Un cântec pe săptămână - Florin Săsărman, „Iisus în celulă”

Intepretarea dată de bistrițeanul Florin Săsărman uneia dintre cele mai cunoscute poezii scrise în închisorile comuniste de Radu Gyr. 



 

Un cântec pe săptămână - Andrew Lloyd Webber / Tim Rice, „Hosanna” (din opera rock „Jesus Christ Superstar”)

„Hosanna” sau Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim, în varianta – atât de iubită de Steinhardt... și de mine – operei rock „Jesus Christ Superstar” de Andrew Lloyd Webber, pe un libret de Tim Rice. Varianta originală (deci nu coloana sonoră a filmului), cu Ian Gillan în rolul lui Hristos. 

Un cântec pe săptămână - Helloween, „Lavdate Dominvm”

Scurt și la obiect. Un cântec „clasic”, cu alternanță vocală între strofă (mai dur) și bridge plus refren (mai melodioase), solo parțial de virtuozitate, parțial cu prelucrări ale temelor vocale, melodie ușor de reținut, echilibru și forță. Lauda lui Dumnezeu pe ritmuri heavy-metal. De precizat că piesa este de pe albumul „Better Than Raw” (1998) și, spre deosebire de ce se vede în imagini, este înregistrată cu Roland Grapow la chitară și Uli Kusch la tobe, ambii plecați din Helloween după albumul „The Dark Ride”. În rest, aceiași componenți ca și azi: Andi Deris (voce), Michael Weikath (chitară) și Markus Grosskopf (bas).

 
Hallelvja, homines,
Gavdete de Domino,
Qvi donat vita omnes, qvod amat nos!

Hallelvja, mi Devs,
Tv vivis omnipotens,
Tv es semper benignvs, Tv amas nos!

Pater noster in caelis
Totvm orbem terrae regnat
Et vincit diabolvm timorem et omnivm hominvm

O lavdate Dominvm!
Praedicate Devm
Amate Creatorem,
Qvi creavit mvndvm
Oh, lavdate Dominvm!

Ecce, et te vvlt Jesvs liberare,
Dvcere per vitam tvvs amicvs, gavde tv!

Amici, dimittite
Mente malam pravamqve!
Anima accipite salvam fidem!

Jesvs Christvs in crvce
De vita decessit dolens
Sed de morte resvrrexit lvx mvndi nova

O lavdate Dominvm!
Filivm Jesvm Christvm
Omnivm Redemptorem
Et Spiritvm Sanctvm!
O lavdate Dominvm! ...

Un cântec pe săptămână - Părinții de la Mănăstirea Valaam, „Agni Parthene” (în slavonă)

„Agni Parthene” (Fecioară curată) este unul dintre cele mai cunoscute imnuri ortodoxe închinate Maicii Domnului. Textul este scris de un sfânt mai nou, dar în același timp foarte iubit, mare făcător de minuni, vindecător, aproape contemporan – Sfântul Nectarie din Eghina (1846-1920), ascet, cărturar și ierarh, care are o parte din moaște la mănăstirea Radu Vodă din București. Tradiția spune că sfântul ar fi scris acest text în urma unei arătări a Maicii Domnului. Tot consecință a unei viziuni este și melodia, compusă de un imnograf athonit. În limba română, cea mai răspândită variantă este cea numită „Pe tine te fericim”, al cărei text nu este însă o traducere după Sfântul Nectarie, ci, după cum indică cele mai multe surse, un imn scris de părintele Ștefan de la Schitul Lacu, din Sfântul Munte, pe melodia originală. De altfel, muzica și textul au cunoscut diferite adaptări, în funcție de specificul limbilor și al stilurilor de cântare din spațiul ortodox. Cea mai cunoscută variantă – care a contribuit mult la popularizarea imnului – este cea înregistrată de călugării de la mănăstirea aghiorită Simonopetra. Însă astăzi eu vă propun o alta.

Mănăstirea Valaam, numită adesea și Athosul Nordului, este situată într-o zonă relativ greu accesibilă a Rusiei. Printre alte trăsături definitorii, călugării de aici sunt cunoscuți și ca fiind foarte buni psalți. Deși cântarea lor e de origine bizantină, sunt integrate uneori și elemente armonice. Astfel, în timp ce „Agni Parthene” cântată de monahii din Athos este o monodie cu ison (ținut, dar și ritmizat), aici, la refren, apare uneori și armonia. Ritmul este ternar (socotit și de muzica occidentală un ritm „feminin”, lucru care în această cântare capătă însă valențe mistice legate de feminitatea absolută reprezentată de Maica Domnului), dar în varianta călugărilor ruși, în funcție de tiparele limbii, avem în strofă și o măsură de două pătrimi (ultima), în timp ce refrenul este format din măsuri alternative.

