Un cântec pe săptămână - Dalibor Janda, "Kill My Heart"

Dalibor Janda este un cântăreţ super-underground ceh care, paradoxal, a avut ceva hituri în Germania. Iar în România, "Kill My Heart" a fost un hit la Radiovacanţa. Instrumentaţia este rudimentară, armonia bazică, sunetul infect. Şi cu toate acestea, dintre toate răzbate o voce excelentă, care în condiţii mai favorabile s-ar fi putut afirma ca purtătoare a unor balade clasice. Cred cu sinceritate că melodia aceasta merită recuperată, deci... kill my heart!

Un cântec pe săptămână - BB King, "How Blue Can You Get" (în concert la închisoarea Sing Sing)

Suntem în 2015 şi acum 90 de ani se năştea, pe o plantaţie din Mississippi, Riley King, devenit ulterior mult mai cunoscut sub pseudonimul BB King. BB sunt iniţialele de la Blues Boy şi, cu adevărat, puţini muzicieni au trăit şi cântat blues-ul ca acest artist a cărui amprentă inconfundabilă a străbătut anii şi a influenţat generaţii întregi de muzicieni, de la britanicii care au preluat muzica aceasta – „neagră” prin definiţie la începuturile ei – şi i-au adăugat un plus de volum şi de amplitudine până la trupe ca U2, cel puţin în perioada când Bono era mai puţin ocupat cu participarea la planuri politice progresiste. Cu toate colaborările pe care le-a acceptat, esenţa muzicală a lui BB King a rămas nealterată, ancorată în folclorul începutului de secol al negrilor din Statele Unite, cu rădăcini vechi şi suferinţe noi. Stilul parlato, calitatea narativă a multor cântece, mularea instrumentalului după versuri, cântate sau uneori pur şi simplu povestite, sunt dublate la BB King de un sunet inconfundabil. El singur mărturiseşte că nu s-a priceput niciodată la acorduri, suportul armonic venind de la trupa de acompaniament, atunci când aceasta exista. Semnnele sale distinctive sunt construcţiile melodice, vocea învăluitoare şi mai ales acel vibrato care i-a făcut pe chitarişti ca Eric Clapton sau Carlos Santana să spună că le este de ajuns să audă o singură notă ca să-l recunoască pe BB King.

„How Blue Can You Get” (titlu alternativ „Downhearted”) este un cântec înregistrat pentru prima dată de Johnny Moore’s Three Blazers în 1949, un blues clasic de 12 măsuri (cu progresia clasică tonică-subdominantă-tonică-dominantă-tonică) atribuit criticului de jazz Leonard Feather şi soţiei sale Jane. BB King l-a înregistrat în mai multe variante, sub ambele titluri, începând cu 1963. Cu versuri pline de un umor amar, cântecul a devenit inconturnabil în concerte, iar varianta pe care v-o propun este socotită de însuşi bluesman una dintre cele mai bune. În ciuda sunetului nu foarte clar, toată emoţia străbate din acest spectacol ce a avut loc în 1972 la închisoarea Sing Sing. Dacă-i dă Dumnezeu zile, BB King va împlini pe 16 septembrie 90 de ani.

Un cântec pe săptămână - Black Sabbath (Earth), "The Rebel"

Suntem în anul 1969 şi un tânăr grup din Aston, Birmingham, locul de baştină al celebrei echipe de fotbal Aston Villa, deschide ochii într-o lume al cărei mers o duce spre sfârşitul perioadei hippie şi începutul unui rock mai dur, lipsit de iluzii, sălbatic. Totuşi, puncte comune cu trecutul există şi unul dintre ele este fără îndoială influenţa blues. Tony Iommi (chitară), Geezer Butler (bas), Bill Ward (tobe) şi aiuritul solist vocal John "Ozzy" Osbourne sunt pe cale să-şi schimbe numele din Earth în Black Sabbath. Între timp însă, managerul lor, un oarecare Jim Simpson, insistă ca băieţii să înregistreze ceva. Nu piese proprii, ci compoziţiile lui Norman Haines, solist vocal şi claviaturist trecut prin grupul cu viaţă scurtă Locomotive. Aşa ia naştere primul material realizat vreodată de cei patru într-un studio, ieşit la iveală mult mai târziu. Dacă despre "Thomas James", o instrumentală asociată adesea cu acest prim demo pierdut, unii spun că nu e înregistrată de trupă, în ciuda riff-ului care trimite direct la piesa "Black Sabbath", în privinţa lui "The Rebel" nu există nicio îndoială: e componenţa clasică a grupului, plus sus-numitul Norman Haines la clape, plus câteva armonii vocale în falset. Nu sună deloc a ceea ce a făcut Black Sabbath mai târziu, spun unii - şi totuşi, solistica lui Iommi, vocea lui Ozzy, surprinzător de curată dar cu aceeaşi pronunţie defectuoasă care l-a făcut celebru şi secţia ritmică poartă deja amprenta care se va auzi ani de-a rândul începând cu 1970. Altfel, un moment inedit şi plăcut dintr-o preistorie muzicală dezgropată după ani de uitare.

 

Rădăcinile ideologice ale declinului - Discursul lui Alexander Soljeniţân de la Harvard, 1978 (ultima parte)

     Gândirea occidentală a devenit conservatoare: de-ar rămâne lumea aşa cum este, de nu s-ar schimba nimic! Visul debil al unui status quo este semnul unei societăţi ajunse la sfârşitul propriei evoluţii. Dar trebuie să fii orb ca să nu vezi că mările nu mai aparţin Occidentului în timp ce suprafaţa continentală care ţine de el se micşorează constant. Cele două războaie pe care le numim mondiale - şi care au fost departe de aşa ceva - au constat în aceea că un Occident mic, tărâm al progresului, s-a anihilat în el însuşi, pregătindu-şi în acelaşi timp propriul sfârşit. Următorul război - care nu va fi neapărat unul nuclear, nu cred în asta - poate să îngroape definitiv civilizaţia occidentală.

     În faţa acestui pericol, când ai în spate tezaurul atâtor valori istorice, cu un asemenea grad de libertate şi de devotament aparent faţă de această libertate, cum e posibil să pierzi în asemenea măsură voinţa de a te apăra?

