Victoria

Azi serbăm iar victoria Şi îndoiala se ascunde în gând Azi serbăm iar victoria Moralul e un struţ cu capul în pământ Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare La oamenii din jur Azi serbăm iar victoria Hingherii dorm şi câinii latră-n mahala Azi serbăm iar victoria Cu oborocul car lumină şi pe strada mea Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare La oamenii din jur Zic vouă, celor fără de prihană Zic vouă, păcătoşi cu chip smerit Zic vouă, luptătorilor cu pieptul rană Şi ţie, politruc nenorocit Zic vouă, care-aveţi încă puterea De-a scoate răul care zace-n voi Voi, care vă agonisiţi averea Ca vagabonzii scormonind gunoi Azi serbăm iar victoria Şi îndoiala se ascunde în gând Azi serbăm iar victoria Moralul e un struţ cu capul în pământ Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare Te întrebi dacă vezi vreo schimbare La oamenii din jur http://www.youtube.com/watch?v=iBFIuXZ1OBE&feature=related

Scurt şi la obiect despre starea politicii

Aici: http://c-tarziu.blogspot.ro/2012/07/pe-cind-va-fi-detinut-politic-si-micul.html

Despre şanse şi alegeri - locale!

Când intru într-o încăpere cu oameni, fie sală de conferinţe, fie magazin, fie sală de curs, fie holul blocului, spun „bună ziua”. Unii îmi răspund, unii nu. Mi-aş dori o lume în care toţi să salute. „N-ai şanse”, mi se spune. Dar eu îmi văd mai departe de ce am învăţat. Când trec pe lângă o biserică, mă închin. Mi-aş dori ca toată lumea să-şi aducă aminte de Dumnezeu măcar câteva secunde pe zi, când vede un lăcaş de cult. „N-ai şanse”, aud din nou. La magazin sau la casa de bilete, spun „vă rog” şi „mulţumesc”, chiar dacă vânzătoarea se uită la mine cu privire de hienă care pare să-mi reproşeze efortul la care o supun. Dacă dau peste cineva pe stradă sau în autobuz – ceea ce mi se întâmplă des, căci sunt o culme a neîndemânării – îmi cer scuze. Alţii care dau peste mine se uită urât, eventual mă şi înjură că le-am stat în cale. Dar sunt şi unii care, în virtutea unui bun obicei învăţat acasă, îşi cer la rândul lor scuze. Sunt multe lucruri pe care le fac nu pentru că aş fi cine ştie ce om bun sau virtuos, ci dintr-un minim bun simţ, exterior, dacă vreţi, dar care mă ajută cumva să trăiesc fără să mă sufoc. Sunt primele lucruri pe care le-am învăţat de la mama şi tata, de la bunici, de la şcoală. Să nu-i spun unei femei sau unei fete „fă”, să nu arunc hârtii pe jos, să nu mă scarpin în public în părţile intime. Dacă toată lumea ar face la fel, nu sunt sigur că am trăi într-o lume mai bună, dar cu siguranţă ar fi mai multe premise să întemeiem una. Să pornim de aici la lucrurile mai importante: a nu te amesteca în vorbă când te depăşeşte subiectul, a-l asculta respectuos şi pe celălalt, a nu-l împroşca pe aproapele tău cu flegme doar pentru că nu-ţi împărtăşeşte părerea, a vedea în cel de lângă tine omul înainte de interesele ascunse şi defectele pe care i le cunoşti sau doar i le bănuieşti. Toate astea se creează pas cu pas, sau, cine ştie, dintr-o dată, după cum ne scoate Dumnezeu în cale moduri de a fi mai buni. Aş vrea ca lumea să înţeleagă aceste lucruri, aş vrea să le înţeleg şi eu şi să mă judec aspru atunci când le mai uit, când îmi mai scapă vreo înjurătură de faţă cu un copil sau când, grăbit, ies din magazin fără să mai spun „mulţumesc”. „N-ai şanse”, mi se repetă la nesfârşit. Şi totuşi mă încăpăţânez să merg pe calea mea. Şi văd că, dincolo de mârlănia generalizată, peste tot sunt oameni care se comportă civilizat. Poate nu tot timpul. Poate clipa de politeţe e o oază într-o viaţă de nepăsare şi mitocănie. Dar în şansa acestei oaze cred azi. Şi în numele ei merge la vot şi îl aleg pe Nicuşor Dan. „N-are şanse”, îmi râd unii în nas. Mă scuzaţi, eu cred cu încăpăţânare că are. Bună ziua!

