Un cântec pe săptămână - "By Raising Lazarus"

Mi-a ajuns în urechi această cântare acum vreun an. Era pentru prima dată când auzeam muzică psaltică în engleză. Nu am aflat nici până azi cine cântă aceste stihuri (cel mai probabil un tropar) şi când au fost înregistrate. Însă e suficientă frumuseţea acestei cântări, în care valoarea muzicală se împleteşte simplu şi luminos cu cea duhovnicească.

Merită să verşi un strop de sânge?

                                                                            de Diana Grigoriu

Poate că dacă lumea şi-ar da seama cât de mult înseamnă cei 450 de mililitri care încap într-o pungă de sânge ar exista mai mulţi donatori, iar spitalele nu s-ar mai plânge de lipsa acestui lichid vital, încă de neînlocuit. De ani de zile se încearcă găsirea unei formule de obţinere a sângelui sintetic, care să poată fi produs în orice cantitate, de orice grupă sau Rh. Dacă există valve artificiale pentru inimă sau implanturi inoxidabile, de ce n-ar exista şi sânge artificial? Ei bine, până una alta, încercările nu s-au materializat în ceva concret, de „masă”, iar medicii trag cât pot de pungile pentru transfuzii – completează cu glucoză, reciclează sângele rănitului (auto-transfuzie) – totul suprapus peste încercarea de a salva viaţa cuiva. Mă gândesc că sunt mult mai mulţi oamenii sănătoşi şi altruişti, care ar dona sânge dacă ar fi mai bine informaţi.

Ştiu că există campanii şi că, la anumite perioade, se organizează centre mobile pentru donaţii – cel puţin în Bucureşti. Dar, în marea parte a timpului, procesul este unul destul de complicat (birocratic) şi cronofag. Dar merită? Cu siguranţă da! Eu am aflat, întâmplător, despre posibilitatea de a dona sânge în 2004 (tocmai am dat peste primul meu carnet) şi de atunci am încercat să mă ţin de acest obicei, deşi nu am reuşit mereu. Lucrurile s-au mai schimbat între timp la spitalul de pe Strada Medic Constantin Caracaş (Centrul de transfuzie sanguina Bucureşti) – aspectul de hală comunistă s-a remediat în urma unei renovări, iar ţiganii care­-ţi ofereau la ieşire bani pentru bonurile de masă au dispărut; în plus, au apărut tot felul de afişe care să promoveze actul donării, precum şi site-uri care explică în detaliu avantajele, procesul şi recomandările. Astfel de informaţii puteţi găsi aici, dar, pe scurt, trebuie să ai o stare de sănătate bună, să nu fi anemic, să fi mâncat ceva uşor înainte, să nu fi consumat alcool în ultimele 48 de ore şi să nu ai mai puţin de 50 de kilograme. Şi acum, pentru că iar m-am întâlnit cu hăţişul procedural de la centrul de donare, voi încerca să expun paşii pe care trebuie să-i urmeze cineva dispus să facă un gest umanitar. Poate că, odată conştient de toată procedura, măcar un om se va înarma cu răbdarea necesară şi va alege o dimineaţă în care să doneze sânge.

Programul este 7:30 – 13:00, de luni până vineri; din punctul meu de vedere este o greşeală că nu se recoltează în zilele libere, întrucât mulţi nu doresc să întârzie la serviciu – chiar dacă în urma donării vă alegeţi cu o zi liberă, nu toată lumea alege să profite de ea. Accesul se face fie cu metroul până la Piaţa Victoriei, fie cu unul dintre tramvaiele 1, 20, 24, 42, 45 şi 46 sau cu autobuzul 182 (staţia Dr. Felix). Centrul se află la intersecţia cu Strada Dr. Felix. Pentru sceptici: nu vă faceţi griji, tot ceea ce intră în contact cu sângele, dar absolut totul, este steril şi desigilat în prezenţa donatorului. Exista şi posibilitatea de a dona celule hematopoietice, dar nu ştiu prea multe despre acest proces, aşa că dacă cititorii blogului au detalii, îi rog să comenteze mai jos. Iar acum, sistematic, paşii.

