Botezul Domnului şi soborul Sfântului Ioan Botezătorul încheie sărbătorile şi în acelaşi timp primul capitol al vieţii lui Hristos pe pământ. După Naşterea smerită din peştera Betleemului, Mântuitorul a trăit, conform rânduielii iudaice, care socotea majoratul la împlinirea vârstei de 30 de ani, în casa părintească, unde a deprins meseria de tâmplar, prin care a întreţinut-o pe Maica Sa, după moartea dreptului Iosif, învăţând astfel pe tot omul virtutea smereniei. Sfântul Ioan Botezătorul, profet luminat de Duhul Sfânt, s-a înfricoşat când L-a văzut venind spre Botezul în Iordan. „Se cade Nouă să plinim toată dreptatea”, spune Domnul, iar Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte că prin dreptate se înţeleg poruncile lui Dumnezeu: cum Hristos le-a împlinit mereu pe toate, S-a şi botezat, deşi nu avea nevoie, şi astfel „a luat asupra Sa curăţirea noastră”, la fel cum a luat şi trupul coruptibil, şi moartea, de bunăvoie, căci nu era în El păcat, ca în restul omenirii, pentru care să trebuiască să moară. De aceea, de altfel, moartea martirică se numeşte botez al sângelui, după exemplul jertfei lui Hristos pe Cruce.
Părinţii Bisericii ne învaţă că şi noi trebuie să coborâm la Iordan, adică la biserică şi să trecem prin botezul pocăinţei, care este Spovedania. Sfântul Ioan Botezătorul şi Mântuitorul Hristos stau faţă în faţă ca două modele de smerenie pentru lumea dintotdeauna. Primul este omul care, deşi născut sub păcatul strămoşesc, s-a micşorat pe el atât de mult prin smerenie, încât L-a adus la el pe Însuşi Dumnezeu, Care l-a sfinţit şi a covârşit cu har neputinţa lui firească, omenească. Celălalt, Dumnezeu fiind, a luat asupra Sa firea omenească ce căzuse prin păcat, supusă durerii, coruptibilităţii şi morţii. Şi astfel, smerenia devine locul întâlnirii între Dumnezeu şi om.
Petrecem în aceste zile şi poate ne bucurăm, dar aceste cuvinte ne par atât de îndepărtate, căci se deosebesc radical de mediul în care ne-am învăţat să trăim, de lumea pe care am construit-o. Afirmarea de sine a devenit astăzi valoare supremă, în vâltoarea goanei după o imagine din care să dispară sub covorul unei conştiinţe oprimate orice asperităţi, o imagine a minciunii şi a trufiei ce poartă, în limbaj teologic, numele de slavă deşartă. Imaginea despre care vorbim a devenit unul dintre cei mai răspândiţi idoli ai noştri şi ai lumii în care trăim. Spunem idol pentru că, deşi neadevărată, aşa cum neadevăraţi sunt toţi zeii păgâni, îi aducem cele mai mari jertfe. În cercurile înalte ale societăţii există consilieri care primesc bani grei pentru a se ocupa de acest aspect, dar şi în partea de jos lauda de sine şi judecarea celorlalţi sunt preocupări de căpetenie. Psalmistul spune undeva că „idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti. Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; urechi au şi nu vor auzi, că nu este duh în gura lor. Asemenea lor să fie toţi cei ce-i fac pe dânşii şi toţi cei ce se încred în ei”. (Ps 134, 15-18) Şi cu adevărat asemenea lor suntem noi astăzi. Strălucitori, frumos ambalaţi, şi goi pe dinăuntru, lipsiţi de orice înţelegere adevărată şi de orice putinţă de a spune vreun lucru cu sens.
Într-o anumită măsură, aşa era omenirea şi în vremea venirii Mântuitorului Hristos. Prin noianul de înţelesuri, Naşterea şi Botezul Său ne învaţă şi că începutul şi sfârşitul ieşirii din minciună este smerenia. Smerit a venit pe lume ca om, în staul, sub răsuflarea animalelor, cu smerenie S-a botezat deşi nu avea nevoie, iar pe Mama Lui şi pe Botezător, care în icoane stau mereu în preajma Lui, rugându-L pentru oameni, ni i-a dat exemple de smerenie. Toate acestea parcă nu mai ajung astăzi la inima nimănui. Avem de aceea nevoie să ne repetăm cuvintele Sfântului Ioan, cu care îi întâmpina pe mulţi dintre cei veniţi la el să se boteze: „Pui de vipere!” Sau, cum scria peste veacuri Nichita Stănescu: „A venit un înger şi mi-a zis: Eşti un porc de câine, o jigodie şi un rât”. Dacă reflectăm la adevărul acestor vorbe, fiecare în legătură cu el însuşi, vom dărâma idolul găunos al imaginii. Şi când ni le spune altcineva, să ne bucurăm, căci ne sunt prilej de mântuire. De le vom înţelege şi accepta, vom alunga de la noi mândria şi judecata aproapelui şi, precum Ioan odinioară, vom deveni Înaintemergători ai lui Hristos în lume, mântuitori, prin Hristos, ai celor de lângă noi.
Serbarea Bobotezei se numeşte şi a Epifaniei sau a Teofaniei, adică a arătării lui Dumnezeu, pentru că până în acel moment Hristos nu se arătase ca Mântuitor şi pentru că tot atunci din cer s-a auzit glasul Tatălui, iar Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel peste Cel Care ieşea din apă. Astfel, este prima dată când se arată în chip vădit Sfânta Treime. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că va mai fi o arătare a Domnului, la sfârşitul lumii. Atunci Îl vor vedea toţi, acum doar cei care vor să-L primească. Dacă vom fi şi noi printre aceştia din urmă, la arătarea a doua Îl vom întâmpina cu bucurie, ca pe un oaspete familiar.
Sunday, December 30, 2007
Tuesday, December 25, 2007
Nasterea lui Hristos cu bine
Naşterea lui Hristos să reverse lumina Întrupării asupra noastră a tuturor.
Friday, December 7, 2007
Coloana sonoră - primii 30 de ani (IV)
Liceul începe, gaşca de rockeri e bine închegată, Piaţa Romană cu a ei Grădiniţă în plină înflorire. Testament. „Practice What You Preach”, „The New Order”, „Souls of Black”, în ordinea ascultării. Creşte şi discografia Motörhead din rafturile mele, începută cu „1916” şi „Iron Fist”. De pe „Persistence of Time”, Anthrax, nu mă impresionează decât „Got the Time”, piesă care îmi place la nebunie până astăzi. „Attack of the Killer B’s” e parcă mai interesant, dar şi mai rap. Atmosfera romantică de liceu aduce primele petreceri până dimineaţa şi primele idile. Aşa intru în contact şi cu latura hippie/rock clasic. Prietenul Ţache e undeva între metal şi hippie, cu suflet de „hipiot”, dar, cu timpul, defineşte mişcarea grunge – pe care eu o detestam – cu tot cortegiul de plângăcioşi, de la Nirvana, Pearl Jam, Soundgarden, Alice In Chains (faţă de aceştia din urmă percepţia mea s-a mai nuanţat) ca „hippo-punk”, ceea ce îi atrage automat eticheta batjocoritoare de hippo-punker. The Exploited, apropo de punk. „The Massacre”, „Punk’s Not Dead”. The Beatles, un picuţ de Pink Floyd, iar Led Zeppelin. Eagles, cu „Hotel California” sau cu versul mult-iubit de Ţache, „Jesus is coming”. În cercurile găştii apare René, cu imaginea tipică de hippie, pletos, neglijent, flegmatic, talentat. Cu ghitara după el. Organizează împreună cu câţiva prieteni o seară comemorativă John Lennon la Teatrul Ţăndărică, unde câţiva dintre noi cântăm „anarchy” pe melodia de la „Let It Be”, spre indignarea artiştilor. Purtam deja o insignă cu un flower-power inversat şi scriam prin caiete chestii de genul „hippie is utopia”. Descopăr doom-metal. Candlemass, începând cu „Tales of Creation” şi Cathedral, „Forest of Equilibrium”, foarte apreciat de Alin. Fără să fac pe atunci legătura, Black Sabbath devine o prezenţă din ce în ce mai importantă a peisajului. Perioada Ozzy, cu un accent pe albumul self-titled şi Dio cu „Heaven and Hell” şi saltul peste ani până la „Dehumanizer”. „Computer God”, „Children of the Sea”, „Heaven and Hell”, „Black Sabbath”, „NIB” – clasicele adolescenţei. Încep să gust din toate genurile rock. Jethro Tull, „Too Old To Rock’n’Roll, Too Young To Die”, Deep Purple (început, evident, cu „Child In Time”), Ramones („mamma-mamma-mamma-mamma-mamma’s boy”), The Clash. Fac primele compilaţii proprii, cu metal ballads, de la Motörhead, „Love Me Forever”, până la „Stairway To Heaven”. Cam toată gaşca iubeşte Manowar – războinici pe „Fighting the World”, răniţi dar dârzi, sau şoptind câte ceva vreunei fete, pe „Heart of Steel”. Îmi amintesc o dimineaţă după o petrecere, când îmi dau seama, în sfârşit, că idila mea se năruise. Plâng în tăcere, în timp ce pe fundal un Hector în varianta Manowar îşi cântă elegia: „I hear the silent voices, I cannot hide, the gods leave no choices so we all must die. Oooh, Achilles, let thy arrows fly, into the wind where eagles cross the sky. Today my mortal blood will mix to sand, it was foretold, I will die by thy hand, into Hades my soul descend”.