     Cum s-a ajuns la confruntarea actuală, atât de dezavantajoasă? În marşul ei triumfal, cum de a ajuns lumea occidentală într-o asemenea stare de neputinţă? Oare evoluţia ei a cunoscut întorsături funeste, pierderi de direcţie? Se pare că nu. Occidentul nu a făcut decât să progreseze mereu într-o direcţie socială declarată. mână în mână cu strălucitul Progres tehnic. Şi iată-l în starea de slăbiciune din zilele noastre.

     În acest caz nu ne mai rămâne decât să căutăm eroarea la rădăcini, la fundamentul gândirii Vremurilor noi. Ce vreau să spun: concepţia occidentală dominantă a lumii, născută în timpul Renaşterii, care a luat formă politică începând cu Iluminismul, fundament al tuturor ştiinţelor politice şi sociale: am putea să o numim "umanism raţionalist" sau "autonomie umanistă", care proclamă şi realizează autonomia omului faţă de orice forţă aflată deasupra lui. Sau - altfel spus - "antropocentrism": ideea omului ca centru al întregii existenţe.

     În sine, bineînţeles, schimbarea adusă de Renaştere a fost inevitabilă; Evul Mediu îşi epuizase posibilităţile, reprimarea despotică a naturii fizice a omului în favoarea naturii sale spirituale devenise insuportabilă. Dar, dintr-o dată, am trecut brusc de la Spirit la Materie, în mod disproporţionat şi lipsit de orice măsură. Conştiinţa umanistă s-a proclamat călăuza noastră, a negat existenţa răului înlăuntrul omului şi n-a mai admis pentru om altă datorie mai înaltă decât dobândirea fericirii pământeşti, şi a pus la baza civilizaţiei occidentale o tendinţă periculoasă de a ne prosterna în faţa omului şi a nevoilor lui materiale. În afară de bunăstarea fizică şi de acumularea de bunuri materiale, toate celelalte însuşiri, toate celelalte nevoi ale omului, mai delicate şi mai nobile, au rămas în afara construcţiilor statale şi a sistemelor sociale, ca şi cum viaţa omului nu ar avea alt sens mai nobil. Astfel s-a lăsat cale liberă răului care astăzi se răspândeşte liber. Libertatea singură, dezgolită, nu poate sub nicio formă să rezolve toate problemele existenţei omeneşti şi creează multe altele, noi.

     Însă, cu toate acestea, în primele democraţii, inclusiv în cea americană în momentul naşterii ei, toate drepturile îi erau recunoscute omului doar în baza faptului că este creatura lui Dumnezeu; altfel spus, persoana se bucura de libertate doar cu condiţia să-şi asume permanenta responsabilitate religioasă: aceasta era moştenirea mileniului precedent. Cu doar două sute de ani în urmă, iar în America doar cu cincizeci, ar fi părut imposibil ca omul să beneficieze de o libertate fără limite, doar ca să-şi satisfacă poftele. De atunci însă, în toate ţările occidentale, această libertate s-a erodat, ţările s-au dezbărat definitiv de moştenirea veacurilor creştine, cu imensele lor rezerve de milă şi jertfă, iar sistemele de stat au devenit din ce în ce mai materialiste. În cele din urmă, Occidentul a apărat cu succes şi chiar peste măsură drepturile omului, dar a dispărut cu totul conştiinţa omului că este responsabil în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii. În ultimele decenii acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost desăvârşit, iar lumea se găseşte într-o cumplită criză spirituală şi într-un impas politic. Şi toate succesele tehnologice, inclusiv călătoriile în cosmos, ale Progresului preaslăvit nu au reuşit să răscumpere decăderea morală în care a căzut secolul XX şi pe care nimeni n-ar fi bănuit-o, nici măcar în secolul XIX.

     Cu cât umanismul s-a dezvoltat într-o direcţie mai materialistă, cu atât conceptele sale au putut fi folosite mai bine de socialism şi apoi de comunism. S-a ajuns până într-acolo încât Karl Marx a putut afirma (1844): "Comunismul este un umanism naturalizat."

     Şi această afirmaţie nu este lipsită de sens: la temeliile umanismului erodat şi la cele ale socialismului se găsesc pietre comune: materialism fără limite; eliberare de religie şi de responsabilitatea religioasă (dusă, în comunism, până la dictatura antireligioasă); accentul pus pe construcţia socială şi pe abordarea pretins ştiinţifică (Iluminismul secolului al XVIII-lea şi marxismul). Nu întâmplător toate promisiunile retorice ale comunismului se învârt în jurul Omului cu O mare şi al fericirii sale pământeşti. Monstruoasă apropiere, nu-i aşa, constatarea acestor trăsături comune între concepţia despre lume şi existenţă a Occidentului de astăzi şi a Estului de astăzi! Dar aceasta este logica dezvoltării materialismului.

     În plus, această legătură de rudenie are şi următoarea lege: cel mai puternic, cel mai atrăgător, învingătorul este totdeauna curentul materialist aflat mai la stânga şi, astfel, cel mai consecvent. Iar umanismul, care şi-a pierdut în întregime moştenirea creştină, este incapabil să facă faţă acestei concurenţe. Astfel, în cursul ultimelor secole şi mai ales în ultimele decenii, când procesul s-a accelerat, liberalismul a fost inevitabil comprimat de radicalism, acesta a fost obligat să cedeze în faţa socialismului, iar socialismul nu a reuşit să facă faţă comunismului. Motivul pentru sistemul comunist a rezistat atât de bine şi s-a consolidat în Est este că a fost susţinut cu pasiune - şi masiv, în sensul propriu al cuvântului - de intelectualitatea occidentală (care a simţit că era înrudită cu el), care nu-i observa tarele şi, când devenea de-a dreptul imposibil să nu le observe, căuta să le justifice. La fel este şi astăzi: la noi, în Est, comunismul este în plin faliment ideologic, a căzut la cel mai jos nivel, sub zero; intelectualitatea occidentală este cea care rămâne în mare măsură sensibilă la atracţiile lui şi îi păstrează simpatia; şi acest lucru face atât de dificilă sarcina Occidentului: să reziste în faţa Estului.

     Nu discut acum eventualitatea unei catastrofe militare universale şi schimbările pe care le-ar produce în societatea noastră. Dar atâta timp cât ne trezim în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, ne vom vedea de viaţa noastră de zi cu zi. Însă o catastrofă e pe cale să se producă: catastrofa conştiinţei omeneşti antireligioase.

