petru Dumitriu, "Cronică de familie" sau cum se poate rata un mare roman

Cel mai la îndemână este să spui despre „Cronică de familie” că este un document simptomatic al epocii în care a fost scrisă, ilustrând, prin stil şi orientare, tulburările vremurilor şi jocul pe sârmă pe care îl făceau artiştii pentru a putea trece o operă prin sita infernală a cenzurii autorităţilor comuniste. Dar, date fiind talentul excepţional al lui Petru Dumitriu şi munca titanică de documentare necesară pentru reconstituirea firului istoriei şi moravurilor, începând de la 1850 şi până după Al Doilea Război Mondial, „Cronică de familie” ar fi trebuit să fie în primul rând o mare operă literară, un roman marcant al literaturii universale. Tocmai aici Petru Dumitriu a eşuat. Voi încerca, în cele ce urmează, să fac aprecieri asupra operei, nu a omului. Dar cum, măcar în anumite momente, cele două sunt legate fără putinţă de a fi separate, unele dintre cele spuse aici despre scriere se vor răsfrânge şi asupra scriitorului.
În Dicţionarul General al Literaturii Române, criticul Eugen Simion notează: „Spre sfârşit, această cronică a lumii care petrece, bagă intrigi, trădează, combină, face carieră şi se destramă, este supusă de narator unei critici directe, vădit partizane. El renunţă la stilul obiectiv, mult mai potrivit, de până acum şi, ca să liniştească, probabil, suspiciunile cenzurii, condamnă propagandistic o clasă socială, care dăduse, totuşi, mari personalităţi. Valoarea estetică a romanului scade considerabil în asemenea momente.” De fapt, o lectură atentă scoate la iveală faptul că această critică partizană este firul roşu al întregului roman. Scrisul este admirabil. Petru Dumitriu are un stil rafinat, îndelung studiat şi original, în ciuda uceniciei la şcoala unor Balzac sau Proust. Din acest punct de vedere, trebuie să i se recunoască meritul de a nu se fi pliat pe tiparele limbii de lemn a realismului socialist. Însă tonul partizan răzbate de la prima până la penultima parte (ultima necesitând un studiu separat), de la condamnarea prea străvezie a conservatorilor ce se opuneau reformelor lui Cuza, până la mizeria morală în care sunt prezentaţi ultimii reprezentanţi ai aristocraţiei şi toţi cei ce se alipesc de ei, în goana după un renume iluzoriu, după 1945. Altfel maestru al descrierii tipologiilor umane, Dumitriu îi zugrăveşte pe nobilii români exclusiv în tonuri dintre cele mai sumbre. Acolo unde putea să exceleze, scriitorul cade într-un regretabil manierism, tocmai pentru că, la fel ca într-o poveste pentru copii, aristocraţii noştri sunt răi, foarte răi, tot ce poate fi mai rău, mai corupt şi mai depravat. Până şi fizic personajele „Cronicii de familie” ajung să semene între ele. Femeile, odinioară frumoase, decad prin falsitate şi cochetărie ridicolă, iar bărbaţii ajung cu toţii, mai devreme sau mai târziu, graşi, cu guşele atârnând şi lenea întipărită în membrele obosite de atâta mâncare şi trai bun, evident, pe spinarea poporului oropsit. Cine caută – aşa cum am făcut eu – în „Cronica de familie”, o variantă românească a „Casei Buddenbrook” va rămâne de două ori dezamăgit: odată pentru că nu va găsi ce caută şi a doua oară pentru că, din anumite pasaje în care talentul lui Dumitriu iese la iveală, va şti că „Cronică de familie” putea fi un mare roman, dar a eşuat din motive ideologice. Pentru a înţelege mai bine lucrurile, este necesar să nu cădem în capcana opusă, cea de a idealiza societatea românească antebelică şi interbelică. Existau şi între acei oameni – pe care astăzi îi vedem însă într-o lumină