(Analiză muzicală realizată cu contribuția dr. Aurel Muraru)

Naționalismul între păcat și virtute

    În zilele noastre, definite de o ideologie „corectă politic”, pare desuet să vorbești despre identitate națională și – cu atât mai mult – despre dragoste de neam. Toate acestea ar aparține unei concepții politice și unei ideologii bune pentru secolul XIX, dar cu totul depășite de evoluția gândirii. Cu toate acestea, în ciuda ideologiei dominante, în fața eșecului multiculturalismului, vedem la tot pasul o resurgență a naționalismului. Pentru că, să fim clari, multiculturalismul este un abuz intelectual, care introduce pe „piața ideilor” un relativism furibund. Și când până și mai marii Europei (cei care contează în jocul puterii, în frunte cu Germania și Franța) își exprimă deschis îndoielile în privința lui, omul obișnuit, cu „common sense”, are cu atât mai multe motive să-l pună sub semnul întrebării. Așadar, în fața unei gândiri ce neagă identitatea – politică și/ sau culturală – răspunsul pe care îl auzim din ce în ce mai des este o întoarcere la valorile naționale și la cultura (în sensul mai larg, de regulă a vieții) națională.

     În cele ce urmează voi încerca să plasez naționalismul (sau diferitele sale tipuri) într-un cadru cultural care să-i pună în evidență anumite afinități și contradicții. Precizez că voi folosi termenii „naționalism” și „iubire de neam” ca pe niște sinonime relative. Nuanța apare din aceea că în timp ce primul e mai degrabă un concept politic (și, ca atare, o creație relativ nouă a culturii europene), al doilea își întinde rădăcinile până în metafizică, fiind de altfel termenul preferat de marele teolog român Dumitru Stăniloae.

     În context european (ortodox, dar nu numai), naționalismul apare mai mereu legat de tradiție. Nu voi insista asupra naționalismelor ce se revendică din diferite credințe precreștine, mai mult sau mai puțin reale. În contextul Bătrânului Continent, dominanta culturii tradiționale este creștinismul. Dar există oare compatibilitate între acesta și iubirea de neam? Unii merg până la a le confunda, alții văd între ele o opoziție ireconciliabilă. Cei din urmă se bazează pe caracterul universal al creștinismului, din care s-a născut, de altfel, și ideea universală umanistă. Altfel spus, pe faptul că despărțirea în neamuri nu ar putea fi decât o siluire a caracterului universal al omului. În viziunea ortodoxă, „toate aceste dezbinări naționaliste nu au fost decât urmarea căderii în păcat”[1], pentru că „noi nicăieri nu vedem o propovăduire creștină a urii”.[2] Cred că este destul de clar ce vrea să spună arhimandritul athonit. Vreau însă să atrag atenția asupra a două cuvinte: dezbinare și ură. Când naționalismul duce la aceste lucruri – sau, mai rău, se naște din ele – poate fi socotit de-a dreptul păcat. Acest fel de iubire de neam e o formă extinsă la scară largă a ceea ce Părinții Bisericii numesc „iubire pătimașă de sine”, adică, într-un cuvânt, a egoismului. Există însă și un alt fel de naționalism?

     Dacă dezbinarea e consecința căderii în păcat, în schimb diversitatea neamurilor e o expresie a bogăției firii omenești. Bogăția însușirilor sădite de Dumnezeu în cuplul primordial se găsește răspândită în toate neamurile, familiile și persoanele, fiecare scoțând în prim plan anumite forme de manifestare ale universalității umane. Așa se face că la Cincizecime, care pentru creștini este actul de naștere a Bisericii, Sfântul Duh le-a unit pe cele despărțite, lucru exprimat prin aceea că apostolii au vorbit în limbile neamurilor din Ierusalimul acelor vremuri. Trebuie reținut: i-a unit pe toți în înțelegere, dar nu a abolit limbile ca forme de expresie, nu a instituit un soi de „esperanto sacru”, ci le-a lăsat în diversitatea lor. Ceea ce de la Turnul Babel încoace fusese pricină de dezbinare devine de acum bogăție comună tuturor. Cu alte cuvinte, ideea (izvorâtă din teologia trinitară) că fiecare om exprimă în sine întreaga omenire, dar într-o formă proprie, se aplică și neamurilor. Iar unicitatea nu (mai) este pricină de dezbinare.