1. Intrarea pentru donatori este a doua după intrarea pe Strada Caracaş, aşa cum indică şi o mare săgeată roşie. Aici se găsesc scaune cu pupitru, pe care cei veniţi completează un formular cu indicaţii despre starea lor de sănătate şi diverse obiceiuri / întâmplări care i-ar putea împiedica să doneze; pe verso sunt tipărite drepturile, obligaţiile şi avantajele donării de sânge.

2. Imediat după ce intră pe uşa dinspre recepţie, posibilul donator îi înmânează portarului formularul, însoţit de carnetul de donator sau, pentru cine nu are, cartea de identitate (nu ştiu dacă e primit şi un alt act care să ateste identitatea).

3. Cei veniţi se aşează pe unul din scaunele din faţa recepţiei şi aşteaptă să fie strigaţi; celor care nu au, li se completează atunci carnetul de donator. Când cineva e strigat, i se indică la cabinet trebuie să meargă pentru controlul medical (38, 42, etc.).

4. Împreună cu chestionarul, carnetul şi buletinul, se merge la etajul 1, la cabinetul indicat unde asistenta completează o fişă, îl cântăreşte pe donator, apoi medicul îi face un consult medical sumar – tensiune, inimă. O tensiune prea mică duce la refuzarea donării, de aceea este indicat să mâncaţi şi să vă hidrataţi înainte.

5. Cu această fişă, donatorul merge la cabinetul 47, unde se determină (sau confirmă grupa sanguină), se verifică faptul că femeile nu sunt însărcinate şi se întocmeşte o hemogramă în urma căreia cineva poate fi refuzat – de exemplu, dacă ar avea hemoglobina prea scăzută. Acestea se fac pe baza câtorva picături de sânge obţinute prin înţeparea în deget.

6. Donatorul se întoarce la cabinetul de consultaţii cu fişa, i-o înmânează asistentei (nu stă la rândul format de cei care trebuie să fie consultaţi) şi aşteaptă ca aceasta să iasă şi să-i spună dacă poate sau nu dona.

7. Dacă cel venit este apt pentru donare, merge la etajul 2, la secretariat unde lasă fişa, apoi aşteaptă pe coridor să fie strigat într-una dintre camerele unde se recoltează sângele. În general, nu mai mult de 5 minute.

8. În sala de transfuzii se desfăşoară partea cu adevărat importantă a întregului proces: recoltarea celor 450 de mililitri. Aici, donatorul trebuie să aibă la îndemână buletinul, se întinde pe unul dintre paturi cu geanta / haina (sau ce mai are cu el) pe picioare (pentru că nu poate avea nimeni altcineva grijă de bunurile lui); nu se vorbeşte la telefon.

9. Recoltarea este pregătită de un medic care, eventual, le arată unor practicanţi cum se face. Atitudinea medicului poate fi una drăguţă sau una acră, dar cred că mai depinde şi de comportamentul celui care donează. Repet, tot ce ia contactul cu sângele e steril: acul care se introduce în venă, furtunul şi punga de transfuzii ataşată la capătul celălalt. Durează cam 20 de minute pentru ca punga să se umple, dar diferă, în funcţie de debitul şi grosimea venei. În acest timp, donatorul se poate uita la televizor sau, mult mai interesant, îşi poate folosi mâna liberă pentru a ţine o carte.

10. După ce se îndepărtează „harnaşamentul”, medicul îi presează donatorului locul înţepăturii cu o bucată de vată, îi returnează carnetul de donator împreună cu un abţibild şi îi dă un plasture mare pe care donatorul trebuie să şi-l lipească mai târziu. Unora li se recomandă să mai stea puţin pe pat înainte de a părăsi sala.

11. Donatorul coboară la parter şi se întoarce la recepţie; acolo, vizavi de ghişeul unde se face primirea, se află casieria unde donatorul prezintă carnetul şi cartea de identitate, primeşte bonurile de masă, adeverinţa pentru zi liberă la serviciu şi adeverinţa pentru reducere la abonamentul de RATB şi Metrorex.

