Un cântec pe săptămână - Corul de la Vatopedu, Cântare închinată stareţului Iosif Vatopedinul

O cântare athonită unică - surprinzător de modernă prin refren şi totuşi din inima tradiţiei psaltice. Iubitori de folk, rock şi country, ascultaţi şi vă bucuraţi.

Un cântec pe săptămână - Ritchie Blackmore's Rainbow, "The Temple of the King"

Săptămâna aceasta vă propun rezultatul întâlnirii între doi muzicieni deosebiţi, care şi-au făcut renumele - unul înainte de această colaborare, unul mai târziu - mai ales în alte trupe. Totuşi, anii 1970, unii dintre cei mai rodnici din istoria rock, au reţinut la loc de cinste şi acest nume: (Ritchie Blackmore's) Rainbow. Iar cei doi muzicieni sunt "titularul", Ritchie Blackmore, şi Ronnie James Dio, tenorul rock care este şi autorul versurilor acestui cântec.

Sunt versuri care au fost mult discutate şi interpretate în fel şi chip - unii le-au atribuit un înţeles apropiat de al profeţiilor biblice, alţii, dimpotrivă, au încercat să găsească în ele conotaţii oculte. Varianta cea mai probabilă este că avem în faţă pur şi simplu o poveste cu rezonanţă medievală şi simboluri imaginate în acest context de autorul ei. Alături de Ronnie James Dio (voce) şi Ritchie Blackmore (chitară), îi mai puteţi auzi pe acest cântec minunat şi cu o melodie costruită firesc şi cu măiestrie pe Micky Lee Soule (clape), Craig Gruber (bas) şi Gary Driscoll (tobe).

La plecarea părintelui Iustin Pârvu

Era anul 2008, în Postul Paştelui. Am avut un concert într-un club bucureştean, apoi am plecat cu un microbuz spre Petru Vodă. Mânăstirea Petru Vodă. În microbuz erau doi vechi prieteni, dintre care unul cu familia – soţia lui conducea – şi un prieten mai nou, care mă dusese cu ceva vreme înainte la Părintele Adrian Făgeţeanu şi pe care îl cooptasem în expediţie pentru a-i întoarce serviciul.

Am ajuns la mănăstire dimineaţa devreme, la timp cât să participăm la Sfânta Liturghie. Am mâncat apoi alături de zecile de pelerini şi ne-am „înscris” la coadă la chilia Părintelui Iustin. Un călugăr care se ocupa de rânduială ne-a spus că avem timp să ajungem şi la Părintele Proclu – unde am fost şi de unde ne-am întors cu uimire şi bucurie – căci nu avea să ne vină prea curând rândul. Într-adevăr, am intrat printre ultimii, când întunericul se lăsase demult. În tot acest răstimp, Părintele Iustin primise aproape fără întrerupere. Noi eram pregătiţi să şi filmăm, iar mie mi-a revenit rolul de a pune unele dintre întrebări şi de-a ţine microfonul. Cum era târziu şi ni se spusese că Părintele e obosit, i-am promis să nu-l ţinem mult. Dar când a început să ne vorbească, marele duhovnic nu a mai ţinut seama de oboseală şi de ora înaintată. Am schimbat de nenumărate ori mâna în care mă ţineam microfonul. Părintele Iustin ne-a povestit, simplu şi cu dragoste, despre Hristos şi despre neamul românesc. Între Dumnezeu şi neamul său – cum spunea odinioară Petre Ţuţea – se clădea universul Părintelui Iustin Pârvu. Şi, ca să-l parafrazăm pe alt mare duhovnic, Cuviosul Paisie Aghioritul, cele pe care le spunea erau toate pline de durere şi dragoste. Şi de smerenie. Acest martir al temniţelor comuniste, acest mare duhovnic pe care toţi şi l-au revendicat până la a-l sfâşia pentru propriile lor interese şi viziuni, acest mucenic perpetuu, ne vorbea ca un bunic sfătos şi ca şi cum ne-ar fi cunoscut de când lumea. Ne primise între pereţii chiliei lui, unde pe un fotoliu stătea tolănită o pisică iar în aer plutea dragostea Mântuitorului. La plecare ne-a dat un bidon cu vin, să avem de drum.

Părintele Iustin era bolnav încă de pe atunci. Mai mult decât de boala lui suferea adânc din cauza bolii românilor de astăzi, cei rupţi de rădăcini şi neştiutori de jertfa celor care au suferit pentru ei chinuri cumplite. Dar a rezistat să stea cu noi de vorbă până târziu în noapte, la fel cum a rezistat să stea între noi, în viaţă, ani buni, suportând nu cu stoicism, cum se spune, ci cu Duhul Sfânt, răutăţile tuturor celor care şi l-au făcut portdrapel pentru ambiţiile lor şi pe ale celor care nu au încetat să-l ponegrească până la mormânt. Dumnezeu a hotărât în cele din urmă să-i curme suferinţa. Dincolo de mărturiile pe care le-am citit şi de filmările pe care le-am văzut, mi-l voi aminti cum era în chilie, în seara aceea din 2008. De astăzi România are un nou mijlocitor în lumina neînserată. Dumnezeu să-l odihnească şi să ni-l facă pururi rugător. Nu ne uita pe noi, cei ce am fost nevrednici de Sfinţia Ta, părinte Iustin!