Steriletul e avortiv

Astăzi vreau să vă spun ceva despre propria voastră hotărâre. Când vrei să iei o decizie importantă, este esenţial că cunoşti toate consecinţele şi implicaţiile. Nu insist asupra ideii contracepţiei, pentru că poziţia creştină în legătură cu acest lucru vă este cunoscută. De multe ori mersul lumii, educaţia, confortul, informaţiile care ni se transmit ne îndeamnă să trăim într-un fel care intră în contradicţie cu ce ne spune tradiţia. Alegerea e a fiecăruia dintre noi, însă de multe ori nu este deloc uşoară. Şi, desigur, doriţi să ştiţi exact ce presupune alegerea pe care o veţi face. De aceea trebuie bine ştiut: steriletul nu este un instrument care previne pur şi simplu sarcina, ci şi un avortiv. Prin acţiunea sa el provoacă avortul spontan. De aceea, multe femei au făcut avorturi fără să o ştie. După cum am spus, alegerea este a fiecăruia şi fiecare dintre noi avem de dat socoteală în faţa conştiinţei şi a lui Dumnezeu. Însă, pe lângă propaganda pentru „protecţie”, vedem că suntem şi dezinformaţi. Culmea, de cele mai multe ori este vorba despre minciuni prin omisiune. Ştiu acest lucru pentru că, întrebând un specialist care promovează contracepţia cum acţionează steriletul, acesta mi-a explicat fără niciun înconjur acţiunea sa avortivă, expulzarea ovulului DEJA FECUNDAT. Nu intru în detalii, însă dacă aveţi nevoie de argumente bazate pe studii, ele există. De pildă la acest link: http://www.adevaruldespreavort.ro/ce-spune-stiinta-medicina/70-pilula-contraceptiva-este-abortiva-avortiva-contraceptive-pill-works-as-an-abortifacient.
Tot aici aflaţi şi despre efectul avortiv al multor anticoncepţionale (cele cu progesteron). Iar în privinţa pilulei de a doua zi, lucrurile ar trebui să fie destul de clare pentru oricine gândeşte logic.
Din punct de vedere creştin (şi nu numai!), avortul este o crimă. Argumente în favoarea acestei afirmaţii există – nenumărate. Un click pe orice motor de căutare vă poate pune la dispoziţie zeci de argumente, nu puţine dintre ele formulate de reputaţi oameni de ştiinţă. Alegerea, repet, este a fiecăruia dintre noi. Am vrut însă doar să vă informez asupra unui lucru îndeobşte mai puţin cunoscut. Căci există fel şi fel de păcate. Poate vă veţi gândi de două ori înainte de a risca să ucideţi un prunc. Poate.