Sodom, „Better Off Dead”, pe care i-l prezint mândru lui Larry şi constat cu dezamăgire că îl ştia. „Resurrection” sau „An Eye for an Eye”. Sepultura, tot. În aceeaşi perioadă explodează şi Pantera, dar nu-mi place deloc, mi se pare prea rudimentar, ceea ce în schimb nu mă opreşte să ascult Venom. Merg timid pe firul black-metal cu Bathory. Mai mult mă distrează Larry, care ştie componenţa pe de rost şi mă loveşte cu numele imposibil de pronunţat ale lui Quorthon and co. După câteva luni de rezistenţă, merg singur la cinema Studio să văd filmul lui Oliver Stone, The Doors. Lovitură de graţie, devin cel mai înfocat admirator al lui Morrison (până astăzi, în ciuda exceselor, un poet şi un artist minunat), încep să mă plimb prin curtea şcolii şi să mă cocoţ pe borduri înalte citind Nietzsche, cum îl văzusem pe Jimmy. „Break On Through”, „The Crystal Ship”, „The End”, „Riders on the Storm”, „Five To One” şi tot aşa. În câteva luni am toată discografia. Circulă vreo două casete video cu zeci de clipuri. King Diamond, „The Family Ghost”, Nuclear Assault, „Critical Mass” Testament, „The Ballad” Celtic Frost, „Circle of the Tyrants”, dar şi chestii de care n-am mai auzit de atunci, cum ar fi Vortex cu „Open the Gate” La liceu, o profesoară îngrijorată cheamă un preot şi doi studenţi să ne pună celebrul film cu satanismul în muzica rock. Efectul e contrar celui scontat: la fiecare apariţie a câte unui „satanist”, ne ridicăm şi izbucnim în urale. Cu ocazia asta, învăţ şi eu din film pe de rost nişte versuri Venom. Părerea de atunci e în mare aceeaşi până azi: o gândire unilaterală, obtuză şi uniformizantă. Există şi satanism în muzica rock, desigur. Nu peste tot, cum zice filmul. Iar de aici până la albumele trimise în pădure la şamani şi preoţi voodoo, la B-ul întors din logo-ul Abba, care denotă o opoziţie faţă de cele de sus şi la alte inepţii, distanţa e mare. Mult mai amuzantă e cartea făcută după film, citită pe sub bancă în ore, din care descoperim tot felul de nume pocite, ca „WAPS” şi „Mercyni Pate”. Vizionarea filmului se încheie cu o discuţie aprinsă, a cărei singură concluzie e că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu unul dintre cei trei, ca să-mi dea caseta originală cu Bathory, „Hammerheart”, pe care o avea de când era mai mic.
Concertul Iris 15 ani. Vis şi coşmar. Minunată Sala Polivalentă ticsită, cu oameni atârnând până şi pe instalaţia de iluminat, tricouri, casete, geci de motor, ţinte, lanţuri. Crâncenă întoarcerea cu metroul, sufocant. Pe piaţa românească apare şi prima trupă de thrash în genul Kreator, Altar. „Prison of Death”. La mare Gabi Raica de la Radio Constanţa îmi pune Steve Vai, „Passion and Warfare”. Sunt impresionat de tehnică, nu înţeleg mult dincolo de ea şi sap prin fonotecă mai degrabă după Megadeth. Între timp, gaşca e într-o tabără de neuitat la Saturn. Larry aduce Anathema, care nu impresionează în mod deosebit pe nimeni. În aerul României pluteşte Dana Dawson, „Romantic World”, iar fetele noastre gustă întâlnirea între rock şi chestii mai uşurele, ilustrată de „Runaway Train” (Soul Asylum), „Two Princes” (Spin Doctors) sau 4 Non Blondes. Eu mă lecuisem de alternativ şi alte hibride de la Ugly Kid Joe încoace. La Bacău stau şi copiez cuminte versuri într-un caiet. Coroner, „Punishment for Decadence”.
Dani descoperă şi el rock-ul. AC/DC, apoi combinaţiile cu hip-hop, care îi fac trecerea mai uşoară. Body Count, cu „bitch” repetat de vreo 3 ori în fiecare vers, îi atrage şi noua poreclă. Evident... Bitch. Mai ascultă Billy Idol şi Biohazard, dar cu mine se întâlneşte abia la Megadeth, care devine repede trupa lui preferată. Cu Larry ne preocupă altceva în acel sfârşit de vară: Suffocation, „Breeding the Spawn”, Pungent Stench, „Dirty Rhymes and Psychotronic Beats”, Morgoth, „Odium” şi Morbid Angel, „Covenant”. Gaşca noastră devine mai mare decât oricând, iar Rock 93 se anunţă a fi Woodstock-ul nostru.
Sodom, „Better Off Dead”, pe care i-l prezint mândru lui Larry şi constat cu dezamăgire că îl ştia. „Resurrection” sau „An Eye for an Eye”. Sepultura, tot. În aceeaşi perioadă explodează şi Pantera, dar nu-mi place deloc, mi se pare prea rudimentar, ceea ce în schimb nu mă opreşte să ascult Venom. Merg timid pe firul black-metal cu Bathory. Mai mult mă distrează Larry, care ştie componenţa pe de rost şi mă loveşte cu numele imposibil de pronunţat ale lui Quorthon and co. După câteva luni de rezistenţă, merg singur la cinema Studio să văd filmul lui Oliver Stone, The Doors. Lovitură de graţie, devin cel mai înfocat admirator al lui Morrison (până astăzi, în ciuda exceselor, un poet şi un artist minunat), încep să mă plimb prin curtea şcolii şi să mă cocoţ pe borduri înalte citind Nietzsche, cum îl văzusem pe Jimmy. „Break On Through”, „The Crystal Ship”, „The End”, „Riders on the Storm”, „Five To One” şi tot aşa. În câteva luni am toată discografia. Circulă vreo două casete video cu zeci de clipuri. King Diamond, „The Family Ghost”, Nuclear Assault, „Critical Mass” Testament, „The Ballad” Celtic Frost, „Circle of the Tyrants”, dar şi chestii de care n-am mai auzit de atunci, cum ar fi Vortex cu „Open the Gate” La liceu, o profesoară îngrijorată cheamă un preot şi doi studenţi să ne pună celebrul film cu satanismul în muzica rock. Efectul e contrar celui scontat: la fiecare apariţie a câte unui „satanist”, ne ridicăm şi izbucnim în urale. Cu ocazia asta, învăţ şi eu din film pe de rost nişte versuri Venom. Părerea de atunci e în mare aceeaşi până azi: o gândire unilaterală, obtuză şi uniformizantă. Există şi satanism în muzica rock, desigur. Nu peste tot, cum zice filmul. Iar de aici până la albumele trimise în pădure la şamani şi preoţi voodoo, la B-ul întors din logo-ul Abba, care denotă o opoziţie faţă de cele de sus şi la alte inepţii, distanţa e mare. Mult mai amuzantă e cartea făcută după film, citită pe sub bancă în ore, din care descoperim tot felul de nume pocite, ca „WAPS” şi „Mercyni Pate”. Vizionarea filmului se încheie cu o discuţie aprinsă, a cărei singură concluzie e că trebuie neapărat să mă întâlnesc cu unul dintre cei trei, ca să-mi dea caseta originală cu Bathory, „Hammerheart”, pe care o avea de când era mai mic.