UPDATE, 20 IUNIE, ORA 12: La această oră are loc la mânăstirea Petru Vodă slujba de înmormântare a părintelui Iustin Pârvu. Trupul marelui duhovnic va odihni în cimitirul aşezământului monahal, alături de cel al părintelui Gheorghe Calciu şi al poetului Radu Gyr, alţi martiri al temniţelor comuniste. Veşnică să-i fie pomenirea!

Un cântec pe săptămână - Joe Dassin, "L'été indien"

Eram acum câteva zile, la orele mici ale dimineţii, cu nişte prieteni în centrul vechi. Şi din vorbă în vorbă am ajuns la Joe Dassin.



Poate o să vă surprindă, dar Joe Dassin nu are nimic de francez în el. Fiul unor evrei americani, Joseph Ira Dassin a părăsit Statele Unite la 12 ani şi cu timpul a ajuns simbolul unei anumite perioade a muzicii franceze. Al acelor cântece simple, dar cu un simţ melodic de o mare frumuseţe. Şi versuri pe măsură. Reţineţi de pildă aici minunata găselniţă poetică "şi-ncă ne vom mai iubi, când iubirea va muri" ("et l'on s'aimera encore, lorsque l'amour sera mort").
Şi deşi abia începe vara obişnuită şi mai avem ceva până la "vara indiană", vă propun să trăiţi pentru o clipă o nostalgie care se repetă de când lumea.

Un cântec pe săptămână - Slayer, "Skeletons of Society"

Azi fiind ziua lui Kerry King, m-am gândit că cel mai potrivit ar fi să începem cu un cântec compus de el. Nu ştiu câţi dintre voi vă amintiţi de „Skeletons of Society”. A şaptea piesă de pe albumul „Seasons in the Abyss” (1990), „Skeletons of Society” este oarecum atipică pentru un Slayer furibund şi thrash, însă poate fi privită şi ca o consecinţă logică a abordării mai melodioase de pe albumul precedent, „South of Heaven”. Cu un riff în două ipostaze, refren bine pus în evidenţă şi solo-uri destul de melodioase, avem aici de-a face mai degrabă cu un heavy-metal distorsionat în tempo mediu. Iar Dave Lombardo nu face uz de bătaia cu două tobe mari, altfel definitorie pentru stilul lui. Pe vremea aceea, Kerry King spunea despre versurile Slayer: „Tom writes things which have something to do with reality, I write things which have nothing to do with reality”. Pe „Skeletons...” King descrie un peisaj apocaliptic, în culori sumbre, o ficţiune bolnavă a unei lumi în derivă. De altfel, cu nişte greşeli minuscule, versurile pot fi citite în varianta de clip pe care v-o ofer. 

Slayer în componenţa de aur, pe care din păcate nu o vom mai auzi niciodată: Tom Araya – bas, voce; Kerry King – chitară; Jeff Hanneman – chitară; Dave Lombardo – tobe.

Victimă a comunismului condamnată din nou

Abuzurile comunismului sunt perpetuate de actualii conducători ai ţării. Astfel, consiliul local al oraşului Târgu Ocna se va întruni joi, 30 aprilie, ora 15, pentru a-i retrage lui Valeriu Gafencu titlul de cetăţean de onoare. Cel supranumit „sfântul închisorilor”, splendid exemplu de demnitate şi dăruire creştină, care, printre altele, a renunţat la streptomicina care îi putea prelungi viaţa şi i-a dăruit-o altui deţinut, Valeriu Gafencu continuă să fie persecutat în anul 2013. Un martir al temniţelor comuniste nu este socotit demn să fie cetăţean de onoare al oraşului unde a murit. Cei care îl condamnă din nou se dovedesc prin aceasta urmaşii direcţi pe linie ideologică ai regimului instalat în România cu tancurile sovietice, regim care a distrus elita morală, politică şi intelectuală a acestui neam.

Ray Manzarek

Pe 20 mai a murit unul dintre muzicienii emblematici ai anilor ’60 ai secolului trecut: Raymond Daniel „Ray” Manzarek. În galeria de figuri clasice ale vârstei de aur a rock-ului, Manzarek a stat mereu, ca şi ceilalţi colegi de trupă, în umbra carismaticului Jim Morrison. Însă dacă Morrison a fost sufletul The Doors, Ray Manzarek a fost fără îndoială creierul.

