Paul Slayer radio 4

Paul Slayer Radio 3

Paul Slayer Radio 2

Paul Slayer Radio

Despre nume, inchizitori şi închisori

Această tabletă a fost înregistrată pentru a fi difuzată la Radio România Actualităţi duminică, 3 noiembrie 2019. Difuzarea a început ca de obicei, însă după primele două alineate, materialul a fost tăiat în direct fără nicio explicaţie.

În vremurile trecute, mulţi iubitori de sport oneşti se găseau în miezul unui conflict interior: se bucurau la victoriile unei echipe sau ale unui jucător, dar constatau cu durere, în acelaşi timp, că prin ele se acoperea mizeria regimului comunist. Jubilau la vreo calificare, la un titlu de Mare Şlem, la Cupa Campionilor Europeni la fotbal sau la performanţele stelare ale gimnasticii, însă se întristau, fără îndoială, văzându-le transformate în instrumente de propagandă pentru sistemul care ne ţinea în frig, foame şi pe unii dintre cei mai buni dintre noi, în închisori.

Astăzi, la vremuri noi, performanţele s-au împuţinat, dar uneori sportul este deturnat şi devine paravan al ignoranţei, mizeriei, minciunii. Un anume domn Hodor, Cosmin pe numele lui de botez, managerul de comunicare al Simonei Halep, a făcut o declaraţie să spunem nefericită după meciul jucat de campioana noastră cu Bianca Andreescu. Din cuvintele lui putea reieşi că o blamează pe pe aceasta din urmă pentru faptul că şi-a făcut performanţele sub steag canadian. Presa l-a taxat rapid, iar a doua zi domnul Hodor – Cosmin Hodor – şi-a cerut scuze şi a insistat doar pe victoria şi performanţele Simonei Halep. Ziarele, televiziunile, site-urile au vuit pe această temă zile în şir, în frunte cu mereu vigilentul Cristian Tudor Popescu.

În aceeaşi perioadă, la Radio France Internationale, scriitorul William Totok – zis şi Thomas în notele informative pe care le furniza odinioară Securităţii – a realizat un interviu cu istoricul Mihai Demetriade de la CNSAS, în care acesta din urmă a afirmat răspicat că victimele sălbaticului experiment Piteşti nu erau chiar victime. Imediat, domnul Hodor – nu Cosmin, de data aceasta, ci Mădălin – tot istoric, tot de la CNSAS, i-a luat entuziast apărarea colegului dumisale, scriind pe o platformă de socializare că victimele de la Piteşti erau nişte nenorociţi care se băteau între ei pentru un blid de mâncare. De fapt, domnul Hodor – Mădălin Hodor – a folosit un alt limbaj, pe care din bun simţ nu îl putem reproduce aici.

Scurt memento: experimentul Piteşti a fost una dintre cele mai sălbatice orori ale regimului comunist. Tineri, cei mai mulţi în jur de 20 de ani, erau bătuţi şi torturaţi în nenumărate moduri şi forţaţi să se lepede de orice viziune anticomunistă, de părinţi, de rude şi, în cele din urmă şi în primul rând, de creştinism. Cei întemniţaţi treceau prin încercări de neînchipuit – obligaţi să-şi mănânce propriile excremente, însetaţi, ţinuţi în picioare, forţaţi să cureţe pe jos chiar şi cu limba şi, în cele din urmă împinşi să săvârşească blasfemii, să imite ritualul creştin cu simboluri falice şi excremente în locul Sfintelor Taine sau al Sfintei Cruci. Procesul se numea reeducare, iar proba supremă era să-ţi torturezi foştii prieteni în numele idealului comunist. Dacă nu băteai la rândul tău, calvarul se relua. Un singur lucru nu erai lăsat să faci: să mori. Toate acestea, puse în aplicare de mai-marii comunişti cu un grup mic de deţinuţi care au fost de acord de la început să li se alăture, sperând într-o uşurare a pedepsei. Cei mai mulţi însă au fost victime, martiri, chinuiţi într-un hal greu de închipuit pentru orice minte sănătoasă. Sunt fapte şi întâmplări despre care există mărturii. Securitatea a încercat, când lucrurile au început să răsufle, să acrediteze ideea că de fapt cei de acolo erau nişte legionari care s-au bătut între ei. Mărturiile au dărâmat această invenţie, dar, se pare, prin urmaşii ei, Securitatea încearcă şi azi aceleaşi lucruri.