Concertul Iris 15 ani. Vis şi coşmar. Minunată Sala Polivalentă ticsită, cu oameni atârnând până şi pe instalaţia de iluminat, tricouri, casete, geci de motor, ţinte, lanţuri. Crâncenă întoarcerea cu metroul, sufocant. Pe piaţa românească apare şi prima trupă de thrash în genul Kreator, Altar. „Prison of Death”. La mare Gabi Raica de la Radio Constanţa îmi pune Steve Vai, „Passion and Warfare”. Sunt impresionat de tehnică, nu înţeleg mult dincolo de ea şi sap prin fonotecă mai degrabă după Megadeth. Între timp, gaşca e într-o tabără de neuitat la Saturn. Larry aduce Anathema, care nu impresionează în mod deosebit pe nimeni. În aerul României pluteşte Dana Dawson, „Romantic World”, iar fetele noastre gustă întâlnirea între rock şi chestii mai uşurele, ilustrată de „Runaway Train” (Soul Asylum), „Two Princes” (Spin Doctors) sau 4 Non Blondes. Eu mă lecuisem de alternativ şi alte hibride de la Ugly Kid Joe încoace. La Bacău stau şi copiez cuminte versuri într-un caiet. Coroner, „Punishment for Decadence”.
Dani descoperă şi el rock-ul. AC/DC, apoi combinaţiile cu hip-hop, care îi fac trecerea mai uşoară. Body Count, cu „bitch” repetat de vreo 3 ori în fiecare vers, îi atrage şi noua poreclă. Evident... Bitch. Mai ascultă Billy Idol şi Biohazard, dar cu mine se întâlneşte abia la Megadeth, care devine repede trupa lui preferată. Cu Larry ne preocupă altceva în acel sfârşit de vară: Suffocation, „Breeding the Spawn”, Pungent Stench, „Dirty Rhymes and Psychotronic Beats”, Morgoth, „Odium” şi Morbid Angel, „Covenant”. Gaşca noastră devine mai mare decât oricând, iar Rock 93 se anunţă a fi Woodstock-ul nostru.
Friday, November 23, 2007
My Stairway To Heaven
Iubesc cântecul ăsta. Încă dinainte de a iubi Led Zeppelin. A fost mereu acolo, coloană sonoră a idilelor adolescentine, nostalgie şi frumuseţe, speranţă şi vis. A fost acolo chiar când a lipsit câţiva ani, chiar când m-am săturat de el, ca şi cei care l-au compus. Unul dintre cele mai frumoase momente de poezie muzicală, viaţa fiecăruia dintre noi într-o lumină de amurg.
În tăcerea adâncă, sunetul dulce şi delicat al ghitarei şi apoi flautul pictează un tablou tainic, ca o sugestie cu înţelesuri dincolo de cuvinte şi sunete. Văd aievea degetele lui Page ciupind corzile. Un plâns uşor pentru iluzia că tot ce străluceşte e aur. Deşertăciune şi rătăcire, necunoscut şi drum neştiut, pentru că uneori şi visele nebuneşti se transformă fără să simţi în tainică minune, pe care nu o înţelege deplin cel ce visează. Momentul devine întreg cugetare poetică şi călătorie. Cu un cuvânt poţi dobândi orice şi toată viaţa cauţi acel cuvânt, pe care se poate să nu-l afli niciodată, aşa cum în Kafka cel ce stătea în faţa uşii care era acolo doar pentru el nu a reuşit nicicând să intre.
Rubem Alves, „Cartea cuvintelor bune de mâncat. „Nu prezenţa săvârşeşte miracolul. Miracolul e săvârşit de puterea absenţei. Teopoetica. ...pădurea adâncă (dacă avem răbdare vom auzi vocea unei păsări vrăjite ce trăieşte acolo – şi cu toate acestea n-a fost văzută de nimeni niciodată...)”. Uneori toate gândurile noastre sunt îndoielnice. Totul mă face să mă întreb. Hristos pe Cruce a privit către Apus, răstignit din iubirea-suferinţă pentru o lume rece şi nesimţitoare. Dureroasa dorinţă de libertate şi înălţare, de un dincolo neştiut.
Râsetele îndepărtate în pădure. Apofatism. Absenţă resimţită cu atâta dor încât durerea ei însăşi o face să devină prezenţă. Toba mă sfâşie. Solo de ghitară, vorbeşte, cântă, pictează. Călătoria merge neoprit, tren care străbate indiferent peisaje şi amintiri, pe o cale pe care o poţi schimba oricând. Sunt cerurile noastre interioare sau cerurile fizice pe care le-am primit în suflet şi le-am făcut ale noastre. Zborul prin nenorociri şi bucurii trecătoare, clipa înveşnicită în noi, pe care am încercat zadarnic să o oprim şi am văzut-o scurgându-se ca nisipul mării printre degete pe când sufletul a cuprins-o. „Poezia e limbajul a ceea ce nu se poate spune, spune fără să spună: metafore... Ce spune poemul nu e prezent în cuvintele lui. Într-adevăr, poetul nu ştie ce (nu) spune. Aşa cum mâinile goale adunate în formă de scoică pot ţine apa în golul lor, dar nu ştiu nimic despre apă. Poezia spune fără să spună. Un paradox”. Pentru că adâncul fiinţei noastre e mereu dincolo de noi. Umbra e mai înaltă decât sufletul. Avem o cale de străbătut. Cântecul nu spune nimic despre ea. O adiere blândă de vânt care ne e dată uneori şi nouă, celor întinaţi. „Iartă tot ce-am irosit, plineşte ce-am plâns şi ce-am iubit” cu iubire mai mare decât sufletul nostru plăpând. Dorul nostru poate fi noroi sau mărgăritar din vistieria Celui Care ne priveşte cu dor nesfârşit şi neştiut. Casa făcută pe stâncă. ...stânca ce nu se rostogoleşte.
http://www.youtube.com/watch?v=_mNjd-hnxbs
În tăcerea adâncă, sunetul dulce şi delicat al ghitarei şi apoi flautul pictează un tablou tainic, ca o sugestie cu înţelesuri dincolo de cuvinte şi sunete. Văd aievea degetele lui Page ciupind corzile. Un plâns uşor pentru iluzia că tot ce străluceşte e aur. Deşertăciune şi rătăcire, necunoscut şi drum neştiut, pentru că uneori şi visele nebuneşti se transformă fără să simţi în tainică minune, pe care nu o înţelege deplin cel ce visează. Momentul devine întreg cugetare poetică şi călătorie. Cu un cuvânt poţi dobândi orice şi toată viaţa cauţi acel cuvânt, pe care se poate să nu-l afli niciodată, aşa cum în Kafka cel ce stătea în faţa uşii care era acolo doar pentru el nu a reuşit nicicând să intre.