mult mai blândă, prin comparaţie cu pleava adusă în prim plan de comunism – destule slăbiciuni, tare, compromisuri. Dar prin aceea că Petru Dumitriu, atunci când trece de la imaginea societăţii în ansamblu la caracterele individuale, nu găseşte în acestea decât defecte, răutate şi nepăsare faţă de ceilalţi, toată scrierea devină neverosimilă şi lipsită de autenticitate. Romanul sus-amintit al lui Thomas Mann descrie la rândul său decăderea unei societăţi şi a unei categorii de oameni. Dostoievski merge mai departe în „Demonii”, vorbind despre satanizarea unei lumi. (În paranteză fie spus, e de mirare cum prea puţini dintre criticii literari şi analiştii politici care îl evocă pe Dostoievski nu observă legătura indisolubilă revelată de acesta între ideologia revoluţionară socialistă şi o spiritualitate inversată, anticreştină, de sorginte demonică.) Dar nici la scriitorul german, nici la cel rus, personajele nu sunt monocolore. Până şi în hăul decăderii celei mai josnice persistă sclipiri sau ecouri îndepărtate ale omenescului, ale bunătăţii. La polul opus stă o istorisire ca partea a patra a „Cronicii de familie”, >„Viaţa lui Bonifaciu Cozianu”. Bonifaciu Cozianu ar fi putut fi corespondentul român al lui Thomas Buddenbrook, dar eşuează. Citeşti cu sufletul la gură şi plin de interes capitol după capitol – căci tehnica narativă a lui Dumitriu e strălucită, ca şi modul de a conduce intriga – şi, la sfârşit rămâi cu un gust amar, căci îţi dai seama că Bonifaciu Cozianu nu există, nici ca personaj real – ceea ce e firesc – dar nici ca tip uman. E zmeul cel rău în variantă proletcultistă, tot numai dorinţă de a parveni, depravare, interes meschin şi ură faţă de tot ce-i stă în cale, în cazul de faţă şi faţă de Regele Ferdinand, pe care Dumitriu îl caricaturizează ponegritor în treacăt.
Primul volum se înfăţişează astfel ca o serie neîntreruptă de nelegiuiri şi conflicte între oameni josnici dar bogaţi şi puternici. Citind, ai uneori în faţă acele caricaturi de care se foloseau comuniştii şi în care îi zugrăveau pe „moşieri”, „burghezi” şi „chiaburi” ca pe nişte graşi îngălaţi sugând sângele poporului, al ţăranilor şi al muncitorilor trudiţi. De altfel, la un moment dat, după pagini întregi în care se păstrează aparenţa obiectivităţii şi a analizei reci, autorul – sau politrucii care vorbeau prin paginile lui – răbufneşte: „Erau oameni avuţi şi europeni în anul 1904. (...) Iar soarta omenirii în general, condiţia omului pe pământ, fizică şi spirituală, suferinţa care putuse naşte violenţele războiului boxerilor şi se sfârşea cu supliciul răsculaţilor, toate acestea cu implicaţiile lor imorale, răspunderea pentru ele, sensul lor uman şi istoric erau foarte departe de cei trei meseni, sau nici nu existau pentru ei; acea perioadă a societăţii burgheze ajungea la o atrofie a simţului moral, o îngustare a eticii devenite strict de clasă, ceea ce a permis şi represiunea revoluţiei ruse din 1905, şi a răscoalelor ţărăneşti din România în 1907, şi izbucnirea Primului Război Mondial pentru nişte pretexte absurde şi apoi, după 1920 şi mai ales după 1930, criza de moralitate publică, falsificarea valorilor etice, care au făcut posibile masacrele săvârşite de mişcările fasciste, războiul început de Japonia împotriva Chinei în 1934 şi în sfârşit Al Doilea Război Mondial.” Fără îndoială, nepăsarea, orbirea şi iresponsabilitatea oamenilor dintr-o anumită perioadă contribuie la neajunsurile ei. Dar în „Cronică de familie”, lupta de clasă propovăduită de Marx se impune ca soluţia împotriva diavolului burghezo-moşieresc.