Nicuşor Dan devine vizibil sau Defetism in linie dreapta

Nici nu şi-a anunţat bine candidatura şi Nicuşor Dan a început să devină vizibil – unii văd în el alternativa, alţii îl simt ca pe un ghimpe în coaste. Primii nu pot decât să se bucure de enervarea celor din urmă. Săptămâna trecută am auzit de două ori, în două contexte diferite, ambele favorabile, numele lui Nicuşor Dan. Un venerabil profesor de engleză, trecut de şaptezeci de ani, mi-a spus că îl susţine, însă nu crede că e suficient de cunoscut. „L-aş vota şi mâine, cu ambele mâini”, a adăugat. Apoi, într-un grup de tineri, mulţi sub treizeci de ani, cineva strângea din proprie iniţiativă semnături pentru candidatul independent. În acelaşi timp, în „Dilema veche”, domnul Andrei Pleşu scrie că Nicuşor Dan este „cel mai plauzibil” dintre toţi candidaţii. (http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/ce-fel-primar-vrem)
În schimb, actualul primar îl ocoleşte cu grijă. Desigur, o confruntare i-ar fi dificilă, pentru că Nicuşor Dan nu se bagă în divagaţii retorice, ci vine cu date concrete, cu cifre şi fapte, cum îi stă bine unui matematician. Şi, în faţa cifrelor, domnului Oprescu i-ar fi tare greu să nege sau să justifice dezastrul propriului mandat (nu că cele anterioare ar fi fost mai acătării).
Între timp însă, Nicuşor Dan pare să-i zgândăre şi pe cei care se autointitulează conservatori români, Vajnicii combatanţi de pe site-ul În Linie Dreaptă (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/nedormitul-nicusor-dan-alegeti/?utm_source=feedburner&utm_medium=feed&utm_campaign=Feed%3A+InLinieDreapta+%28%C3%8En+Linie+Dreapt%C4%83%29)preiau un articol de pe alt blog încare ni se explică pe scurt că nu are niciun rost să ne agităm cu Nicuşor Dan: e simpatic băiatul, dar „n-are consiliu, n-are nimic”, iar Bucureştiul are boli care nu se vindecă în patru ani. Şi, în plus, dacă îl votăm pe el îi dăm un mandat pe tavă lui Oprescu. Cu alte cuvinte, capitala e treabă grea, nu-i pentru fitecine. Iar dacă avem un candidat care chiar vrea să schimbe ceva – cât poate şi el, măcar nişte demolări ilegale, acolo – n-are rost să ne pierdem timpul cu el. Să-i votăm tot pe oamenii „cu experienţă”, că ăştia ştiu cu ce se mănâncă administraţia Bucureştiului, chit că de ani de zile nu fac decât să jefuiască. De ce să votăm schimbarea, când ea nu e reprezentată de unul care să aibă şi mijloace – a se citi pile, relaţii, şmecherii, cumetrii. Pe cine recomandă autorul articolului? Staţi, oameni buni, aveţi răbdare, conducerea nu s-a decis încă. Mai aşteptaţi o ţâră şi vom vedea argumente „conservatoare” în favoarea unui om „pragmatic”. Că o fi Prigoană, că o fi Ţiriac, poate chiar doamna Udrea, rămâne de văzut. Unul care vrea schimbarea? Visător, domnule, dă-l încolo!
E interesant acest defetism pseudo-conservator, mai ales din partea unora care insistă atât de mult pe latura pragmatică. E interesant pentru că tocmai acesta e unul dintre punctele forte ale lui Nicuşor Dan. Încă de la prima apariţie, candidatul independent nu a vorbit despre romantismul plimbărilor în Cişmigiu sau despre viziunea lui Minulescu asupra capitalei, ci a venit cu date şi cifre. Insuficient, se pare. Lăsând gluma la o parte, cred că atacurile sau ironiile din toate direcţiile se cer ignorate în faţa urnelor, fie că vin dinspre amicii domnului Oprescu, fie că apar pe site-urile lăudătorilor lui MRU. Şi mai cred că e bine că Nicuşor Dan a început să-i deranjeze pe toţi aceştia. E un semn că începe să conteze. Este o încurajare pentru cei care-l susţin şi care se află la începutul unui drum anevoios. Cât despre „conservatorii” noştri, par fie naivi, fie rău intenţionaţi. Aş vrea să cred în prima variantă. Aş vrea, dar îmi vine cam greu.

RECTIFICARE
Cei de pe site-ul "În linie dreaptă" nu sunt autorii articolului sus-menţionat, pe care l-au preluat din altă parte. Tot ei preiau şi un altul (http://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/laurentiu-mihu-prigoana-la-primarie-tratat-despre-toate-ratarile-pdl/) în care cel criticat este Silviu Prigoană. Rămâne întrebarea: care este legătura între conservatorism şi critica defetistă la adresa lui Nicuşor Dan?