Rubem Alves, „Cartea cuvintelor bune de mâncat. „Nu prezenţa săvârşeşte miracolul. Miracolul e săvârşit de puterea absenţei. Teopoetica. ...pădurea adâncă (dacă avem răbdare vom auzi vocea unei păsări vrăjite ce trăieşte acolo – şi cu toate acestea n-a fost văzută de nimeni niciodată...)”. Uneori toate gândurile noastre sunt îndoielnice. Totul mă face să mă întreb. Hristos pe Cruce a privit către Apus, răstignit din iubirea-suferinţă pentru o lume rece şi nesimţitoare. Dureroasa dorinţă de libertate şi înălţare, de un dincolo neştiut.
Râsetele îndepărtate în pădure. Apofatism. Absenţă resimţită cu atâta dor încât durerea ei însăşi o face să devină prezenţă. Toba mă sfâşie. Solo de ghitară, vorbeşte, cântă, pictează. Călătoria merge neoprit, tren care străbate indiferent peisaje şi amintiri, pe o cale pe care o poţi schimba oricând. Sunt cerurile noastre interioare sau cerurile fizice pe care le-am primit în suflet şi le-am făcut ale noastre. Zborul prin nenorociri şi bucurii trecătoare, clipa înveşnicită în noi, pe care am încercat zadarnic să o oprim şi am văzut-o scurgându-se ca nisipul mării printre degete pe când sufletul a cuprins-o. „Poezia e limbajul a ceea ce nu se poate spune, spune fără să spună: metafore... Ce spune poemul nu e prezent în cuvintele lui. Într-adevăr, poetul nu ştie ce (nu) spune. Aşa cum mâinile goale adunate în formă de scoică pot ţine apa în golul lor, dar nu ştiu nimic despre apă. Poezia spune fără să spună. Un paradox”. Pentru că adâncul fiinţei noastre e mereu dincolo de noi. Umbra e mai înaltă decât sufletul. Avem o cale de străbătut. Cântecul nu spune nimic despre ea. O adiere blândă de vânt care ne e dată uneori şi nouă, celor întinaţi. „Iartă tot ce-am irosit, plineşte ce-am plâns şi ce-am iubit” cu iubire mai mare decât sufletul nostru plăpând. Dorul nostru poate fi noroi sau mărgăritar din vistieria Celui Care ne priveşte cu dor nesfârşit şi neştiut. Casa făcută pe stâncă. ...stânca ce nu se rostogoleşte.
http://www.youtube.com/watch?v=_mNjd-hnxbs
Wednesday, November 21, 2007
Ne vorbeşte părintele Adrian (III)
Astăzi, în ziua Intrării Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în Biserică, ultima parte a cuvintelor rostite de părintele Adrian la întâlnirea noastră.
Maica Domnului a fost cel mai smerit om. A fost dusă la 3 ani la templu şi stătea pe lângă arhiereul Zaharia. Ştiţi că în ultima încăpere a templului, în Sfânta Sfintelor, intra doar arhiereul şi doar o dată pe an. Maica Domnului fiind pe lângă el, îngerul i-a făcut semn să intre şi ea. Şi a rămas acolo, de la un an la altul. Auzind mereu proorociile citite, ea ştia că Mesia Se va naşte din Fecioară. Dar nu ştia că va fi ea, nu se gândea că ar putea fi ea, pentru că era smerită.
Diavolul s-a întrupat în şarpe, care era cea mai umilă creatură. Era cel mai umil animal, care nu-şi ridica niciodată capul de pe pământ. Dar diavolul, când s-a întrupat în el, i-a spus că dacă va reuşi să înşele femeia, va domni peste ea. Eva a vrut să fie dumnezeoaică. Fiecare femeie se simte împărăteasă, asta e firea lor, nu le judec. Am fost duhovnic şi la maici. Unui călugăr dacă-i făceam observaţie că vorbeşte în biserică, nu se supăra, chiar dacă la început se uita mai urât la mine. Unei maici însă dacă-i spuneam, nici după şapte ani nu mă ierta. „Cum să-mi spună mie?” Dar iată că la Maica lui Dumnezeu n-a mai fost mândrie, a fost cea mai mare smerenie.
În Psalmul 50 se vorbeşte despre cele 7 Taine. "Auzului meu vei da bucurie şi veselie" este despre Mirungere, căci prin auz intră Sfântul Duh. "Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi" este Botezul. "Inimă curată zideşte întru mine" despre Sfânta Împărtăşanie, căci inima noastră se curăţeşte prin ea. "Învăţa-voi pe cei fărădelege căile tale" este despre Taina Spovedaniei, iar "izbăveşte-mă de vărsarea de sânge" despre Maslu. "De-ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat" este despre Hirotonie. Iar "fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului" şi celelalte ştiţi despre ce sunt? Sionul este Cerul şi Ierusalimul Biserica de pe pământ, unite în Hristos. Cununia cu Hristos e cea mai mare Taină, cum spune Sfântul Pavel: "Taina aceasta mare este". Troparul muceniţelor vorbeşte despre despre Mirele Hristos. Iată Taina. Unirea între bărbat şi femeie e acelaşi lucru, unirea cu Hristos. Întreaga Sfântă Treime cunună: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Aşa e când oamenii sunt cununaţi la biserică. Altfel nu mai e iubire, e doar o încercare.
M-a întrebat vlădica din Franţa de ce nu mă împărtăşesc mai des, ca cei din Athos. Când voi trăi ca cei de la Athos, atunci o să mă şi împărtăşesc ca cei de la Athos.
Diavolul i-a spus lui Iuda că e mai vrednic decât Hristos, pentru că a vrut să dea banii săracilor. Deşi el nu voise să-i dea săracilor, ci să-i fure, diavolul l-a convins. A luat Împărtăşania înaintea tuturor, că se socotea mai vrednic.
Spunem în rugăciune „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Aceea e Împărăţia, Cerul. Unde se face voia lui Dumnezeu, acolo e Împărăţia. Raiul şi iadul există şi pe pământ.
În momentul în care îţi dai seama că nu eşti mai bun decât vameşul începe pocăinţa.
„...ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Eu nu spun să ne comparăm cu alţii, ci să înţelegem că în condiţiile în care am trăit, cu cele de care am beneficiat, nu aveam voie să facem păcatele pe care le-am făcut. Asta înseamnă că eşti cel dintâi dintre păcătoşi.
Dacă mergi la farmacie şi vrei să parchezi maşina un minut în faţa ei, până când îţi cumperi un medicament, dacă locul e liber, poţi parca. Aşa şi Dumnezeu intră în inimă dacă locul nu e ocupat de diavol.
Antihriştii care fabrică minuni false, false icoane care plâng, vor s-o facă pe Maica Domnului din Făcătoare de minuni fabricantă de bani.
Nu trebuie să bravăm, ci să facem voia lui Dumnezeu. În Apus nu propovăduirea ci sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului. Cei din sud erau necăjiţi pentru că pământurile lor erau atât de întinse şi n-aveau nici un mucenic. Aşa că unii dintre ei s-au dus la Roma ca să moară, crezând că vor deveni astfel sfinţi. Din orgoliu. Iar Biserica, nu numai că nu i-a făcut sfinţi, ci i-a excomunicat. Pentru că au bravat, au căutat moartea. Nu trebuie să fim ca Petru care a spus „chiar de ar fi să mor, eu nu Te voi trăda”. Mereu „eu, eu, eu, eu”. Ci trebuie să spunem, „Doamne, Tu învaţă-mă să fac voia Ta”.