Nu e lăsată la o parte nici critica, ce-i drept voalată, a religiei, socotită de comunism opium al popoarelor. În capitolul „Bijuterii de familie”, în care este înfăţişată, bineînţeles în tonuri dintre cele mai partizane, răscoala din 1907, ţăranii lui Dumitriu înjură necontenit de cele sfinte. Fireşte, nu ne imaginăm că oamenii simpli şi necăjiţi ai acelor vremuri vorbeau între ei în psalmi, laude şi cântări duhovniceşti, dar arsenalul de hule împotriva celor ce ţin de credinţă şi Biserică pare aici programatic, mai ales dacă îl asociem cu anumite răbufniri de ateism în general străine omului de la ţară şi cu transpunerea viziunii unui duhovnic în visul delirant al unei femei pe jumătate nebune, senile şi hulpave. De altfel, programatismul de sorginte bolşevică se găseşte pe cuprinsul întregului capitol, de la descrierile aberante de tip „o voce uscată, burgheză”, până la transformarea ţăranilor dornici de pământ în proto-colectivişti, care spun hotărâţi „acum vrem să fim stăpâni, noi, obştea”, anticipând parcă CAP-urile.
Panorama deşertăciunilor şi a imoralităţii aristocraţiei continuă şi în volumul al II-lea al „Cronicii...”, cu ofiţeri trădători, îmbuibaţi care din mijlocul preaplinului lor dispreţuiesc socialismul, cu luarea în derâdere chiar şi a operei caritabile a Reginei Maria, care n-ar fi decât moft la modă, la fel ca şi ţinuta ei cu „rochie cât mai lungă, ca să nu se vadă maiestoasele bulamace ale maiestăţii sale”, cu „domnul general Averescu, care acuma comanda armata de pe front şi trimitea la moarte pe ţăranii pe-ai căror fraţi îi împuşcase tot el”. În partea a zecea, „Augusta sau marşul nupţial”, găsim un episod care ar fi amuzant de-ar lipsi corespondenţele cu realitatea tragică. Ofiţerul Friedmann, care, în calitate de participant la un complot comunist, trebuia să-l reţină şi eventual să-l omoare pe însuşi regele Ferdinand, este trimis, ca pedeapsă după demascarea conspiraţiei, înapoi în linia întâi a frontului. Este de ajuns să ne gândim o clipă doar la miile de oameni care, în vremea apariţiei romanului, zăceau în temniţe sau mureau pentru singura vină de a nu fi de acord cu regimul comunist, pentru a sesiza contrastul pe care Petru Dumitriu îl pune involuntar în evidenţă.
Începând cu partea a paisprezecea, „Acvarium”, altfel frumoasă şi mărturisind erudiţia autorului prin căutările şi reflecţiile filosofice ale personajului Şerban Romano, apare figura profesorului Fănică Niculescu, prin care Petru Dumitriu îl ponegreşte cu mânie proletară şi lipsă crasă de onestitate intelectuală pe Nae Ionescu, şi indirect pe „tinerii fascişti” care-i populau amfiteatrele. Printre ei, după cum ştim, Mircea Eliade, Emil Cioran sau Constantin Noica, care însă nu apar în roman. Dacă ei sunt atinşi doar în treacăt, Petru Dumitriu pare să aducă în prim plan toată furia regimului comunist, care nu s-a putut răzbuna pe Nae Ionescu, mort prea devreme pentru ca bolşevicii să-l mai poată supune detenţiei şi torturii pe care i-o doreau. În general, imaginea lui Nae Ionescu este cea pe care au vehiculat-o mediile oficiale comuniste şi pe care, parţial, o menţin astăzi în actualitate şi anumiţi scriitori şi ideologi ai unei aşa-zise societăţi civile democratice. Cel care a avut un rol determinant în formarea unei elite intelectuale excepţionale, autor al unor tratate de logică şi metafizică, erudit, este prezentat ca un şarlatan, un „prestidigitator”, care, deşi nu lipsit de cultură şi rafinament, este corupt spiritual până în măduva oaselor, şi din dorinţa de putere devine „şef al mişcării fasciste” din România – a se citi legionare – şi iniţiator şi responsabil al tuturor fărădelegilor şi