     Această conştiinţă a făcut din om măsura tuturor lucrurilor, din omul imperfect, niciodată scutit de orgoliu, de lăcomie, de poftă, de vanitate şi de zeci de alte defecte. Şi iată că greşelile al căror preţ nu a fost luat în calcul la început de drum se răzbună astăzi. Drumul pe care l-am parcurs începând cu Renaşterea ne-a îmbogăţit experienţa, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare, a Celui Preaînalt care punea odinioară o limită patimilor şi iresponsabilităţii noastre. Ne-am pus prea multe speranţe în transformările politico-sociale şi acum se vede că ni s-a luat cel mai de preţ lucru: viaţa interioară. În Est, bâlciul Partidului o calcă în picioare, în Vest, bâlciul comerţului: înspăimântător nu este faptul că lumea e sfărâmată, ci că cele mai importante bucăţi ale ei sunt atinse de aceeaşi boală.

     Dacă omul s-a născut doar pentru a fi fericit, aşa cum declară umanismul, înseamnă că nu s-a născut ca să moară. Dar, cum e supus morţii fizice, înseamnă că sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai mult una spirituală: nu cufundarea în cotidian, nu goana după cele mai bune mijloace de achiziţie, apoi de cheltuire veselă a bunurilor materiale, ci îndeplinirea unei datorii grele şi permanente, astfel încât întregul drum al vieţii noastre să devină experienţa unei înălţări în primul rând spirituale: să ieşim din această viaţă fiind fiinţe mai nobile decât atunci când ne-am născut. În mod inevitabil vom privi din nou scara de valori comună astăzi în rândul oamenilor şi ne vom minuna de cât de eronată este.

     Este imposibil ca activitatea unui preşedinte să fie evaluată doar în funcţie de salariul lui şi de posibilitatea nelimitată a oamenilor de a cumpăra benzină. Doar învăţându-ne pe noi înşine să acceptăm liberi o renunţare senină putem să ne ridicăm peste fluxul material al vieţii.

     E retrograd să ne agăţăm de formulele osificate ale Epocii Luminilor. Această dogmatică socială ne face neputincioşi în faţa provocărilor epocii contemporane.

     Dacă nu pierim în catastrofa unui război, viaţa noastră nu va rămâne ceea ce este astăzi dacă nu vrea să fie motivul propriei ei dispariţii. Nu vom putea evita schimbarea definiţiilor fundamentale ale vieţii şi societăţii omeneşti: oare este omul într-adevăr deasupra tuturor şi nu avem deasupra noastră niciun Spirit superior? Este oare adevărat că viaţa omului şi activitatea socială trebuie să se definească în primul rând în termenii expansiunii materiale? Putem accepta dezvoltarea acesteia în detrimentul vieţii noastre lăuntrice?

     Astăzi lumea este fie în pragul propriei sale dispariţii, fie în cel al unei schimbări istorice la fel de importantă ca cea dinspre Evul Mediu spre Renaştere: această cotitură cere de la noi o flacără spirituală, să ne ridicăm spre o perspectivă mai înaltă, spre un nou mod de viaţă în care natura noastră fizică nu va mai fi diabolizată, ca în Evul Mediu, dar în care natura noastră spirituală nu va mai fi călcată în picioare, ca în epoca modernă.

     Această ascensiune este comparabilă cu trecerea la un nou nivel antropologic. Nimeni de pe acest Pământ nu are altă soluţie decât să se ridice mereu mai sus.

    

    

Discursul lui Alexander Soljeniţân de la Harvard, 1978 (partea a II-a); declinul modelului occidental

În a doua parte a discursului său din 1978, Soljeniţân vorbeşte despre libertatea presei transformată în element de manipulare şi nivelare a gândirii, puternică dar lipsită de orice responsabilitate. Cuvinte cu tâlc, atât de actuale în mijlocul mascaradei mediatice născute în zilele acestea în jurul atentatelor de la Paris. Şi totuşi, ispita cea mare care li se arăta în acei ani occidentalilor, socialismul, este o falsă alternativă. Iar avertismentul marelui scriitor rus ar trebui să răsune astăzi în urechile neo-occidentalilor în care ne-am transformat, să exorcizeze toată pălăvrăgeala despre anumite nuanţe socialiste pasămite benefice. Referirea la evenimente ale epocii respective, nu lipsite de paralele în contemporaneitatea imediată, pregăteşte finalul, concluziile pe care vi le voi împărtăşi în ultima parte a acestui discurs vizionar.

     Libertatea n-a deviat astfel spre rău dintr-odată: evoluţia a avut loc progresiv, dar se pare că a avut ca punct de pornire concepţia umanistă binevoitoare conform căreia omul, stăpân al lumii, nu are în el niciun germene al răului şi tot ce este viciat în existenţa noastră este doar rezultatul unor sisteme sociale eronate care trebuie corectate. Ce ciudat: Occidentul, unde condiţiile sociale sunt cele mai bune, are o criminalitate indiscutabil mai ridicată şi clar mai prezentă decât în societatea sovietică, mizerabilă şi fără legi. (În lagărele de la noi există un număr imens de deţinuţi de drept comun care însă, în majoritatea lor covârşitoare, nu sunt infractori, ci oameni care au încercat să se apere prin mijloace extrajudiciare împotriva unui stat fără legi.)

     Presa (folosesc cuvântul "presă" pentru toate mass media) se bucură şi ea, în chip firesc, de cea mai mare libertate. Dar cum se foloseşte de ea?

     O ştim deja: având mare grijă să nu încalce legile, dar fără nicio responsabilitate morală când denaturează faptele şi deformează proporţiile. Ziaristul şi ziarul lui sunt oare cu adevărat răspunzători în faţa cititorilor lor şi a istoriei? Când li s-a întâmplat, pentru că au furnizat o informaţie greşită sau concluzii eronate, să inducă opinia publică în eroare sau chiar să determine statul să facă un pas greşit - şi-au făcut vreodată în public mea culpa? Nu, fireşte, pentru că asta ar fi afectat vânzările. Dintr-un asemenea caz statul poate să iasă jumulit bine - ziaristul scapă mereu basma curată. Putem să punem pariu că de acum, cu un aplomb renăscut, va scrie contrariul a ceea ce susţinuse mai înainte.