Tăierea voii nu este doar pentru monahi. Primul cuvânt pe care l-a spus Dumnezeu lui Adam şi Evei a fost despre tăierea voii. „Stăpâniţi toate şi nu vă lăsaţi înrobiţi”.
Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El.
Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.
Când eram student, duceam o viaţă de Heidelberg: Wein, Weib und Gesang. Apoi am fost rănit de moarte pe front şi s-a spus că mai aveam de trăit cel mult două ore. Dar Dumnezeu m-a salvat de la moarte şi, prin aceasta, şi de moartea morală care venea din vechiul meu fel de viaţă.
Naivitatea le e îngăduită numai copilaşilor.
Pentru copiii avortaţi nu se pot ruga nici părinţii, nici Biserica. Ei sunt exclusiv ai lui Dumnezeu. Sunt rezervaţia lui Dumnezeu.
„Şi ne izbăveşte de cel viclean” e cea mai bună traducere, căci vicleanul e mai rău decât răul, fiindcă se ascunde.
Cei de astăzi trebuie să facă ce au făcut primii creştini în catacombe. Sau samuraii. Când americanii au intrat în Japonia, samuraii s-au strâns şi conducătorul lor a spus că e prea bătrân, că trebuie pus următorul. Acela a spus că e bolnav şi tot aşa. Şi s-au desfiinţat. Şi abia când s-au desfiinţat au început să lucreze şi mai mult în folosul neamului lor. Pentru că centralizaţi puteau fi descoperiţi, erau infiltraţi între ei spioni. Asta putem face şi noi.
Andrei Scrima a studiat în India, ambasadorul Indiei a venit şi l-a cerut de la statul român, pentru că era cel mai bun student la filosofie. Şi s-a întors de acolo cu nişte idei ciudate. Eu i-am zis mereu să scrie o carte în care arate deosebirile între învăţătura celor de acolo şi Ortodoxie, dar n-a vrut. El apoi lua Împărtăşania şi se împărtăşea singur, fără spovedanie.
Creştinii nu au cum să fie antisemiţi. Şi Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur spun că evreii se vor întoarce. Dumnezeu le va arăta, cum a şi început, prin manuscrisele de la Qumran, că Talmudul e fals. Noi îi iubim pe cei ce vor fi.
Papa ăsta nou a zis că Ortodoxia are numai o părticică din adevăr. Şi probabil Talmudul îl are pe tot.
Cele ce fac avorturi sunt urmaşele moaşelor lui Faraon.
Maica Domnului a fost cel mai smerit om. A fost dusă la 3 ani la templu şi stătea pe lângă arhiereul Zaharia. Ştiţi că în ultima încăpere a templului, în Sfânta Sfintelor, intra doar arhiereul şi doar o dată pe an. Maica Domnului fiind pe lângă el, îngerul i-a făcut semn să intre şi ea. Şi a rămas acolo, de la un an la altul. Auzind mereu proorociile citite, ea ştia că Mesia Se va naşte din Fecioară. Dar nu ştia că va fi ea, nu se gândea că ar putea fi ea, pentru că era smerită.
Diavolul s-a întrupat în şarpe, care era cea mai umilă creatură. Era cel mai umil animal, care nu-şi ridica niciodată capul de pe pământ. Dar diavolul, când s-a întrupat în el, i-a spus că dacă va reuşi să înşele femeia, va domni peste ea. Eva a vrut să fie dumnezeoaică. Fiecare femeie se simte împărăteasă, asta e firea lor, nu le judec. Am fost duhovnic şi la maici. Unui călugăr dacă-i făceam observaţie că vorbeşte în biserică, nu se supăra, chiar dacă la început se uita mai urât la mine. Unei maici însă dacă-i spuneam, nici după şapte ani nu mă ierta. „Cum să-mi spună mie?” Dar iată că la Maica lui Dumnezeu n-a mai fost mândrie, a fost cea mai mare smerenie.
În Psalmul 50 se vorbeşte despre cele 7 Taine. "Auzului meu vei da bucurie şi veselie" este despre Mirungere, căci prin auz intră Sfântul Duh. "Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi" este Botezul. "Inimă curată zideşte întru mine" despre Sfânta Împărtăşanie, căci inima noastră se curăţeşte prin ea. "Învăţa-voi pe cei fărădelege căile tale" este despre Taina Spovedaniei, iar "izbăveşte-mă de vărsarea de sânge" despre Maslu. "De-ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat" este despre Hirotonie. Iar "fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului" şi celelalte ştiţi despre ce sunt? Sionul este Cerul şi Ierusalimul Biserica de pe pământ, unite în Hristos. Cununia cu Hristos e cea mai mare Taină, cum spune Sfântul Pavel: "Taina aceasta mare este". Troparul muceniţelor vorbeşte despre despre Mirele Hristos. Iată Taina. Unirea între bărbat şi femeie e acelaşi lucru, unirea cu Hristos. Întreaga Sfântă Treime cunună: „Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Aşa e când oamenii sunt cununaţi la biserică. Altfel nu mai e iubire, e doar o încercare.
M-a întrebat vlădica din Franţa de ce nu mă împărtăşesc mai des, ca cei din Athos. Când voi trăi ca cei de la Athos, atunci o să mă şi împărtăşesc ca cei de la Athos.
Diavolul i-a spus lui Iuda că e mai vrednic decât Hristos, pentru că a vrut să dea banii săracilor. Deşi el nu voise să-i dea săracilor, ci să-i fure, diavolul l-a convins. A luat Împărtăşania înaintea tuturor, că se socotea mai vrednic.
Spunem în rugăciune „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. Aceea e Împărăţia, Cerul. Unde se face voia lui Dumnezeu, acolo e Împărăţia. Raiul şi iadul există şi pe pământ.
În momentul în care îţi dai seama că nu eşti mai bun decât vameşul începe pocăinţa.
„...ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu”. Eu nu spun să ne comparăm cu alţii, ci să înţelegem că în condiţiile în care am trăit, cu cele de care am beneficiat, nu aveam voie să facem păcatele pe care le-am făcut. Asta înseamnă că eşti cel dintâi dintre păcătoşi.
Dacă mergi la farmacie şi vrei să parchezi maşina un minut în faţa ei, până când îţi cumperi un medicament, dacă locul e liber, poţi parca. Aşa şi Dumnezeu intră în inimă dacă locul nu e ocupat de diavol.
Antihriştii care fabrică minuni false, false icoane care plâng, vor s-o facă pe Maica Domnului din Făcătoare de minuni fabricantă de bani.
Nu trebuie să bravăm, ci să facem voia lui Dumnezeu. În Apus nu propovăduirea ci sângele martirilor a fost sămânţa creştinismului. Cei din sud erau necăjiţi pentru că pământurile lor erau atât de întinse şi n-aveau nici un mucenic. Aşa că unii dintre ei s-au dus la Roma ca să moară, crezând că vor deveni astfel sfinţi. Din orgoliu. Iar Biserica, nu numai că nu i-a făcut sfinţi, ci i-a excomunicat. Pentru că au bravat, au căutat moartea. Nu trebuie să fim ca Petru care a spus „chiar de ar fi să mor, eu nu Te voi trăda”. Mereu „eu, eu, eu, eu”. Ci trebuie să spunem, „Doamne, Tu învaţă-mă să fac voia Ta”.
Tăierea voii nu este doar pentru monahi. Primul cuvânt pe care l-a spus Dumnezeu lui Adam şi Evei a fost despre tăierea voii. „Stăpâniţi toate şi nu vă lăsaţi înrobiţi”.
Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El.
Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire.
Când eram student, duceam o viaţă de Heidelberg: Wein, Weib und Gesang. Apoi am fost rănit de moarte pe front şi s-a spus că mai aveam de trăit cel mult două ore. Dar Dumnezeu m-a salvat de la moarte şi, prin aceasta, şi de moartea morală care venea din vechiul meu fel de viaţă.