Între polemică şi mahala

Cu o activitate ce a culminat cu apariţia cărţii scrise în colaborare cu Ovidiu Hurduzeu, „A treia forţă: România profundă”, Mircea Platon s-a dovedit a fi unul dintre cei mai bine pregătiţi intelectuali creştini ai noii generaţii. „Ancorat în tradiţie şi bun cunoscător al modernităţii”, aşa cum îl caracterizam acum câţiva ani chiar pe acest blog, domnul Platon a fost unul dintre primii care au denunţat falsul aşa-zisei drepte politice româneşti, care, după ani buni de coabitare cu Ion Iliescu, se transformase în adversara ireductibilă a acestuia. Astăzi este clar pentru orice om lucid că aşa-zisele partide de dreapta de la noi (în frunte cu PDL-ul care, să nu uităm, a stat, o vreme, cu alt nume, prin Internaţionala Socialistă) nu au nimic în comun cu această orientare tradiţională. Confuzia a fost creată şi întreţinută tocmai pentru a împiedica, după cum scria Mircea Platon în articolul preluat atunci de mine şi de Claudiu Târziu, apariţia unei autentice forţe politice de dreapta.
Astăzi vedem tot mai clar cum, consecinţă a unei gândiri marxizante, se proclamă ca gânditori sau politicieni de dreapta toţi cei care se opun colectivismului de tip comunist. De ce spun gândire marxizantă? Pentru că Marx stabilea ca unic criteriu economicul. Iar în această logică, colectivismul comunist fiind de stânga, rezultă automat că individualismul capitalist, atât de drag (neo)liberalismului contemporan, este de dreapta. De fapt, neoliberalii acceptă paradigma lui Marx şi, ca adversari ai centralizării, îşi fac un idol din piaţa care „se autoreglementează”, ducând, în cele din urmă, la rezultate asemănătoare: oligarhia, care de data aceasta nu este însă politică, ca în comunism, ci financiară. În acest sens, Ion Vianu a publicat recent un articol pertinent în revista „22”. Ideile exprimate în el şi alte puncte de vedere similare fuseseră schiţate cu ani buni înainte de Mircea Platon. Iar actualitatea lor este demonstrată de insistenţa membrilor PDL de a se declara partid de dreapta. (Acum câteva zile Raluca Turcan clama pe la un post de televiziune cum PDL-ul a reuşit să readucă dreapta în prim-planul politicii româneşti). Discuţia nu este specific românească. La nivel internaţional sunt reluate aceleaşi teme şi aceeaşi falsă dreaptă încearcă să o sufoce pe cea adevărată, tradiţionalistă şi personalistă (iar, prin a doua însuşire, opusă atât colectivismului cât şi individualismului). Dintre autorii români, distincţia cea mai clară este făcută de Răzvan Codrescu, în articolul publicat în cel mai recent număr al revistei „Rost”, dar care poate fi găsit şi pe blogul sus-numitului.
Cert este că unul dintre primii care au pus problema în aceşti termeni a fost Mircea Platon. În continuarea acestei viziuni, opţiunea politică a domnului Platon se apropie în foarte multe puncte de paleoconservatorism, pe care de altfel l-a popularizat în România, printre altele, îngrijind şi prefaţând cartea lui Paul Gottfried, „Mişcarea conservatoare”. Cartea este, fără îndoială, cu toate rezervele pe care le pot naşte unele idei, un punct de referinţă important pentru o gândire de dreapta consecventă cu ea însăşi. În context românesc, un reper în această direcţie este reprezentat şi de sus-amintita „A treia forţă”, care se poate constitui cel puţin în punct de pornire spre o gândire eliberată de clişeele politice „mainstream” şi spre o viziune politică tradiţionalistă sau, ca să folosim un cuvânt drag actorilor acestei dispute (şi nouă), conservatoare.