Aşadar Mihai Demetriade, domnul Fodor – Mădălin Fodor – şi William Totok – Thomas, vi-l mai amintiţi? – calcă în picioare memoria unor martiri. Experimentul Piteşti a fost numit de Soljeniţân cea mai mare barbarie a lumii contemporane. Iar pentru eliberarea uneia dintre victime – părintele Gheorghe Calciu, persecutat şi de Ceauşescu – s-a implicat până şi preşedintele american de atunci, Ronald Reagan. Dar toate acestea sunt mizilicuri în opinia celor doi istorici şi a prietenului lor scriitor.

A vuit oare presa? Vag. S-a sesizat inchizitorul de operetă Cristian Tudor Popescu? Aş! Mai importante sunt nepotrivelile managerului Simonei Halep decât insultele aduse morţilor martiri de doi istorici care în loc să cerceteze arhivele Securităţii îi duc mai departe activitatea. Şi iată cum sportul ia iarăşi prim-planul lucrurilor cu adevărat importante. Iubitorii lui nu vor renunţa la el. Şi nici nu trebuie s-o facă. Îi vom iubi cu toţii mai departe pe Halep, Hagi, Nadia sau Cristina Neagu. Dar vom pierde totul, chiar şi pe ei, dacă nu ne vom aminti de cuvintele marelui dizident rus Vladimir Bukowski: „Comunismul va continua să umble prin lume ca o stafie, ca un vampir, până când noi nu-i vom străpunge inima cu un țăruș”.

Eu votez cu Theodor Paleologu

...în caz că interesează pe cineva,

„Arest” - încercare de cronică

În 1989, România nu avea nicio datorie externă. Nu mai urmam demult orbește linia impusă de Uniunea Sovietică, fiind, așadar, independenți din punct de vedere politic și economic. Toată lumea avea, de bine, de rău, un loc de muncă. Deținuți politici nu mai existau. Cu toate metehnele lui, Nicolae Ceaușescu se dovedea a fi un patriot adevărat.

„Arest”, lung-metrajul semnat de Andrei Cohn, nu combate în chip teoretic aceste puncte de vedere. De fapt, nu acesta este scopul filmului. Dar realitatea zugrăvită de regizor pusă față în față cu afirmațiile de mai sus este suficientă pentru a înțelege absurdul grotesc al nostalgiei pentru un așa-numit bine clădit pe cele mai monstruoase crime. Într-o anumită măsură, „Arest” își trage seva din calvarul lui Gheorghe Ursu, inginer, poet și constructor, care a murit din cauza bătăilor primite în paralel de la organele de anchetă și de la infractorii de drept comun cu care stătea în celulă – aceștia din urmă acționând cu largul concurs și chiar la indicațiile responsabililor. Dar „Arest” nu este un documentar, nu urmează pas cu pas povestea lui Gheorghe Ursu și de aceea contestările venite inclusiv din partea fiului dizidentului sunt rodul unei înțelegeri greșite a demersului regizorului.

Andrei Cohn nu ne înfățișează, după cum spune, chipul unui sfânt al închisorilor. Dinu Neagu nu este un dizident adevărat, așa cum a fost Gheorghe Ursu, ci omul obișnuit, fiecare dintre noi, cu fricile oricărui om obișnuit, ciuntit de permanenta supraveghere a autorităților comuniste și care încearcă să ducă o viață cât de cât normală. Absurdul situației este cu atât mai frapant, iar relația, aproape hipnotică, între torționar și torturat este oglinda slăbiciunii fiecăruia dintre noi în fața autorității criminale, stupide și abuzive.