Naivitatea le e îngăduită numai copilaşilor.
Pentru copiii avortaţi nu se pot ruga nici părinţii, nici Biserica. Ei sunt exclusiv ai lui Dumnezeu. Sunt rezervaţia lui Dumnezeu.
„Şi ne izbăveşte de cel viclean” e cea mai bună traducere, căci vicleanul e mai rău decât răul, fiindcă se ascunde.
Cei de astăzi trebuie să facă ce au făcut primii creştini în catacombe. Sau samuraii. Când americanii au intrat în Japonia, samuraii s-au strâns şi conducătorul lor a spus că e prea bătrân, că trebuie pus următorul. Acela a spus că e bolnav şi tot aşa. Şi s-au desfiinţat. Şi abia când s-au desfiinţat au început să lucreze şi mai mult în folosul neamului lor. Pentru că centralizaţi puteau fi descoperiţi, erau infiltraţi între ei spioni. Asta putem face şi noi.
Andrei Scrima a studiat în India, ambasadorul Indiei a venit şi l-a cerut de la statul român, pentru că era cel mai bun student la filosofie. Şi s-a întors de acolo cu nişte idei ciudate. Eu i-am zis mereu să scrie o carte în care arate deosebirile între învăţătura celor de acolo şi Ortodoxie, dar n-a vrut. El apoi lua Împărtăşania şi se împărtăşea singur, fără spovedanie.
Creştinii nu au cum să fie antisemiţi. Şi Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur spun că evreii se vor întoarce. Dumnezeu le va arăta, cum a şi început, prin manuscrisele de la Qumran, că Talmudul e fals. Noi îi iubim pe cei ce vor fi.
Papa ăsta nou a zis că Ortodoxia are numai o părticică din adevăr. Şi probabil Talmudul îl are pe tot.
Cele ce fac avorturi sunt urmaşele moaşelor lui Faraon.
Monday, November 19, 2007
Ne vorbeşte părintele Adrian (II)
Părintele Adrian Făgeţeanu, schitul Locurele, noiembrie 2007
Diavolul e împotriva ascultării. Televiziunea preamăreşte violenţa, banii fără muncă, mărirea fără merit. Dar toţi vor da faliment.
Dintre toate acatistele pe care le-am citit, cel al „Rugului Aprins” e cel mai cizelat, cel mai cult, cel mai subtil. Am fost foarte apropiat de părintele Daniil (Sandu Tudor). Mulţi nu-l iubeau, pentru că era foarte pretenţios, dar era foarte pretenţios mai ales cu el însuşi. Eu îi mai făceam observaţie că vorbeşte prea mult. Era schimonah. Un schimonah nu spune decât şapte cuvinte pe zi, dar unii spun chiar şi numai două. Au însă milioane de cuvinte nespuse, pe care le reedita părintele Daniil. Nu se supăra când îi spuneam aşa, ştia că îl iubesc.
Nu vă este de folos ce vă spun acum: el nu a pornit la drumul acesta cu gând sincer. El era un specialist în literatură, cu o asemenea pricepere, că vlădicii îl chemau să le cizeleze cărţile, cuvântările. Mitropolitul Firmilian, dar şi alţii. Stăteau nopţi întregi cu el şi lucrau la cărţi. Şi el s-a gândit că dacă Damian Stănoiu a scos atâţia bani din acele scrieri pornografice, el o să scoată de 1000 de ori mai mult. S-a dus în Athos şi îi întreba pe călugări: „Ce, asta e haină? Asta e mâncare? Ăsta-i creştinism?” Şi a rămas uimit de răspunsul primit: „Ăsta e stareţul meu şi Dumnezeu prin el mă va mântui”. El încerca să-i instige şi ei i-au închis gura. Acasă mitropolitul i-a zis acelaşi lucru şi atunci el s-a schimbat cu totul, a devenit călugăr. A fost bătut mai rău decât toţi la Aiud, a fost omorât în bătaie.
Nu trebuie să ne apucăm noi să vorbim despre canonizarea celor din închisori. Doar Dumnezeu poate hotărî când e momentul. Într-o peşteră din Efes au fost găsite trupuri de sfinţi care zăcuseră acolo sute de ani. La Mânăstirea Neamţ s-a ridicat trotuarul şi au ieşit moaşte. Nu s-a ridicat singur. Doar Dumnezeu hotărăşte când e momentul. Zamfira, care vrea să canonizeze pe cineva la Prislop, e îndrăcită. La fel şi cei care vor să-l canonizeze pe părintele Argatu. Nu e încă momentul, dacă Dumnezeu nu a arătat că vrea să se întâmple acum acest lucru. Atâta privilegiu are Dumnezeu, să hotărască momentul canonizării şi vrem să-I luăm şi asta?
Talmudul n-are nimic din adevărul lui Dumnezeu.
Să nu-i judecăm pe alţii, să nu ne comparăm cu ei.
Ortodoxia adevărată n-a fost niciodată în contradicţie cu ştiinţa, n-a prigonit-o, n-a avut Inchiziţie. Dăm cezarului ce e al cezarului. Dar azi şi ştiinţa se falsifică. Grigore Ureche spunea că minciuna e dumnezeul antihriştilor.
Mielul lui Dumnezeu a ridicat şi păcatul – lui Adam – şi păcatele noastre.
Trebuie să fim atenţi la metodă, la ton şi la semiton. Nu trebuie să-i spunem omului totul deodată, ci să-l luăm uşor. „Te înţeleg, azi cei mai mulţi oameni sunt ca tine. Şi eu am momente de îndoială”. Trebuie metodă, răbdare şi dragoste, pentru că dragostea toate le rabdă.
Diavolul e împotriva ascultării. Televiziunea preamăreşte violenţa, banii fără muncă, mărirea fără merit. Dar toţi vor da faliment.
Dintre toate acatistele pe care le-am citit, cel al „Rugului Aprins” e cel mai cizelat, cel mai cult, cel mai subtil. Am fost foarte apropiat de părintele Daniil (Sandu Tudor). Mulţi nu-l iubeau, pentru că era foarte pretenţios, dar era foarte pretenţios mai ales cu el însuşi. Eu îi mai făceam observaţie că vorbeşte prea mult. Era schimonah. Un schimonah nu spune decât şapte cuvinte pe zi, dar unii spun chiar şi numai două. Au însă milioane de cuvinte nespuse, pe care le reedita părintele Daniil. Nu se supăra când îi spuneam aşa, ştia că îl iubesc.
Nu vă este de folos ce vă spun acum: el nu a pornit la drumul acesta cu gând sincer. El era un specialist în literatură, cu o asemenea pricepere, că vlădicii îl chemau să le cizeleze cărţile, cuvântările. Mitropolitul Firmilian, dar şi alţii. Stăteau nopţi întregi cu el şi lucrau la cărţi. Şi el s-a gândit că dacă Damian Stănoiu a scos atâţia bani din acele scrieri pornografice, el o să scoată de 1000 de ori mai mult. S-a dus în Athos şi îi întreba pe călugări: „Ce, asta e haină? Asta e mâncare? Ăsta-i creştinism?” Şi a rămas uimit de răspunsul primit: „Ăsta e stareţul meu şi Dumnezeu prin el mă va mântui”. El încerca să-i instige şi ei i-au închis gura. Acasă mitropolitul i-a zis acelaşi lucru şi atunci el s-a schimbat cu totul, a devenit călugăr. A fost bătut mai rău decât toţi la Aiud, a fost omorât în bătaie.