     Necesitatea de a da imediat informaţii credibile duce la umplerea golurilor cu aproximaţii, îi transformă pe ziarişti în ecouri ale zvonurilor şi presupunerilor care nu vor fi niciodată dezminţite ulterior şi vor rămâne întipărite în memoria maselor. Câte judecăţi pripite, temerare, prezumţioase şi înşelătoare seamănă zilnic confuzia în mintea publicului - şi rămân acolo! Presa are puterea de a juca rolul opiniei publice sau de a o perverti. Iat-o cum îi încununează pe terorişti cu titlul de eroi; iat-o că dezvăluie până şi secretele de stat ale propriei ţări; iat-o cum calcă în picioare nepedepsită viaţa personală a celebrităţilor strigând: "Toată lumea are dreptul să ştie totul" (slogan mincinos al unui secol al minciunii, căci mult mai important decât acest drept este un altul, pierdut astăzi, dreptul omului de a nu şti, de a nu-şi sufoca sufletul creat de Dumnezeu cu bârfe, vorbărie, lucruri inutile. Oamenii care muncesc cu adevărat şi a căror viaţă este plină nu au deloc nevoie de această revărsare excesivă de ştiri abrutizante).

     Presa este locul unde se manifestă în primul rând graba şi superficialitatea ce reprezintă boala mentală a secolului XX. Îi este contraindicat să cerceteze esenţa lucrurilor, nu este în firea ei, nu reţine decât formule senzaţionale.

     Şi, în ciuda acestor lucruri, presa a devenit cea mai mare forţă în statele occidentale, mai puternică decât puterile executivă, legislativă şi judiciară. Totuşi, să ne întrebăm: în baza cărei legi a fost aleasă şi cui dă socoteală de activitatea ei? Dacă în Estul comunist ziariştii sunt numiţi în mod oficial, ca toţi ceilalţi funcţionari - care sunt alegătorii care le dau ziariştilor occidentali poziţia dominantă? Cât timp durează mandatul lor şi care sunt puterile cu care sunt investiţi?

     În sfârşit, o altă trăsătură suprinzătoare pentru cineva venit din Estul totalitar, unde presa este strict uniformizată: dacă judecăm presa occidentală în ansamblul ei, observăm de asemenea simpatii dirijate în mare în aceeaşi direcţie (cea spre care bate vântul secolului), judecăţi care nu depăşesc niciodată anumite limite acceptate de toată lumea, poate şi interese corporative comune - iar toate acestea au ca rezultat nu concurenţa, ci o anumită uniformizare. Libertatea fără limite este pentru presa însăşi, nu pentru cititori: o opinie nu va fi prezentată limpede şi cu emfază decât dacă nu intră prea tare în contradicţie cu ideile ziarului şi cu această tendinţă generală a presei.

     Occidentul, în care nu există cenzură, face în schimb o selecţie riguroasă şi distinge între ideile care sunt la modă şi cele care nu sunt - şi chiar dacă acestea din urmă nu sunt interzise, nu pot fi exprimate cu adevărat nici în presa periodică, nici în cărţi, nici în sistemul universitar. Spiritul cercetătorilor voştri este liber din punct de vedere juridic, dar sunt îngrădiţi din toate părţile de modă. Fără să existe, ca în Est, violenţă făţişă, această selecţie făcută de modă, această nevoie de a adapta totul după modele standard îi împiedică pe gânditorii cei mai originali să îşi aducă contribuţia la viaţa publică şi provoacă apariţia unui periculos spirit de turmă ce devine un obstacol în calea unei dezvoltări demne de acest nume. De când sunt în America, am primit scrisori de la oameni deosebit de inteligenţi, cum ar fi un profesor de colegiu pierdut în fundul unei provincii, care ar putea să facă multe pentru a-şi întineri şi a-şi salva ţara, dar pe care America nu poate să-l audă pentru că presa refuză să se intereseze de el. Astfel se înrădăcinează prejudecăţile în sânul maselor, astfel o ţară devine oarbă, infirmitate foarte periculoasă în secolul nostru dinamic.

     Uitaţi-vă de pildă la iluzia pe care şi-o fac oamenii că ar înţelege situaţia actuală a lumii: formează în jurul minţilor o carapace atât de tare încât nicio voce din cele şaptesprezece ţări ale Europei de Est şi din Asia orientală nu trece prin ea, în aşteptarea implacabilei lovituri a evenimentelor care o va face bucăţi.

     Am enumerat câteva trăsături ale vieţii occidentale care îl uimesc pe noul venit. Dimensiunea şi scopul acestui discurs nu-mi permit să continui, cum mi-aş dori, arătând cum se reflectă aceste particularităţi ale societăţii occidentale asupra unor aspecte deosebit de importante pentru viaţa unei ţări cum ar fi învăţământul elementar, învăţământul superior în domeniul literelor şi al ştiinţelor şi, în cele din urmă, arta.

     Toată lumea sau aproape toată lumea recunoaşte că Occidentul le arată tuturor calea avantajoasă a dezvoltării economice, perturbată, ce-i drept, în ultima vreme, de o inflaţie haotică. Dar mulţi dintre cei care trăiesc în Occident rămân nemulţumiţi de societatea lor, o dispreţuiesc sau îi reproşează că nu mai corespunde nivelului de maturitate la care a ajuns omenirea. Şi aceasta îi face pe mai mulţi dintre ei să încline spre curentul periculos şi fals al socialismului.

     Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi nu mă bănuieşte că am făcut această critică parţială a sistemului occidental cu scopul unic de a scoate în faţă, în locul său, ideea socialismului. Nu, cu siguranţă, având experienţa ţării în care socialismul a fost realizat, nu aş propune în niciun caz alternativa socialistă. Faptul că orice socialism în general, ca şi diferitele sale nuanţe, duce la distrugerea universală a esenţei spirituale a omului şi la nivelarea omenirii întru moarte este un lucru pe care academicianul Şafarevici l-a demonstrat în profundele analize istorice din cartea sa atât de strălucit argumentată, Fenomenul socialist; au trecut, iată, doi ani de când această carte a fost publicată în Franţa şi nimeni nu a avut ce replică să-i dea. În curând va apărea şi în America.

     Dar, pe de altă parte, dacă aş fi întrebat dacă aş dori să propun pentru ţara mea, ca model, Occidentul aşa cum este astăzi, ar trebui să răspund sincer: nu, nu pot recomanda societatea voastră ca ideal pentru transformarea celei de la noi. Dată fiind bogăţia de dezvoltare spirituală pe care a dobândit-o prin suferinţă ţara noastră în acest secol, sistemul occidental, în starea lui actuală de epuizare spirituală nu este nicidecum atrăgător. Simpla enumerare a trăsăturilor existenţei voastre pe care am făcut-o îmi provoacă o durere adâncă.