Filmul este cutremurător prin onestitate. Artistul vorbește despre el însuși – practic singura formă de expresie artistică acceptabilă intelectual și moral. Dar în același timp vorbește despre vremuri, despre omul sub vremuri – și aici ambii protagoniști sunt ilustrații ale manipulării sufletești la care suntem supuși, unii mai de bunăvoie, alții mai greu, de chingile unui totalitarism în care latența și potența sunt despărțite de câțiva milimetri. Nu este nimic superflu în scenele din „Arest”. Niciun artificiu pentru obținerea vreunui efect dramatic, nicio cizelare, până și bâlbâielile din replici au fost păstrate uneori. Cu toate acestea, filmul curge drept spre esență. Din cauza presiunii enorme – așteptarea bătăii devine uneori mai apăsătoare decât tortura însăși, așa cum trebuie să fi fost și în realitate – ai uneori impresia că totul este filmat în timp real, ca într-o peliculă de tip „Polițist, adjectiv”, însă pe măsură ce înaintezi în statornicia de iad a vieții în celulă, măiestria regizorală se dezvăluie ca sinteză – dar una ce refuză orice scurtături – a unui calvar nesfârșit, a măcinării lente a sufletului și a trupului deopotrivă. Omul ieșit dintr-o asemenea închisoare – omul acela este la fel ca cei mai mulți dintre noi, nu voi obosi nicicând să o reamintesc – este nivelat, redus la statutul de vierme supus unui călău pe care de acum îl va idolatriza într-o venerație temătoare cvasi-religioasă. Este aici un ecou al reeducării de la Pitești (subiectul unui alt film contemporan, „Între chin și amin”), însă acolo experimentul satanic s-a revărsat peste cei jertfiți cu o violență spirituală mult mai puternică, pentru că cei care trebuiau frânți erau, încă, oameni intrați în închisoare plini de avânturi curate, dispuși să își asume martiriul și de aceea mai greu de biruit. În „Arest”, a cărui acțiune are loc cândva în anii 1980, peisajul este al unei societăți îngenuncheate, „închisoarea mare” în care se transformase România și despre care mărturisesc mulți dintre cei eliberați la amnistia din 1964, moment din care oficial nu au mai existat deținuți politici. Avânturile eroice de care a dat dovadă, de pildă, părintele Gheorghe Calciu (care a fost și el închis cu doi deținuți de drept comun cărora li s-a cerut să-l omoare) sunt absolut excepționale, iar disidența unui Gheorghe Ursu este și ea o raritate. Cazul zugrăvit în film este al frângerii unor oameni deja frânți în mare măsură. Până și umanitatea mediocră rămasă în urmă se cere nivelată, anulată ca datoriile externe, făcută una cu pământul, precum cartierul Uranus, astfel încât peste ea să se poată înălța, imensă și grotescă, triumfătoare și satanică, casa spirituală a socialismului numită batjocoritor, ca și corespondenta ei fizică, a „poporului”.

Trecerea timpului este aproape anulată. Din nou, suntem trimiși la statornicia nemișcată a iadului. Chiar și în absența bătăii, spațiul intim este invadat de imposbilitatea de a rămâne și o clipă singur. „Die Gedanken sind frei” este o biată ironie ratată în condițiile în care cel de lângă tine, torționarul – jucat magistral de Iulian Postelnicu – îți devine nu alter-ego, ci mai interior decât tine însuți. Pentru a spori înțelegerea, de mare ajutor ne este cromatismul pictural (îi mulțumesc lui Marian Sorin Rădulescu, care mi-a atras atenția asupra acestui aspect). Una dintre ultimele scene ale filmului, de pildă, cea cu adidașii călăului sub patul din celula prost luminată trimite la Vermeer, dar un Vermeer îmbrățișat cu răul din natura umană ilustrat de Goya. Bosch, despre care se face la un moment dat vorbire, este lăsat în urmă, pentru că răul care invadează fiecare por al spațiului carceral nu are aici înfățișare vizual-monstruoasă: este iadul dinăuntrul omului golit de umanitate și umplut de demonicul cu atât mai cumplit cu cât uneori schimonosește atât de convingător omenescul: „Să vezi ce frumos o să lucrăm noi doi împreună!” îi spune, la prima lor întâlnire, torționarul din celulă viitoarei victime.

Spuneam, nu există în „Arest” nici o secundă inutilă. Finalul este la fel de abrupt ca începutul, concluzia le este lăsată spectatorilor. Trupul mort al lui Dinu Neagu a scăpat în sfârșit și peste toate pare să plutească un regret: mai devreme sau mai târziu, „infractorul” le scapă paznicilor dreptății. Și, dincolo de viziuni romantice, câți dintre noi și-ar fi închipuit, câți pot accepta până și astăzi, că amestecul de lacrimi, sudoare, urină și sânge de pe masa de carne vie în care se transformă trupul odinioară nobil – acel naturalism cumplit pe care îl vedea Steinhardt în răstignire – este, până la urmă, rețeta libertății?

Reflecție asupra istoriei, meditație asupra suferinței, întrebare despre esența libertății și a răului – „Arest” este mai mult decât un film. Kafka, un alt zugrav al absurdului, spunea odinioară că o carte care nu te lovește ca un pumn în tâmplă este inutilă. „Arest” este un act artistic echivalent loviturii aplicate conștiinței noastre, o trăire revelatoare, dintre cele care, ca bătaia clopotelor, ne vor face vinovați dacă ignorăm chemarea sfâșietoare pe care o adresează conștiinței fiecăruia dintre noi.

Epilog: În 2019 auzim mai departe în taxiuri, metrouri, cancelarii și pe holuri, oameni spunând că regretă vremurile comuniste în general și pe Ceaușescu în special. Filmul „Arest” rulează în săli aproape goale. Între timp, doi dintre ofițerii de securitate vinovați de moartea lui Gheorghe Ursu au fost achitați de Curtea de Apel București.