După aceşti patruzeci de paşi simpli, puteţi considera încheiat procesul de donare de sânge. În cazul meu, care m-am prezentat la 7:30, toată treaba a durat cam un ceas şi jumătate. Nu-i chiar puţin în condiţiile în care donatorul este cel care oferă ceva, dar, pe de altă parte, înţeleg importanţa unui riguros cod de procedură. Acum câteva zile, căutam programul centrului de donare şi am dat peste o serie de articole în care autorii îşi exprimau dezaprobarea, cu un limbaj între politicos şi mahalagiu, faţă de centrul de donare şi cei care lucrează acolo. Mi se par de toată jena astfel de demersuri, mai ales că donatorii sunt şi aşa puţini, mai ales cei care nu vor să facă asta pentru cineva anume sau pentru avantajele materiale care decurg din donare; aceştia chiar nu au nevoie să li se spună, exagerat din punctul meu de vedere, cât de nasoală e viaţă şi cat de naşpa sunt medicii. După cum ziceam, merg acolo din 2004 (deci dinainte de modernizarea spitalului) şi nu am avut niciodată sentimentul că angajaţii centrului s-ar fi comportat ca şi cum mi-ar face un serviciu. Nu m-au tratat nici ca pe un erou, dar chiar nu era cazul, însă au avut mereu o atitudine profesionistă, chiar şi atunci când le lua ceva să-mi găsească amărâta de venă – asta spre deosebire de alt spitale (inclusiv private) unde, pentru nişte analize, m-au ciuruit şi m-au stors ca pe o lămâie.

Acestor oameni, potenţiali donatori, care doresc să transforme în obicei oferirea a nici jumătate de litru de sânge, am încercat eu să le explic prin ce etape trebuie să treacă pentru a salva, fără să ştie, viaţa cuiva. Iar dacă sunteţi refuzaţi la o donare dintr-un motiv remediabil (tensiune necorespunzătoare, nivel mic de hemoglobină, nivel mare de leucocite, tatuaj recent), nu fiţi dezamăgiţi şi reveniţi când vi se indică.

(Preluat de pe  https://morbidangeldyana.wordpress.com/ )

Un cântec pe săptămână - Iron Maiden, "The Evil That Men Do"

Dat fiind concertul de miercuri, ce altceva?!

Un cântec pe săptămână - Type O Negative, "Summer Breeze"

Cum în aer adie zvon de mare, vă las o vreme în bătaia acestei "Summer Breeze" din 1993. Cântecul  este compoziţia  unui duo de soft rock, Seals and Crofts, însă combinaţia între melodia uşor de reţinut şi instrumentaţia puternic distorsionată peste care domină vocea gravă a lui Peter Steele face ca preluarea semnată Type O Negative să fie mult mai impresionantă decât originalul.



Colajul de imagini nu este cel mai inspirat, dar avem parte de câteva fotografii memorabile cu Peter Steele şi colegii lui. "July is dressed up and playing her tune".

Ce bloguri mai citesc

     După cum poate aţi observat, nu am blogroll, adică acea listă de bloguri recomandate către care cei mai mulţi confraţi pun legături. Motivele nu sunt multe, nici prea interesante. E suficient să spun că, în primul şi în primul rând, sunt atât de neîndemânatic cu tehnica, încât mi-ar fi greu să alcătuiesc şi să reîmprospătez o asemenea listă. Însă citesc bloguri. Pe unele zilnic, pe altele pe apucate, pe unele de câţiva ani, pe altele doar de câteva săptămâni. Şi m-am gândit că în loc de blogroll pot să le ofer celor interesaţi un fel de revistă a acestui gen de presă, cât se poate de personală. Menţiunile sunt într-o ordine mai mult sau mai puţin întâmplătoare, fără pretenţii de ierarhizare. Aşadar, să purcedem.

     Ziua mea de lectură online începe aproape de fiecare dată cu Blogul lui Claudiu Târziu (http://c-tarziu.blogspot.ro/). La fel ca revista şi platforma „Rost”, la care am bucuria să colaborez din când în când, avem aici de-a face cu un blog de cultură creştină. Articulat şi variat, blogul lui Claudiu Târziu propune teme de actualitate politică şi culturală, reflecţii duhovniceşti, interviuri, discuţii pe teme sociale, politice şi culturale, reportaje, totul condimentat din când cu un pic de literatură şi, până la un moment dat, muzică. Limbajul e modern, duhul tradiţionalist, fără a fi închistat sau blocat în forme. Blogul lui Claudiu Târziu e rezultatul nesistematizat, dar cât se poate de viu, al unui spirit al dreptei. În plus are un blogroll excelent, cu câteva porţi deschise spre actualitatea politică şi realitatea duhovnicească.