crimelor atribuite acesteia. Profesorul Fănică Niculescu se foloseşte de nişte tineri exaltaţi şi incoerenţi pentru a se răzbuna pe adversarii lui, care ajung să fie ucişi de respectivii tineri, şi întreţine relaţii strânse cu oficialii germani, circumstanţă prin care Petru Dumitriu subliniază pretinsa finanţare de la Berlin a legionarilor, aşa cum apare ea în manualele de istorie ale regimului comunist. Autorul „Cronicii de familie” merge însă şi mai departe. El îi neagă lui Nae Ionescu-Fănică Niculescu orice convingeri sincere, transformând totul în instrument de manipulare. După ce profesorul îi dă lui Şerban Romano o ediţie a „Exerciţiilor spirituale” de Ignaţiu de Loyola – într-adevăr una dintre lecturile fundamentale ale lui Nae Ionescu – adaugă: „Nu te mai gândeşti la Iisus Hristos şi la celelalte fleacuri şi îţi împlineşti orice voinţă!” Cred că de o atare ponegrire nu a avut parte această personalitate controversată dar nu mai puţin remarcabilă a culturii româneşti nici în cele mai dure discursuri de înfierare ţinute de comunişti. Nu voi insista asupra prezentării fenomenului legionar, care respectă întru totul clişeele vremii, inevitabile probabil pentru orice scriitor care dorea să publice în acei ani. Simptomatic rămâne doar faptul că, în volumul III, pentru a înfăţişa, în opoziţie cu revoluţionarul care-şi cerea drepturile, omul cel mai decăzut şi cuprins într-o patologie criminală, Petru Dumitriu se foloseşte de un legionar student teolog.
Există în „Acvarium” un pasaj tulburător, înspăimântător. Aici, datorită capacităţii sale de sinteză şi a stăpânirii limbajului filosofic, Petru Dumitriu descrie în cuvinte puţine esenţa comunismului. Fragmentul ar putea deveni obiect de studiu pentru cei care vor să înţeleagă în profunzime până unde merge această ideologie. „Există o învăţătură”, îi spune tânărul comunist german Wegener lui Şerban Romano, „care nu numai că integrează (prin metoda dialectică) toate ştiinţele; dar le integrează acestora şi etica şi estetica, şi că spre deosebire de marile sisteme ale idealismului german, Kant, Fichte, Schelling, Hegel, această învăţătură devine izvorul activităţii practice a nenumăraţi intelectuali revoluţionari. (...) Niciuna din aceste mişcări nu se poate compara cu extinderea universală a marxismului şi cu caracterul său complet, care îmbrăţişează ştiinţele exacte, ştiinţele naturii, ştiinţele sociale, etica şi estetica.” Fragmentul se vrea un elogiu al marxismului, dar cititorului lucid îi dezvăluie faţa sa monstruoasă. Comunismul nu mai apare, aşa cum încearcă să-l prezinte în mod diluat unii dintre partizanii săi occidentali, ca o pură mişcare socială menită să îndrepte inegalitatea, ci ca o religie şi o metareligie. Pentru că atât etica, morala, cât şi estetica şi toate celelalte domenii ale artei şi ştiinţelor trebuie să i se subordoneze, iar caracterul lor obiectiv trebuie să fie dat de raportarea la teoria comunistă. Se înţelege că, orice abatere de la canoanele marxismului este socotită îndepărtare de adevăr şi trebuie sancţionată ca atare. După ce a predicat ani de zile relativismul, combătând adevărul credinţei religioase, mişcarea revoluţionară ajunge să proclame marxismul ca adevăr absolut. De aici s-au născut gulagurile, închisorile, condamnările la moarte şi torturile, ca mijloace de pedeapsă împotriva celor care se opuneau dogmei unice şi deci, în viziune marxistă, mersului firesc al lucrurilor şi binelui omenirii. Iată teoria care a făcut – şi face – sute de mii de victime. Prin comparaţie cu ele, siluirea conştiinţei unui scriitor talentat şi eşecul unei posibile mari opere literare sunt cu adevărat lucruri neînsemnate.