    Folosind o imagine familiară, vom spune că, pentru a putea realiza o compatibilitate între universal și particular, trebuie să privim neamurile ca pe instrumentele unei orchestre simfonice: fiecare își are rolul bine definit și inconfundabil (și nu doar instrumentele singure, ci și partidele, grupurile de instrumente) și doar cultivându-și caracteristicile proprii poate, împreună cu celelalte, să dea naștere unei simfonii. Privită din această perspectivă, cultivarea identității naționale contribuie la îmbogățirea întregii omeniri. Sfântul Dionisie Areopagitul, important Părinte și teolog din primele veacuri creștine, atestă faptul că fiecare neam are un înger păzitor. Cum îngerii Îl slăvesc împreună pe Dumnezeu, e firesc să tragem concluzia că viața naturală a neamurilor este în armonie, dar nu în confuzie.

     Privite în dimensiunea lor universală (și creștină), neamurile ar trebui să ilustreze principiul unității în diversitate. De fiecare dată când unul dintre cele două elemente este accentuat în dauna celuilalt, echilibrul se pierde și se ajunge la distorsiune. Excesul de unitate duce la uniformizare și dictatură, excesul de diversitate la anarhie. Se cuvine aici făcută distincția între personalism – viziune prin excelență creștină - și individualismul glorificat în gândirea contemporană. Persoana este unică, dar își afirmă unicitatea doar în relație cu alte persoane unice, structura firii umane fiind prin excelență una a comuniunii. La polul opus, individul se afirmă prin izolare, care duce în chip logic la fărâmițare și dezbinare.

     Revenind la naționalism sau la iubirea de neam, putem identifica trei versiuni curente ale acestuia. Prima este cea xenofobă, care ilustrează prin excelență dezbinarea – o națiune se afirmă în detrimentul alteia și, în cele din urmă, al tuturor celorlalte. E un principiu ce a îmbrăcat de-a lungul timpului multe nuanțe – unele hidoase prin lașitatea lor, altele eroice, dar nu mai puțin nocive din perspectivă general umană. Al doilea tip de naționalism a fost exprimat sintetic de liderul Frontului Național din Franța anilor 1970-1980, Jean Marie Le Pen: iubesc toate popoarele, dar îl iubesc pe al meu mai mult. Pe plan politic, acest fel de gândire poate funcționa până la un punct, însă din perspectivă creștină este și el inacceptabil. La nivel religios, acest tip de naționalism (cu ecouri și din primul) a dat naștere ereziei filetismului, care pune neamul mai presus de credința (universală) în Hristos. De o formă „intelectualizată” a acestuia îl acuza cândva Nichifor Crainic pe Nicolae Iorga, despre care spunea că folosește credința și Biserica doar ca suport pentru ideea națională. Ajungem, în sfârșit, la tipul al treilea al iubirii de neam – care nu face ierarhii, ci respectă linia sângelui și a culturii naționale (în proporții variabile), cultivă unicitatea ansamblului de trăiri propriu unui neam și unei limbi, dar în cadrul simfoniei universale în care toate „instrumentele” au valoare egală.

     Cu alte cuvinte, cultivându-și propria identitate, naționalistul creștin păstrează și dezvoltă un patrimoniu prin care neamul lui exprimă una dintre ipostazele universalității. Este suficient să ne referim aici numai la limbă: nu degeaba se spune că nu există posibilitatea unei traduceri perfecte. Fiecare limbă exprimă aspecte ale trăirii universal-umane într-un fel unic și irepetabil. De aceea, pierderea acestei expresii ar fi o pierdere pentru întreaga omenire. Și același lucru se poate spune și despre alte trăsături identitare ale neamurilor.

     De multe ori, în problemele ce țin de neam / națiune, motivațiile se amestecă. Conștiința de neam există – mai bine definită sau mai difuză – din cele mai vechi timpuri. Pe plan politic, una dintre manifestările ei concrete a fost apariția statelor naționale în secolul XIX. Dar dacă la baza acesteia a stat, măcar în parte, dorința de unitate și libertate a celor de același neam, faptul politic în sine a avut și o altă motivație. Cei care, ajunși la putere în diferite părți ale Europei, s-au unit sub idealul zis progresist al Revoluției Franceze, în fapt un ideal deicid, regicid și paricid, au avut tot interesul fărâmițării marilor imperii, pe principiul „divide et impera”. Din acest motiv, pe lângă manevrele politice, au încurajat și dezvoltarea conștiinței culturale naționale, și astfel, în evoluția firească a lucrurilor, au apărut și diferite mitologii, menite să constituie o bază pseudo-istorică a conștiinței naționale. (Însă nu vreau să spun prin aceasta că figurile luminoase din istoria unei națiuni sau a alteia au fost exclusiv rodul unei imaginații „mitologizante” motivate cultural, așa cum sugerează unii contemporani, printre care și istoriograful Lucian Boia.) Doar aparent paradoxal, aceleași forțe încurajează astăzi diferite independențe și autonomii regionale. De fapt, principiul unei lumi dezbinate și, astfel, mai ușor de stăpânit, a rămas neschimbat de la 1848 încoace. Iar pe plan ideatic – oricât i-ar scandaliza acest lucru pe ultranaționaliștii opuși regionalizării – autonomiile regionale sunt consecința logică și directă a primelor două tipuri de naționalism enunțate mai sus: cel xenofob și cel care stabilește ierarhii valorice între neamuri. Și – tot doar aparent paradoxal – aceleași forțe pomenite mai devreme practică la alt nivel „excesul de unitate”, ducând la uniformizarea depersonalizantă ce domină astăzi multe dintre politicile culturale (dar nu numai!) ale Uniunii Europene.