La jumătatea anilor ’60 Ray Manzarek era unul dintre tipicii artişti în devenire din Los Angeles, implicat din plin în tot ce presupunea mişcarea culturală ce se năştea în acele zile. Student la Universitatea de Film, Manzarek se ocupa şi cu muzica şi cu meditaţia transcendentală, la cursurile uneia dintre şcolile create de Maharishi Mahesh Yogi. Aici i-a întâlnit pe John Densmore şi Robby Krieger, însă momentul de cotitură din viaţa şi cariera lui a fost reprezentat de discuţia cu un coleg de la universitatea de film. James Douglas Morrison i-a vorbit despre viziunea lui muzicală şi poetică şi i-a cântat o melodie. Aşa a apărut trupa care avea să le schimbe vieţile. Şi pe ale unora dintre noi.

Despre The Doors se vorbeşte mult mai ales în legătură cu excesele lui Morrison, însă din punct de vedere muzical, grupul este unul dintre cele mai subapreciate din istoria muzicii secolului trecut. În plină epocă „peace and love”, dominată de mesaje de un optimism debordant şi o spiritualitate incertă, grupul american aduce o viziune poetică şi muzicală care pune în evidenţă şi latura întunecată a naturii umane, cu incursiuni în oniric influenţate de Nietzsche, Freud, William Blake şi Aldous Huxley, de poeţii simbolişti francezi şi de drogurile psihedelice. Jim Morrison nu era omul niciunei dogme, deci meditaţia transcendentală nu devine o componentă importantă în The Doors. Poet original şi extravagant, Morrison dă naştere unei idei artistice pentru exprimarea căreia e nevoie de o ştiinţă muzicală pe care solistul vocal nu o avea. Şi aici intră în scenă Ray Manzarek. Deşi există şi un album de blues semnat The Doors („LA Woman”), muzica trupei se sprijină din plin pe educaţia muzicală clasică europeană îmbogăţită de jazz a lui Manzarek şi a celorlalţi doi instrumentişti. Cum în concert şi pe primul album trupa nu are basist, Manzarek îşi dezvoltă un stil polifonic, cu basul armonic cântat foarte pregnant cu mâna stângă. Pe scheletul melodiilor lui Morrison, Manzarek construieşte edificii pe baza armoniilor clasice alternând cu un minimalism jazz-istic, fiind, printre altele, un maestru al armoniilor de septimă de dominantă, ca pe „Yes, the River Knows”, ce dau muzicii un sentiment plutitor, mereu deschis către noi cadenţe. Toate acestea se potrivesc foarte bine şi incursiunilor psihedelice ale muzicii, însă The Doors nu se limitează niciodată la atât, ci aduc în cântecele lor inclusiv influenţe ale muzicii de cabaret din Europa – de la „Strange Days” până la „The Soft Parade”, acesta din urmă unul dintre albumele cele mai puţin apreciate ale trupei, deşi bogăţia lui muzicală e incontestabilă.

Prin abordarea originală – la nivelul muzicii şi al versurilor – care îi deosebeşte pe aceşti muzicieni de colegii lor de generaţie, cu care au totuşi foarte multe lucruri în comun, The Doors devine un grup-precursor pentru unele dintre cele mai diverse ramuri ale rock-ului: art rock prin rafinament, dark rock prin tensiunea versurilor subliniată de armonii şi de secţia ritmică, punk prin abordarea directă şi agresivă. După plecare din trupă a lui Jim Morrison mai apar două albume The Doors, care merg dinspre un rock psihedelic cu momente clasice spre jazz şi care dovedesc pe de o parte forţa creativă inepuizabilă a lui Manzarek şi pe de alta contribuţia esenţială a lui Morrison la stilul muzical înfăţişat de The Doors de-a lungul albumelor cu el la voce.

Manzarek şi-a continuat activitatea şi după anii ’70, a prelucrat Carmina Burana în stil propriu – o consecinţă logică a unei tendinţe audibile pe „The Severed Garden”, acea adaptare pe versurile lui Morrison a cunoscutului Adagio în sol minor atribuit lui Albinoni – a cântat jazz, punk, rock clasic şi piese The Doors şi a scris două cărţi. Supărat pe felul în care Oliver Stone a descris viaţa lui Morrison în filmul „The Doors” (care bateristului John Densmore i-a plăcut), se spune că Manzarek ar fi dorit să facă el însuşi un film despre acea perioadă. Aflat în conflict cu Densmore din cauza viziunii diferite legate de exploatarea comercială a muzicii The Doors, Ray Manzarek a spus recent că versurile lui Morrison sunt prea frumoase pentru a nu fi cântate şi că supravieţuitorii din The Doors ar trebui să facă acest lucru cât mai sunt în viaţă. Însă pe 20 mai Ray Manzarek a trecut la rândul său pragul către „partea cealaltă”, în vârstă de 74 de ani, într-un spital din Rosenheim, Germania.

În căutare de spectacol şi de strălucire, media nu reţin în prim-plan decât viaţa tumultuoasă a lui Jim Morrison. Dar o privire asupra artei The Doors scoate la iveală, încetul cu încetul, adevărata esenţă a acestui grup, în care pe lângă chitara lui Robby Krieger şi bateria lui John Densmore definitorii rămân poezia stranie şi minunată a lui James Douglas Morrison şi ştiinţa muzicală a discretului Raymond Daniel Manzarek. Dumnezeu să-l ierte.