Pe măsură ce se apropie de zilele în care a trăit autorul, „Cronica de familie” devine mai străveziu partizană. De altfel, în Occident nu au fost traduse decât primele două volume. Citind mai departe ne simţim uneori în mijlocul unui film documentar din vremurile comuniste. De la „haosul economic moştenit de la dezastrul dictaturii fasciste” până la „dezgustătorul stil romantic al Europei burgheze”, trecând prin „acea timiditate şi falsă delicateţe mic-burgheză care nu îndrăzneşte să se adreseze articulat”, ascensiunea comuniştilor şi decăderea aristocraţiei e zugrăvită cu toate ingredientele realismului socialist, fără a lăsa deoparte nici condamnarea formelor de artă „decadente” ale Vestului: „Şi iar trecură minutele, sferturile de oră, în ciocănitul ritmic şi scârţâiturile disonante ale orchestrei de jaz, căreia anglo-saxonii îi spun, mai corect, bandă de jaz.” În partea a douăzeci şi una, „Isabela şi Sfârşitul carierei lui Dimitrie Cozianu”, un tânăr revoluţionar trece prin momente de cumpănă atunci când trebuie să aleagă între un ataşament filial tulbure şi datoria de a-l denunţa organelor poliţieneşti pe tatăl său care se pregătea să fugă în străinătate, profitând de „buna credinţă” a autorităţilor. Faptul că la puţini ani după apariţia romanului însuşi Petru Dumitriu a fugit din ţară pare o ironie crudă a vieţii.
Ultima parte, „Tinereţea lui Pius Dabija”, ar trebui citită ca un scurt roman separat. Se spune că personajul principal ar fi un alter ego al scriitorului – date fiind şi iniţialele P. D. – un artist care îşi caută identitatea în lumea cea nouă şi care adesea eşuează, constrâns de rigorile ideologice şi de propriile neputinţe, dar se ridică de fiecare dată. Aici Dumitriu scrie în modul tipic camuflat al celor care încercau să facă o artă cât de cât liberă în condiţiile cenzurii. Multe subtilităţi trebuie citite printre rânduri, dar dincolo de ele răzbat o puternică viziune literară şi artistică şi doar doza strict necesară de compromis. Nu vom analiza aici în profunzime partea care încheie „Cronica de familie”, dar vom spune că merită o cercetare separată şi o judecată morală mai puţin severă.
Nu am citit „Incognito”, primul roman al exilului lui Petru Dumitriu şi cel care a devenit emblematic pentru el în Occident, deci nu ştiu cum şi dacă autorul s-a realizat pe plan literar. Dar lectura „Cronicii de familie” lasă în urma ei mai multe regrete. Romanul este imposibil de tratat ca pură ficţiune. Pe de o parte, din punct de vedere literar, poluarea ideologică face ca cele mai multe personaje să fie neverosimile. Chiar şi de n-ar fi aşa, este greu să propui o judecată senină, strict artistică, atunci când ştii că mulţi dintre cei pe care Petru Dumitriu îi condamnă prin tonul vehement, sumbru, descriindu-i ca pe nişte marionete groteşti, zăceau în lagăre şi închisori în timp ce tânărul scriitor se bucura de favorurile publicului şi ale puternicilor zilei, după ce le falsificase imaginea reducându-i la caricaturi ale unor vremuri apuse.
Am citit „Cronică de familie” pe nerăsuflate, dar adesea mi-a venit să arunc cartea pe geam, revoltat de atâtea falsuri, distorsionări şi minciuni. Dacă cineva m-ar întreba astăzi dacă merită să o citească, n-aş şti ce să-i răspund. Sunt pagini scrise sub spectrul ideologiei, iar ideologia sufocă arta. Petru Dumitriu însuşi a spus, în 1994: „Cronica de familie (este) infectată şi ea de ciuma ruso-marxistă.” Acesta ar trebui să fie motto-ul tuturor noilor ediţii. Cred că e o datorie intelectuală şi morală în acelaşi timp, faţă de cei care au de gând să citească şi faţă de cei care au fost asasinaţi de două ori: odată în realitate şi odată între paginile acestea. Am recunoscut în Petru Dumitriu un mare scriitor. Şi am văzut, în „Cronica de familie”, cum acest lucru nu e suficient şi cum compromisul poate distruge o operă şi poate face din talent o tinichea inutilă. Dincolo de toate, simt cum ne-a fost răpit un mare roman. Nu putem decât să încercăm să tragem toate învăţămintele din această lecţie amară şi să mergem mai departe, cugetând la neputinţele noastre mai mult decât la slăbiciunile unui seamăn, fie el şi cu stofă de artist.