Nu trebuie să ne apucăm noi să vorbim despre canonizarea celor din închisori. Doar Dumnezeu poate hotărî când e momentul. Într-o peşteră din Efes au fost găsite trupuri de sfinţi care zăcuseră acolo sute de ani. La Mânăstirea Neamţ s-a ridicat trotuarul şi au ieşit moaşte. Nu s-a ridicat singur. Doar Dumnezeu hotărăşte când e momentul. Zamfira, care vrea să canonizeze pe cineva la Prislop, e îndrăcită. La fel şi cei care vor să-l canonizeze pe părintele Argatu. Nu e încă momentul, dacă Dumnezeu nu a arătat că vrea să se întâmple acum acest lucru. Atâta privilegiu are Dumnezeu, să hotărască momentul canonizării şi vrem să-I luăm şi asta?
Talmudul n-are nimic din adevărul lui Dumnezeu.
Să nu-i judecăm pe alţii, să nu ne comparăm cu ei.
Ortodoxia adevărată n-a fost niciodată în contradicţie cu ştiinţa, n-a prigonit-o, n-a avut Inchiziţie. Dăm cezarului ce e al cezarului. Dar azi şi ştiinţa se falsifică. Grigore Ureche spunea că minciuna e dumnezeul antihriştilor.
Mielul lui Dumnezeu a ridicat şi păcatul – lui Adam – şi păcatele noastre.
Trebuie să fim atenţi la metodă, la ton şi la semiton. Nu trebuie să-i spunem omului totul deodată, ci să-l luăm uşor. „Te înţeleg, azi cei mai mulţi oameni sunt ca tine. Şi eu am momente de îndoială”. Trebuie metodă, răbdare şi dragoste, pentru că dragostea toate le rabdă.
Friday, November 16, 2007
Ne vorbeşte părintele Adrian (I)
Despre părintele Adrian Făgeţeanu s-a vorbit puţin, dar s-a vorbit, ca despre unul dintre marii duhovnici contemporani, martor al unei suferinţe care, asumată în Hristos, a devenit Cruce mântuitoare. „Pe vremuri, în luptă li se scoteau tuturor învinşilor amândoi ochii, doar unul era lăsat cu un ochi, ca să dea mărturie de cele ce s-au petrecut. Aşa sunt şi eu. Am rămas printre ultimii în viaţă, ca să dau mărturie”, spune părintele, trecut prin chinurile temniţelor comuniste, alături de alţi martiri ai vremii. Parcă există şi astăzi o temere de cuvintele acestui mărturisitor. La Locurele, schitul de pe lângă Mânăstirea Lainici, părintele Adrian vieţuieşte alături de alţi doi monahi, în rânduiala de rugăciune şi nevoinţă care i-a fost dragă de când a călcat pragul mânăstirii. Bisericuţa, încălzită de focul din sobă, simplă dar plină de lumină şi har, pare a fi desprinsă din poveştile despre casa bunicilor. Părintele ieromonah Firmilian slujeşte Sfânta Liturghie, părintele Macarie îi dă din strană răspunsurile, iar părintele Adrian ascultă cu evlavie nefăţarnică, adesea căzând în genunchi cu fruntea la pământ, în ciuda vârstei şi a bolii. Fără nici o ornamentaţie artistică, slujba te umple pe nesimţite de încredinţarea lăuntrică a celor ce vor să fie şi deja sunt în inima iubitorilor de Hristos.
De multe ori, din nepricepere, vorbim lucruri nepotrivite despre aceşti părinţi, pe care încercăm să-i adaptăm convingerilor şi trăirilor noastre. Aşa s-a întâmplat şi cu părintele Adrian, a cărui prezentare într-o revistă, pe care altfel o citesc cu plăcere, s-a transformat în prilej de parti pris politic şi a lăsat în urmă persoana duhovnicului. Cu siguranţă că şi orice comentariu al meu ar face nedreptate cuvintelor părintelui Adrian, din cauza percepţiei mele duhovniceşti înguste. De aceea am socotit că cel mai bine este să las cuvintele aşa cum au fost ele rostite, în chilie şi în biserică, într-un început de noiembrie vântos şi înzăpezit.
Trăim vremurile tiraniei lui antihrist. Totul a început cu Lucifer, care din mândrie a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu, şi-a dorit libertatea absolută, să nu se supună legilor lui Dumnezeu. Astăzi Băsescu spune „vreau libertate absolută”. Şi aprobă paradele homosexualilor... Al doilea moment a fost cel al construirii turnului Babel. Urmaşii celor de atunci au făcut revoluţia franceză, urlând „distrugeţi-l pe infamul Dumnezeu”.
Dumnezeu vrea să obţinem totul prin muncă. O fată a venit aici cu trei cruciuliţe pe haină şi am întrebat-o „de ce ai trei cruciuliţe?”. „Ca să trec la un examen”. Nu! Dumnezeu vrea să munceşti, prin muncă o să reuşeşti, nu cu trei tinichele. Dumnezeu te ajută să reţii, să înţelegi. Ca şi în rugăciune, care are trei faze. „Învaţă-mă îndreptările Tale”, apoi „înţelepţeşte-mă” ca să înţeleg ce am învăţat şi apoi „luminează-mă”.
Va veni vremea când nu ne vom mai putea ruga în obşte. Ne vom ruga lui Dumnezeu doar în duh şi în adevăr. Dumnezeu nu face deosebirea între monahi şi mireni, iar în calendar sunt mai mulţi mireni decât călugări. Astăzi rugăciunea se face mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mânăstire. Europa vorbeşte astăzi despre „ciorile negre din România”. Vor transforma mânăstirile în centre turistice, cu sarmale, plăcinte moldoveneşti...
Statisticile nu redau niciodată adevărul. Cine credeţi voi că sunt creştinii? Cei 86% despre care vorbea Patriarhul Teoctist? Nu, ci cei care merg la slujbe, ţin posturile, se spovedesc, fac poruncile lui Dumnezeu.
Trebuie să ne rugăm şi pentru necredincioşi. Dumnezeu e Dumnezeu al viilor, nu al morţilor. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi sunt vii.
Ruşii au dat mulţi mistici, iar eu l-am cunoscut pe Paulin Lecca, cel care a tradus „Pelerinul rus”, în care se vorbeşte despre Rugăciunea inimii. Deci ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să-i contrazic. Pentru că Hristos, când ucenicii I-au cerut să-i înveţe să se roage, n-a fost în stare să-i înveţe „Doamne Iisuse”. I-a învăţat „Tatăl nostru” şi aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că zice Tatăl nostru, ne rugăm şi pentru ceilalţi. Gramatica română n-a preluat exact sensul original. Sensul original e „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”.
Cu o zi înainte de Răstignire, Maria lui Cleopa, soţia lui Zevedeu, mama apostolilor Iacob şi Ioan a mers la Mântuitorul. Ea văzuse că fiii ei erau feciorelnici nu doar cu trupul, ci nici cu gândul nu cugetaseră ceva întinat. Şi de aceea I-a cerut lui Hristos să-i pună cel mai aproape de El în Împărăţia Cerurilor. Erau într-adevăr feciorelnici, dar mai mare e smerenia. Ei au făcut această cerere din mândrie. Există mândrie cu dispreţ şi fără dispreţ. Ei nu-i dispreţuiau pe ceilalţi apostoli, doar pe ei se socoteau mai mari. La picioarele Crucii au fost trei Marii: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama celor doi, şi Maica Domnului. Hristos l-a încredinţat pe Ioan Maicii Domnului, care l-a învăţat smerenia. Sfântul Pavel a fost un apostol foarte bun pentru că a prigonit Biserica şi apoi, când i s-a arătat Hristos, s-a smerit şi a ajuns să urce, prin smerenie, până la al treilea cer. Ioan a învăţat însă de la Maica Domnului o smerenie şi mai mare, şi s-a urcat până la cerul cerurilor, unde a văzut cele descrise în Apocalipsă. Acestea vor fi înţelese când se vor petrece, de aceea nici marii Părinţi nu s-au încumetat să tâlcuiască Apocalipsa, înţelesurile sunt acoperite. Nu e bine deci să discutăm noi deocamdată despre Apocalipsă.