     Există o realitate incontestabilă: în Vest personalitatea oamenilor este din ce în ce mai ştearsă; în Est, devine mai puternică. În şase decenii poporul nostru şi în trei decenii popoarele Europei de Est au trecut printr-o şcoală spirituală care lasă mult în urmă experienţa Occidentului. O viaţă asuprită, complexă, sub semnul morţii, a creat caractere mai puternice şi mai interesante decât viaţa occidentală a bunăstării bine reglementate. Din acest motiv, transformarea societăţii noastre în a voastră ar însemna din anumite puncte de vedere o schimbare în bine; din alte puncte de vedere - atât de importante - o schimbare în rău. Nu, o societatea nu poate trăi în abisul anarhiei, cum se întâmplă la noi, dar ar fi o înjosire să rămână la suprafaţa comodă a unui legalism fără suflet, cum faceţi voi. Un suflet omenesc copleşit de zeci de ani de violenţă aspiră la ceva mai înalt, mai cald, mai pur decât ceea ce îi poate oferi astăzi existenţa în masă a Occidentului, anunţată, ca printr-o carte de vizită, de presiunea dezgustătoare a publicităţii, de îndobitocirea televiziunii şi de o muzică insuportabilă.

     Şi toate acestea sunt remarcate de mulţi observatori, din toate lumile planetei noastre. Modul de viaţă occidental are din ce în ce mai puţine şanse să devină modul de viaţă dominant.

     Există avertismente simptomatice pe care istoria le lansează unei societăţi ameninţate sau pe cale de dispariţie: de exemplu declinul artelor sau lipsa marilor oameni de stat. Avertismentele devin uneori palpabile, directe: inima democraţiei şi a civilizaţiei voastre a rămas fără electricitate timp de câteva ore, cel mult, şi iată că deodată hoarde de cetăţeni americani ies pe stradă, jefuiesc şi violează. Iată cât de subţire e pelicula! Iată cât de fragilă şi de roasă de o boală internă e structura voastră socială.

     Lupta pentru planeta noastră - fizică, spirituală, cosmică! - nu va avea loc mâine sau într-o bună zi, ci a început deja. Răul universal dă atacul decisiv, mărşăluieşte şi îşi face simţită presiunea, în timp ce ecranele şi publicaţiile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi de pahare ridicate. De unde toată veselia asta?

     Toţi oamenii voştri de stat cunoscuţi (cum ar fi George Kennan) afirmă: odată intrat în domeniul marii politici, nu mai putem să vorbim despre factori morali. Ei bine, iată, chiar acest lucru, această confuzie între bine şi rău, între dreptate şi nedreptate, pregăteşte cel mai bine terenul pentru triumful absolut al Răului absolut în lume! Împotriva strategiei mondiale bine ticluite a comunismului doar factorii morali pot veni în ajutorul Occidentului, nimic altceva; în ceea ce priveşte consideraţiile de conjunctură, indiferent care ar fi ele, nu vor rezista niciodată în faţa acestei strategii. De la un anumit nivel al problemelor în sus, gândirea juridică îngrădeşte: ne împiedică să vedem dimensiunile şi sensul evenimentelor.

     În ciuda - sau, într-o anumită măsură, din cauza - multitudinii de informaţii, lumea occidentală este foarte dezorientată în mijlocul realităţii actuale. Aşa s-a întâmplat cu prognozele demne de a fi transformate în anecdote ale anumitor experţi americani care au spus că Uniunea Sovietică avea să aibă parte de propriul ei Vietnam în Angola sau că cel mai bun mijloc de a tempera neruşinarea africanilor înarmaţi din Cuba este ca acestei ţări să i se facă curte. Este şi cazul sfaturilor date de Kennan propriei sale ţări, cum că ar trebui să purceadă la o dezarmare unilaterală. O, dac-ţi şti cum râd de marii voştri înţelepţi în politică cei mai tineri consilieri de la Kremlin! În ceea ce-l priveşte pe Fidel Castro, el spune deschis că socoteşte Statele Unite o cantitate neglijabilă, el, un vecin, care are curajul să-şi trimită propriile trupe în aventuri îndepărtate.

     Dar gafa cea mai crudă se leagă de lipsa de înţelegere a războiului din Vietnam. Unii îşi doreau sincer încetarea imediată a tuturor războaielor, alţii îşi băgaseră în cap că Vietnamului trebuie să i se recunoască dreptul la autodeterminare naţională sau comunistă (la fel ca în Cambogia, după cum se vede limpede astăzi). Şi a reieşit că, de fapt, membrii mişcării pacifiste americane au contribuit la trădarea popoarelor Extremului Orient, s-au făcut complicii genocidului şi suferinţelor pe care le îndură acolo treizeci de milioane de oameni. Dar aceşti pacifişti de principiu aud astăzi aceste suspine? Sunt ei astăzi conştienţi de responsabilitatea lor? Sau preferă să nu le audă? Nervii intelighenţiei americane au cedat. Rezultat: ameninţarea s-a apropiat de înseşi Statele Unite. Dar acest lucru nu se înţelege. Politicianul vostru cu vederea scurtă care a semnat pe grabă actul de capitulare a Vietnamului a permis Americii să-şi revină, s-ar putea crede, să obţină un răgaz fără griji: dar iată că deja apare sub ochii voştri un Vietnam de o sută de ori mai mare. Micul Vietnam v-a fost trimis ca avertisment şi ca ocazie de a vă mobiliza curajul. Dar dacă atotputernica Americă a fost înfrântă total de o jumătate de ţară comunistă, pe ce capacitate de rezistenţă poate conta Occidentul pe viitor?