Din această perspectivă, atacul la care a fost supus recent Mircea Platon de către realizatorii site-ului În Linie Dreaptă (inliniedreapta.net) este nefondat. În articolul „Neoconii lui Mircea Platon”, site-ul, prin vocea lui Costin Andrieş, pare a se situa pe poziţia de apărător al liniei neoliberale propagate – cu tot adaosul ei de balcanism – de actuala putere, sau, dacă vreţi, de latura ei mai intelectuală. Adesea miza devine însă şi personală, învârtindu-se nu odată în jurul lui Vladimir Tismăneanu, intelectual oportunist, pentru care opoziţia „civică”, „albirea” lui Ion Iliescu într-un volum în dialog, anticomunismul vehement dar incomplet şi relativismul politic nu sunt decât faţete ale aceleiaşi realităţi. (În legătură cu dialogurile cu Iliescu şi inutilitatea raportului Tismăneanu, recomand cartea de articole a lui Demostene Andronescu, supravieţuitor al temniţelor comuniste, „De veghe la cumpăna vremii”, Editura Christiana, 2011). Lucrurile par, până în acest punct, destul de simple. Orice om de dreapta i-ar putea da uşor dreptate domnului Platon. Şi, în principiu, aşa va face. Din păcate însă, apar în context anumite distorsiuni şi nuanţări care fac sarcina observatorului obiectiv infinit mai dificilă.
De la atitudinea tranşantă şi bine argumentată de acum câţiva ani, Mircea Platon a trecut pe nesimţite la una ilustrată prin dispute sterile şi asocieri îndoielnice, vânătoare de vrăjitoare şi ton agresiv. Aici trebuie să deschid o paranteză şi să remarc sciziunea profundă pe care a făcut-o – intenţionat sau nu, dar mai degrabă intenţionat – Traian Băsescu în societatea românească. Îmbinarea de oportunism politic şi demagogie, şarm frust spre bădărănesc şi aroganţă a polarizat la extrem lumea de la noi, şi aşa divizată. Deodată, undeva în preajma alegerilor din 2009, dacă nu-l susţineai pe Mircea Geoană la prezidenţiale şi vedeai în actualul preşedinte „răul mai mic”, erai automat slugoi, vândut, agent, lingău etc. În contrapartidă, dacă te săturasei de Traian Băsescu, erai catalogat comunist, nostalgic iliescian, dacă nu cumva direct co-autor moral la mineriadele din 1990. Că de ambele părţi au fost şi oameni ce corespundeau descrierilor de mai sus e neîndoielnic. Problema a apărut când toţi cei care îndrăzneau să se îndoiască de una dintre dogmele politice (anti- respectiv pro-Băsescu) au fost stigmatizaţi de partea adversă. Şi aşa au rămas până astăzi, dovadă fiind chiar cei de la În Linie Dreaptă, care îl pun la stâlpul infamiei comuniste pe orice nemulţumit de modul în care este gestionată de actuala putere starea de fapt din România. Revenind însă la Mircea Platon, vom spune că de atunci au început la el să se arate anumite derapaje, măcar de limbaj, dacă nu de idei. Mircea Platon cel din prima perioadă ar fi rămas neatins de atacul celor de la În Linie Dreaptă. Cel de astăzi este însă şi victima propriilor luări de poziţie din ultima vreme. În cele din urmă, articolul sus-amintit nu e decât o consecinţă. Cel mai mare adversar al domnului Platon a devenit, din păcate, el însuşi.
Discursul articulat şi coerent din trecut al lui Mircea Platon s-a transformat, în ultima vreme, într-o serie nesfârşită de diatribe împotriva legionarilor pe care îi vede cam peste tot în afara de propria ogradă şi a politicii hegemonice a Germaniei. Chiar daca în unele locuri ar exista argumente (mai ales în cea de-a doua chestiune), luciditatea lasă loc vehemenţei şi jocurilor proaste de cuvinte, repetate obsesiv, în consonanţă cu noii dumisale prieteni de idei, cu care alcătuieşte un cerc de oameni ce-şi slujesc unii celorlalţi (cu nume reale sau sub pseudonim) de yesmeni desăvârşiţi. Înseşi răspunsurile la articolul de pe În Linie Dreaptă abundă în fraze violente şi acuze rupte parcă din manualele de propagandă, atunci când nu sunt inspirate direct (din păcate aici cei de la În Linie