     Și totuși, poate exista naționalism universal? Naționalism creștin? Părerea noastră este că da. Când, în Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune că „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”[3], nu elimină diferențele, ci stabilește o ierarhie. Cu alte cuvinte, totul devine subordonat lui Hristos. În paranteză fie spus, interpretarea conform căreia, prin respectiva frază, apostolul neamurilor ar înlătura deosebirile e un abuz intelectual. Dacă am urma acestui raționament, ar însemna că și diferențele de gen sunt abolite și că toate deviațiile „transgender” ale vremurilor noastre pot fi motivate scripturistic.

     Așadar, dincolo de stare socială, materială, neam, origine sau sex, trebuie să ne raportăm la Hristos și să facem din El criteriul nostru suprem de viețuire. Pentru că „cel ce-și iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-și iubește pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.[4] Pe de altă parte, tot Sfântul Apostol Pavel insistă pe respectarea poruncii „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”[5]. Cu alte cuvinte, universalitatea umană exprimată în Hristos e mai presus de familie (și de neam), dar familia (și neamul) sunt cale spre ea și în această calitate trebuie cinstite. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur, marele predicator creștin din secolul IV, care are milostenia ca temă centrală a multor cuvântări și omilii, spune că cine le dă de pomană săracilor în timp ce familia lui suferă de foame își bate joc de porunca lui Dumnezeu și se face de râsul lumii. Paradox? Doar aparent. Pentru că nașterea într-o anumită familie și într-un anumit neam nu e întâmplătoare, iar facerea noastră de bine trebuie să pornească de la cei în mijlocul cărora ne-a pus Dumnezeu. E o abordare cât se poate de pragmatică: un om nu poate să ajute dintr-o dată toată omenirea (deși scopul final acesta este). Va începe, așadar, cu cel de lângă el – iar aceadtă apropiere se înțelege atât fizic, geografic, cât și cultural. Și cine dă o mărturie mai cutremurătoare a iubirii de neam decât iudeul creștinat Pavel, care scrie că ar vrea să fie anatema de la Hristos de dragul fraților lui celor de un neam după trup?[6]

     Astfel, înțelegem bine că nu orice naționalism este bun din perspectivă creștină. Orice naționalism care dezbină este păcat. Creștinul care își iubește neamul trebuie dar, în zilele noastre, să evite de pildă cu orice preț raportarea la modele de tip Orba sau – vai! – Erdogan. Această versiune a iubirii de neam este „pericolul naționalismului” despre care vorbește arhimandritul Sofronie. Tot în paranteză fie spus, faptul că există oameni care se mărturisesc creștini și vorbesc admirativ despre pseudo-patriotismul schizofrenic al lui Ceaușescu și al așa-zișilor național-comuniști este cel puțin penibil.

     Dar naționalismul nu este nici obsolet, depășit, negativ, așa cum vrea să ne convingă mentalitatea dominantă de astăzi. Un creștin își iubește în chip firesc neamul și îi apără identitatea de expresie ca pe un dar de la Dumnezeu. Din punct de vedere politic, astăzi, un stat național – de preferat având în frunte un rege, ca simbol al unității – continuă să fie o premisă bună (dar nu suficientă) pentru acest „program”. Însă dacă ne este îngăduit – uneori chiar poruncit – să ne apărăm identitatea de cei care o amenință, a o vedea ca pe o concurență cu alte neamuri este o abatere de la menirea noastră universală în Hristos. Politic vorbind, uneori conflictele sunt inevitabile. Dar țelul final trebuie să fie depășirea lor. (Iar în acest sens, naționalismul religios exclusivist al grecilor sau al rușilor este o schimonosire a învățăturii lui Hristos, deși, fără îndoială, aceste două neamuri au adus o contribuție de o valoare covârșitoare la expresia creștină a lumii.) Și, de multe ori, afirmarea cea mai bună a identității se face prin jertfă. Acest lucru mi-a fost confirmat de moaștele sfinților români morți în închisorile comuniste, unele dintre ele venerate astăzi la schitul românesc Prodromu din Muntele Athos. Prezența lor acolo arată că sfinții aceștia români necunoscuți și încă necanonizați oficial răspândesc mireasma lui Hristos pentru toate neamurile, mărturisind astfel, mai bine decât orice victorie politică sau militară, despre jertfa neamului românesc.