     Am avut deja ocazia să o spun, democraţia occidentală nu a câştigat niciun singur mare război din secolului XX cu propriile puteri: de fiecare dată a fost protejată de un puternic aliat continental, fără să spună nimic în legătură cu concepţia ei despre lume. Astfel, în al Doilea Război Mondial, împotriva lui Hitler, în loc să câştige războiul prin propriile forţe, care ar fi fost cu siguranţă suficiente, a ajutat să crească un duşman mult mai rău şi mai puternic, căci Hitler nu ar fi avut niciodată atâtea resurse, atâţia oameni, atâtea idei-şoc, atâţia partizani în lumea occidentală (o a cincea coloană) cum a avut Uniunea Sovietică. Şi astăzi, iată, deja se aud alte voci în Occident: în cazul unui nou conflict mondial, n-am putea să ne apărăm cu ajutorul unei forţe străine, să ne facem o barieră din China? Cu toate acestea, nu doresc nimănui o asemenea soluţie; pe lângă  faptul că ar fi o nouă alianţă cu Răul, singurul câştig al Americii ar fi un răgaz, dar după aceea, când China cu miliardul ei de locuitori s-ar întoarce împotriva ei cu arme americane, America însăşi ar fi victima genocidului prin care trece astăzi Cambogia.

     Dar niciun fel de armament, oricât de mare, nu-i va fi de ajutor Occidentului atâta timp cât acesta nu-şi depăşeşte pierderea voinţei. Când eşti slăbit spiritual, armamentul devine el însuşi o povară pentru cel care capitulează. Ca să te aperi trebuie să fii gata să mori, iar acest lucru nu există decât arareori într-o societate crescută în cultul bunăstării pământeşti. Şi nu mai rămân decât concesiile, amânările şi trădările. La ruşinea de la Belgrad diplomaţii occidentali au cedat nesiliţi de nimeni, din slăbiciune, poziţiile pentru care membrii înrobiţi ai grupurilor de la Helsinki îşi dau în această clipă viaţa.

Declinul modelului occidental (Discurs al lui Alexander Soljeniţân) - partea I

În 1978, Alexander Soljeniţân ţinea în faţa studenţilor universităţii Harvard din Statele Unite un discurs devenit ulterior celebru. Scriitorul, refugiat din Uniunea Sovietică unde trecuse prin coşmarul gulagului - sistemul comunist de lagăre de exterminare a adversarilor politici - este exilat în "lumea liberă". Probabil că lumea se aştepta să vorbească despre ororile din Uniunea Sovietică, asta după ce o bună parte din intelectualitatea occidentală şi în special franceză încercase să blocheze difuzarea scrierilor sale, care ar fi distrus simpatiile comuniste ale intelighenţiei progresiste. Dar scriitorul rus alege să vorbească despre lumea occidentală. Trebuie ţinut seama de faptul că discursul a fost ţinut într-o vreme în care cortina de fier ce împărţea Europa era una dintre cele mai apăsătoare realităţi politice. Referirile la ea sunt, de fapt, singurul indiciu că discursul de faţă a fost rostit acum mai bine de 35 de ani. Altfel, el şi-a păstrat actualitatea până astăzi. Şi este important pentru noi, căci se adresează lumii occidentale, adică cea din care încercăm şi noi să facem parte. Cuvintele lui Soljeniţân au fost primite cu furie, mulţi i-au sugerat să plece înapoi în Uniunea Sovietică, o bună parte a opiniei publice s-a revoltat. Actualitatea acestor cuvinte se va dovedi, nu mă îndoiesc, şi prin aceea că astăzi ele vor fi primite cu aceeaşi mânie şi lipsă de înţelegere.

     Sunt fericit că am ocazia să salut a 327-a promoţie a străvechii universităţi Harvard şi îi felicit din tot sufletul pe toţi studenţii care îşi primesc astăzi diploma de absolvire.

     Deviza universităţii voastre este "Veritas". Cum unii dintre voi ştiu, iar alţii vor învăţa de-a lungul vieţii, Adevărul începe să ne scape din clipa în care privirea noastră nu se mai concentrează asupra lui, ne scapă lăsându-ne cu iluzia că îl urmăm în continuare. De aici se nasc foarte multe disensiuni. Şi trebuie să ştiţi de asemenea că adevărul este arareori dulce: este aproape mereu amar. Discursul meu de astăzi nu va putea evita acest gust amar - dar nu vă voi vorbi în calitate de duşman, ci de prieten.

     Acum trei ani, pe când eram în Statele Unite, am spus lucruri asemănătoare care au fost respinse, refuzate - dar cu care mulţi oameni sunt astăzi de acord.

     Chiar şi o privire fugară observă sfărâmarea lumii noastre. Oricare dintre contemporanii noştri distinge cu uşurinţă în lume două forţe capabile de a se anihila reciproc. Dar adesea rămânem la această reprezentare politică şi la iluzia că pericolul poate fi îndepărtat prin negocieri diplomatice sau datorită echilibrului forţelor armate. Însă, de fapt, lumea este străbătută de falii mai adânci, mai întinse şi mai numeroase decât s-ar crede la prima vedere, şi această dezbinare profundă şi multiformă este pentru noi, sub numeroase forme, un pericol de moarte. Şi aceasta în conformitate cu adevărul străvechi că orice împărăţie dezbinată în ea însăşi - astăzi, Pământul nostru - va pieri.

     Faptul că există o "lume a treia" înseamnă că avem deja trei lumi. Dar sunt mai multe, fără îndoială: le distingem greu pentru că suntem prea departe. Orice cultură originală, dacă are vechime şi, în plus, se întinde pe o mare parte a suprafeţei Pământului, este o lume în sine, plină de mister şi de surprize pentru gândirea occidentală. Acesta este cazul Chinei, al Indiei şi al întregii lumi africane musulmane, în măsura în care aceste ultime două lumi pot fi socotite una singură. Acesta a fost timp de o mie de ani şi cazul Rusiei, chiar dacă gândirea occidentală a refuzat în mod sistematic să-i recunoască originalitatea - motiv pentru care nu a înţeles-o niciodată şi nu o înţelege nici astăzi, în vremea captivităţii comuniste. Şi dacă este adevărat că Japonia a devenit din ce în ce mai mult în ultimele decenii "Extremul Occident", pentru că s-a apropiat din ce în ce mai mult de lumea occidentală (nu sunt în măsură să apreciez acest lucru), cred că statul Israel, dimpotrivă, are cel puţin o trăsătură decisivă care nu ne permite să-l ataşăm Occidentului: regimul său politic legat în mod fundamental de religie.