Dreaptă au... dreptate) din retorica vadimistă. În continuarea unei linii din ce în ce mai evidente în ultima vreme, Mircea Platon şi Alexandru Racu (unul dintre cei mai fervenţi susţinători) au făcut o pasiune din a-şi califica adversarii cu expresii de tipul „masturbare ideologică” sau „onanişti de vârstă fragedă”. Apăsaţi de nerecunoaşterea dreptăţii lor, cei doi se abţin cu greu să ne spună pe şleau ceea ce ar vrea: că toţi cei care nu le împărtăşesc părerea sunt nişte – scuzaţi expresia! – labagii. Dispreţuind orice pluralism real al opiniilor, dezicându-se şi de vechii prieteni (unul dintre ei este Ovidiu Hurduzeu, cu care Mircea Platon a scris totuşi cartea ce reprezintă cea mai importantă contribuţie a domniei sale la lumea ideilor), dispreţuind mărturiile unor oameni care, dincolo de opţiunea politică, au suferit pentru Hristos, Mircea Platon şi acoliţii săi nu fac niciun serviciu cauzei conservatoare. Pe În Linie Dreaptă se scrie că textele domnului Platon sunt „fără excepţie confuze şi aluzive”. Fireşte, e o minciună. Pentru cine şi-a dat osteneala să citească fie şi fragmente din cărţile celui în cauză este clară atât viziunea coerentă ce răzbate din ele, cât şi bogăţia argumentaţiei. Însă în faţa valului de izbucniri resentimentare din ultima vreme, chiar şi cel mai mare admirator tinde să oscileze. Cel cu o sensibilitate reală de dreapta va avea oricând de învăţat din „Cine ne scrie istoria?” sau „Ortodoxia pe litere”. Însă când va vedea că acuzaţiilor – inepte şi neadevărate – de „xenofobie şi antisemitism” dinspre În Linie Dreaptă cercul domnului Platon le răspunde cu acuzaţii de ...antisemitism şi rasism, se va întreba, pe bună dreptate, unde a dispărut cel care denunţa corectitudinea politică şi clişeele ei. (Aici e de altfel încă un loc vulnerabil speculat în articolul acuzator de pe În Linie Dreaptă.)
Să încercăm o sinteză. În pură tradiţie propagandistică, cei de la În Linie Dreaptă (site pe care, altfel, nu lipsesc şi câteva contribuţii valoroase) par a se afla într-un efort continuu de justificare a măsurilor actualei puteri, pe care ei o socotesc de dreapta, probabil amestecând, în spiritul confuziei contemporane, criteriile politice cu orice formă opusă colectivismului. În acest sens, de pildă, contestatarii primului ministru Mihai Răzvan Ungureanu sunt identificaţi între adepţii teoriei conspiraţiei, radicali de stânga, membrii ai Noii Drepte sau islamişti. Ca şi cum pentru a vedea lucruri de tipul cedării moştenirii Gojdu sau apartenenţei la structurile de vârf ale UTC ar trebui să fie cineva conspiraţionist. Pe de altă parte, „entuziasmul” domnului Platon pentru atitudinea indigestă a lui Crin Antonescu nu e nici el mult mai lucid. Pe În Linie Dreaptă, în lista de comentarii din urma articolului amintit, disputa ia tonuri mahalageşti, cu izbucniri de tipul „cine mai e şi Mircea Platon ăsta”, sau „rău au ajuns universităţile dacă ăsta e doctorand”. De cealaltă parte însă, răspunsurile sunt la fel. Iar asemănarea întru insultă a unor oameni ce ar trebui să fie purtători de idei îmi aminteşte în mod tragic de o scenă din „Ferma animalelor”. Ultima. Trag totuşi nădejdea ca, în combaterea „fundamentalismului de piaţă al neoliberalilor” – aşa cum bine spune, totuşi, Mircea Platon – să-l regăsim cândva pe autorul frumoaselor cugetări din „România profundă”. Iar până atunci, fiecare să ştie să aleagă ce e bun din scrierile deja existente, trecând peste slăbiciunile omeneşti. Căci toţi suntem, mai mult sau mai puţin, „sub vremi”. Şi, cum este Postul Paştelui, n-aş vrea ca nimeni să se simtă jignit de cuvintele mele stângace. Celor care totuşi se vor simţi ofensaţi le cer de pe acum iertare.