Mă bucur că m-aţi întrebat despre neam. Încă din Vechiul Testament, Moise se roagă pentru neam. „Eu nu sunt vrednic să intru în Pământul Făgăduinţei, dar măcar neamul meu să-l dobândească”. Iubirea de neam e iubită de Dumnezeu. Şi Pavel ţine la neamul său, chiar de ar fi el anatema. La păgâni aceasta era suprema lex, iubirea de neam. Dar creştinii o înţeleg pe aceasta mai bine, aşa cum au făcut voievozii noştri.
La Judecata de Apoi se va face selecţia, dar cernerea a început deja. În şcoli sau familii nu mai e voie să se spună că Dumnezeu l-a creat pe om.
Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n-o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum sunt vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pustnicii şi călugării se retrăgeau în codru. Dar care e azi cel mai des codru din România? Bucureşti! Cluj, Galaţi, Timişoara, unde vecinul de scară nu ştie de tine.
L-am studiat mult pe Herodot. Şi pe istoricii antici care vorbesc despre originea dacilor. Ei spun lucruri frumoase despre geţi, dar spun că nu erau uniţi, că erau mereu dezbinaţi. Asta e cea mai bună dovadă că suntem strănepoţii lor.
De multe ori, din nepricepere, vorbim lucruri nepotrivite despre aceşti părinţi, pe care încercăm să-i adaptăm convingerilor şi trăirilor noastre. Aşa s-a întâmplat şi cu părintele Adrian, a cărui prezentare într-o revistă, pe care altfel o citesc cu plăcere, s-a transformat în prilej de parti pris politic şi a lăsat în urmă persoana duhovnicului. Cu siguranţă că şi orice comentariu al meu ar face nedreptate cuvintelor părintelui Adrian, din cauza percepţiei mele duhovniceşti înguste. De aceea am socotit că cel mai bine este să las cuvintele aşa cum au fost ele rostite, în chilie şi în biserică, într-un început de noiembrie vântos şi înzăpezit.
Trăim vremurile tiraniei lui antihrist. Totul a început cu Lucifer, care din mândrie a vrut să fie mai sus decât Dumnezeu, şi-a dorit libertatea absolută, să nu se supună legilor lui Dumnezeu. Astăzi Băsescu spune „vreau libertate absolută”. Şi aprobă paradele homosexualilor... Al doilea moment a fost cel al construirii turnului Babel. Urmaşii celor de atunci au făcut revoluţia franceză, urlând „distrugeţi-l pe infamul Dumnezeu”.
Dumnezeu vrea să obţinem totul prin muncă. O fată a venit aici cu trei cruciuliţe pe haină şi am întrebat-o „de ce ai trei cruciuliţe?”. „Ca să trec la un examen”. Nu! Dumnezeu vrea să munceşti, prin muncă o să reuşeşti, nu cu trei tinichele. Dumnezeu te ajută să reţii, să înţelegi. Ca şi în rugăciune, care are trei faze. „Învaţă-mă îndreptările Tale”, apoi „înţelepţeşte-mă” ca să înţeleg ce am învăţat şi apoi „luminează-mă”.
Va veni vremea când nu ne vom mai putea ruga în obşte. Ne vom ruga lui Dumnezeu doar în duh şi în adevăr. Dumnezeu nu face deosebirea între monahi şi mireni, iar în calendar sunt mai mulţi mireni decât călugări. Astăzi rugăciunea se face mai bine pe ascuns, în familie, decât în public, în mânăstire. Europa vorbeşte astăzi despre „ciorile negre din România”. Vor transforma mânăstirile în centre turistice, cu sarmale, plăcinte moldoveneşti...
Statisticile nu redau niciodată adevărul. Cine credeţi voi că sunt creştinii? Cei 86% despre care vorbea Patriarhul Teoctist? Nu, ci cei care merg la slujbe, ţin posturile, se spovedesc, fac poruncile lui Dumnezeu.
Trebuie să ne rugăm şi pentru necredincioşi. Dumnezeu e Dumnezeu al viilor, nu al morţilor. În Împărăţia lui Dumnezeu toţi sunt vii.
Ruşii au dat mulţi mistici, iar eu l-am cunoscut pe Paulin Lecca, cel care a tradus „Pelerinul rus”, în care se vorbeşte despre Rugăciunea inimii. Deci ruşii spun că „Doamne Iisuse” e cea mai importantă rugăciune, dar eu îmi permit să-i contrazic. Pentru că Hristos, când ucenicii I-au cerut să-i înveţe să se roage, n-a fost în stare să-i înveţe „Doamne Iisuse”. I-a învăţat „Tatăl nostru” şi aceea e cea mai importantă rugăciune, pentru că zice Tatăl nostru, ne rugăm şi pentru ceilalţi. Gramatica română n-a preluat exact sensul original. Sensul original e „şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi să iertăm greşiţilor noştri”.
Cu o zi înainte de Răstignire, Maria lui Cleopa, soţia lui Zevedeu, mama apostolilor Iacob şi Ioan a mers la Mântuitorul. Ea văzuse că fiii ei erau feciorelnici nu doar cu trupul, ci nici cu gândul nu cugetaseră ceva întinat. Şi de aceea I-a cerut lui Hristos să-i pună cel mai aproape de El în Împărăţia Cerurilor. Erau într-adevăr feciorelnici, dar mai mare e smerenia. Ei au făcut această cerere din mândrie. Există mândrie cu dispreţ şi fără dispreţ. Ei nu-i dispreţuiau pe ceilalţi apostoli, doar pe ei se socoteau mai mari. La picioarele Crucii au fost trei Marii: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama celor doi, şi Maica Domnului. Hristos l-a încredinţat pe Ioan Maicii Domnului, care l-a învăţat smerenia. Sfântul Pavel a fost un apostol foarte bun pentru că a prigonit Biserica şi apoi, când i s-a arătat Hristos, s-a smerit şi a ajuns să urce, prin smerenie, până la al treilea cer. Ioan a învăţat însă de la Maica Domnului o smerenie şi mai mare, şi s-a urcat până la cerul cerurilor, unde a văzut cele descrise în Apocalipsă. Acestea vor fi înţelese când se vor petrece, de aceea nici marii Părinţi nu s-au încumetat să tâlcuiască Apocalipsa, înţelesurile sunt acoperite. Nu e bine deci să discutăm noi deocamdată despre Apocalipsă.
Mă bucur că m-aţi întrebat despre neam. Încă din Vechiul Testament, Moise se roagă pentru neam. „Eu nu sunt vrednic să intru în Pământul Făgăduinţei, dar măcar neamul meu să-l dobândească”. Iubirea de neam e iubită de Dumnezeu. Şi Pavel ţine la neamul său, chiar de ar fi el anatema. La păgâni aceasta era suprema lex, iubirea de neam. Dar creştinii o înţeleg pe aceasta mai bine, aşa cum au făcut voievozii noştri.
La Judecata de Apoi se va face selecţia, dar cernerea a început deja. În şcoli sau familii nu mai e voie să se spună că Dumnezeu l-a creat pe om.
Mânăstirile vor fi preluate de Ministerul Turismului. O să se mănânce, dar n-o să se mai bea apa cea vie, care e Mesia. Acum sunt vremurile în care oamenii se vor ruga doar în duh şi în adevăr. Pustnicii şi călugării se retrăgeau în codru. Dar care e azi cel mai des codru din România? Bucureşti! Cluj, Galaţi, Timişoara, unde vecinul de scară nu ştie de tine.
L-am studiat mult pe Herodot. Şi pe istoricii antici care vorbesc despre originea dacilor. Ei spun lucruri frumoase despre geţi, dar spun că nu erau uniţi, că erau mereu dezbinaţi. Asta e cea mai bună dovadă că suntem strănepoţii lor.
Subscribe to:
Posts (Atom)