     Acum relativ puţin timp, cât de uşor îşi însuşea mica lume neo-europeană colonii din întreaga lume, nu doar fără a presimţi nicio opoziţie serioasă, ci, în general, cu un profund dispreţ pentru toate valorile născute din viziunea asupra vieţii a popoarelor cucerite! Succesul părea ameţitor, nu mai existau graniţe geografice. Dezvoltarea societăţii occidentale era triumful independenţei omului şi al puterii sale. Şi iată că, deodată, în secolul XX, am văzut - şi cât de limpede! - că această societate era fragilă şi clădită pe prăpăstii. Acum ne dăm seama cât de trecătoare şi de precară a fost această cucerire (ceea ce dovedeşte de asemenea, se pare, că viziunea asupra lumii care a dat naştere acestor cuceriri era ea însăşi viciată). În momentul de faţă raportul dintre metropole şi fostele colonii s-a inversat şi adesea lumea occidentală, căzută în cealaltă extremă, dă dovadă de o complezenţă servilă. Totuşi, e dificil de prezis la ce preţ se va ridica factura fostelor colonii şi dacă Occidentul va reuşi vreodată s-o plătească, chiar după ce va fi restituit ultimele teritorii coloniale şi îşi va fi dăruit, în plus, toată averea.

     O orbire persistentă - sentimentul unei superiorităţi iluzorii - întreţine ideea că toate ţările mari de pe planeta noastră trebuie să urmeze o dezvoltare care să le ducă la nivelul sistemelor occidentale actuale, teoretic cele mai bune, practic cele mai atrăgătoare; că toate celelalte lumi sunt împiedicate doar pentru o vreme - de conducători malefici sau de grave tulburări interne sau de barbarie şi lipsă de înţelegere - să se lanseze pe calea democraţiei occidentale pluraliste şi să adopte modul de viaţă occidental. Şi toate ţările sunt judecate în funcţie de gradul de progres pe această cale. Dar de fapt această concepţie este rodul lipsei de înţelegere a Occidentului pentru celelalte lumi, care sunt măsurate în mod abuziv cu măsura occidentală. Imaginea reală a dezvoltării planetei noastre nu are mai nimic de-a face cu acestea.

     Temerea pe care o resimţim în faţa dezbinării lumii a scos de asemenea la iveală teoria convergenţei între Occidentul - mai avansat - şi Uniunea Sovietică, construcţie menită să aducă liniştea, care uită însă că dezvoltarea fiecăreia dintre aceste două lumi nu duce nicidecum la o fuziune şi că una nu poate fi transformată după modelul celeilalte fără violenţă. La acestea se adaugă faptul că convergenţa implică de asemenea neapărat ca fiecare dintre cele două părţi să adopte şi viciile celeilalte, ceea ce nu e în avantajul nimănui.

     Dacă aş fi ţinut acest discurs astăzi în ţara mea, aş fi ales să mă concentrez, în cadrul acestei scheme generale a sfărâmării lumii, pe nenorocirile Răsăritului. Dar pentru că sunt constrâns de patru ani să trăiesc aici şi  am în faţa mea un public occidental, va fi mai folositor să înfăţişez, aşa cum le văd eu, câteva trăsături ale Occidentului contemporan.

     Declinul curajului este poate lucrul care frapează cel mai tare privirea unui străin în Occidentul zilelor noastre. Curajul civic a dispărut nu doar din lumea occidentală ca întreg, ci chiar din fiecare dintre ţările care o compun, din toate guvernele, din toate partidele şi, bineînţeles, din Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului se poate observa mai ales la clasa conducătoare şi la clasa intelectuală dominantă, de unde şi impresia că curajul a dispărut din toată societatea. Desigur, mai există mult curaj individual, dar nu oamenii curajoşi trasează direcţia vieţii societăţii. Funcţionarii politici şi intelectuali manifestă acest declin, această slăbiciune, această nehotărâre în acţiunile lor, în discursurile lor şi, mai mult chiar, în argumentele teoretice pe care le expun cu auto-indulgenţă pentru a dovedi că acest mod de a acţiona, care construieşte politica unui stat pe laşitate şi slugărnicie, este pragmatic, raţional şi justificat, indiferent de înălţimea intelectuală sau morală din care este privit. Acest declin al curajului, care ajunge uneori până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este scos în evidenţă cu o ironie deosebită în cazurile în care aceiaşi funcţionari sunt cuprinşi de câte un acces subit de vitejie şi intransigenţă - faţă de guvernele fără putere, de ţările slabe pe care nu le susţine nimeni sau de curentele de gândire condamnate de toată lumea şi care, evident, nu pot riposta în niciun fel. În vreme ce limba li se usucă şi mâinile le amorţesc în faţa guvernelor puternice şi a forţelor ameninţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii.

     Trebuie oare să amintesc că declinul curajului a fost socotit întotdeauna un semn premergător al sfârşitului?

     Când s-au format, statele occidentale au proclamat următorul principiu: guvernul trebuie să fie în slujba oamenilor, iar oamenii trăiesc pe acest pământ pentru a se bucura de libertate şi a căuta fericirea (vezi, de exemplu, Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite). Şi iată că în ultimele decenii progresul tehnic şi progresul social au permis în sfârşit împlinirea acestui vis: un stat care garantează bunăstarea generală. Toţi cetăţenii au primit libertatea mult-dorită şi în acelaşi timp bunurile materiale într-o cantitate şi de o calitate care ar fi trebuit să le asigure fericirea - cel puţin după concepţia degradată pe care ne-o făcuserăm în cursul aceloraşi decenii. (Neglijând doar un mic detaliu psihologic: dorinţa constantă de a avea mereu mai mult, de a o duce mereu mai bine şi lupta strânsă pe care aceste lucruri o implică, au întipărit pe multe chipuri occidentale urmele îngrijorării şi chiar ale depresiei, în ciuda obiceiului care cere ca asemenea expresii să fie ascunse cu grijă. Această concurenţă activă şi strânsă mobilizează toate gândurile individului şi nu-i înlesneşte nicidecum dezvoltarea spirituală.) Toţi îşi văd asigurată independenţa faţă de numeroase forme de presiune din partea statului, majoritatea dispune de un confort la care părinţii şi bunicii noştri nici nu visau, tineretul poate fi format de acum în spiritul noilor idealuri, chemat la împlinirea fizică şi la fericire, pregătit să se bucure de obiecte, bani, distracţii, obişnuit cu o libertate aproape fără limite în alegerea plăcerilor - şi atunci spuneţi-mi, în numele a ce, în ce scop ar trebui cineva să renunţe la toate acestea şi să-şi rişte viaţa pentru binele comun, mai ales în cazul neclar în care trebuie să lupte într-o ţară îndepărtată pentru siguranţa propriului popor?