     „Vecin” de idei şi de preocupări cu Claudiu Târziu este Blogul lui Răzvan Codrescu (http://razvan-codrescu.blogspot.ro/). Literat, poet, traducător, eseist, publicist, Răzvan Codrescu propune de obicei articole mai ample, concentrate în jurul aceleiaşi viziuni naţional-creştine pe care o găsim şi la Claudiu Târziu. De multe ori găsim aici adevărate studii, fie despre marile figuri ale dreptei, fie despre problemele actuale privite din aceeaşi perspectivă. Literatura este la rândul ei prezentă, o bună parte dintre poeziile lui Răzvan Codrescu fiind publicate aici înainte de a ajunge între copertele unui volum, la fel ca fragmente din traducerile din Dante sau Sfântul Ioan al Crucii. În plus, de ceva vreme, pe acest blog apare o antologie formată din cele mai importante articole publicate în „Puncte cardinale”, una dintre revistele de înaltă ţinută ale dreptei româneşti post-1989.

     Lărgind un pic spectrul, trecem la blogul „Surpriza lui Mihnea Măruţă” (http://mihneamaruta.ro/) – nicio legătură (cred) cu personajul realizator de emisiune de can-can. Mihnea Măruţă abordează teme politice şi sociale într-o abordare din care nu lipsesc sensibilitatea artistică şi meditaţia. Găsim aici dezbateri despre crizele politice şi economice, recomandări de filme, interviuri cu personalităţi din cele mai diverse domenii, cugetări despre fotbal şi religie şi – întotdeauna – în colţul din stânga sus ne aşteaptă un filmuleţ-surpriză de câteva minute, care poate fi un cântec nou sau o interpretare deosebită a unuia mai vechi sau, ca în această săptămână, un scurt-metraj de animaţie.

     Când vreau să am o imagine a scenei politice deschid legătura către blogul lui Paul Ghiţiu (http://paulghitiu2009.blogspot.ro/). Publicist, scriitor şi regizor, autorul acestui blog se ocupă în special de actualitatea politică – pe care a cunoscut-o şi din interior, ca membru-fondator şi senator al Uniunii Forţelor de Dreapta – privită dintr-o perspectivă creştină şi cât se poate de realistă. Nici de aici nu lipsesc însă preocupările culturale.

     Şi că tot vorbim despre cultură, cum mi-am descoperit recent pasiunea pentru cinematografie, am şi în această privinţă de făcut câteva recomandări. În primul rând este blogul „Pseudokinematikos” al lui Marian Sorin Rădulescu (http://pseudokinematikos2.blogspot.ro/). Acest cinefil, aşa cum singur se recomandă cu modestie, este de fapt un adevărat profesor de cinema, un om despre care ai impresia – şi nu te înşeli foarte tare – că a văzut TOATE filmele. Blogul poate fi privit ca o prelungire a celor două volume cu acelaşi titlu şi este un îndrumar minunat pentru toţi cei care vor să pătrundă în lumea filmului românesc (în care am descoperit, cu ajutorul autorului acestui blog, bijuterii a căror existenţă nici nu o bănuiam) şi de pretutindeni. Cultura profundă, gândirea creştină şi informaţia bogată dau acestui blog o substanţă care-l face de neocolit.

     În aceeaşi zonă te duce şi blogul Elenei Dulgheru (http://elena-dulgheru.blogspot.ro/), distins critic de film (printre altele), care îmbină activitatea practică – tabere de film – cu reflecţiile despre cea de-a şaptea artă. Elena Dulgheru este una dintre cele mai bune cunoscătoare ale vieţii şi operei marelui regizor rus Andrei Tarkovski, şi multe dintre cugetările dumneaei pe această temă pot fi citite pe blog.

     Tot despre film ne vorbeşte pe unul dintre blogurile sale, „Cinematograffiti”, (http://cinematograffiti.wordpress.com/) şi Laurenţiu Dumitru. În plus, în stânga ecranului găsim şi link-uri către filmele lui Buster Keaton. E un blog de cinefil plin de viaţă, căruia nu i se poate reproşa decât timpul prea lung scurs între două postări.