O viziune coerentă de Dreapta - "Rost", numărul 106

În contextul politic şi cultural al României zilelor noastre, numărul 106 al revistei Rost este probabil cel mai însemnat demers al redacţiei de la înfiinţarea ei. Ataşată de la început de valorile dreptei creştine, revista propune în acest număr o clarificare a înţelesului orientării amintite – viziune politică, culturală, dar şi atitudine de viaţă –, delimitându-se în acelaşi timp de punctele de vedere ce se revendică de la dreapta, dar intră în contradicţie cu principiile fundamentale ale acesteia. Coloana vertebrală a acestui demers este articolul „Noţiunile politice de Dreapta şi Stânga: o încercare de redefinire critică din perspectivă creştină”, excelentă sinteză a domnului Răzvan Codrescu, care dă lămuriri privind conţinutul unor noţiuni folosite în mod haotic şi confuz pe „piaţa” românească. Chiar pentru cei care nu vor să admită adevărul istoric şi filosofic al dreptei şi stângii aşa cum le prezintă domnul Codrescu, textul permite înţelegerea poziţiei „Rost” în această privinţă. Alături de reflecţiile legate de ideea de dreapta în viziune tradiţionalistă, găsim în acest număr şi alte puncte de vedere, necesare pentru a-i lămuri pe cei interesaţi. Pe de o parte, este demontată minciuna vehiculată cu insistenţă care face din PDL un partid de dreapta (de altfel, articolul de fond explică destul de clar de ce liberalismul în sine nu este de dreapta). Pe de altă parte, un interviu cu Adrian Papahaghi, membru marcant al Fundaţiei Creştin-Democrate, socotit „mâna dreaptă” a fostului ministru de externe Teodor Baconschi, ne înfăţişează pretenţia de a legitima, în numele dreptei, propaganda pentru Statele Unite ale Europei. Cuvântul introductiv al domnului Claudiu Târziu delimitează în mod clar revista de acest punct de vedere, exprimat prin „sofisme, subterfugii, comparaţii hilare şi scenarii catastrofice”. Prin cele spuse de domnul Papahaghi – asupra cărora vom reveni pe acest blog – se creează confuzie şi amestec conceptual, fiind susţinut un plan cu care „nici un naţionalist nu ar putea fi de acord”. Cu toate acestea, socotesc că publicarea acestui interviu este esenţială într-un demers corect şi complet. Aşa se face presa, mai ales cea de idei: permiţându-i celuilalt, în speţă adversarului, să-şi exprime punctul de vedere în mod exhaustiv şi să răspundă obiecţiilor formulate. Nu prin istericale, insulte şi flegme metaforice lansate din spatele tastaturii sau sub protecţia anonimatului. Viziunea domnului Papahaghi este bine conturată în acest interviu, la fel ca şi argumentele prin care este contestată, subliniindu-se incompatibilitatea ei cu viziunea revistei „Rost” şi a unui creştinism naţional în general.
O altă viziune alternativă este cea a domnului Ovidiu Hurudzeu. Din păcate, în loc să facă pentru cititori o prezentare atât de utilă a doctrinei economice a distributismului, domnul Hurduzeu creează o falsă opoziţie între aceasta şi Dreapta, prezentată confuz, ba în baza falselor principii că economicul guvernează, ba ca o cale expirată şi utopică. Din nou însă, prezenţa acestui punct de vedere în paginile „Rost” asigură cititorului posibilitatea de a avea o viziune de ansamblu a părerilor exprimate în context.
Partea de actualitate este interesantă mai ales datorită celor două articole semnate Mihai Albişteanu şi Vlad Diaconu prin care sunt scoase la iveală hibele noii legi a învăţământului. Este o clarificare binevenită, mai ales că în numărul anterior un articol fără sare şi piper, plin de locuri comune, părea să ia apărarea măsurilor haotice ale ministerului condus până odinioară de domnul Funeriu. Discuţiile privind religia în şcoală, frumoasa secţiune literară şi evocarea lui Eminescu completează lectura acestui număr excepţional al revistei. La rubrica „Repere” facem cunoştinţă cu Dumitru Uţă, „doctorul fără de arginţi al temniţelor comuniste”, în timp ce domnul Sorin Lavric îl evocă pe Gavril Vatamaniuc, luptător anticomunist din munţi, în două pagini dense care descriu o viaţă absolut halucinantă. Din punct de vedere expresiv, „Falanga lui Vatamaniuc” este articolul cu cea mai mare forţă din revistă.
Nu vom epuiza aici toate subiectele numărului 106 al revistei Rost. Cele asupra cărora nu ne-am oprit nu sunt mai puţin interesante. Publicaţia joacă un rol necesar în câmpul ideilor din România şi este platforma unei viziuni culturale şi politice care poate fi fermentul unei schimbări de paradigmă înnoitoare – în spiritul tradiţiei.