     Chiar şi biologia ne-o spune: nu este bine pentru o fiinţă vie să fie obişnuită cu prea multă bunăstare. Astăzi, în viaţa societăţii occidentale, bunăstarea a început să-şi ridice masca funestă.

     În conformitate cu propriile obiective, societatea occidentală a ales forma de existenţă cea mai comodă pentru ea, pe care aş numi-o juridică. Limitele (foarte laxe) ale drepturilor şi ale dreptului fiecărei persoane sunt definite de un sistem de legi. Occidentalii au dobândit o mare uşurinţă în a se folosi de legi, a le interpreta şi a le manipula. (Însă legile sunt atât de complexe că un cetăţean obişnuit nu se poate descurca în hăţişul lor fără ajutorul unui specialist.) Orice conflict are parte de o soluţie juridică şi aceasta reprezintă sancţiunea supremă. Dacă cineva e în dreptul lui din punct de vedere juridic, nu i se mai cere nimic. Încercaţi doar să-i spuneţi că nu are în întregime dreptate, încercaţi să-l sfătuiţi să-şi limiteze el însuşi pretenţiile şi să renunţe la ce i se cuvine din punct de vedere legal, încercaţi să-l îndemnaţi să facă o jertfă sau să-şi asume un risc gratuit... o să i se pară complet absurd. Nu se vorbeşte aproape niciodată de abţinere liber consimţită: toată lumea practică auto-expansiunea, până când în cadrul juridic apar mici fisuri. (Din punct de vedere legal, companiilor petroliere nu li se poate reproşa nimic când cumpără brevetul unei noi forme de energie pentru a o sufoca. Cei care otrăvesc produsele alimentare pentru a le prelungi termenul de valabilitate sunt ireproşabili din punct de vedere legal: publicul e liber să nu le cumpere.)

     Eu, care mi-am petrecut toată viaţa sub comunism, pot spune că o societate în care nu există echilibru juridic imparţial este cumplită. Dar o societate în care nu există în cele din urmă decât echilibru juridic nu este nici ea cu adevărat demnă pentru oameni. O societate instalată pe tărâmul legii, care nu vrea să privească mai sus, nu se foloseşte decât în prea mică măsură de posibilităţile cele mai nobile ale oamenilor. Domeniul juridic e prea rece şi prea formal pentru a exercita asupra societăţii o influenţă benefică. Când toată existenţa e marcată de raporturi legale, se creează o atmosferă de mediocritate morală care sufocă cele mai frumoase elanuri ale omului.

     Şi în faţa încercărilor acestui secol ameninţător, cârjele juridice nu vor fi niciodată de ajuns pentru a-i ţine pe oameni în picioare.

     Se constată în societatea occidentală de astăzi un dezechilibru între libertatea de a face binele şi libertatea de a face răul. Un om politic care vrea să ducă la îndeplinire, spre binele ţării lui, o operă creatoare importantă este constrâns să avanseze cu paşi prudenţi şi chiar timizi de faptul că este hărţuit de mii de critici grăbite (şi iresponsabile) şi pus în mod constant sub acuzare de presă şi de Parlament. Trebuie să-şi justifice orice pas şi să demonstreze că este absolut ireproşabil. Ba chiar este exclus pentru un om ieşit din comun, pentru un mare om care ar vrea să ia măsuri neobişnuite şi surprinzătoare, să poată să arate de ce este capabil: nici nu începe bine şi i se pun zeci de piedici. Astfel, sub pretextul controlului democratic, se ajunge la triumful mediocrităţii.

     Autoritatea administrativă poate fi subminată peste tot în deplină libertate şi în toate ţările occidentale puterile publice sunt foarte slăbite. Protecţia drepturilor individului este dusă la un asemenea exces încât societatea însăşi este fără apărare în faţa unora dintre membrii ei, şi a sosit clipa ca Occidentul să insiste mai mult pe datoriile oamenilor decât pe drepturile lor.

     Spre deosebire de libertatea de a face binele, libertăţii distructive, libertăţii iresponsabile i se deschid posibilităţi extinse. Societatea s-a dovedit prost apărată în faţa abisului decadenţei omeneşti, de exemplu împotriva libertăţii de a exercita violenţa morală asupra tinerilor: filmele pline de pornografie, crime sau satanism sunt o libertate a cărei contrapondere teoretică este libertatea tinerilor de a nu merge să le vadă. Astfel, viaţa concepută după modelul juridic se dovedeşte incapabilă să se apere singură şi se lasă încet-încet erodată.

     Asta ca să nu mai vorbim despre tărâmurile întunecate unde se manifestă criminalitatea propriu-zisă. Cadrul juridic foarte larg (mai ales în America) este pentru individ nu doar o încurajare de a-şi exercita libertatea, ci şi incitarea de a săvârşi anumite infracţiuni, pentru că-i oferă infractorului posibilitatea să scape de pedeapsă sau să beneficieze de o indulgenţă nemeritată, datorită susţinerii miilor de voci ce se vor ridica pentru el. Şi când într-o ţară puterile publice pornesc o acţiune viguroasă de dezrădăcinare a terorismului, opinia publică le acuză imediat că încalcă drepturile civile ale bandiţilor. Aş mai putea da şi alte exemple: nu ducem lipsă de ele.

Un cântec pe săptămână (cu gândul la Paris) - Slayer, "Guilty of Being White"

"Guilty of Being White" este un cântec compus de formaţia de hardcore straight edge Minor Threat în 1981. Slayer a înregistrat propria variantă în 1996, pe albumul de preluări "Undisputed Attitude", dar a adăugat un vers care i-a enervat foarte tare pe mulţi şi i-a făcut să strâmbe din nas chiar pe cei de la Minor Threat. Varianta nouă se potriveşte de minune în contextul recentului măcel de la Paris. Revoltat până în adâncul sufletului de asasinate, nu mă identific însă nici cu o publicaţie cu parfum de extremă stânga, vulgară şi inutilă. Mai ales că, deşi pe trăgaci au apăsat (probabil) cei urmăriţi şi ucişi, criza e mult mai adâncă şi motivele se ascund tot în politici stângiste iresponsabile, în numele unei ipocrite toleranţe. Aşa că, non, je ne suis pas Charlie, însă mulţi dintre cei care astăzi se revoltă sunt ei înşişi Kouachi. În ceea ce mă priveşte, mă recunosc "guilty of being white, guilty... of being right"!