---

[1] Arhimandritul Sofronie, Cuvântări duhovnicești, volumul I, traducere din limba rusă de Ieromonah Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava 2013, pag. 34

[2] ibidem

[3] Galateni 3, 28

[4] Matei 10, 37

[5] Efeseni 6, 2-3

[6] Romani 9, 3

Un cântec pe săptămână - Dragoș Alexandrescu, „Tatăl nostru” (Corul Radio dirijat de Dan Mihai Goia)

Acum un pic mai mult de o săptămână a trecut în veșnicie Dragoș Alexandrescu. În vârstă de 90 de ani, muzicianul era una dintre personalitățile culturii românești ce încă mai respira acel farmec interbelic în care se îmbinau erudiția, sensibilitatea artistică și o mică doză de pedanterie. Mic de stat și mărunțel, mereu de o eleganță discretă încununată de nelipsitul papion, Dragoș Alexandrescu a fost unul dintre cele mai longevive (dacă nu cel mai longeviv) cadre didactice de la Universitatea de Muzică din București. Titular la catedra de Teorie și solfegiu, el a îndrumat generații succesive de viitori profesori de mare valoare, cum ar fi Rodica Nicolaescu, Magda Buciu sau urmașa lui la catedră, Veturia Dimoftache. Dragoș Alexandrescu și-a sintetizat în scris cunoștințele, iar manualul său de Teoria muzicii este în continuare unul dintre cele mai apreciate. Și dacă stilul redactării poate părea uneori un pic prea didactic, impresia este atenuată de temeinicia și rigurozitatea sistematică a cunoștințelor prezentate.

Însă Dragoș Alexandrescu a fost și dirijor de cor, psalt (unul dintre puținii muzicieni care stăpâneau bine atât cântarea bizantină cât și pe cea lineară) și compozitor, în special de muzică religioasă corală. Îndrumat de un mare trăitor basarabean, părintele Dimitrie Balaur, a dat diferențele prin care a absolvit seminarul și a fost hirotonit diacon.




Creația de față, „Tatăl nostru”, este inclusă în volumul „Cântările Sfintei Liturghii” (publicat în 2001, dar conținând creații din mai multe perioade) și există și o variantă pentru cor bărbătesc. Avem de-a face cu o cântare omofonă în mi minor, în care structura tonală este respectată destul de riguros. Deși sopranul are adesea prim-planul melodic, în general se remarcă un echilibru între voci, astfel încât niciuna nu domină absolut, ci se creează o sonoritate organică și omogenă, ornată pe ici pe colo, când la o voce, când la alta. Variațiile dinamice ale acestei lucrări trebuie realizate chiar mai discret, atunci când este cântată în biserică.

Un cântec pe săptămână - John Lennon, „Jealous Guy”

Luați-l ca pe un mărțișor muzical. În perioada în care cocheta cu ideologiile de stânga și în care a compus celebrul manifest comunist în miniatură cunoscut sub numele de „Imagine”, John Lennon scotea la iveală și această mică bijuterie sentimentală numită „Jealous Guy”. Bazele cântecului sunt mai vechi. O primă variantă, numită „Child of Nature”, a fost compusă și înregistrată în 1968, dar nu a ajuns, așa cum plănuise probabil Lennon, pe albumul „The Beatles” din 1968 (numit adesea și „The White Album”). Cu versurile radical schimbate și pianul ca instrument principal, piesa a devenit în 1971 „Jealous Guy” și a apărut pe albumul solo al lui John Lennon, „Imagine”. Putem deci vorbi despre o compoziție foarte apropiată de stilul Beatles, pe care vocea fragilă și sensibilă îmbracă versurile simple și de efect. În ciuda tuturor rătăcirilor sale, John Lennon nu a încetat să se dovedească unul dintre cei mai inspirați compozitori ai muzicii „populare” din secolul trecut. Iar când vrei să spui cuvinte de iubire, muzica lui este un vehicul ideal. „Jealous Guy”.