     Blogul lui Flori Bălănescu (http://flori-balanescu.blogspot.ro/)  îmbină literatura cu reflecţia şi eseistica, într-un stil plăcut lecturii şi adesea foarte lucid. În plus, este o platformă exhaustivă de promovare a unuia dintre scriitorii români în viaţă pe nedrept împinşi spre uitare, Paul Goma.

     Şi dacă după atâtea lecturi vă apucă dorul de ducă, vă recomand blogul „Morbidangeldyana” al Dianei Grigoriu (https://morbidangeldyana.wordpress.com/). Aici alternează în primul rând însemnările de călătorie cu cronicile de concert (de obicei rock). Primele te duc de la Barcelona în Munţii Căpăţânii şi de la piramidele egiptene pe crestele înzăpezite ale vârfurilor din România. Plimbările prin lume sunt însoţite de câteva date istorice, geografice şi sociale despre locurile văzute, în timp ce turele montane îmbină descrierea priveliştilor cu indicaţii mai tehnice pentru „munţomani”. Iar un element important este că toate acestea – călătorii sau concerte – sunt însoţite de multe fotografii minunate. În plus, mai găsim aici din când în când şi câte o reflecţie şi – din păcate mai rar în ultima vreme – încercări literare inedite şi de o mare frumuseţe.

     Şi că tot am vorbit despre muzică, un blog recent dar deja foarte interesant este cel al lui Dan Byron (http://danbyron.ro/). Muzician rock (and more...) tânăr dar respectat, liderul formaţiei Byron, cu studii muzicale academice şi o carieră deloc neglijabilă la activ, ne vorbeşte în special despre muzica rock contemporană. Şi o face ca unul care ştie despre ce vorbeşte şi de la care ai ce învăţa. Eu mi-am notat deja câteva recomandări de pe blogul lui, abia aştept să le ascult.

     Dintre „sportivi” îl citesc în primul rând pe Cătălin Tolontan (http://www.tolo.ro/). Îmi plac curiozitatea lui, verbul tăios, exprimarea concisă şi, evident, pasiunea pentru sport. Şi socotesc că este principalul „responsabil” pentru ridicarea nivelului discuţiilor despre sport, unul dintre primii care au abordat şi latura culturală şi – nu mă feresc de cuvinte – filosofică a fenomenului. (Deşi, ca să-i dăm cezarului ce-i al cezarului, primul a fost probabil Traian Ungureanu – TRU).

     Îmi place şi Cristian Geambaşu (http://blogsport.gsp.ro/geambasu/) , mai ales că mai „scapă” şi un editorial despre vreo trupă de rock progresiv. În plus, cu o abordare asemănătoare celei a lui Cătălin Tolontan, scrie mai mult despre tenis.

     Şi tot despre sport, dar nu numai, citesc adesea şi însemnările în stil „iute şi piperat” al lui Adrian Georgescu (http://www.adriangeorgescu.ro/). Critica acidă şi plină de umor a metehnelor sportului şi vieţii de zi cu zi e o lectură mereu revigorantă.

     Cu toate relele care ne vin prin el, internetul se face şi transmiţător al unor valori perene. Aşa că unele lecturi sunt cu adevărat ziditoare de suflet. „Pridvorul lui Laurenţiu Dumitru” (http://laurentiudumitru.ro/blog/) e un buletin de ştiri creştine. Scurt şi la obiect, scriitorul şi publicistul (mai nou) bănăţean ne pune la dispoziţie informaţii, link-uri, anunţuri şi reflecţii din viaţa duhovnicească. Acestora li se adaugă o serie bogată de recomandări – de la bloguri până la cărţi sau reviste – în dreapta ecranului.

     „Război întru Cuvânt” (http://www.razbointrucuvant.ro/)  le oferă cititorilor fragmente din textele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti şi filmări ale unor conferinţe pe teme duhovniceşti sau predici, de cele mai multe ori legate de praznice apropiate sau de personalităţile evocate în perioada în care apar articolele. Uneori nu lipsesc nici polemicile şi mi se întâmplă să văd lucrurile altfel decât cei care redactează blogul (site-ul?), însă cele mai multe texte sunt de mare folos şi pot constitui porţi deschise către o literatură nepreţuită, cu adevărat „aur la preţ de hârtie”... sau de conexiune la net.

     Pentru cei care deja iubesc Sfântul Munte sau pentru cei care vor să-l descopere, un ghid foarte util este blogul „Sfântul Munte Athos” (http://sfantulmunteathos.wordpress.com/) . Intrăm aici un pic în taina acestui loc sfânt, prin citate din Părinţi athoniţi, însemnări de călătorie, nenumărate fotografii, filmări cu slujbe întregi sau scurte cântări, icoane şi anunţuri de pelerinaje.

     Spuneam cândva în glumă că cel mai mare „merit” al meu e că sunt contemporan cu părintele Savatie Baştovoi. Călugărul şi scriitorul basarabean are un blog pe care uneori e mai activ, alteori face pauze prelungi, dar pe care merită oricând să vă aruncaţi un ochi (http://savatie.wordpress.com/) . Găsiţi aici reflecţii duhovniceşti, discuţii despre probleme actuale privite prin ochii unui tânăr şi energic monah sau fragmente din romanele Părintelui, dintre care cel mai recent, autobiograficul „Fuga spre câmpul cu ciori” are poate cele mai sensibile pagini ieşite de sub pana autorului. Părintele Savatie nu se fereşte de polemică şi uneori poţi să nu-i împărtăşeşti părerea, însă sinceritatea şi privirea ascuţită, precum şi un realism creştin plin de viaţă îl fac una dintre vocile importante ale lumii lui Dumnezeu.

     Recent am descoperit un blog cu texte parţial în română, parţial în engleză şi multe fotografii (http://munteanuk.blogspot.ro/) despre care încă nu pot spune multe, dar care la o primă vedere pare foarte promiţător.

     Închei cu prietenul meu Alexandru Rădescu (http://www.alexradescu.ro/). Blogul lui e un potpuriu, un amalgam colorat în care se îmbină articole despre ultimele inovaţii tehnice şi din lumea comunicaţiilor, cugetări duhovniceşti, fragmente muzicale, informaţii despre mărci de bere. Nu e un eclectism gratuit, ci un fel de trecere în revistă a preocupărilor unui tânăr orăşean care priveşte în acelaşi timp spre luminile metropolei şi spre lumina lăuntrică, un fel de colecţie utilă de link-uri expuse mai pe larg.

       Nu sunt acestea toate cele pe care le citesc, şi nici pe acestea toate nu le citesc zilnic. Este însă o primă privire, pe care, cu timpul, sper să o mai completez. Dacă vi se pare interesant ceva, vă doresc lectură plăcută.

Un cântec pe săptămână - Stepan Project, "Ancestors"

E vremea să uităm un pic de Inne şi Alexandre Stan, de Mandingi şi de alte manele cosmetizate şi numite muzică uşoară. În România încă se cântă bine. Iar Ilie Stepan, de la Pro Musica până la Stepan Project, e un reper artistic original, autohton şi modern. Ceea ce face el se numeşte "muzică de fuziune", un fel de sincretism muzical. Fără nicio legătură cu colajul. Sunt stiluri şi trăiri armonizate.



Îmbinarea aceasta de folclor cu un strop de rock poate fi ascultată pe albumul din 1996, "Sensul vieţii". Între timp Stepan Project a încheiat o trilogie a cărei ultimă parte, "Lumina", are toate datele unui moment de referinţă în istoria muzicii româneşti.

Un cântec pe săptămână - Napalm Death, "The Wolf I Feed"

Napalm Death, veteranii şi liderii incontestabili ai scenei grindcore - între consacrare şi o necontenită contestare a calităţilor muzicale ale stilului. "The Wolf I Feed" e dovada a unei diversităţi greu de intuit la o ascultare superficială. Trăsăturile definitorii se îmbină cu o melodie vocală atipică, Barney Greenway şi Mitch Harris urlă pe registre diferite o critică acidă la adresa panicii apocaliptice insuflate de unele grupări religioase.


În ton cu ideologia de stânga a multor trupe de hardcore-punk-grindcore, britanicii critică adesea religia şi instituţiile ei. Aici e însă mai degrabă vorba despre o anumită propagandă panicardă. Iar muzica, orice-ar fi, e memorabilă. De pe albumul "Utilitarian", 2011.